CURS NR.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. Delimitări conceptuale
Conceptul de Anatomie are un caracter general, universal, după cum reiese şi din
definiţia elaborată de Fr. I. Rainer: “Anatomia este ştiinţa formei vii”. Deci, Anatomia este
aplicabilă ansamblului lumii vii, fiind ştiinţa care studiază forma şi structura organismelor vii.
Există astfel o Anatomie a râmei, a insectelor, a broaştei, a plantelor şi în general a oricărei
vieţuitoare. Anatomia omului este acea ramură a Anatomiei, destinată speciei umane.
Anatomia omului are ca obiect de studiu forma, structura şi organizarea macroscopică
a organismului uman.
Originea termenului: Gr. Ana = prin, tomein = a tăia.

2. Metode de studiu
După cum reiese din însăşi termenul de Anatomie, metoda de studiu a acesteia este cea
a disecţiei. În Anatomie se pot distinge două nivele de studiu interconectate : 1. inspecţia
exteriorului structurilor cercetate, descriindu-le raporturile, morfologia, etc. şi 2. studiul
alcătuirii interne a acestora, în general în limita structurilor evidenţiabile cu ochiul liber. Deci,
domeniul anatomiei este cel macroscopic, structurile submacroscopice aparţinând histologiei
sau biologiei celulare.

3. Poziţia omului în natură

Specia umană, Homo sapiens, aparţine Încrengăturii Cordate, Subîncrengăturii
Vertebrate, Supraclasa Tetrapode, Clasa Mamifere, Ordinul Primate, Familia Hominidae,
Genul Homo.
Multă vreme, s-a perpetuat opinia conform căreia omul este cea mai evoluată specie de
pe planetă. Linne începea clasificarea lumii animale cu omul, clasificând apoi restul taxonilor
în funcţie de gradul de înrudire cu acesta, cu cât mai înrudite cu atât mai aproape. De altfel
numele ordinului, Primate, înseamnă primul, cel dintâi. De abia la începutul anilor 1900,
această idee se clatină, Osborn (1910) plasând pe cea mai înaltă treaptă a sistemului său de
clasificare, ca şi cel mai evoluat grup de Mamifere, Cetaceele. Stugren şi Coroiu (1994) încheie
clasificarea Mamiferelor cu Rozătoarele, considerând că cel mai evoluat grup de Mamifere este
cel care a generat cel mai mare număr de specii adaptate celor mai variate medii de viaţă,
Rozătoarele evoluând exploziv în Holocen. Pe de altă parte, nici din punctul de vedere al
anatomiei comparate, omul nu poate fi considerat cea mai evoluată specie, ca urmare a faptului
că în organizarea sa păstrează structuri arhaice (organizarea autopodului membrului toracal
care reprezintă modelul iniţial de organizare al acestei structuri). O structură evoluată este una
adaptată unei anumite funcţii, iar mâna de om respectă schema arhaică de organizare de la
Tetrapode.
În concluzie, din punct de vedere strict biologic (fără a face referiri psihologice sau
sociologice), omul nu este cea mai evoluată specie de pe planetă (nici greutatea absolută a
creierului şi nici numărul de circumvoluţiuni al acestuia neplasându-l pe poziţia supremă a
arborelui filogenetic). Dar, ca specie aparţinătoare Mamiferelor, omul este una dintre cele mai
avansate produse ale evoluţiei lumii vii în condiţiile acestei planete.
Specia umană este rezultatul unui îndelung proces evolutiv. De asemenea, fiecare om
ca individ, parcurge o serie de etape în dezvoltarea sa. Filogeneza reprezintă “filmul” evoluţiei
unui grup de vieţuitoare, indiferent dacă este vorba despre specie, clasă, etc. Este “filmul”
stadiilor evoluţiei, a momentelor importante de pe drumul evolutiv. Ontogeneza este “filmul”
stadiilor de dezvoltarea a unui organism individual.

4. Nivele de organizare şi integrare ale individului uman

a) Nivelul celular şi subcelular (molecular), cuprinde celula şi subansamblurile acesteia, fiind
studiat de biologia celulară şi moleculară.
b) Nivelul tisular, cuprinzând ţesuturile, este studiat de Histologie.
c) Nivelul organelor aparţine Anatomiei. Organele sunt grupări de celule şi ţesuturi
diferenţiate în vederea îndeplinirii unei anumite funcţii.
d) Nivelul sistemic aparţine Anatomiei. Sistemele sunt grupări de organe care au aceeaşi
structură, fiind alcătuite din acelaşi tip de ţesuturi.
e) Nivelul aparatelor aparţine tot Anatomiei. Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie
principală comună, deşi structura lor morfo - histologică este diferită.
Diferenţa dintre Sisteme şi Aparate rezidă în faptul că primul termen are un sens morfo
- funcţional, în vreme ce Aparatele au o valoare funcţională. Spre exemplu, sistemul osos,
totalitatea oaselor unui organism, are o rezonanţă morfologică (os), în timp ce aparatul
locomotor, care este alcătuit din trei sisteme, osos, articular şi muscular, are un înţeles
funcţional, fiind definit pe baza funcţiei pe care o îndeplineşte, anume locomoţia (mişcarea).
f) Nivelul individual reprezintă organismul uman în ansamblu, înţeles ca fiind format din
totalitatea sistemică, morfo-funcţională.
g) Nivelul supraindividual aparţine Ecologiei, în cazul speciei umane putând fi suprapus într-
o anumită măsură nivelului social.

Termeni generali de Anatomie Umană

1. Poziţia anatomică
Reprezintă postura de referinţă în Anatomia Umană, fiind poziţia ortostatică cu
membrele toracale paralele cu corpul, cu faţa palmară a acestora şi partea ventrală a corpului
şi a capului orientate înainte.

2. Segmentele corpului uman.

Corpul uman poate fi împărţit în două unităţi: 1. segmentul axial şi 2. segmentul
apendicular.
Segmentul axial este format din: cap, gât şi trunchi. Capul şi gâtul alcătuiesc împreună
extremitatea cefalică. Capul prezintă două părţi: 1. una cranială, orientată postero-superior şi
2. una facială, antero-inferioară. Gâtul reprezintă segmentul de legătură dintre cap şi trunchi.
Trunchiul este alcătuit, la rândul său, din trei unităţi suprapuse, anume, torace, abdomen şi
pelvis, fiecare dintre acestea conţinând o cavitate care adăposteşte diferite organe.
Segmentul apendicular este constituit din două perechi de membre, cu funcţie
primordială în locomoţie. În anatomia umană sunt descrise membre superioare şi membre
inferioare. Întrucât această clasificare este realizată pe baza unui caz particular şi secundar
evolutiv, reprezentat de staţiunea şi locomoţia bipedă, la Vertebratele patrupede membrele
superioare sunt anterioare, iar cele inferioare sunt posterioare. Astfel, este recomandabilă
folosirea termenilor de membre toracale şi membre pelviene, pentru cele două perechi de
membre de la Tetrapode şi implicit de la om, existând sinonimiile:
• Membru superior, anterior sau toracal.
• Membru inferior, posterior sau pelvian.
 Ambele perechi de membre cuprind un segment proximal, cu ajutorul căruia se leagă
de segmentul axial (centură) şi un segment distal constituit de membrul liber. Centura
membrului toracal se numeşte centură scapulară (toracală) iar cea a membrului pelvian centură
pelviană. Membrul liber este alcătuit din trei segmente dispuse proximo-distal: stilopod,
zeugopod (zigopod) şi autopod. Fiecare segment are o denumire proprie, astfel, la membrul
toracal stilopodul se numeşte braţ, zeugopodul antebraţ, iar autopodul reprezintă mâna. La
membrul pelvian, în aceeaşi ordine se dispun coapsa, gamba şi piciorul.

3. Termeni de orientare anatomică

Organismul uman poate fi raportat la cele trei dimensiuni ale spaţiului, descriindu-i
lungimea, lăţimea şi volumul (grosimea). Pe lângă acestea, fiinţa umană, ca orice fiinţă vie, se
mai raportează la o dimensiune nonspaţială, anume timpul. Pentru înţelegerea exactă a
segmentelor corporale, ale relaţiilor şi a raporturilor dintre acestea, se foloseşte o terminologie
anatomică generală. Aceasta cuprinde axele şi planurile de referinţă. Identificarea lor se
realizează în poziţia anatomică.
Axele reprezintă linii care străbat organismul pe anumite direcţii.
a) Axul vertical sau longitudinal, străbate corpul în lungime, din creştet la poligonul de
susţinere, fiind perpendicular pe sol.
b) Axul antero-posterior sau sagital, corespunde grosimii corpului, pe care îl traversează pe
direcţia faţă - spate.
c) Axul transversal exprimă lăţimea, străbătând corpul lateral, de la stânga la dreapta, sau de
la dreapta al stânga.
Există o multitudine de axe din fiecare grupă, paralele între ele, străbătând corpul pe
respectivele direcţii.
Planurile sunt secţiuni ale corpului, care trec fiecare prin câte două axe.
a) Planul median (sagital) sau al simetriei bilaterale, trece prin axul longitudinal şi sagital.
b) Planul frontal trece prin axul longitudinal şi transversal.
c) Planul transversal sau orizontal trece prin axul sagital şi transversal.
Fiecare dintre cele trei planuri împarte corpul în două segmente, situate de o parte şi de
alta a acestuia, de unde derivă noţiunile de direcţie. Evident, se pot trasa o multitudine de
planuri aparţinând oricăruia dintre cele trei categorii, paralele între ele.
Planul transversal împarte organismul în două segmente, unul superior sau cranial şi
altul inferior sau caudal.
Planul frontal împarte organismul în două unităţi, una posterioară sau dorsală şi una
anterioară sau ventrală.
Planul median împarte organismul în două segmente, unul drept şi unul stâng.

APARATUL LOCOMOTOR
Aparatul locomotor este alcătuit din trei sisteme: sistemul osos, sistemul articular şi
sistemul muscular. Funcţional prezintă două componente: una statică având rol de suport,
anume oasele şi elementele de legătură dintre acestea reprezentate de articulaţii şi una cu rolul
de a mobiliza componenta statică, anume musculatura.
 Sistemul osos
Osteologia este ramura anatomiei care studiază oaselor. Oasele sunt organe dure,
rezistente, de culoare alb-gălbuie. Ansamblul lor reprezintă scheletul. Proprietăţile fizice ale
oaselor sunt rezistenţa şi elasticitatea.

Clasificarea oaselor
Se realizează în principal după forma geometrică a acestora, dar şi după alte criterii.
Există mai multe tipuri de oase:
1. oasele lungi sunt oase la care predomină lungimea. Apar în principal la nivelul
membrelor. Prezintă un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize, una proximală şi una
distală.
2. oasele plane (turtite, late, aplatizate), sunt oase la care predomină lăţimea. Apar în
principal la nivelul cutiei craniene.
3. oasele scurte, au cele trei dimensiuni relativ egale, fiind reprezentate spre exemplu,
de oasele carpiene de la încheitura mâinii.
4. oasele pneumatice prezintă în interior cavităţi care conţin aer. Astfel de oase se
găsesc la nivelul cutiei craniene.

Periostul
Este o membrană conjunctivă, fibroasă, care înveleşte oasele. Intervine în nutriţia osului
şi în osteogeneză.

Măduva osoasă
Reprezintă o substanţă semifluidă, bine vascularizată, situată în cavităţile din interiorul
oaselor. Morfo-funcţional se deosebesc trei tipuri de măduvă osoasă:
1. măduva roşie, este prezentă la adulţi în vertebre, coaste şi stern. Are funcţie
hematopoetică.
2. măduva galbenă se află în majoritatea oaselor adultului, fiind un depozit adipos.
3. măduva brună sau gelatinoasă se găseşte la persoanele în vârstă, fiind bogată în
elemente conjunctive, reprezentând o formă degenerată a măduvei galbene.

Morfologia externă a oaselor

Pe suprafaţa oaselor se află două tipuri de repere: proeminenţe şi cavităţi.
Proeminenţele sunt de două categorii: articulare şi nearticulare. Proeminenţele
articulare sunt acoperite de cartilaj articular, contribuind la realizarea unor articulaţii.
Proeminenţe nearticulare nu prezintă cartilaj articular, servind la inserţia unor muşchi.
Cavităţile sunt tot de două categorii: articulare şi nearticulare. Cavităţile articulare
răspund unor proeminenţe articulare invers conformate, fiind acoperite de cartilaj articular.
Cavităţile nearticulare sunt reprezentate de canale sau şanţuri şi găuri. Şanţurile adăpostesc
diferite elemente anatomice. Găurile reprezintă perforaţii ale osului. Sunt proprii osului,
reprezentate de găurile nutritive şi găuri de trecere, reprezentate de orificiile nervilor cranieni.
Găurile nutritive sunt destinate trecerii elementelor vasculare care hrănesc osul.

Structura internă a oaselor

Oasele sunt alcătuite din două tipuri de substanţă osoasă: compactă şi spongioasă.
Substanţa osoasă compactă este formată din lame osoase paralele, alipite, fără cavităţi
intermediare. Substanţa osoasă spongioasă este constituită din lame osoase dispuse dezordonat,
întretăiate între ele în diferite unghiuri, delimitând astfel cavităţi care conţin măduvă osoasă.
 1. Structura internă a oaselor lungi. La exterior prezintă o teacă de substanţă osoasă
compactă. Spongioasa este localizată la interior, dar numai la nivelul epifizelor. În interiorul
diafizei se află un conduct gol, numit cavitate medulară, care pe viu conţine măduvă osoasă.
2. Structura internă a oaselor plane. La exterior se află două lame de substanţă osoasă
compactă, iar la interior spongioasă.
3. Structura oaselor scurte. La exterior oasele scurte sunt învelite de substanţă osoasă
compactă, care acoperă spongioasa situată la interior.

Creşterea oaselor
Creşterea oaselor în lungime se realizează cu ajutorul cartilajului de conjugare sau
diafizo-epifizar. Acesta este un disc cartilaginos situat între diafiză şi epifize. În grosime oasele
cresc prin intermediul periostului.

Funcţiile oaselor în organism

Oasele deţin două grupe de funcţii, una pasivă în slujba aparatului locomotor şi una
activă, cu implicaţii metabolice şi imunitare. Funcţia pasivă se exprimă prin: determinarea
formei, dimensiunilor şi raporturilor corpului sau ale segmentelor sale, sprijinul corpului,
realizarea unor cavităţi de protecţie (cutia craniană), în acelaşi timp oferind inserţii muşchilor.
Oasele au rol energetic conferit de măduva galbenă pe care o conţin, constituie rezerva calcică
a organismului, având şi rol imunitar prin intermediul măduvei roşii hematogene.
Studiul sistematic al scheletului uman

Scheletul uman este format din aproximativ 208 oase, aproximativ fiindcă unele oase
pot varia numeric în funcţie de individ. Dintre acestea, 33-34 alcătuiesc coloana vertebrală care
funcţionează drept ax de susţinere, în jurul acesteia grupându-se celelalte oase.
Scheletul uman se împarte în două subunităţi: 1. scheletul axial şi 2. scheletul
apendicular. Scheletul axial este reprezentat în mod primordial filogenetic şi ontogenetic la
vertebrate prin notocord, formaţiune din care la om persistă doar nucleul pulpos al discurilor
intervertebrale. La om, scheletul axial cuprinde coloana vertebrală, coastele, sternul şi craniul.

Coloana vertebrală

Reprezintă un ax medio-dorsal, format din suprapunerea a 33-34 de piese osoase numite

vertebre. Acestea au dispoziţie metamerică. După regiunile corporale la nivelul cărora se
găsesc, vertebrele poartă anumite denumiri zonale. Astfel, există cinci grupe de vertebre:
1. vertebre cervicale, în număr de 7 (C1-C7), formează coloana cervicală, care corespunde
gâtului
2. vertebre toracale, în număr de 12 (T1-T12), formează coloana toracală, care corespunde
toracelui. La nivelul lor se inseră coastele.
3. vertebre lombare, în număr de 5 (L1-L5), formează coloana lombară.
4. vertebre sacrale sunt tot în număr de 5. Sunt sudate între ele, formând un os unic, osul
sacru, situat la nivelul pelvisului
5. vertebre coccigene, în număr de 4 sau 5, sunt unite între ele formând un os unic coccisul,
situat tot în pelvis.
Vertebrele din ultimele două regiuni ale coloanei se numesc vertebre false, din cauza
faptului că piesele componente sunt sudate între ele. Vertebrele din primele trei regiuni, fiind
independente, sunt considerate vertebre adevărate.
Vertebrele sunt piese osoase scurte, dispuse metameric. Toate vertebrele prezintă
caractere generale comune tuturor, indiferent de regiune. Vertebrele fiecărei regiuni prezintă
caractere regionale, proprii numai vertebrelor respectivei regiuni,. De asemenea există anumite
vertebre, care prezintă caractere speciale reprezentând rezultatul unor condiţii funcţionale
specifice. Indiferent de regiunea unde sunt situate, vertebrele adevărate prezintă anumite
caracteristici comune, numite caractere universale ale vertebrei.

Caractere universale ale vertebrei

Vertebra este formată din două unităţi: 1. corpul vertebral situat ventral, reprezentând
partea cea mai voluminoasă a vertebrei şi 2. arcul vertebral situat dorsal. Corpul şi arcul sunt
legate prin intermediul a două punţi osoase mici, numite pediculi.
Arcul vertebral este format din mai multe elemente. 1. Lamele vertebrale, două la
număr, sunt situate între pediculi şi procesul spinos. 2. Procesul spinos este cea mai dorsală
prelungire a vertebrei. 3. Procesele transverse, în număr de două, simetrice, unul drept şi unul
stâng, se află în părţile laterale ale vertebrei. 4. Procesele articulare (zigapofize), în număr de
patru: două superioare şi două inferioare, reprezintă principalul mijloc de articulare al
vertebrelor.
Gaura vertebrală este un orificiu delimitat de corpul vertebral, pediculii şi arcul
vertebral. Din suprapunerea tuturor găurilor vertebrale rezultă canalul vertebral, care conţine
măduva spinării.

Caractere regionale ale unor vertebre adevărate

1. Vertebrele cervicale au corpul vertebral mic şi alungit transversal. Procesul spinos
este scurt şi bifid terminal. Procesul transvers are la bază un orificiu (gaură transversală) pe
unde trece pachetul vascular vertebral. Vârful procesului transvers este împărţit în doi
tuberculi: unul anterior şi unul posterior. În realitate, tuberculul anterior reprezintă un rudiment
de coastă fuzionată la vertebra cervicală, amintind de descendenţa mamiferelor din strămoşi
reptilieni. Şi în prezent mamiferele primitive (monotremele) prezintă coaste cervicale.
2. Vertebrele toracale au corpul vertebral dezvoltat în plan sagital. Corpul prezintă patru
scobituri, două pe fiecare parte, una superioară şi una inferioară. Suprafaţa inferioară de pe
jumătatea unei vertebre împreună cu cea superioară a vertebrei învecinate alcătuiesc împreună
o suprafaţă articulară unică, destinată articulaţiei cu capul coastei. Procesul spinos este orientat
caudal. Procesul transvers prezintă o suprafaţă articulară pentru tuberculul coastei.
3. Vertebrele lombare au corpul vertebral de dimensiuni mari. Procesul spinos este
dreptunghiular, procesele transverse fiind reduse, având forma unor mici proeminenţe numite
procese accesorii. Procesele accesorii sunt situate la rădăcina unor proeminenţe mari, numite
procese costiforme, reprezentând resturi de coastă.

Caractere speciale ale unor vertebre adevărate

Vertebra cervicală 1 (C1), se numeşte atlas, fiind specială ca urmare a faptului că nu
prezintă corp vertebral. Este alcătuită din două mase laterale, continuate cu procesele transverse
şi două arcuri, unul dorsal şi unul ventral. Arcul anterior prezintă pe faţa posterioară o suprafaţă
articulară destinată dintelui axisului.
Vertebra cervicală 2 (C2), se numeşte axis. Prezintă, pe faţa cranială a corpului, o
proeminenţă numită apofiză odontoidă sau dintele axisului. Dintele axisului reprezintă în
realitate o parte din corpul atlasului, sudată pe parcursul evoluţiei pe faţa cranială a corpului
axisului.

Vertebrele false
Osul sacru este un os median şi nepereche. Este situat inferior ultimei vertebre
lombare, cu care formează un unghi numit promotoriu. Prezintă patru feţe (dorsală, ventrală şi
două feţe laterale), o bază şi un vârf. Faţa ventrală, este concavă, prezentând median un ax osos
care corespunde corpurilor vertebrelor sacrale. Locul de sudare a acestora este indicat de patru
linii transverse. Faţa dorsală este convexă, prezentând pe mijloc creasta sacrală mediană,
rezultată din contopirea proceselor spinoase ale vertebrelor sacrale. Feţele laterale prezintă o
suprafaţă articulară, similară unui pavilion de ureche, numită suprafaţă auriculară, destinată
articulaţiei cu coxalul. Baza sacrului este orientată cranial, reprezentând faţa superioară a
corpului primei vertebre sacrale. Vârful este orientat caudal, fiind articulat cu coccisul.
Sacralizarea este procesul de contopire a vertebrelor sacrale, conducând la formarea
osului sacru. Acesta intervine în susţinerea greutăţii segmentelor corporale superioare şi
transmiterea acesteia membrelor de sprijin. Acest rol se amplifică la om, datorită staţiunii şi
locomoţiei bipede. Astfel, la Primatele inferioare sacrul este format numai din două vertebre,
iar la om din cinci. Situaţia este general valabilă la vertebratele bipede.
Coccisul constituie segmentul caudal caracteristic vertebratelor. Este o formaţiune
regresată la om. Coccisul este un os median şi nepereche, situat caudal faţă de sacru. Prezintă
două margini laterale, o faţă dorsală, una ventrală, o bază articulată cu sacrul şi un vârf orienat
caudal.

Coloana vertebrală în ansamblu

Lungimea coloanei vertebrale variază în funcţie de vârstă, sex şi înălţimea corpului.
Lăţimea coloanei variază în funcţie de regiune, fiind maximă la baza sacrului.
Aspectul exterior al coloanei vertebrale la om este rezultatul staţiunii bipede. La
mamiferele patrupede coloana vertebrală are dispoziţie orizontală, având formă de arc cu
concavitatea orientată ventral. La om coloana este verticală şi transmite întreaga greutate
corporală membrelor pelviene. Datorită acestui fapt, coloana vertebrală la om are patru curburi
orientate în plan sagital: 1. curbura cervicală, are convexitatea orientată ventral 2. curbura
toracală, are convexitatea orientată dorsal 3. curbura lombară, are convexitatea orientată ventral
4. curbura sacrococcigiană, are convexitatea orientată dorsal. Curburile cu convexitate ventrală
se numesc lordoze, iar cele cu convexitatea dorsală se numesc scifoze. Sub influenţa unor
factori ambientali nefavorabili, curburile se pot dezvolta excesiv, trecând în sfera patologicului.
Ontogenetic, în perioada intrauterină, coloana vertebrală a omului, prezintă o singură
curbură cu convexitatea orientată dorsal. Curburile de la adult apar în decursul copilăriei, ca
rezultat al ridicării capului şi apoi a locomoţiei bipede, deci ontogenetic şi filogenetic sunt
dobândite ca rezultat al staţiunii şi locomoţiei bipede, începând să se formeze în momentul
ridicării membrelor toracale de pe sol.

Toracele osos

Toracele osos este o cavitate edificată de coloana vertebrală toracală, coaste şi stern.
Sternul
Se află în partea medio-ventrală a toracelui. Este un os nepereche, lung şi turtit. Prezintă
trei subunităţi: 1. o parte cranială numită manubriu, 2. o parte intermediară numită corpul
sternului şi 3. o parte caudală sau procesul xifoidian, cartilaginos cu excepţia persoanelor în
vârstă. Sternul prezintă o faţă ventrală, una dorsală, două margini laterale, o bază şi un vârf.
Corpul prezintă 3-4 linii transverse, care indică locul de fuziune al unor piese osoase numite
sternebre, demonstrând că osul era alcătuit iniţial din mai multe piese independente, dispuse
metameric. Marginile laterale expun un şir de şapte scobituri costale, destinate articulaţiei cu
cartilajele costale.
Coastele
Sunt arcuri osteocatilaginoase, situate între coloana vertebrală şi stern. Sunt 12 perechi,
a căror lungime creşte de la coasta I şi coasta XII spre coasta VII, care este cea mai lungă. În
funcţie de raportul cu sternul, coastele se împart în coaste adevărate şi coaste false. Coastele
adevărate sunt primele 7 perechi, care se articulează independent cu sternul. Coastele false,
ultimele 5 perechi, nu ajung la stern, împărţindu-se în 2 grupe: coaste false propriu-zise:
perechile VIII, IX, X, care deşi nu mai ajung la stern, se articulează totuşi cu acestea prin
intermediul coastelor situate deasupra; coastele flotante, perechile XI şi XII, care nu mai ajung
la stern, rămânând libere anterior.
Coastele prezintă un corp, o extremitate dorsală şi una ventrală. Corpul are o faţă
laterală convexă şi o faţă medială concavă. Extremitatea dorsală prezintă: capul coastei care
se articulează cu corpurile vertebrale şi tuberculul coastei care se articulează cu procesul
transvers al vertebrelor toracale. Extremitatea ventrală a coastei osoase se continuă cu cartilajul
costal, prin intermediul căruia coastele se articulează cu sternul
Toracele osos în ansamblu
Are aproximativ forma unui trunchi de con, prezentând o suprafaţă interioară, una
exterioară, o bază şi un vârf.

Oasele capului

Sunt în număr de 23, fixe cu excepţia mandibulei şi a hioidului. Se împart în două grupe:
1. oasele neurocraniului şi 2. oasele viscerocraniului sau ale branhocraniului.
Filogenetic, această clasificare exprimă o realitate faptică, oasele neurocraniului
formând capsula cefalică primară, având rol de protecţie a encefalului, fiind dispuse în jurul
acestuia. Viscerocraniul a avut în mod primordial un rol respirator, reprezentând segmente ale
arcurilor branhiale, ulterior mandibulare şi maxilare, de unde şi denumirea de branhocraniu.
La neurocraniu trebuie incluse doar acele oase care în mod primar au avut funcţie legată
de protecţia encefalului, iar la viscerocraniu acele oase a căror origine este legată de arcurile
branhiale. Chiar dacă la om neurocraniul şi viscerocraniul sunt în contact intim, migrate sau
contopite, trebuie căutată topografia şi funcţia primordială a acestora.

OASELE NEUROCRANIULUI

Sunt în număr de 17: frontal, etmoid, sfenoid, occipital, 2 parietale, 2 temporale, 2

cornete inferioare, 2 lacrimale, 2 nazale, 1 vomer şi 2 zigomatice. Sunt oase pneumatice,
neregulate sau plane. Liniile de articulaţie dintre oasele craniului se numesc suturi.
Osul frontal este un os pneumatic, neregulat, lăţit, nepereche, amplasat median, în
partea ventrală a craniului. Formează peretele anterior al cutiei craniene şi parţial cavităţile
nazale şi orbitele. Frontalul este format dintr-o porţiune verticală sau solzoasă şi una orizontală,
împărţită în două segmente orbitale şi unul nazal. Porţiunea solzoasă prezintă uneori, în partea
mediană, o scurtă linie de sutură (sutura metopică). Prezenţa acestei suturi, chiar inconstantă,
dovedeşte faptul că ontogenetic şi filogenetic osul frontal provine din contopirea a două oase
simetrice, ca urmare a necesităţii creşterii rezistenţei zonei anterioare a cutiei craniene,
subliniind direcţia evolutivă a craniului de vertebrate, în sensul reducerii numărului de oase fie
prin contopire, fie prin dispariţie. Segmentele orbitale formează peretele superior al orbitelor.
Segmentul nazal este situat între cele două segmente orbitale. Frontalul conţine două cavităţi
pneumatice (sinusuri frontale) care se deschid în cavităţile nazale.
Osul etmoid este un os pneumatic, median şi nepereche, situat în partea antero-medio-
bazală a craniului, posterior frontalului, fiind mărginit pe laturi de cele două porţiuni orbitale
ale acestuia. Este format din trei segmente: Primul segment este o lamă orizontală, ciuruită,
situată între segmentele orbitale ale frontalului. Lama orizontală este dreptunghiulară,
prezentând 25 - 30 de orificii, prin care trec filetele nervilor olfactivi. Al doilea segment este o
lamă verticală perpendiculară pe cea orizontală. Al treilea segment este alcătuit din două mase
laterale cubice, atârnate pe laturile lamei orizontale, osul având în ansamblu forma unei balanţe.
Masele laterale se află între cavităţile nazale şi orbite.
Osul Sfenoid reprezintă un conglomerat osos complex, provenit evolutiv din
contopirea unui ansamblu de piese osoase independente. Este un os median şi nepereche, situat
la baza craniului. Are formă neregulată, putând fi comparat cu o viespe în zbor. Sfenoidul este
alcătuit dintr-un un corp, două perechi de aripi, una mică şi una mare, precum şi o pereche de
prelungiri dedublate, numite procese pterigoidiene. Corpul prezintă în partea superioară şaua
turcească, alcătuind fosa hipofizară, care adăposteşte glanda hipofiză. Aripile mici sunt două
triunghiuri osoase, articulate anterior cu segmentele orbitale ale frontalului. Aripile mari
prezintă o bază situată pe laturile corpului şi un vârf orientat latero - superior, articulat cu
parietalul. Procesele pterigoidiene sunt două lame osoase dispuse vertical, perpendicular pe
corp şi aripile mari. Fiecare proces pterigoidian este format dintr-o lamă laterală şi una medială
care diverg, delimitând o depresiune cu deschiderea dorsală (fosa pterigoidiană). Procesele
pterigoidiene au fost în mod primordial elemente ale viscerocraniului, sudate în mod secundar
la neurocraniu.
Osul Occipital este un os median şi nepereche, amplasat în porţiunea postero -
inferioară a craniului. În realitate este format, ontogenetic şi filogenetic, din fuziunea a patru
oase grupate în jurul unui orificiu larg, numit gaură occipitală. Cele patru oase, complet
fuzionate la omul adult, alcătuiesc cele patru porţiuni ale occipitalului: 1. porţiunea bazală,
situată anterior găurii occipitale, 2. porţiunea superioară sau solzul occipital, situată posterior
faţă de gaură şi 3. două porţiuni laterale, localizate pe laturile găurii occipitale. Porţiunile
laterale prezintă condilii occipitali, reprezentând două proeminenţe ovoide, situate pe laturile
găurii occipitale. Condilii servesc la articulaţia cu atlasul. Gaura occipitală realizează
comunicarea dintre cavitatea neurocraniului şi canalul vertebral.
Osul Parietal este un os pereche, plan, de formă patrulateră, situat exclusiv la nivelul
bolţii craniului, între frontal şi occipital, deasupra temporalului. Faţa endocraniană prezintă
impresiuni arteriale.
Osul Temporal este un os pereche, neregulat, situat pe laturile cutiei craniene. Prezintă
cinci porţiuni: solzoasă, timpanică, pietroasă sau stânca temporalului, mastoida şi procesul
stiloidian. Aceste porţiuni reprezintă oase independente la vertebratele primitive. 1. Porţiunea
solzoasă se articulează cranial cu parietalul. Prezintă procesul zigomatic al temporalului, care
se articulează cu osul zigomatic, formând împreună cu acesta arcada zigomatică. Inferior,
prezintă o suprafaţă articulară destinată articulaţiei cu mandibula. 2. Porţiunea timpanică are
dimensiuni reduse, înconjurând intrarea în conductul auditiv. 3. Porţiunea pietroasă (stânca
temporalului) are formă de piramidă, cu vârful orientat antero - medial spre corpul sfenoidului.
În interiorul stâncii temporalului se află cavităţile urechii medii şi interne. 4. Mastoida este
situată posterior porţiunii solzoase. 5. Procesul stiloidian reprezintă o prelungire orientată
caudal a feţei inferioare a porţiunii pietroase.
Cornetul inferior este un os pereche, de dimensiuni reduse, situat în cavităţile nazale.
Are forma unei lame torsionate, articulându-se cu maxila.
Osul Lacrimal este un os pereche, mic, patrulater, fiind situat între orbite şi cavităţile
nazală.
Osul Nazal reprezintă un os pereche, mic, plan, patrulater. Participă la realizarea
scheletului nasului. Superior se articulează cu frontalul, lateral cu maxila, iar medial se
articulează cu nazalul pereche.
Osul Vomer este un os nepereche, median, contribuind la formarea septului nazal. Are
formă de lamă, prezentând două feţe: dreaptă şi stângă. Superior se articulează cu sfenoidul.
Osul Zigomatic este un os lat, pereche, situat în părţile laterale ale feţei, formând
pomeţii obrajilor. Prezintă trei procese. 1. Procesul temporal, formează împreună cu procesul
zigomatic al temporalului arcada zigomatică. 2. Procesul frontal se articulează cu frontalul. 3.
Procesul orbital se articulează cu maxila.

OASELE VISCEROCRANIULUI

Viscerocraniul este format din 6 oase, care se dispun în jurul segmentului proximal al
aparatului digestiv, fiind implicat primordial în respiraţie, hrănire şi mai recent şi în fonaţie.
Este alcătuit din maxilarul inferior, reprezentat de mandibulă şi maxilarul superior format din
maxilă şi palatin. La viscerocraniu este inclus şi osul hioid, provenit din al II-lea arc branhial,
cu toate că topografic acesta este situat în gât.
Maxila este os pereche, neregulat, amplasat în centrul feţei, contribuind la formarea a
numeroase regiuni ale scheletului capului: cavitate bucală, boltă palatină, orbite şi cavităţi
nazale. Prezintă un corp situat central, de pe care se formează patru procese. Corpul maxilei
are formă de piramidă triunghiulară, cu baza orientată medial, spre cavităţile nazale, ai căror
pereţi laterali îi edifică. Procesul palatin are formă dreptunghiulară şi dispoziţie orizontală.
Procesele palatine ale celor două maxile se articulează între ele median, formând împreună cu
oasele palatine bolta palatină sau cerul gurii. Procesul frontal este orientat cranial, articulându-
se cu osul frontal. Procesul alveolar este situat inferior, prezentând alveole dentare. Procesul
zigomatic se articulează cu osul zigomatic. Maxila este un os pneumatic, conţinând sinusul
maxilar.
Osul palatin este un os pereche, de dimensiuni reduse, situat posterior maxilei.
Împreună cu procesele palatine ale maxilei formează bolata palatină.
Mandibula este un os mobil, median şi nepereche. Provine din fuziunea pe linia
mediană a două jumătăţi simetrice. Prezintă un corp şi două ramuri. Corpul are formă de
potcoavă, cu concavitatea orientată posterioar. Corpul este alcătuit din baza mandibulei şi
porţiunea alveolară, situată cranial. Median, corpul mandibulei prezintă simfiza mentonieră,
care indică locul de unire a celor două jumătăţi ale osului. Dedesubtul simfizei se află
protuberanţa mentonieră (bărbia). Ramurile mandibulei prezintă superior două proeminenţe
separate de o depresiune. Proeminenţa anterioară are formă triunghiulară, numindu-se proces
coronoidian, servind la inserţia muşchiului temporal. Proeminenţa posterioară, de formă
elipsoidală, se numeşte proces condilian, articulându-se cu osul temporal.
Osul hioid se află în partea cranio-ventrală a gâtului. Este un os median şi nepereche,
având forma literei U. Prezintă un corp şi două perechi de prelungiri numite coarne (coarne
mici şi coarne mari).

Privire de ansamblu asupra scheletului capului.

Din punctul de vedere al anatomiei comparate craniul de om poate fi descris prin două
artribute esenţiale: sinapsid şi auximetamer.
Craniul sinapsid este acel tip de craniu care prezintă o singură pereche de fose
temporale şi o singură pereche de arcade zigomatice. Prezenţa acestui tip de craniu este de
natură a sublinia descendenţa mamiferelor din linia reptilelor sinapside.
Craniul auximetamer este acel craniu care a înglobat în structura sa un număr de
segmente vertebrale (metamere). Craniu auximetamer prezintă reptilele şi descendenţii lor,
păsările şi mamiferele. Acest fapt este indicat de prezenţa la respectivii taxoni a 12 perechi de
nervi cranieni faţă de doar 10 la amfibieni. Ultimele două perechi de nervi cranieni de la
amniote reprezintă de fapt nervi spinali înglobaţi la cutia craniană împreună cu segmentele
vertebrale corespunzătoare şi deveniţi astfel nervi cranieni.
Craniul cuprinde două unităţi deosebite pe baza funcţiei lor primare din evoluţie,
neurocraniul şi viscerocraniul. Cu toate că pe măsura urcării pe scara filogenetică distincţia
dintre aceste două componente este din ce în ce mai dificil de realizat, evidenţierea lor la om
nu poate fi acceptată decât pe baza originii şi evoluţiei diferite a acestora.
Descriptiv, craniul de om privit în ansamblu, prezintă două segmente: bolta şi baza
craniului, ambele expunând o suprafaţă externă, exocraniană (exobaza şi exobolta) şi una
internă, endocraniană (endobaza şi endobolta).

Regiuni importante ale cutiei craniene

Orbitele sunt două cavităţi care adăpostesc globii oculari, fiind situate în partea ventrală
a craniului. Au forma unor piramide patrunghiulare, prezentând o bază, un vârf şi patru feţe.
Baza reprezintă deschiderea orbitei, fiind orientată ventral. Vârful este îndreptat n partea opusă
bazei, fiind orientat spre partea dorsală. Feţele orbitelor sunt: laterală, medială, superioară
(bolta) şi inferioară (planşeul).
Cavităţile nazale sunt două conducte situate în zona medio-dorsală a feţei, alungite în
sens antero-posterior. Comunică cu exteriorul prin intermediul unei deschideri anterioare
(apertură piriformă) şi posterior cu faringele, prin intermediul choanelor. Fiecare cavitate
nazală prezintă patru pereţi, unul superior, unul inferior, unul lateral şi unul medial. Cavităţile
nazale sunt separate de cavitatea bucală prin intermediul boltei palatine.
Bolta palatină este alcătuită din procesul palatin al maxilei şi osul palatin. Are o
importanţă funcţională deosebită, dezvoltarea sa filogenetică deplasând choanele în direcţie
dorsală. Astfel, se realizează o separare tot mai amplă căilor respiratorii (etajul superior boltei
palatine) de cele digestive (etajul inferior boltei palatine), acest fenomen reprezentând o
importantă direcţie evolutivă a viscerocraniului.
Fosele temporale se află pe laturile craniului, servind la inserţia muşchilor temporali.

Caracteristici ale craniului uman. Craniul omului prezintă unele caracteristici,

rezultate ale modalităţilor evolutive proprii acestei specii: 1. gaura occipitală este orizontală,
ca rezultat al staţiunii bipede (această poziţie este comună formelor bipede), 2. protuberanţă
mentonieră este cea mai proeminentă parte a mandibulei, 3. orbite sunt închise în mod secundar
(fără comunicare cu fosa temporală), 4. reducerea ponderii elementelor viscerocraniului faţă
de neurocraniu, 5. mărirea capacităţii neurocraniului, ultimele două elemente fiind corelate,
evoluţia lor putând fi urmărită şi la alte grupe de Vertebrate.