Autonomii locale și instituții centrale din spațiul

românesc în secolele al IX-lea-al XVI-lea

Pe parcursul secolelor al IX-lea – al X-lea se formează primele formațiuni politice

medievale românești: țări, cnezate, voievodate, acestea fiind denumite în
istoriografie și autonomii locale. Procesul constituirii lor a fost unul important și
decisiv pentru istoria românească, fiind facilitat de anumite condiții interne și
externe. La baza formării statelor medievale românești au stat existența
formațiunilor prestatale românești, tendințele expansioniste ale regalității
maghiare și ale Imperiului Bizantin, constituirea Hoardei de aur (a limitat influența
maghiară) și nu mai puțin invaziile popoarelor migratoare care au continuat până
în secolul al XIII-lea. Formarea autonomiilor locale a avut loc în mai multe etape și
a durat câteva secole.

Constituirea Țării Românească s-a desfășurat pe parcursul a trei mari etape. Într-o
primă etapă are loc confruntarea de la 1277 dintre voievodul Litovoi (amintit în
Diploma ioaniților din 1247) și regele maghiar Ladislau IV, Litovoi fiind însă ucis în
luptă. Basarab I (1310-1352) întemeiază apoi Țara Românească prin unificarea
voievodatului lui Litovoi cu cel al lui Seneslau în jurul anului 1300. Un act
diplomatic din 1324 atestă recunoașterea suzeranității maghiare de către Basarab
I și face precizări asupra întinderii statului: Banatul de Severin, Oltenia, Muntenia
și unele teritorii de la nordul gurilor Dunării (Basarabia). În 1330 Basarab I
reușește să obțină independența Țării Românești prin victoria de la Posada
împotriva regelui maghiar Carol Robert de Anjou, bătălie prezentată în ”Cronica
pictată de la Viena”. A treia etapă și cea finală o constituie demersurile întreprinse
de urmașii lui Basarab de a consolida autonomia locală a Țării Românești. Astfel,
Nicolae Alexandru creează mitropolia Țării Românești, iar Vladislav Vlaicu bate
moneda și primește Severinul și Făgărașul din partea Ungariei, în schimbul
recunoașterii sale ca vasal în fața maghiarilor.
Așadar, o autonomie locală din spațiul românesc din secolele al IX-lea- al XVI-lea
este cea a Țării Românești, două caracteristici fiind constituirea sa pe etape și
faptul că s-a realizat prin unirea și consolidarea mai multor formațiuni politice
(cnezate, țări, voievodate).

Instituțiile medievale au avut un rol important în organizarea politică, economică

și administrativ-socială a statelor românești. Acestea au fost: Domnia, Sfatul
domnesc, Adunarea Țării, Oastea cea Mare, Biserica. Dintre acestea, instituția cu
rol major în acest proces a fost domnia, ea fiind reprezentată de domn. Atribuțiile
domnului erau: administrative (numea dregătorii, stabilea impozite, acorda
privilegii boierilor), judecătorești (adopta acte legislative), diplomatice (semna
tratate, declara război și încheia pace), militare (comanda armata, mare voievod).
Domnul era socotit „unsul lui Dumnezeu” și era ales pe principiul ereditar-electiv
din dinastia Basarabilor (Țara Românească) sau a Mușatinilor (Moldova).

Domnia s-a implicat activ în politica externă, în secolul al XIV-lea fiind demnă de
menționat acțiunea diplomatică a domnitorului Mircea cel Bătrân în Țara
Românească, care semnează o serie de tratate, în funcție de necesitățile
momentului: în 1390, cu Polonia, Tratatul de la Radom sau în 1395 cu Ungaria,
Tratatul de la Brașov. Fiind conştient de puterea crescândă a turcilor şi dorind să
înlăture influenţa politică a Regatului Maghiar asupra Ţării Româneşti, domnitorul
Mircea cel Bătrân încheie, în ianuarie 1390, un tratat de alianţă cu Vladislav
Iagello, regele Poloniei. Tratatul de la Radom era încheiat ca între doi suverani, pe
treaptă de egalitate, principala sa prevedere fiind sprijinul reciproc împotriva
dușmanilor, cu predilecție împotriva duşmanului comun (regele Ungariei). Câțiva
ani mai târziu, Mircea cel Bătrân va fi nevoit să renunţe la acest tratat întrucât
prevederile sale nu au fost puse în practică. În contextul pericolului otoman
iminent, domnitorul Ţării Româneşti se apropie de Regatul Maghiar, condus de
Sigismund de Luxemburg. Cei doi vor semna Tratatul de la Brașov în 1395, care
prevedea ajutor reciproc antiotoman. Tratatul de la Brașov mai prezintă o
însemnătate istorică deosebită fiind practic primul tratat antiotoman din sud-estul
Europei. În baza acestui tratat de alianţă, Mircea cel Bătrân va susţine cruciada de
la Nicopole, desfăşurată în anul 1396.
Pe tot parcursul Evului Mediu, confruntările militare desfăşurate pe teritoriul
Ţărilor Române sau pe cel al țărilor vecine au fost numeroase, demonstrând lupta
continuă a domnitorilor români pentru menţinerea independenţei şi integrităţii
teritoriale în faţa atacurilor venite din partea puterilor vecine. Secolul al XV-lea se
încadrează și el în acest context, considerând demn de a aminti bătălii precum cea
de la Belgrad (1456 – Iancu de Hunedoara), atacul de noapte de la Târgovişte
(16/17 iunie 1462 – Vlad Țepeș), bătăliile de la Baia (1467), Vaslui (1475),
Războieni (1476) sau Codrii Cosminului (1497) – Ștefan cel Mare. Dintre toate
acestea, ne vom opri asupra a două dintre ele.
Atacul de noapte de la Târgovişte (16/17 iunie 1462) are loc pentru a face faţă
invaziei armatei otomane: Mehmed al II-lea organizează o campanie militară
împotriva Ţării Româneşti consecutivă acţiunii anterioare a domnitorului Vlad
Ţepeş, care atacase cetăţile otomane de la sud de Dunăre. Domnul Vlad Ţepeş va
aplica tactica tradițională utilizată de domnitorii români – cea a hărţuirii, pustiind
pământul, otrăvind fântânile și atacând grupurile de ostași turci plecate după
hrană. Acestea au fost împrejurările celebrului atac de noapte de la Târgoviște din
16-17 iunie 1462. Ţinta atacului a fost sultanul, care însă a scăpat, cortul său fiind
confundat cu al unui vizir. Izvoarele istorice menţionează faptul că domnitorul și
oamenii săi, îmbrăcaţi în haine turceşti, au pătruns în tabăra otomană, încercând
să atace cortul sultanului. După această încercare de asasinat, sultanul se va
retrage pe ascuns, în retragerea sa trecând pe lângă o pădure în care atârnau o
mulţime de turci trași în țeapă, privelişte care l-a înspâimântat. Campania
otomanilor a fost un eşec, sultanul nu şi-a atins scopul, și anume transformarea
Ţării Româneşti în paşalâc.
Bătălia de la Vaslui (1475) a reprezentat una dintre cele mai însemnate victorii
antiotomane românești din Evul Mediu și a avut un mare răsunet internaţional.
Sultanul Mehmed al II-lea a organizat în 1475 o expediţie militară condusă de
Soliman-paşa, în contextul frontului antiotoman existent la Dunăre. Bătălia
decisivă s-a dat într-o dimineaţă foarte cețoasă de ianuarie, în anul 1475, la Podul
Înalt, lângă Vaslui. Deși armata otomană era superioară numeric, vremea și
tacticile militare folosite de Ștefan au făcut ca sorții de izbândă să fie ai românilor.
Consider că deteriorarea statutului politico-juridic al Țărilor Române spre sfârșitul
secolului al XVI-lea în raport cu puterea suzerană (Imperiul Otoman) a făcut ca
domnitorii Țărilor Române să se implice în relațiile internaționale și în secolul al
XVI-lea. Se remarcă astfel personalitatea lui Mihai Viteazul în contextul în care pe
plan european se constituise împotriva otomanilor, la apelul papei Clement al VIII-
lea, Liga Sfântă, sub conducerea împăratului german Rudolf al II-lea de Habsburg.
La această Ligă Sfântă aderaseră Spania, ducatele italiene Toscana, Mantova și
Ferrara, iar în final și principatul Transilvaniei.
Așadar, instituțiile centrale ale Țărilor Române au avut un rol important atât în
plan intern, cât și în plan extern și au reușit (în contextul luptei antiotomane) să
mențină integritatea teritorială a statelor pe care le conduceau. Obiectivul
constant al politicii purtate de domnii români, atât în relațiile cu puterile creștine,
cât și în cele cu Imperiul Otoman, a fost păstrarea ființei statale românești, în
contextul în care state vecine mai puternice precum cele ale sârbilor, bulgarilor,
ungurilor, au fost înglobate în Imperiul Otoman, dispărând pentru o perioadă de
pe harta politică europeană.