Curs nr.

2. Cerebelul (creierul mic)

Este aşezat în partea postero-inferioară a cutiei craniene, dorsal fiind în raport cu solzul
osului occipital. Cerebelul este legat de trunchiul cerebral, fiind situat deasupra şi în spatele
acestuia. Superior este acoperit parţial de lobii occipitali ai creierului mare. Este separat de
emisferele cerebrale printr-o membrană conjunctivo - fibroasă, numită cortul cerebelului,
reprezentând o prelungire a meningelui.
Configuraţia externă
Cerebelul are formă ovoidă, diametrul mare fiind orientat transversal. Prezintă o
porţiune mediană, alungită, numită vermis şi două porţiuni laterale, numite emisfere
cerebeloase. Cerebelul are trei feţe: 1. superioară, orientată spre creierul mare, aflată în raport
cu cortul cerebelului; 2. inferioară, orientată spre porţiunea solzoasă a osului occipital; 3.
anterioară, aflată în raport cu trunchiul cerebral.
Exteriorul cerebelului nu este neted, fiind brăzdat de două tipuri de şanţuri: 1. profunde,
care delimitează lobii şi lobulii cerebelului şi 2. superficiale, care separă lamelele sau foliile.
Cerebelul este împărţit de un şanţ orizontal în două porţiuni: superioară, sau corpul cerebelului
şi inferioară, numită lob floculonodular sau arhicerebel. Corpul cerebelului prezintă un lob
anterior şi unul posterior.
Cerebelul este legat de trunchiul cerebral prin intermediul pedunculilor cerebeloşi.
Există trei perechi de pedunculi cerebeloşi. Cei inferiori leagă cerebelul de bulbul rahidian, cei
mijlocii leagă cerebelul de puntea lui Varolio, iar cei superiori realizează legătura cu
mezencefalul. Împreună cu trunchiul cerebral, cerebelul delimitează ventriculul IV. Acesta
comunică cu spaţiul delimitat de meninge prin 3 orificii.
Structura internă
Similar celorlalte etaje ale sistemului nervos central, cerebelul este alcătuit din două
tipuri de substanţă: albă şi cenuşie. Însă, spre deosebire de etajele inferioare, în cazul creierului
mic şi ulterior şi a creierului mare, substanţa cenuşie se află la exterior iar cea albă la interior.
Substanţa cenuşie este dispusă la periferia cerebelului, formând cortexul sau scoarţa
cerebeloasă. Există însă zone de substanţă cenuşie situate în interiorul celei albe, unde formează
nucleii cerebeloşi. Cortexul cerebelos este format din 3 straturi de celule dispuse uniform pe
toată suprafaţa cerebelului. La exterior se află stratul molecular, la mijloc stratul celulelor lui
Purkinje, iar la interior stratul granular. Caracteristice scoarţei cerebeloase sunt celulele
Purkinje, piriforme, cu numeroase dendrite care pătrund în stratul molecular. Nucleii
cerebelului sunt perechi, fiind situaţi atât în vermis cât şi în emisferele cerebeloase, de o parte
şi de alta a liniei mediane. Există patru perechi de nuclei cerebeloşi: fastigiali (situaţi în vermis),
globoşi, emboliformi şi dinţaţi.
Substanţa albă ocupă interiorul cerebelului, fiind formată din trei feluri de fibre: 1. de
asociere, care leagă diferitele zone ale substanţei cenuşii din cadrul aceleaşi emisfere, 2.
comisurale, care leagă cele două emisfere cerebeloase între ele şi 3. fibre de proiecţie, care
leagă cerebelul de alte etaje ale sistemului nervos. Fibrele de proiecţie pot fi: aferente, care vin
la cerebel (fascicol spinocerebeloas anterior şi posterior, fascicol bulbocerebelos,
olivocerebelos, cortico-ponto-cerebelos) şi eferente, care pleacă de la cerebel.

3. Diencefalul (creierul intermediar)

Este o componentă a sistemului nervos central aşezată între mezencefal şi creierul mare.
Este situat în prelungirea trunchiului cerebral, superior fiind acoperit de emisferele creierului
mare. Datorită dezvoltării deosebite a creierului mare în cazul mamiferelor, diencefalul este
parţial inclus în acesta, fiind poziţionat între corpii striaţi. Diencefalul cuprinde mai multe mase
de substanţe nervoasă: talamus, metatalamus, epitalamus, hipotalamus şi subtalamus. În
interiorul diencefalului se află ventriculul III.
Configuraţia externă
Diencefalul prezintă două feţe: 1. bazală, vizibilă la exterior în partea inferioară a
encefalului şi 2. posterioară, acoperită complet de emisferele cerebrale. Acest fapt este
determinat de dezvoltarea deosebită a creierului mare la vertebratele superioare, la formele
inferioare, faţa posterioară a diencefalului nefiind acoperită.
Faţa bazală prezintă chiasma optică, tracturile optice şi glanda hipofiză. Chiasma optică
reprezintă un cordon de substanţă albă, formată din intersecţia parţială a fibrelor nervilor optici.
Tracturile optice sunt două cordoane de substanţă albă care pleacă de la chiasma optică la corpii
geniculaţi laterali.
Faţa posterioară a diencefalului prezintă epifiza sau glanda pineală, având forma unui
corpuscul culcat pe coliculii cvadrigemeni superiori ai mezencefalului. De asemenea, pe faţa
posterioară se observă talamusul, format din două mase de substanţă nervoasă situate pe laturile
ventricului III.
Structura internă
Talamusul este porţiunea cea mai voluminoasă a diencefalului, fiind alcătuit mai ales
din substanţă cenuşie. Substanţa cenuşie este dispusă la interior, sub formă de grămezi, care
alcătuiesc nucleii talamusului. Substanţa albă este alcătuită din fibre amestecate printre nucleii
de substanţă cenuşie. Cuprinde fibre nervoase care fac legătura fie între nucleii talamusului, fie
leagă talamusul cu alte structuri ale sistemului nervos central. Fibrele substanţei albe sunt fie
aferente (fascicolul spinotalamic) fie eferente (talamocorticale).
Metatalamusul este situat în partea postero-inferioară a talamusului, fiind format din
două proeminenţe nervoase perechi, numite corpi geniculaţi, doi laterali şi doi mediali. Corpii
geniculaţi conţin în principal substanţă cenuşie. La corpii geniculaţi mediali vin fibre acustice
iar la cei laterali vin fibre optice.
Subtalamusul este constituit în principal din două mase de substanţe cenuşie care
alcătuiesc nucleul subtalamic şi zona incertă. Nucleii de substanţă cenuşie ai subtalamusului
fac parte din sistemul extrapiramidal, având conexiuni cu corpii striaţi.
Epitalamusul este situat superior, fiind alcătuit în principal din glanda epifiză.
Hipotalamusul cuprinde substanţă cenuşie grupată sub formă de nuclei, dintre care cei
mai importanţi sunt nucleii supraoptici. Substanţa albă este alcătuită din trei feluri de fibre:
internucleare care leagă diferiţii nuclei hipotalamici între ei, aferente şi eferente. În partea
inferioară a hipotalamusului se află glanda hipofiză.

4. Emisferele cerebrale (telencefalul sau creierul mare)

Creierul mare este, la om şi vertebratele superioare în general, organul de comandă şi

control al întregului organism. Reprezintă segmentul cel mai voluminos al sistemului nervos
central, astfel încât se numeşte creier mare, atingând la om 1360 g la mascul şi 1250 g la femelă.
Creierul omului este printre cele mai voluminoase creiere mari din lumea animală, fiind însă
depăşit de cel al elefantului şi al balenei, la care poate ajunge la 6700 de grame. Ca greutate
relativă însă, depăşeşte aproape toate animalele, raportul fiind de 1 la 42 la mascul şi de 1 la
40 la femelă. Există totuşi o specie primitivă de maimuţe la care raportul este mai favorabil (1
la 15).
Telencefalul se formează din vezicula telencefalică, de unde şi denumirea de telencefal,
evoluţia organului conducând la creşterea deosebită a acestuia. Dimensiunile mari ale
emisferelor sunt caracteristice doar vertebratelor superioare, la peşti spre exemplu fiind slab
dezvoltate.
Creierul mare este alcătuit din două emisfere cerebrale, una dreaptă şi una stângă,
separate printr-un şanţ adânc, numit fisură interemisferică sau longitudinală. În partea bazală a
fisurii, cele două emisfere sunt unite printr-o lamă de substanţă albă, numită corpul calos,
precum şi prin intermediul altor formaţiuni nervoase de substanţă albă.
Configuraţie externă
Emisferele cerebrale au formă ovoidă, axul mare al acestora fiind orientat antero-
posterior. Cele două emisfere prezintă câte trei extremităţi sau poli, trei feţe şi trei margini.
Extremităţile sunt: anterioară (pol frontal); posterioară (pol occipital) şi latero-inferioară (pol
temporal), denumiri provenite la oasele cutiei craniene spre care sunt orientate. Feţele sunt:
dorso-laterală, aflată în raport cu bolta craniană; medială, orientată spre fisura interemisferică
şi bazală, în raport cu baza craniului. Marginile emisferelor cerebrale sunt: laterală, supero-
medială şi infero-medială.
Creierul mare al omului nu este neted la exterior, feţele emisferelor cerebrale
prezentând numeroase şanţuri, numite scizuri sau fisuri. Şanţurile adânci delimitează lobii
cerebrali, iar cele superficiale delimitează circumvoluţiunile sau girusurile. Cutarea creierului
mare este o consecinţă a creşterii sale deosebite, caracteristică vertebratelor evoluate, la
formele primitive, inclusiv la mamiferele primitive, creierul mare fiind neted. Creierul cutat,
se numeşte girencefal, iar creierul neted se numeşte lisencefal. Astfel, creierul uman este un
girencefal.
Cutarea reprezintă o creştere spre interior, o adaptare apărută ca urmare a imposibilităţii
organului de a creşte la infinit în volum. În fond, cutarea măreşte suprafaţa externă a creierului
ocupată de scoarţa cerebrală, permiţând creşterea acestuia fără o creştere continuă, evident
imposibilă, a cutiei craniene. Faptul este dovedit de apariţia independentă a creierului cutat la
mai multe grupe paralele de mamifere, demonstrând că aceleaşi imperative evolutive au
determinat acelaşi răspuns la nivelul organului în cauză. Evoluţia independentă a creierului
cutat la diferite linii de mamifere, a condus la atingerea unor nivele diferite de complexitate ale
acestuia, trebuind subliniat faptul că nu la om girencefalul a atins nivelul cel mai avansat de
evoluţie, ci la elefanţi şi balene.
Cele mai importante şanţuri ale emisferelor cerebrale sunt:
• şanţul lateral, sau scizura lui Sylvius, este situat pe faţa dorso-laterală şi inferioară.
• Şanţ central, sau scizura lui Rolando, este situat pe faţa dorso-laterală şi medială.
• Şanţ calcarin, este situat pe faţa medială a părţii posterioare a emisferelor.
• Şanţul parieto-occipital, sau scizura perpendiculară, se află pe faţa medială şi dorso-
laterală.
• Şanţul cingului, este situat pe faţa medială, fiind paralel cu corpul calos.
Lobii emisferelor cerebrale sunt numiţi după oasele cutiei craniene cu care se află în
raport. Fiecare emisferă este împărţită de şanţurile mai adânci în patru lobi: 1. frontal, în raport
cu osul frontal, situat înaintea şanţului central; 2. parietal, în raport cu osul parietal, situat în
spatele şanţului central; 3. temporal, în raport cu osul temporal, situat sub şanţul lateral; 4.
occipital, în raport cu osul occipital. Fiecare lob prezintă mai multe circumvoluţiuni, delimitate
de şanţurile superficiale.
La nivelul feţei bazale a emisferelor cerebrale se află bulbul şi tractul olfactiv. În
regiunea inferioară a lobului frontal se află cel mai vechi segment al creierului mare, numit
rinencefal sau creier olfactiv (care prelucrează informaţiile legate de miros). Funcţiile olfactive
sunt primordiale în evoluţia creierului mare, la vertebratele inferioare (ciclostomi şi peşti)
acesta fiind implicat aproape complet în olfacţie. Zona cea mai puţin modificată în evoluţia
creierului mare este zona olfactivă. Rinencefalul are suprafaţă netedă, fără circumvoluţii,
alcătuind paleocortexul.
 Structura internă
Creierul mare este alcătuit din substanţa cenuşie şi substanţă albă.
Substanţa cenuşie este dispusă la suprafaţă, formând scoarţa cerebrală sau cortexul
cerebral. De asemenea, substanţa cenuşie este prezentă la baza emisferelor, în interiorul
substanţei albe, alcătuind nucleii bazali sau corpul striat.
Scoarţa cerebrală este alcătuită din celule nervoase, de tip, formă şi mărimi diferite,
dispuse pe mai multe straturi, repartizate neuniform la nivelul emisferelor. Omul are în jur de
14 - 18 miliarde neuroni la nivelul scoarţei cerebrale. În afară de neuroni, scoarţa cerebrală
conţine nevroglii, fibre nervoase şi vase sangvine.
Cortexul prezintă două regiuni: 1. allocortexul sau paleocortexul (cortex primordial),
format din două straturi de celule: un strat receptor şi unul motor şi 2. izocortexul sau
neocortexul, care este filogenetic mai nou decât precedentul, fiind mai larg răspândit decât
acesta. Izocortexul prezintă şase straturi de celule: molecular, granular extern, piramidal extern,
granular intern, piramidal intern, şi fusiform. Aceste straturi nu sunt distribuite uniform pe
întreaga scoarţă cerebrală. Există zone unde predomină straturile granulare, zone unde
predomină straturile piramidale, precum şi zone în care straturile sunt repartizate proporţional.
Cortexul homotipic cuprinde toate cele şase straturi. Cortexul heterotipic prezintă numai unele
din straturi. Când predomină straturile piramidale, cortexul se numeşte agranular. Când
predomină straturile granulare cortexul se numeşte granular. Cortexul agranular este mai gros,
fiind motor, iar cortexul granular este mai subţire, fiind senzorial.
Nucleii bazali reprezintă grupări de substanţă cenuşie situate la baza emisferelor
cerebrale, în plină masă de substanţa albă. În secţiune au aspect striat, numindu-se astfel corp
striat. Se deosebesc trei nuclei principali: 1. nucleul caudat, în formă de virgulă alcătuit din
cap, corp şi coadă; 2. nucleu lentiform; 3. nucleul claustrum.
Substanţa albă este alcătuită din trei feluri de fibre:
a.) fibre de asociere, care leagă între ele diferitele zone ale aceleiaşi emisfere.
b.) fibre comisurale, care unesc între ele cele două emisfere, făcându-le să funcţioneze
simultan. Fibrele comisurale sunt grupate în trei formaţiuni:
1. corpul calos, alcătuit din fibre dispuse transversal având forma unei benzi late de substanţă
albă dispuse în profunzimea fisurii longitudinale.
2. fornixul sau trigonul cerebral, este situat sub corpul calos.
3. comisura albă anterioară leagă părţile inferioare ale lobilor temporali
c.) fibre de proiecţie, leagă scoarţa cerebrală de regiunile inferioare ale sistemului
nervos. Aceste fibre converg la locul de trecere dintre talamus şi nucleii bazali, unde alcătuiesc
o formaţiune numită capsula internă.

Nervii spinali

Nervii spinali sunt alcătuiţi atât din fibre motorii cât şi senzitive, (somatice şi
vegetative). Astfel, nervii spinali sunt nervi micşti.
Omul are 31 de perechi de nervi spinali. Aceştea se formează la nivelul neuromerelor
măduvei, părăsind canalul vertebral prin orificiile intervertebrale. Deşi măduva spinării este
mai scurtă decât coloana vertebrală, nervii părăsesc coloana şi pe la nivelul orificiilor inferioare
punctului de terminare al măduvei. Astfel, la nivelul nervilor spinali, omul păstrează încă,
relativ puţin alterată, metameria primordială caracteristică tuturor cordatelor.
Nevii spinali sunt alcătuiţi din trei componente: rădăcini, corp şi ramuri. Fiecare nerv
spinal prezintă două rădăcini: una anterioară, motoare şi una posterioară senzitivă, pe traiectul
căreia se află ganglionul spinal. Ganglionul este o grupare de corpi neuronali situaţi în afara
sistemului nervos central. Rădăcina anterioară se formează la nivelul cornului anterior, motor,
de la nivelul substanţei cenuşii a măduvei, iar rădăcina posterioară vine la cornul posterior,
senzitiv, al substanţei cenuşii a măduvei. Cele două rădăcini se unesc în interiorul canalului
vertebral, formând trunchiul comun, mixt, al nervului.
Ulterior părăsirii coloanei vertebrale pe la nivelul orificiului intervertebral, trunchiul
fiecărui nerv spinal se împarte în două ramuri mixte: una dorsală şi una ventrală. Ramurile
dorsale sau posterioare sunt mixte, cu dispoziţie metamerică, inervând tegumentul şi
musculatura spatelui. Ramurile anterioare, tot mixte, sunt mai masive decât cele dorsale,
inervând pielea şi musculatura pereţilor laterali şi anteriori ai trunchiului, precum şi membrele.
În cea mai mare parte a corpului, dispoziţia, primordial metamerică a ramurilor anterioare ale
nervilor spinali este alterată, datorită unirii mai multor nervi. Astfel, doar ramurile anterioare
din regiunea toracală î-şi păstrează independenţa, formând 12 perechi de nervi intercostali,
dispuşi metameric, inervând pielea şi musculatura toracelui şi parţial a abdomenului. Ramurile
din celelalte regiuni se unesc între ele, formând plexuri.
Omul prezintă 5 plexuri: cervical, brahial, lombar, sacral şi sacro-coccigian. Plexul
cervical conţine ramurile anterioare ale primilor 4 nervi cervicali. Inervează pielea şi
musculatura gâtului, a regiunii inferioare a capului şi muşchiul diafragm. Plexul brahial rezultă
din contopirea ramurilor ultimilor 4 nervi cervicali, distribuindu-se la membrul toracal. Plexul
lombar cuprinde ramurile primilor trei nervi lombari, inervând membrul inferior şi parţial
muşchii abdomenului. Plexul sacral grupează ultimii doi nervi lombari şi primii trei sacrali.
Inervează regiunea fesieră şi membrul inferior. Plexul sacroccocigian cuprinde ultimii doi nervi
sacrali şi nervul coccigian, inervând regiunea anusului şi a organelor genitale.

Nervii cerebrali sau cranieni

Sunt nervi pereche şi simetrici, inervând extremitatea cefalică. Sunt analogii nervilor
spinali, alcătuind împreună cu aceştia sistemul nervos periferic. La om sunt 12 perechi de nervi
cranieni, notaţi cu cifre romane: I olfactiv, II optic, III oculomotor, IV trohlear (patetic), V
trigemen, VI abducens, VII facial, VIII acustico-vestibular, IX gloso-faringian, X vag, XI
accesor (spinal), XII hipoglos. În mod primordial la vertebrate există doar 10 perechi de nervi
cranieni, ultimele două perechi, caracteristice doar reptilelor, păsărilor şi mamiferelor, fiind
iniţial nervi spinali. Aceştea au fost înglobaţi de encefal o dată cu neuromerele corespunzătoare,
inervând şi în prezent zone ale trunchiului. După funcţie, nervii cerebrali sunt de trei tipuri:
senzitivi, motori şi micşti.
Primele două perechi de nervi (olfactiv şi optic) aparţin creierului mare, fiind în realitate
porţiuni ale encefalului îndepărtate de acesta. Ceilalţi 10 nervi aparţin trunchiului cerebral. Se
consideră că nervii III - XII au fost iniţial nervi spinali, migraţi în encefal o dată cu dezvoltarea
acestuia, în diferite etape evolutive. Nervii V, VII, IX şi X au inervat iniţial aparatul branhial,
transformându-se în evoluţie o dată cu modificările acestuia, în prezent inervând în principal
derivatele aparatului branhial.
Nervii motori, sau partea motoare a celor micşti, prezintă o origine aparentă (locul prin
care nervul părăseşte trunchiul cerebral) şi o origine reală (nucleul de substanţă cenuşie în care
nervul se formează în realitate). Nervii senzitivi sau ramurile senzitive ale celor micşti, prezintă
un nucleu de substanţă cenuşie spre care se îndreaptă, dar pe parcursul lor prezintă şi ganglioni
situaţi în exteriorul trunchiului cerebral. Spre deosebire de nervii spinali, cei cranieni nu sunt
dispuşi metameric, datorită modificărilor profunde care au afectat, în evoluţia vertebratelor,
segmentul cefalic.
Nervii cranieni senzitivi conduc informaţii de la receptorii organelor de simţ craniene
la encefal. Sunt în număr de trei: olfactiv, optic şi acustico-vestibular.
 I.) Nervul olfactiv este alcătuit din axonii celulelor olfactive din mucoasa olfactivă.
Aceştia se grupează, formând filetele, olfactive care străbat lama ciuruită a osului etmoid,
ajungând la encefal.
II.) Nervul optic este alcătuit din axonii celulelor multipolare din retină. Nervul
părăseşte polul posterior al globului ocular şi pătrunde în cavitatea craniană, unde axonii din
jumătatea mediană a fiecărei retine se încrucişează cu cei de pe partea opusă, formând chiasma
optică. Axonii care provin din porţiunea laterală a fiecărei retine rămân pe aceeaşi parte. De la
chiasma optică se formează tracturile optice, care se îndreaptă spre diencefal. Nervul optic
reprezintă în realitate o parte modificată a encefalului.
VIII.) Nervul acustico-vestibular (stato-acustic) este alcătuit din două părţi distincte,
nervul cohlear sau acustic şi nervul vestibular. Nervul cohlear este nervul auzului. Se formează
în ganglionul spiralat a lui Corti din melcul osos al urechii interne. Nervul vestibular este nervul
echilibrului. Se formează în ganglionul lui Scarpa din urechea internă. Cele două componente
se unesc, pătrund în cutia craniană, îndreptându-se spre trunchiul cerebral.
Nervii cranieni motori sunt formaţi exclusiv din fibre motorii. Conduc influxul nervos
motor voluntar şi involuntar de la encefal la muşchii extremităţii cefalice.
III.) Nervul oculomotor este alcătuit din axonii neuronilor motori din nucleul
oculomotor, situat în pedunculii cerebrali ai mezencefalului care reprezintă originea reală a
nervului. Părăseşte trunchiul cerebral prin fosa interpedunculară, care reprezintă astfel originea
aparentă a nervului. Se distribuie la musculatura pleoapei şi a globului ocular. Pe lângă aceste
fibre somato-motorii, nervul mai conţine fibre viscero-motorii, care se distribuie la muşchii
netezi ai corpului ciliar şi ai irisului.
IV.) Nervul trohlear sau patetic are originea reală în pedunculii cerebrali, iar originea
aparentă sub coliculii cvadrigemeni inferiori. Inervează muşchiul oblic superior al globului
ocular.
VI.) Nervul abducens are originea reală în punte, iar originea aparentă în şanţul bulbo-
pontin. Se distribuie la muşchiul drept lateral al globului ocular.
XI.) Nervul accesor sau spinal este format din 2 rădăcini: una bulbară şi una spinală sau
medulară. Inervează muşchii trapez, sternocleidomastoidian, muşchii faringelui, laringelui, ai
boltei palatine.
XII.) Nervul hipoglos are originea reală în nucleul hipoglosului din bulb. Este nervul
motor al limbii.
Nervii cranieni micşti sunt formaţi atât din fibre senzitive cât şi motorii, atât somatice
cât şi vegetative.
V.) Nervul trigemen este format din fibre senzitive cu originea reală în ganglionul
semilunar al trigemenului sau ganglionul lui Gasser şi fibre motorii cu originea reală în nucleul
masticator din punte. Originea aparentă este tot la nivelul punţii. În dreptul ganglionului lui
Gasser, nervul se împarte în trei ramuri: 1. ramura oftalmică, formată numai din fibre senzitive,
inervează globul ocular, mucoasa nazală, pielea frunţii; 2. ramura maxilară, formată numai din
fibre senzitive, inervează maxilarul superior, dinţii superiori, bolta palatină, mucoasa nazală,
pielea regiunii temporale, a buzelor şi a pleoapei inferioare; 3. ramura mandibulară mixtă,
inervează senzitiv mandibula, glandele salivare, submandibulare şi linguale, parţial limba,
pielea obrajilor, pavilionul urechii, iar fibrele motorii se distribuie la muşchii masticatori şi o
parte din muşchii suprahioidieni.
VII.) Nervul facial are originea aparentă în şanţul bulbo-pontin. Originea reală a fibrelor
motorii este în punte. Fibrele senzitive inervează mucoasa linguală având originea în
ganglionul geniculat. Fibrele motorii inervează muşchii mimicii, muşchii stilohioidieni şi
digastrici. Nervul are o componentă vegetativă, care inervează glandele salivare.
 IX.) Nervul glosofaringian are atât originea aparentă cât şi cea reală la nivelul bulbului
rahidian. Fibrele senzitive inervează mucoasa linguală, mucoasa regiunii amigdaliene şi a
urechii medii. Fibrele motorii inervează muşchii regiunii superioare a faringelui.
X.) Nervul vag este alcătuit majoritar din fibre vegative, atât senzitive cât şi motorii.
Cuprinde şi fibre somatice, de asemenea şi senzitive şi vegetative. Este nervul cranian cu cel
mai lung traiect. Originea aparentă a nervului se află la nivelul bulbului, iar cea reală se află de
asemenea în bulb. Nervul se împarte în trei feluri de ramuri: cervicale, toracale şi abdominale.
Ramurile cervicale se subâmpart în ramuri meningiale, ramuri auriculare (inervează pavilionul
urechii), ramuri faringiene, laringiene şi cardiace. Ramurile toracale sunt formate din ramuri
bronşice, ramuri esofagiene, ramuri pericardice. Ramurile abdominale formează plexul gastric
anterior şi posterior, precum şi ramurile hepatice, pancreatice, splenice.

Sistemul nervos vegetativ

Este format, la fel ca şi cel somatic, dintr-o parte centrală şi una periferică. Partea
centrală a sistemului nervos vegetativ este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în trunchiul
cerebral şi în măduva spinării, alcătuind nucleii sau centrii nervoşi vegetativi. Partea periferică
formează ganglioni vegetativi, fibre nervoase şi plexuri. Fibrele nervoase care pleacă de la
măduva spinării şi trunchiul cerebral fără să inerveze musculatura scheletică, aparţin sistemului
nervos vegetativ. Fibrele eferente vegetative nu inervează direct organele efectoare. Fibrele
vegetative care părăsesc măduva şi trunchiul cerebral fac sinapsă cu neuronii din ganglionii
vegetativi periferici, numindu-se astfel fibre preganglionare. Fibrele care părăsesc ganglionii
se numesc postganglionare, distribuindu-se la organele pe care le inervează.
Sistemul nervos vegetativ se împarte, după funcţia pe care o îndeplineşte, în două
componente: 1. sistem nervos vegetativ simpatic şi 2. sistem nervos vegetativ parasimpatic.

Sistemul nervos vegetativ simpatic

Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi situaţi în coarnele laterale ale
măduvei spinării din regiunile toracală şi lombară, unde formează centrii nervoşi vegetativi
simpatici.
Porţiunea periferică este alcătuită din neuroni vegetativi situaţi în ganglionii simpatici
latero-vertebrali şi în ganglionii simpatico-viscerali. Ganglionii simpatici latero-vertebrali sunt
situaţi de o parte şi de alta a coloanei, formând astfel două lanţuri ganglionare. Fiecare şir
cuprinde 19 - 22 de ganglioni, legaţi între ei prin fascicule interganglionare. Fiecare ganglion
simpatic latero-vertebral este legat de câte un nerv spinal prin 2 ramuri, anume comunicanta
albă şi comunicanta cenuşie. Comunicanta albă este formată din fibre preganglionare mielinice,
iar comunicanta cenuşie din fibre postganglionare amielinice. Fiecare lanţ de ganglioni
simpatici cuprinde patru grupuri de ganglioni: ganglioni cervicali în număr de 3; ganglioni
toracali în număr de 10-11; ganglioni lombari în număr de 3-4; ganglioni pelvieni în număr de
3-5. Ganglionii simpatici viscerali sunt situaţi în apropierea organelor pe care le inervează.
Omul prezintă trei ganglioni simpatici viscerali mai importanţi, anume ganglionul celiac,
ganglionul mezenteric superior şi ganglionul mezenteric inferior.

Sistemul nervos vegetativ parasimpatic

Porţiunea centrală este alcătuită din neuronii vegetativi ai trunchiului cerebral şi ai

măduvei sacrale, care se grupează formând nuclei sau centri nervoşi vegetativi parasimpatici.
Nucleii vegetativi parasimpatici din trunchiul cerebral sunt: nucleul accesor al nervului oculo-
motor din mezencefal; nucleul lacrimal şi nucleul salivator superior din punte; nucleul salivator
inferior; şi nucleul dorsal al vagului din bulb. În măduva sacrală se află centrul vezico-spinal
al micţiunii, centrul ano-spinal al defecaţiei, precum şi centrul genito-spinal al erecţiei.
Porţiunea periferică a sistemului nervos vegetativ parasimpatic este alcătuit din neuroni
vegetativi care se grupează sau nu în ganglionii viscerali parasimpatici. Ganglionii
parasimpatici sunt situaţi periferic, în imediata vecinătate sau chiar în pereţii organelor pe care
le inervează. În regiunea craniană se află următorii ganglioni parasimpatici: ciliar, otic şi
submaxilar.