Curs nr.

SISTEMUL NERVOS
Sistemul nervos reprezintă ansamblul tuturor organelor alcătuite predominant din ţesut
nervos, specializat în recepţionarea, transmiterea şi prelucrarea excitanţilor din mediul extern
sau intern. Excitabilitatea nu este o caracteristică exclusivă a sistemului nervos. Şi un
Protozoar, fără a avea sistem nervos, recepţionează şi prelucrează informaţii din mediu. În
concluzie, excitabilitatea este o caracteristică generală a lumii vii. Sistemul nervos reprezintă
o componentă a organismelor animale, strict specializată, în urma unui îndelungat proces
evolutiv, pentru a îndeplini această funcţie. Dezvoltarea sistemului nervos este îndreptată
tocmai în direcţia realizării cât mai optime a acestei funcţii.
Sistemul nervos, prin intermediul encefalului, a devenit organul conştiinţei.
Funcţionarea sa generează starea de conştiinţă, deci capacitatea unei fiinţe vii de a percepe şi
înţelege lumea înconjurătoare şi propria persoană, fiind în acelaşi timp sediul personalităţii
individului. Aceste funcţii au atins un nivel maxim de evoluţie la encefalul de om. Encefalul
nu trebuie considerat echivalentul personalităţii sau a conştiinţei. Este doar suportul material
al existenţei acestora, funcţionarea sa generându-le.
Sistemul nervos realizează, pe baza informaţiilor primite de la organele de simţ,
legătura dintre organism şi mediu, asigurând unitatea organism - mediu. În acelaşi timp
sistemul nervos coordonează activitatea tuturor ţesuturilor, organelor, etc. Ca urmare a faptului
că sistemul nervos îndeplineşte aceste două tipuri de funcţii, este împărţit, dintr-o perspectivă
fiziologică, în două componente: 1. sistem nervos somatic şi 2. sistem nervos vegetativ.
Sistemul nervos somatic, sau al vieţii de relaţie, realizează integrarea organismului în mediul
ambiant. Sistemul nervos vegetativ coordonează funcţionarea organelor interne, numindu-se şi
autonom, ca urmare a faptului că activitatea sa nu este coordonată conştient. Din alte puncte de
vedere nu este autonom, cele două componente ale sistemului nervos fiind interconectate atât
morfologic cât şi funcţional.
Din perspectivă anatomică, sistemul nervos se împarte în două componente: 1. sistemul
nervos central şi 2. sistemul nervos periferic. Primul este alcătuit din encefal şi măduva
spinării, corespunzătoare tubului neural primordial. Sistemul nervos periferic cuprinde nervii.
Nervul reprezintă un grup de fibre nervoase aflate în exteriorul sistemului nervos central.
Fibrele nervoase din componenţa nervilor sunt în realitate axoni. Alături de grupările de axoni,
nervii conţin şi ţesut conjunctiv şi vase de sânge. După locul de apartenenţă, există nervi spinali
(care aparţin măduvei) şi nervi cerebrali (care aparţin creierului).
Din punt de vedere funcţional, există nervi senzitivi, nervi motori şi nervi mixti. Nervii
senzitivi conduc informaţii de la nivelul organelor de simţ spre sistemul nervos central. Nervii
motori conduc impulsuri nervoase de la sistemul nervos central (în principal comenzi pentru
muşchi). Nervii mixti conduc impulsuri nervoase în ambele direcţii (atât spre sistemul nervos
central cât şi de la acesta). În fond, între fibrele senzitive şi cele motoare nu există deosebiri
anatomice. Sunt asemeni unor linii de cale ferată, pe care “trenurile” circulă fie într-o direcţie,
fie în alta, fie în ambele direcţii, în cazul nervilor mixţi (linii duble). “Trenurile” care circulă
pe fibrele nervoase sunt impusurile nervoase. Acestea reprezintă impulsuri electrice, produse
de acţiunea diferiţilor stimuli.
În cea ce priveşte structura internă, sistemul nervos central este alcătuit, în sens clasic,
din două tipuri de substanţă: substanţă cenuşie şi substanţă albă. Substanţa cenuşie este formată
din corpii neuronali, iar cea albă din axoni. Axonii sunt înveliţi în teaca de mielină, o substanţă
de natură lipidică, care le conferă aspectul alb. Ganglionii sunt grupări de substanţă cenuşie,
deci de corpi neuronali, situaţi la exteriorul sistemului nervos central, uneori în sau în
vecinătatea unor organe.

Originea ontogenetică a sistemului nervos

Sistemul nervos se dezvoltă din ectodermul părţii dorsale a discului embrionar. Acesta
se scufundă şi formează într-o primă etapă un şanţ, numit şanţ neural. Acest şanţ continuă să
se scufunde, până când marginile sale se unesc, separându-l complet de mediul extern. Astfel
se formează tubul neural. Iniţial, tubul neural comunică la ambele capete cu mediul extern prin
două orificii, apoi şi acestea se închid. Partea anterioară a tubului neural va forma encefalul,
iar partea posterioară va da naştere măduvei spinării.
Ontogenetic, encefalul parcurge mai multe etape de evoluţie. Iniţial reprezintă doar o
parte mai lăţită a tubului neural. În această etapă se numeşte veziculă primară. Vezicula primară
se împarte ulterior în trei vezicule: 1. anterioară numită prozencefal, 2. intermediară numită
mezencefal şi 3. posterioară numită rombencefal. Vezicula intermediară (mezencefalul) nu mai
evoluează pe calea împărţirii în alte componente, dar prozencefalul şi rombencefalul se
scindează în continuare. Astfel, din prozencefal se vor forma telencefalul şi diencefalul, iar din
rombencefal vor rezulta metencefalul şi mielencefalul. Iniţial encefalul este situat pe aceiaşi
linie cu măduva. Ulterior, pe măsura formării veziculelor, la nivelul encefalul vor apărea
curburile caracteristice adultului. Astfel, la om între telencefalul şi măduva adultului se
formează un unghi drept.
Iniţial, în ontogeneză dar şi în filogeneză, cele cinci vezicule ale encefalului au
dimensiuni apropiate. Ulterior, telencefalul se dezvoltă mult mai accentuat decât celelalte
componente, pe care tinde să le acopere în proporţii diferite în funcţie de grup. Canalul din
interiorul encefalului formează ventriculii cerebrali.

Filogeneza sistemului nevos

Nu toate animalale au sistem nervos, dar toate îndeplinesc funcţiile fundamentale ale
acestuia, repectivele organisme integrându-se în mediu. Astfel, filogeneza funcţiei şi apoi a
sistemului nevos are mai multe etape. Prima este etapa iritabilităţii, în care nu există celule
nervoase diferenţiate. La acest nivel evolutiv se află Protozoarele, la care întreaga celulă este
excitabilă şi răspunde la stimuli din mediu. Astfel, chiar dacă sistemul nervos nu a apărut ca
structură anatomică, funcţia sa este îndeplinită de structuri nespecializate, deci funcţia poate fi
îndeplinită şi în absenţa structurii specializate. În a doua etapă apar celule nervoase diferenţiate.
Într-un prim stadiu există numai doi neuroni fundamentali: senzitiv şi motor. celenteratele se
află în acest stadiu evolutiv. La acestea se poate vorbi despre un sitem nervos, difuz la polipi
şi sub formnă de inele la meduze. Într-o etapă ulterioară între neuronii senzitivi şi cei motori
se interpun neuroni de asociaţie. Neuroni de asociaţie sunt prezenţi la toate grupele de animale
superioare celenteratelor.
Sistemul nervos evoluează în direcţia centralizării neuronilor, care formează grupări
din ce în ce mai mari. Astfel, iniţial sistemul nervos este difuz. Apoi, pe scara evolutivă apar
diferite stadii de centralizare, ajungându-se la sistemul nervos de la vetebrate şi în special de la
om, unde cea mai mare parte a materialului nervos este concentrat în encefal. Evident, în
context şi funcţiile sistemului nervos vor fi coordonate de encefal, în comparaţie cu vertebratele
inferioare, la care în multe cazuri coordonarea este medulară. O direcţie evolutivă similară are
loc, în mod paralel, şi la nevertebrate, unde la formele superioare de artropode, sistemul nervos
este de asemenea centralizat, prezentând ganglioni cerebroizi bine individualizaţi (echivalenţi
creierului de la vertebrate). Alături de ganglionii cerebroizi, în corpul acestor artropode există
un număr redus de ganglioni de dimensiuni mari. Gruparea materiei nervoase în unităţi tot mai
mari are loc indiferent de unitatea taxonomică, fiind modalitatea cea mai potrivită de realizare
a funcţiilor acesteia.
 Ventriculii cerebrali
Sunt reprezentaţi de patru cavităţi situate în interiorul encefalului, în continuarea
canalului ependimar al măduvei. Sunt notaţi cu cifre romane de la I la IV. Se formează în cursul
dezvoltării embrionare prin dilatarea porţiunii iniţiale a canalului neural primordial. În fond, la
fel ca şi canalul ependimar, au fost iniţial o parte externă sistemului nervos, care a ajuns în
interiorul acestuia, o dată cu invaginarea tubului nervos, caracteristică neurulaţiei. Ventriculii
cerebrali conţin, la fel ca şi canalul ependimar, lichid cefalorahidian (L.C.R).
Ventriculul IV este situat între trunchiul cerebral şi cerebel. Ventriculul III este situat
în interiorul diencefalului, comunicând cu ventriculul IV, prin intermediul apeductului lui
Sylvius din mezencefal. Ventriculii I şi II, numiţi şi ventriculi laterali, se află în interiorul
emisferelor cerebrale ale creierului mare, tavanul lor fiind alcătuit de corpul calos. Fiecare
ventricul lateral are o parte centrală şi trei prelungiri numite coarne: un corn anterior ce
pătrunde în lobul frontal, un corn posterior ce pătrunde în lobul occipital şi un corn inferior
care pătrunde în lobul temporal.
În partea centrală a ventriculilor laterali, precum şi în ventriculul IV, se află plexurile
coroide, formaţiuni vasculare, care produc lichidul cefalorahidian, asemănător cu limfa.
Această circulă în ventriculii cerebrali şi în canalul ependimar, ajungând în spaţiul delimitat de
meninge prin orificiile ventriculului IV. Din spaţiul subarahnoidian, lichidul cefalorahidian
este resorbit în sânge de către corpusculii lui Pacchioni sau vilozităţile arahnoidiene, situate în
sinusul sagital al durei mater. Lichidul cefalorahidian, intervine în protecţia mecanică a
creierului, fiind practic un mediu lichid în care este imersat sistemul nervos central.

Meningele
Meningele reprezintă un sistem de membrane care învelesc sistemul nervos central. În
alcătuirea meningelui intră trei membrane dispuse dinspre exterior în următoarea ordine: dura
mater, arahnoida şi pia mater. Meningele care acoperă encefalul este numit meninge cerebral,
iar meningele care acoperă măduva este numit meninge spinal.
Dura mater este alcătuită din ţesut fibros şi elastic, fiind foarte rezistentă, având rol de
protecţie. Între dura mater şi peretele canalului vertebral se află spaţiul epidural, care conţine
ţesut conjunctiv. Dura mater cerebrală aderă strâns la faţa endocraniană a oaselor cutiei
craniene, formând periostul intern al acestora. Dura mater cerebrală prezintă trei prelungiri sau
septuri: coasa creierului care separă cele 2 emisfere cerebrale; coasa cerebelului care separă
emisferele cerebeloase şi cortul cerebelului care se interpune între creierul mare şi creierul mic.
Aceste derivate ale durei mater cerebrale conţin vase sanguine speciale, numite sinusuri
venoase.
Arahnoida este foiţa intermediară a meningelui, situată între dura mater şi pia mater.
Între arahnoidă şi pia mater se află spaţiul subarahnoidian, care conţine lichidul cefalorahidian.
Este foarte fragilă, asemănătoare unei pânze de păianjen, asemănare de la care îi provine
numele.
Pia mater este o membrană conjunctivo-vasculară, foarte fragilă, aderând intim de
substanţa nervoasă. Arahnoida şi pia mater alcătuiesc împreună leptomeningele, sau meningele
moale. Intervin în hrănirea şi protecţia sitemului nervos central, precum şi în circuitul lichidului
cefalorahidian.
 Sistemul nervos somatic
Prezintă o componentă centrală, reprezentată de măduva spinării şi encefal sau creier,
şi o componentă periferică, constituită din nervii spinali şi nervi cerebrali sau cranieni.

Măduva spinării

Măduva spinării este acea parte a sistemului nervos central situată în canalul vertebral.
Este mai scurtă decât canalul vertebral, la adult terminându-se la nivelul celei de a doua
vertebra lombare. Această neconcordanţă de lungime, este secundară, datorându-se dezvoltării
mai rapide a elementelor osoase în comparaţie cu cele nervoase. Astfel, până în luna a treia de
viaţă intrauterină măduva are aceiaşi lungime ca şi canalul vertebral. La naştere ajunge până la
cea de a treia vertebră lombară, iar la adult numai până la a doua vertebră lombară.
Terminal, măduva spinării prezintă un segment conic (con medular). Acesta se
prelungeşte cu o structură filiformă, numită fillum terminale, care se prelungeşte până la baza
coccisului, unde se fixează de ligamentul coccigian. La omul adult măduva are 43 - 45 de cm
lungime şi un diametru de aproximativ 1 cm, reprezentând o componentă puţin importantă
cantitativ în raport cu creierul şi subordonată funcţional acestuia. Situaţia este secundară
filogenetic, la vertebratele inferioare măduva conţinând mai multă substanţă nervoasă decât
creierul. Astfel, se poate observa că evoluţia conduce la o sporire a volumului de substanţă
nervoasă de la nivelul creierului în comparaţie cu măduva.

Morfologie externă
Măduva are forma unui cilindru uşor comprimat dorso-ventral. Prezintă curburile
coloanei, dar numai primele două, ca urmare a faptului că este mai scurtă decât canalul
vertebral. Măduva nu are un diametru uniform, prezentând zone mai groase şi zone mai subţiri.
La nivelul măduvei există două porţiuni mai dilatate, una în regiunea cervicală şi alta în
regiunea lombară (umflătură cervicală şi umflătură lombară). Zonele dilatate corespund
funcţiilor mai complexe ale măduvei de la acest nivel, legate de coordonarea activităţii motorii
a membrelor. Astfel, la nivelul umflăturii cervicale se formează nervii plexului brahial, iar din
cea lombară se formează nervii plexului lombar şi sacral. Umflăturile lipsesc la vertebratele
lipsite de membre precum şerpii. Erau însă foarte bine dezvoltate la masivele reptile bipede din
mezozoic (dinozauri), la care puteau depăşi cantitativ creierul.
Măduva spinării prezintă două feţe (anterioară şi posterioară). Pe faţa anterioară se află
un şanţ median, numit fisura mediană anterioară. Pe faţa posterioară, se află un şanţ median,
numit şanţ median posterior. Pe laturile fisurii mediane anterioare se află câte un şanţ
superficial numit şanţ lateral anterior. Pe laturile şanţului median posterior se află câte un şanţ
superficial numit şanţ lateral posterior. La nivelul şanţurilor laterale se află rădăcinile nervilor
spinali.
Măduva spinării prezintă 4 regiuni, care nu corespund regiunilor coloanei vertebrale:
1. cervicală situată între vertebrele C 1 - C 6
2. toracală situată între vertebrele C 6 - T 9
3. lombară situată între vertebrele T 9 - T 12
4. sacrală situată între vertebrele T 12 - L 2
La nivelul măduvei spinării se formează 31 de perechi de nervi spinali: 8 perechi de
nervi cervicali, 12 perechi de nervi toracali, 5 perechi de nervi lombari, 5 perechi de nervi
sacrali şi 1 pereche de nervi coccigieni. Fiecare pereche de nervi spinali se formează la nivelul
câte unui segment al măduvei spinări. Aceste segmente se numesc segmente spinale sau
neuromere, măduva spinării fiind astfel metamerizată.
Fiecare pereche de nervi spinali părăseşte canalul vertebral pe la nivelul orificiului
intervertebral corespunzător. Datorită lipsei de corespondenţă dintre lungimea măduvei şi cea
a coloanei vertebrale, nervii spinali vor avea o poziţie din ce în ce mai oblică, o dată cu
apropierea de segmentul terminal al măduvei. Astfel, rădăcinile nervilor spinali din regiunile
lombară, sacrală şi coccigiană au un traiect vertical. Aceştea, alături de fillum terminale,
formează un buchet de fibre numit coada de cal. În consecinţă, în canalul vertebral din zonele
inferioare celei de a doua vertebre lombare nu se mai află măduvă, ci doar mănunchiul ultimelor
perechi de nervi spinali.

Structură internă
Substanţa cenuşie este situată la interiorul măduvei, similar unui cilindru dispus pe
întreaga lungime a acesteia. În secţiune are aspectul unui fluture cu aripile îndepărtate, sau
aspectul literei H. Astfel, prezintă un segment transversal şi două laterale. Segmentul
transversal se numeşte comisură cenuşie, unind cele două segmente laterale. Prezintă la interior
canalul ependimar, care reprezintă un vestigiu al canalului tubului neural primordial.
Segmentele laterale corespund aripilor de fluture. Fiecare segment lateral este alcătuit din trei
părţi, numite coarne: unul dorsal, unul ventral şi unul intermediar sau lateral. Aceste corespund
în spaţiu unor coloane de substanţă cenuşie dezvoltate pe lungimea măduvei. Cornul anterior
este mai voluminos, scurt şi rotunjit. Cornul posterior este mai subţire, lung şi ascuţit, ajungând
până aproape de suprafaţa măduvei.
Coarnele anterioare constituie locul de formare al rădăcinii anterioare a nervilor spinali,
conţinând neuroni motori (somatomotori). Coarnele posteriore formează rădăcinile posterioare
ale nervilor spinali, conţinând neuroni senzitivi (somatosenzitivi). Coarnele laterale sunt
evidente în regiunea toracală şi lombară a măduvei, conţinând neuroni vegetativi simpatici. În
partea anterioară a coarnelor laterale se află neuroni visceromotori, iar în partea posterioară a
acestora sunt prezenţi neuroni viscerosenzitivi.
Substanţa albă este alcătuită din fibre nervoase mielinice şi mai rar amielinice.
Majoritatea fibrelor sunt dispuse pe lungimea măduvei, formând fascicule sau tracturi. Acestea
pot fi ascendente şi descendente. Există şi fascicole care unesc jumătatea dreaptă cu cea stângă
a măduvei. Acestea alcătuiesc comisura albă, situată în partea anterioară a comisurii cenuşii.
Din punct de vedere anatomic, substanţa albă din măduvă se împarte în trei perechi de
funicule sau cordoane: două anterioare, două posteriore şi două laterale. Cordonul anterior este
delimitat de fisura mediană anterioară şi de cornul anterior. Cordonul posterior este situat între
şanţul median posterior şi cornul posterior. Cordonul lateral se află între cornul anterior şi cel
lateral. Măduva conţine fibre scurte care leagă între ele diferite zone ale acesteia, precum şi
fibre lungi care unesc măduva cu diferitele etaje ale encefalului.
Din punct de vedere funcţional, fibrele din măduvă sunt de două feluri, anume
ascendente şi descendente. Primele conduc influxul nervos spre encefal, iar cele descendente
conduc influxul nervos de la encefal.
1. Fascicule ascendente:
1. fasciculul spinotalamic anterior, urcă la talamus. Se află în cordonul anterior al măduvei.
Conduce excitaţiile exteroceptive tactile conştiente.
2. fasciculul spinotalamic lateral urcă în talamus. Se află în cordonul lateral al măduvei.
Conduce excitaţiile exteroceptive tactile inconştiente.
3. fasciculul spinocerebelos anterior (Gowers) urcă la cerebel. Se află în cordonul lateral al
măduvei. Conduce impulsuri de la muşchi, tendoane, articulaţii. Se încrucişează la nivelul
măduvei spinării cu perechea sa, astfel numindu-se şi fascicol spinocerebelos încrucişat.
4. fasciculul spinocerebelos posterior (Flechsig) urcă la cerebel. Se află în cordonul lateral al
măduvei, dar posterior faţă de precedentul. Conduce impulsuri proprioceptive inconştiente.
 Nu se încrucişează în măduvă cu perechea sa, astfel numindu-se şi fascicol spinocerebelos
direct.
5. fasciculul Goll (gracilis) uneşte ganglionii spinali cu bulbul, traversând măduva. Se află în
cordonul posterior al măduvei. Conduce sensibilitatea profundă conştientă, simţul
mişcărilor.
6. fasciculul Burdach (cuneatus) uneşte ganglionii spinali cu bulbul, tranzitând măduva. Se
află în cordonul posterior al măduvei, lateral faţă de precedentul. Conduce sensibilitatea
profundă conştientă, simţul mişcărilor.
2. Fascicule descendente
1. fasciculul corticospinal anterior (piramidal direct) se află în cordonul anterior. La nivelul
măduvei se încrucişează cu perechea sa.
2. fasciculul corticospinal lateral (piramidal încrucişat) se află în cordonul lateral al măduvei.
Se încrucişează cu perechea sa în bulb, formând decusaţia piramidelor.
3. fasciculul tectospinal este localizat în cordonul anterior. Este prezent doar în regiunea
cervicală a măduvei, transmiţând informaţii spre muşchii gâtului.
4. fasciculul rubrospinal se află în cordonul lateral. Se formează în nucleul roşu, fiind mai
slab dezvoltat la om decât la animale.
5. fasciculul vestibulospinal este situat în cordonul anterior.
6. fasciculul olivospinal se formează în olivele bulbare, fiind situat în măduvă în cordonul
anterior.

Encefalul
Encefalul este componenta sistemului nervos central situată în cutia craniană. La om şi
la vertebratele superioare în ansamblu, encefalul este, din punct de vedere cantitativ, cea mai
importantă componentă a sistemului nervos central. Este alcătuit din patru componente: 1.
trunchiul cerebral, 2. cerebelul (creierul mic), 3. diencefalul (creierul intermediar), 4.
emisferele cerebrale (telencefal sau creier mare).

1. Trunchiul cerebral

Trunchiul cerebral este cea mai caudală componentă a encefalului. Este situat în partea
inferioară a cutiei craniene, anterior fiind în raport cu baza osului occipital. Este format din trei
componente: a. bulbul rahidian, b. puntea lui Varolio, c. mezencefalul (pedunculi cerebrali).

a. Bulbul rahidian
Reprezintă segmentul inferior al trunchiului cerebral. Între bulb şi măduva spinării nu
există o limită clară, bulbul numindu-se în consecinţă şi măduvă prelungită. Are formă de
trunchi de con, cu baza mare orientată în sus şi baza mică în jos, în continuarea măduvei. Limita
inferioară a bulbului corespunde unui plan convenţional situată sub decusaţia piramidelor.
Limita superioară a bulbului este reprezentată de şanţul bulbo-pontin (şanţul dintre bulb şi
punte).
Configuraţia externă
Bulbul rahidian prezintă două feţe: antero - laterală şi posterioară
1. Faţa antero-laterală prezintă elementele de configuraţie externă ale măduvei, puţin
modificate. Fisura mediană anterioară se întinde pe toată lungimea bulbului, ajungând până la
şanţul bulbo-pontin. Coarnele anterioare ale măduvei sunt mai voluminoase, mai dezvoltate la
nivelul bulbului, numite piramide bulbare. Cordoanele laterale prezintă în partea anterioară o
ridicătură ovoidă, numită olivă bulbară. Decusaţia piramidelor reprezintă încrucişarea
fasciculelor cortico-spinale laterale. Decusaţia, reprezentând limita dintre bulb şi măduva
spinării, poate fi observată cu ochiul liber, fasciculele care se încrucişează la acest nivel
acoperind parţial fisura mediană anterioară.
2. Faţa posterioară este modificată evident în comparaţie cu faţa posterioară a măduvei.
Astfel, canalul ependimar al măduvei rămâne nemodificat doar în partea inferioară a bulbului.
În partea superioară a bulbului, acesta devine superficial şi se lărgeşte mult, formând
ventriculul IV, care se continuă şi pe faţa posterioară a punţii. Ventriculul este o cavitate largă,
care ocupă partea cranială a feţei posterioare a bulbului. La nivelul feţei posterioare se află
pedunculii cerebeloşi inferiori, prin intermediul cărora bulbul rahidian se leagă de cerebel.

Structura internă
Bulbul rahidian este alcătuit din cele două substanţe caracteristice sistemului nervos
central: substanţa cenuşie şi substanţă albă.
Substanţa cenuşie este situată la interior. În jumătatea inferioară a bulbului dispoziţia
substanţei cenuşii este similară cu cea din măduva spinării, dar în jumătatea superioară nu mai
este dispusă sub formă de coloane, ci se fragmentează în grămezi de celule nervoase care
alcătuiesc nucleii bulbului. Această fragmentare este cauzată de încrucişările fasciculelor
substanţei albe. Nucleii de substanţă cenuşie ai bulbului sunt de patru categorii: motori,
senzitivi, vegetativi şi proprii.
1. Nucleii motori corespund, din punct de vedere funcţional, coarnelor anterioare ale
măduvei. Reprezintă originea reală a fibrelor motori care alcătuiesc nervii cranieni. În bulb se
află doi nuclei motori: nucleul ambiguu (reprezentând originea nervilor glossofaringian, vag şi
accesor) şi nucleul hipoglosului (reprezentând originea nervul hipoglos).
2. Nucleii senzitivi corespund din punct de vedere funcţional coarnelor posterioare ale
măduvei. La nivelul bulbului se află doi nuclei senzitivi: nucleul solitar (care primeşte fibre de
la nervul vag şi glossofaringian) şi nucleul trigemenului (care primeşte fibre de la nervul
trigemen).
3. Nucleii vegetativi corespund coarnelor laterale ale măduvei. Sunt centri unor reflexe
vegetative şi originea reală a fibrelor parasimpatice a nervilor cranieni. În bulb se află doi nuclei
vegetativi: nucleul dorsal al vagului (nucleul cardiopneumoenteric) şi nucleul salivator inferior.
4. Nucleii proprii ai bulbului nu au corespondent la nivelul măduvei. Bulbul prezintă
următorii nuclei proprii: nucleii substanţei reticulate (conţinând centri respiratori şi cardiaci din
bulb), nucleii olivari şi nucleul Goll şi nucleul Burdach.
Substanţa albă
Este alcătuită din fibre ascendente, descendente şi proprii sau de asociere.
Fasciculele ascendente (spinotalamice, spinocerebeloase) urcă din măduva spinării în
bulb, reprezentând în fapt o continuare a fasciculelor din măduvă. Tranzitează bulbul,
îndreptându-se spre etajele superioare ale sistemului nervos central.
Fasciculele descendente coboară de la etajele superioare ale sistemului nervos central,
tranzitează bulbul şi se îndreptă spre măduvă. Sunt reprezentate de fasciculele corticospinale
(cu originea în scoarţa cerebrală), fascicolele rubrospinale, tectospinale şi olivospinale.
Fasciculele proprii sau de asociere, leagă între ei diferiţi nuclei ai bulbului, limitându-
se ca întindere doar la bulb.

b. Puntea lui Varolio

Reprezintă segmentul mijlociu al trunchiului cerebral, fiind situată între bulbul rahidian
şi pedunculii cerebrali ai mezencefalului. Puntea este o bandă de substanţă nervoasă lată de 3
cm, dispusă transversal. Este delimitată inferior de şanţul bulbo-pontin, iar superior de şanţul
ponto-peduncular. Puntea reprezintă un etaj al sistemului nervos central caracteristic
mamiferelor.

Configuraţia externă
Puntea lui Varolio prezintă, la fel ca şi bulbul, două feţe: 1. antero-laterală şi 2.
posterioară.
1. Faţa antero-laterală prezintă mai multe elemente descriptive. 1. Şanţul median sau
bazilar, reprezentând o depresiune alungită, situată pe linia mediană a punţii. La nivelul său se
află artera bazilară. 2. Piramidele punţii sunt două proeminenţe situate de o parte şi de alta a
şanţului median. 3. Braţele punţii, sau pedunculii cerebeloşi mijlocii, sunt două prelungiri
laterale ale punţii, continuând-o lateral şi apoi posterior. Braţele leagă puntea lui Varolio de
emisferele cerebeloase.
2. Faţa posterioară este mult mai simplificată morfologic, prezentând continuarea
ventriculului IV de la nivelul bulbului.

Structura internă
Puntea lui Varolio este alcătuită la interior din substanţă cenuşie şi substanţă albă, cea
din urmă fiind majoritară.
Substanţa cenuşie se află la interiorul punţii, fiind la fel ca şi în cazul bulbului,
fragmentată de fibrele substanţei albe în grămezi de celule nervoase, care formează nucleii
punţii. Nucleii sunt de patru feluri: motori, vegetativi, senzitivi şi proprii.
Nucleii motori din punte sunt reprezentaţi de nucleii nervilor trigemen, facialul şi
abducens. Reprezintă locul de formare al respectivilor nervi cerebrali, sau doar a unor ramuri
ale acestora.
Nucleii senzitivi ai punţii aparţin nervilor trigemen şi acustic. Aceşti nuceli sunt
destinaţia respectivilor nervi, sau destinaţia unor ramuri ale acestora.
Nucleii vegetativi din punte sunt reprezentaţi de nucleul salivator superior şi de nucleul
lacrimal.
Nucleii proprii sunt reprezentaţi de nucleii pontini.
Substanţa albă este formată din fibre proprii punţii (care leagă între ei diferiţi nuclei ai
punţii) şi fibre de tranzit, care traversează puntea şi se îndreaptă spre alte etaje ale sistemului
nervos central. Fibrele de tranzit pot fi longitudinale (ascendente şi descendente) şi
transversale, care alcătuiesc pedunculii cerebeloşi mijlocii, legând puntea lui Varolio de
cerebel. Prin punte trec fascicole de substanţă albă care leagă creierul mare de cerebel, formând
fascicolul corticopontocerebelos.

c. Mezencefalul
Este componenta superioară a trunchiului cerebral, fiind situat între puntea lui Varolio
şi diencefal. Inferior, mezencefalul este delimitat de Puntea lui Varolio prin intermediul
şanţului pontopeduncular. La interior conţine apeductul cerebral sau apeductul Sylvius, care
reprezintă un canal îngust situat în continuarea ventriculului IV, pe care îl leagă de
ventriculul III.

Configuraţia externă
Mezencefalul prezintă două feţe: antero-laterală şi posterioară.
1. Faţa antero-laterală este reprezentată în cea mai mare parte de pedunculii cerebrali.
Aceştea sunt două cordoane de substanţă nervoasă, situate între puntea lui Varolio şi diencefal.
Între pedunculii cerebrali se află fosa interpedunculară, de formă triunghiulară cu baza orientată
în sus.
 2. Faţa posterioară prezintă corpii sau coliculii cvadrigemeni, în număr de patru, doi
superiori şi doi inferiori. Între cei patru corpi cvadrigemeni se află un şanţ în formă de cruce.

Structura internă
La interior, mezencefalul este format din substanţă albă şi substanţă cenuşie.
Substanţa cenuşie se află la interior, prezentându-se sub formă de grămezi, care
formează nucleii mezencefalului. Similar cu situaţia de la bulb şi de la punte, nucleii
mezencefalului sunt motori, senzitivi, vegetativi şi proprii.
Nucleii motori sunt reprezentaţi de nucleul nervului trohlear şi nucleul nervului
oculomotor.
Nucleii senzitivi sunt constituiţi de nucleul nervului trigemen.
Nucleii vegetativi sunt reprezentaţi de nucleul accesor al nervului oculuomotor.
Nucleii proprii ai mezecefalului sunt alcătuiţi de substanţa neagră, nucleul roşu şi
nucleii coliculilor cvadrigemeni.
Substanţa albă este formată din fibre proprii mezencefalului (care unesc diferiţi nuclei
ai mezencefalului) şi din fascicule de tranzit (ascendente şi descendente) care străbat
mezencefalul legându-l de alte segmente ale sistemului nervos central.