SINTEZA BIOLOGIE VEGETALA ȘI ANIMALĂ PENTRU BACALAUREAT

BIOLOGIE
CLASA a IX a
Semestrul I

BIOLOGIA

Biologia este ştiinţa care studiază vieţuitoarele ( bios-viaţă, logos-ştiinţă ).

Pentru a ne adapta la cerinţele societăţii moderne care pun accent pe protecţia mediului
trebuie să
studiem vieţuitoarele şi legăturile acestora cu mediul.

CELULA

Termenul de celulă a fost introdus de către Robert Hooke în 1665 el a observat pereţii
celulari ai unor celule de plută şi a crezut că pereţii sunt vii iar interiorul este gol. (cella –
cămăruţă).
Studiul celulei s-a dezvoltat în paralel cu dezvoltarea microscopiei ce a permis un stusiu
mai aprofundat al componentelor celulare.

În secolul XIX a fost elaborată Teoria celulară, care are trei ipoteze:
1. Toate organismele vii sunt alcătuite din una sau mai multe celule.
2. Celulele reprezintă unitatea structurală și funcțională a lumii vii.
3. Celulele provin din alte celule vii prin procese de diviziune.

O definiție mai cuprinzătoare afirmă că Celula este unitatea structurală, funcţională şi

genetică a tuturor organismelor vii. Vieţuitoarele pot fi unicelulare sau pluricelulare.
Celulele au forme şi structuri
diferite în funcţie de locul şi rolul pe care îl au în organism. Sunt capabile să își păstreze
integralitatea, să se autoconserve, autoregleze, să crească și să se dezvolte și să se
autoreproducă.

Știința care studiază structura și ultrastructura celulelor se numește citologie, iar cea
care studiază procesele biologice din interiorul celulei și modul cum funcționează
componentele celulare se numește biologie celulară.
Există multe tipuri de celule clasificate în funcție de dimensiuni, formă, organizare
internă, etc.
În funcţie de complexitatea structurală celulele se împart în: celule procariote şi celule
eucariote.
Celulele procariote sunt celule simple lipsite de nucleu adevărat întâlnite la bacterii.
Ele sunt alcătuite din: perete celular cu rol protector, membrană celulară care
delimitează celula şi asigură legăturile cu mediu, citoplasmă în care se găsesc celelalte
componente celulare şi au loc procese metabolice importante, nucleoid – o moleculă de
ADN cu rol de coordonare a activităţii celulei, componente celulare: ribozomi, vacuole
etc.

Celulele eucariote ( eu-adevărat, karion- nucleu) sunt celule cu nucleu adevărat şi

structură complexă. Sunt întâlnite la majoritatea organismelor vii. Au două tipuri de
componente: componente protoplasmatice (vii) şi componente neprotoplasmatice
(nevii).

Structura şi ultrastructura celulei

Componentele protoplasmatice sunt: membrana celulară, citoplasma, nucleul,

ribozomii, reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi, centrul celular, lizozomi, mitocondriile,
plastidele, cili, flageli.

Componentele neprotoplasmatice sunt: peretele celular, vacuolele, incluziunile

ergastice. Celula este învelită şi protejată de: perete celular la plante, ciuperci, alge şi
bacterii. Sub peretele celular se află membrana celulară care este formată dintr-un
dublu strat de fosfolipide şi proteine, care îi dau o permeabilitate selectivă. În interiorul
celulei se găseşte citoplasma fundamentală şi citoplasma structurată reprezentată de
organitele celulare.

Citoplasma fundamentală este o soluţie cu consistenţă de gel, formată din apă,

substanţe organice şi anorganice, care formează o reţea în care sunt suspendate
celelalte componente celulare.

Citoplasma structurată cuprinde componente comune tuturor celulelor şi componente

specifice unor anumite celule.

Ribozomii sunt componente celulare în care se sintetizează proteine. Conţin ARN

ribozomal.

Reticulul endoplasmatic este o reţea de tuburi în interiorul citoplasmei care face

legătura dintre nucleu şi exteriorul celulei.
Aparatul Golgi sau dictiozomii sunt un teanc de cisterne turtite din care se desprind
vezicule. Au rol de secreţie a substanţelor şi membranelor în celulă.

Mitocondriile sunt componente celulare mărginite de o membrană dublă. Membrana

internă este pliată formând criste transversale. Pe aceste pliuri se găsesc enzime care
descompun substanţele în prezenţa oxigenului producând energia necesară celulei.
Sunt considerate „centralele energetice” ale
celulei, în care are loc respiraţia celulară.

Plastidele sunt componente specifice celulelor vegetale. Există plastide cu rol de

depozitare a substanţelor de rezervă ( amidon) – leucoplaste, plastide ce conţin
coloranţi – cromoplaste, care dau culoare florilor sau fructelor şi plastide ce conţin
clorofilă – cloroplaste în care se desfăşoară fotosinteza.

Fotosinteza are două faze: o fază de lumină în care energia luminoasă este absorbită
de clorofilă şi este folosită la descompunerea moleculei de apă rezultând oxigen ce se
va degaja în atmosferă, protoni -H+ şi
electroni e- care vor fi folosiţi în faza de întuneric într-un complex de reacţii numit ciclul
Calvin în care CO2 va fi transformat în glucoză. Ecuaţia generală a fotosintezei este
următoarea:
6CO2 + 6H2O → C6C12O6 + 6O2↑

Centrul celular produce fusul de diviziune care permite împărţirea în mod egal a
materialului genetic în timpul diviziunii celulare.
Lizozomii sunt vacuole cu enzime hidrolitice în care se realizează digestia
intracelulară.

Cilii şi flagelii sunt organite cu rol de mişcare întâlnite la unele organisme unicelulare,
la majoritatea celulelor reproducătoare masculine şi la unele celule de la pluricelulare.

Vacuolele sunt componente specifice plantelor în care se depozitează apă şi săruri

minerale.

Incluziunile ergastice sunt depozite temporare de substanţe organice sau anorganice.

Nucleul este component fundamental al celulei. Nucleul este delimitat de o membrană

dublă cu pori, conţine nucleoplasmă şi unul sau mai mulţi nucleoli. Nucleolii sunt zone
în care se sintetizează ribozomi, care vor fi transportaţi în citoplasmă prin porii
membranei. Nucleoplasma conţine cromatinao reţea de filamente formate din ADN,
ARN şi proteine. Cromatina dă naştere în timpul diviziunii cromozomilor, care au formă
şi structură diferită pentru fiecare specie. Cromozomii în timpul diviziunii sunt formaţi din
două molecule de ADN identice care s-au format prin procesul de replicaţie la începutul
diviziunii. În structura chimică a ADN este codificată întreaga informaţie genetică a
organismului, care trebuie transmisă identic la celulele nou formate prin diviziune sau la
noile organisme, astfel încât să se păstreze zestrea genetică a speciei sau individului
respectiv neschimbată. În acest scop au apărut mecanisme complicate de împărţire
exactă a cantităţii de material genetic şi mecanisme de reparare a modificărilor care
apar în structura ADN datorită mutaţiilor.

DIVIZIUNEA CELULARĂ

Diviziunea celulară este procesul de înmulţire a celulelor, prin care se asigură

creşterea şi dezvoltarea organismelor, repararea ţesuturilor deteriorate, înlocuirea
celulelor moarte, formarea celulelor reproducătoare.

În lumea vie există două tipuri de diviziune: diviziunea directă întâlnită la bacterii,
leucocite, celule tumorale, care se împart în două fără transformări notabile la nivel
structural, ci formează un perete despărţitor la mijlocul celulei sau se strangulează la
mijloc dând naştere celor două celule fiice.

Diviziunea indirectă este specifică celulelor cu structură complexă. Acest tip de

diviziune se desfăşoară în mai multe faze şi presupune transformări în structura
nucleului şi a restului celulei.
Diviziunea indirectă poate fi de două feluri: mitotică (mitoza),prin care se formează
celule cu aceeaşi cantitate de ADN ca şi celulele mamă şi meiotică (meioza), prin care
se formează celulele reproducătoare care au jumătate din cantitatea de ADN a celulelor
mamă.

Mitoza se desfăşoară în celulele corpului care au 2n cromozomi ( n- numărul de

cromozomi moşteniţi de la un părinte) şi duce la formarea de celule cu 2n cromozomi.
Perioada dintre două diviziuni se numeşte interfază la sfârşitul interfazei se dublează
cantitatea de ADN şi începe dezorganizarea structurii nucleului. Diviziunea se
desfăşoară continuu, dar din raţiuni didactice a fost
împărţită în patru faze: profaza, metafaza, anafaza, telofaza.
Profaza - începutul diviziunii, când se dezorganizează membrana nucleară, începe
formarea fusului de diviziune şi individualizarea cromozomilor dubli (formaţi din două
molecule de ADN) prin condensarea şi spiralizarea cromatinei.

Metafaza – fusul de diviziune s-a organizat în totalitate şi pe el se ataşează

cromozomii, care se dispun la mijlocul celulei în aşa numita „placă metafazică”.
Cromozomii se vor separa formându-se cromozomi monocromatidici- formaţi din o
singură moleculă de ADN.
Anafaza – cromozomii monocromatidici formaţi vor fi atraşi spre polii celulei prin
scurtarea filamentelor fusului de diviziune. Spre fiecare pol va migra un număr de
cromozomi egal cu cel al celulei mamă (2n).

Telofaza – cromozomii au ajuns la polii celulei, se dezorganizează fusul de diviziune,

se împart organitele celulare şi citoplasma, se formează membranele şi se separă cele
două celule nou formate.

Meioza sau diviziunea reducţională este diviziunea prin care se formează celulele
reproducătoare.
Meioza se desfăşoară în două etape: în prima etapă (reducţională) se produce
reducerea numărului de cromozomi, iar în a doua etapă (de maturaţie) se formează
patru celule cu numărul de cromozomi redus la jumătate (n). Fiecare din cele două
etape cuprind cele patru faze, însă, în etapa educţională apar în profază diferenţe care
duc la reducerea numărului de cromozomi.

Etapa reducţională se desfăşoară astfel:

Profaza I – se dezorganizează membrana nucleară, începe formarea fusului de
diviziune şi formează cromozomii. Diferenţa faţă de mitoză este că se formează
„bivalenţi” prin unirea cromozomilor omologi (care conţin gene ce determină aceleaşi
caractere), fiecare din cromozomii moşteniţi de la un părinte alipindu-se de cromozomul
identic moştenit de la celălalt părinte. În acest fel se obţin un număr de bivalenţi redus la
jumătate. Bivalenţii sunt formaţi din patru molecule de ADN.

Metafaza I – se formează „placa metafazică” la mijlocul celulei, dar bivalenţii se împart

dând naştere unor cromozomi cu două molecule de ADN, în număr redus la jumătate,
care vor migra spre polii celulei.

Anafaza I – cromozomii rezultaţi din metafază sunt conduşi spre polii celulei.

Telofaza I – se formează celule care vor conţine un număr de cromozomi redus la

jumătate, dar care sunt formaţi din două molecule de ADN.
Pentru a se forma celule cu cromozomi monocromatidici ( cu o singură moleculă de
ADN), celulele intră direct (fără dublarea cantităţii de ADN care are loc înainte de
fiecare diviziune) în cea de a doua etapă a diviziunii.

Etapa de maturaţie se desfăşoară ca o mitoză tipică în care cromozomii cu două

molecule de ADN se separă şi vor da naştere celulelor cu cromozomi monocromatidici,
dar cu un număr redus la jumătate.
În urma meiozei se formează dintr-o celulă cu 2n cromozomi patru celule cu n
cromozomi.
Test

1. Completaţi definiţiile următoare:

a) Celula este…………… structurală, …………… şi genetică a tuturor…………….. vii.
b) Celula procariotă nu are ……………..individualizat ci o moleculă de ……….. şi o
structură …………………. .
c) Celula eucariotă are………….. adevărat, delimitat de o membrană …………… cu
pori şi componente delimitate de………………… .

2. Ce rol au următoarele componente celulare:

- nucleu
- ribozomi
- reticul endoplasmatic
- mitocondrii

3. Apreciaţi cu adevărat sau fals următoarele afirmaţii:

a) cloroplastele sunt specifice celulei vegetale
b) plastidele sunt specifice celulei animale
c) mitocondriile sunt sediul respiraţiei celulare
d) ribozomii realizează sinteza ADN
e) lizozomii fac digestia intracelulară
f) cilii formează fusul de diviziune

4. Cristele se găsesc în:

a) lizozomi
b) ribozomi
c) mitocondrii
d) aparat Golgi

5. Fotosinteza se face în:

a) citoplasmă
b) cloroplaste
c) nucleu
d) centru celular

6. Prin diviziunea meiotică se formează:

a) cromozomi
b) celule reproducătoare
c) celule somatice
d) nu se formează celule
7. În ce etapă a diviziunii se dispun cromozomii la mijlocul celulei:
a) profază
b) anafază
c) metafază
d) telofază

8. ADN se găseşte în:

a) globule roşii (anucleate)
b) nucleu
c) sânge
d) membrane
9. Realizaţi o comparaţie între etapele mitozei şi meiozei.

GENETICA

Este ramura biologiei care studiază ereditatea şi variabilitatea organismelor.

Ereditatea este proprietatea vieţuitoarelor de a-şi transmite proprietăţile (caracterele) la
urmaşi.

Variabilitatea este proprietatea vieţuitoarelor aparţinând unei specii de a se deosebi

unele de altele.
Legile care reglementează transmiterea caracterelor ereditare au fost elaborate de
naturalistul ceh Gregor Mendel în secolul XIX.
Mendel a observat că fiecare caracter este determinat de un „factor ereditar” sau genă
care poate fi identică sau nu pe cei doi cromozomi omologi. Genele pot fi dominante
atunci când se manifestă în orice situaţie, sau pot fi recesive (ascunse), când nu se
manifestă decât când ambele gene de pe cromozomii omologi sunt recesive.
Organismele care au numai gene de acelaşi fel ( dominante sau recesive) se numesc
homozigote, iar cele care au o genă dominantă şi o genă recesivă pentru un caracter se
numesc heterozigote.

Totalitatea genelor unui organism formează genotipul. Modul în care se manifestă o

genă depinde de tipul ei (dominantă sau recesivă), dar şi de mediu. Modul de
manifestare al genelor reprezintă fenotipul. Fenotipul este influenţat de genotip şi de
mediu.

Mendel a elaborat două legi: monohibridismul sau legea purităţii gameţilor şi

dihibridismul sau legea segregării independente a perechilor de caractere.
Monohibridismul sau legea purităţii gameţilor.

Hibridarea – este încrucişarea între organisme care se deosebesc prin unul sau mai
multe caractere. În funcţie de numărul de caractere diferite hibrizii rezultaţi vor fi
monohibrizi, dihibrizi etc.
Gameţii sunt celule reproducătoare. Mendel în urma unor experienţe de hibridare, a
ajuns la concluzia că gameţii au doar unul din factorii ereditari pereche şi aceşti factori
ereditari, sau gene îşi dublează numărul în urma fecundaţiei.

În urma hibridării, Mendel a observat că, deşi, încrucişa organisme care aveau un
caracter dominant cu organisme cu un caracter recesiv, în prima generaţie obţinea
numai organisme cu caractere dominante. Încrucişând organismele rezultate în prima
generaţie între ele a obţinut în a doua generaţie organisme dominante şi organisme
recesive în raport de 3:1. Aceste observaţii au dus la elaborarea primei legi : Gameţii
sunt întotdeauna puri din punct de vedere genetic( au numai unul din caracterele dintr-o
pereche). În urma încrucişării pe bază de probabilitate acestor gameţi puri se obţine în
prima generaţie un raport de segregare(împărţire, separare) de 3 dominant la 1 recesiv.

Schema monohibridării

Dihibridarea sau legea combinării independente a perechilor de caractere

În urma încrucişării între organisme care se deosebesc prin două perechi de caractere
se observă că se menţine raportul de segregare de 3:1 pentru fiecare caracter, dar
aceste raporturi se combină şi raportul rezultat prin combinarea probabilistică a celor
două caractere este de 9:3:3:1. Adică, dacă
încrucişăm un organism cu două caractere dominante cu un organism cu două
caractere recesive vom obţine în prima generaţie numai organisme cu două caractere
dominante. În a doua generaţie în urma încrucişării a două organisme rezultate din
prima generaţie vom obţine patru(4) tipuri de gameţi.
Gameţii se vor combina probabilistic rezultând 16 combinaţii de organisme, din care 9
vor avea două caractere dominante, 3 vor avea primul caracter dominant şi al doilea
recesiv, 3 au primul caracter recesiv şi al doilea dominant şi 1 va avea două caractere
recesive.
Există şi cazuri în care nu se respectă raporturile de segregare stabilite de către
Mendel. Un astfel de caz este cel al unor caractere determinate de mai multe gene sau
cazul de dominanţă incompletă în care organismele care au o genă dominantă şi una
recesivă au caractere intermediare între cele ale
părinţilor. La unele specii de plante se poate observa că în prima generaţie organismele
rezultate în urma hibridării îşi îmbunătăţesc caracteristici cum ar fi productivitatea,
rezistenţa la factorii de mediu sau la boli şi dăunători, fapt foarte util în agricultură.
Cunoaşterea raportului de segregare şi a genotipului este utilă şi la stabilirea grupelor
sangvine la aflarea paternităţii. Grupele sangvine sunt determinate de trei gene: LA, LB,
l. Genele LA şi LB sunt dominante faţă de l şi formează grupele A II ŞI B III, iar
împreună sunt codominante şi formează o grupă nouă – AB IV. Gena l este genă
recesivă şi formează grupa 0 I.
Fiecare grupă este determinată de două gene, astfel: 0 I este determinată de l l, A II
este determinată de genele LA LA sau de LAl, B III este determinată de LB LB sau de
LBl, iar AB IV de LALB. Cunoscând aceste gene putem determina grupa unuia dintre
părinţi dacă ştim grupa copilului şi a celuilalt părinte,
ex.: Mama are grupa A II iar copilul grupa B III. Ce grupă are tatăl copilului?
Copilul are grupa B III cu genele LBl pentru că de la mamă nu a putut moşteni decât
gena l, iar mama are grupa A II cu genele LAl. Rezultă că tatăl trebuie să aibă grupa B
III sau AB IV pentru a putea transmite copilului gena LB.

În unele cazuri diferenţele de raporturi de segregare sunt determinate de structura

cromozomilor sau de aşezarea genelor pe cromozomi. Mecanismul transmiterii
cromozomiale a genelor a fost studiat
de către Thomas Morgan, care a elaborat o teorie cromozomială a eredităţii cu trei teze:
- plasarea lineară a genelor pe cromozomi ( genele sunt aliniate una după alta
pe cromozomi)
- transmiterea înlănţuită a genelor de pe un cromozom linkage ( toate genele de pe un
cromozom se transmit împreună şi nu apare fenomenul de segregare a caracterelor
determinate de gene de pe acelaşi cromozom)
- schimbul reciproc de gene între cromozomii omologi crossing-over ( în timpul meiozei
între braţele cromozomilor care formează bivalenţii se por produce schimburi de
segmente de ADN care pot conţine una sau mai multe gene, pot fi chiar mai multe
segmente schimbate pe acelaşi cromozom şi astfel poate apărea fenomenul de
segregare între gene care în mod normal s-ar transmite înlănţuit).

Determinismul cromozomial al sexelor

La majoritatea organismelor există cromozomi pe care se găsesc gene acre determină

caracterele sexuale. Omul şi cele mai multe dintre vieţuitoare au pentru sexul feminin
doi cromozomi identici XX, iar pentru sexul masculin doi cromozomi diferiţi XY. Pentru
că pot să fie diferiţi unul de celălalt cromozomii sexuali se numesc heterozomi spre
deosebire de ceilalţi cromozomi care sunt identici din punct de vedere structural şi al
genelor pe care le conţin şi se numesc autozomi. Cromozomul X, care este de
dimensiuni mai mari conţine gene vitale şi de aceea organismele care în urma unor
mutaţii nu au
cromozomul X nu pot trăi.
Există şi specii la care cromozomii masculini sunt identici YY, iar cei feminini sunt diferiţi
YW.

MUTAŢIILE

Mutaţia este o modificare neprogramată în structura materialului genetic, care nu este

rezultată prin recombinări genetice.
Mutaţiile pot fi genice ( afectează o genă), cromozomale (afectează un cromozom) şi
genomice (este afectat întregul genom al unui organism).
Factorii care pot determina mutaţii se numesc factori mutageni. Factorii mutageni sunt
fizici, chimici şi biologici.
Factorii fizici cei mai importanţi sunt radiaţiile ultraviolete şi ionizante.
Factorii chimici sunt analogi ai bazelor azotate, agenţi alkilanţi, antibiotice, acidul nitros
şi cofeina.
Factorii biologici cei mai importanţi sunt virusurile care se pot insera în ADN – ul celulei
gazdă unde pot determina fragmentări cromozomale, transformarea malignă a celulei,
modificări ale diviziunii etc.
Majoritatea mutaţiilor sunt dăunătoare, dar pot exista şi mutaţii utile, în special la plante,
unde se pot obţine prin mutaţii organisme mai productive, mai rezistente sau cu
caracteristici folositoare. La animale numărul de mutaţii utile este mult mai mic, dar
totuşi au fost creaţi porci cu mai puţină grăsime,
oi cu lână mai mult şi mai fină etc.

Cariotipul uman normal

Cariotipul este reprezentarea cromozomilor unei celule diploide (cu 2n cromozomi),

ordonaţi pe perechi şi grupe în funcţie de dimensiuni, formă etc.
Cariotipul uman normal este format din 46 cromozomi, din care 22 perechi de autozomi
şi o pereche de cromozomi sexuali XX la femeie şi XY la bărbat. Cei 46 de cromozomi
sunt împărţiţi în 7 grupe notate de la A la G.

Forma şi structura cromozomilor sunt foarte stabile, orice modificare a lor duce la
apariţia unor maladii, majoritatea foarte grave sau incompatibile cu supravieţuirea.
Cariotipul uman normal
A- cariotip mascul B- cariotip femel

Maladii cromozomale umane

Orice boală care are la origine o modificare a informaţiei genetice este considerată
maladie genetică.
Maladiile genetice nu sunt în totalitate ereditare pentru că pot apărea modificări
genetice ale autozomilor, care nu se transmit urmaşilor.

Anomalii autozomale
Autozomii au un număr mare de gene a căror modificare numerică are consecinţe
grave. Cele mai cunoscute anomalii autozomale sunt monosomiile ( lipsa unui
cromozom), trisomiile ( prezenţa unui cromozom în plus), deleţiile (ruperea unei bucăţi
din cromozom), translocaţiile ( schimbarea locului unui segment din cromozom).
Trisomia 21 (sindromul Down ), este întâlnită cu o frecvenţă de 1/600 – 1/700 de nou-
născuţi, constă în prezenţa unui cromozom în plus în perechea 21, care determină:
înapoiere mintală, cap mic, ochi oblici, modificări ale metabolismului, care reduc media
de viaţă în jur de 27 de ani.
Trisomia 18 ( sindromul Edwards ), determină: malformaţii ale capului, toracelui,
malformaţii cardiace, înapoiere mintală, deficienţe neurosenzoriale etc.
Sindromul cri du chat este datorat ruperii( deleţiei) braţului scurt al cromozomului 5,
determină:
microcefalie, înapoiere mintală gravă, întârziere în creştere, malformaţii ale laringelui
care determină ţipătul de pisică al nou-născuţilor.
Alte anomalii genetice sunt incompatibile cu viaţa, sau indivizii afectaţi sunt eliminaţi în
primele luni ale vieţii intrauterine.

Anomalii heterozomale
Cromozomii sexuali au o deosebită importanţă atât în asigurarea raportului dintre sexe
cât şi datorită numărului mare de gene conţinute în special de cromozomul X (5% din
genomul uman).
Modificarea numărului de cromozomi sexuali sau a numărului de gene conţinute de
aceştia determină maladii genetice grave:
- sindromul Klinefelter XXY, determină indivizi cu fenotip normal, dar cu atrofie
testiculară, cromozomi imobili etc.
- sindromul Turner X0, determină talie redusă, inteligenţă medie, anomalii scheletice
etc.
- sindromul „dublul mascul” XYY determină înălţime peste medie, înapoiere
mintală, comportament agresiv, atrofie testiculară etc.

Maladii genetice metabolice

Maladiile metabolice sunt consecinţe ale mutaţiilor genice şi determină tulburări
ale metabolismului celular. Tulburările determinate de o deficienţă enzimatică sunt
determinate de diminuarea sau absenţa activităţii unei enzime. În funcţie de plasarea
genelor afectate de mutaţii maladiile metabolice ereditare sunt autozomale sau
heterozomale.

Maladii metabolice autozomale

Aceste maladii prezintă o frecvenţă egală pentru cele două sexe. Cele mai frecvente
sunt enzimopatiile ( fenilcetonuria – afectarea sistemului nervos – idioţie fenilpiruvică,
albinismul – lipsa pigmenţilor din păr, ochi, piele, hipersensibilitate la lumină, cretinismul
sporadic cu guşă – lipsa
hormonilor tiroidieni), hemoglobinopatiile – anemia falciformă – în stare homozigotă
determină moartea, în stare heterozigotă determină modificarea formei hematiilor
scăzând capacitatea de transport a oxigenului.

Maladii metabolice heterozomale

Sunt determinate de mutaţii ale genelor plasate pe cromozomii sexuali, nu au
frecvenţă asemănătoare la cele două sexe.
Hemofilia –se manifestă numai la bărbaţi şi este o deficienţă de coagulare a sângelui.
Genele modificate sunt transmise de mame purtătoare de mutaţii, dar care nu se
manifestă pentru că gene mutantă este recesivă şi la femei sunt doi cromozomi X şi se
manifestă gena dominantă, care este normală. La transmiterea ereditară a genelor
jumătate din fii vor avea gena normală, iar jumătate pe cea afectată, la fel şi în cazul
fiicelor, care nu manifestă însă boala.
Daltonismul – constă în incapacitatea de a deosebi culoarea roşie de cea verde, se
manifestă în special la bărbaţi, şi numai în cazul genelor homozigote la femei în procent
foarte mic.
Distrofia musculară – afectează în special băieţii, poate fi letală deoarece poate afecta
şi muşchiul cardiac.

Ingineria genetică
Ingineria genetică constă în adăugarea, eliminarea sau rearanjarea ADN. Studierea
ADN permite refacerea unei plante pornind de la o celulă vegetală fără perete celular,
modificarea plantelor pentru a obţine producţii mai mari sau rezistenţă la boli mai mare,
produse farmaceutice ( insulina), obţinerea
copiilor prin fertilizare in vitro, terapie genică umană, clonarea animalelor, descoperirea
îmbătrânirii premature a celulelor clonate, harta genomului uman etc.

Biotehnologii
Biotehnologiile reprezintă un ansamblu de metode şi tehnologii prin care sunt utilizate
organisme vii pentru a obţine produse utile.
Produsele biotehnologiilor sunt utilizate în industria alimentară( preparate din lapte,
fructe), industria farmaceutică, terapia genică, terapia reproducerii, protecţia mediului,
clonare, ecologie etc.
În industria farmaceutică se produc o serie de hormoni, factori ai coagulării, antibiotice
cu ajutorul microorganismelor.
Prin terapie genică se înlocuiesc gene răspunzătoare de producerea unor boli cu gene
normale Clonarea este o metodă prin care se obţin noi organisme. În cazul plantelor
clonarea este uşar de realizat, dar la animale stabilitatea crescută a genomului face
greu de realizat clone viabile sau utile.

Test

1. Genetica studiază:
a) ereditatea organismelor vii
b) variabilitatea organismelor vii
c) ereditatea şi variabilitatea organismelor vii
d) gerontologia

2. Crossing-overul reprezintă:
a. transfer unidirecţional de material genetic
b. schimb reciproc de gene între cromozomii neperechi
c. schimb reciproc de gene între cromozomii perechi
d. o modalitate de conservare a materialului genetic

3. Realizaţi schema monohibridării.

4. Ce grupă de sânge va avea un copil a cărui mamă are grupa A II,iar tatăl are grupa
AB IV?

5. Ce înseamnă homozigot, dar heterozigot?

6. Ce este clonarea?
7. În ce domenii sunt folosite produsele obţinute prin biotehnologii?

8. Ce este terapia genică?

9. La om determinismul genetic al sexelor este de tip:

a) XX, XO
b) XZ, XX
c) YY, WY
d) YY,WO

10. Ce este sindromul Down?

11. Care sunt cele mai cunoscute maladii metabolice?

12. Ce este o mutaţie?

13. Care sunt factorii mutageni fizici, chimici şi biologici?

14. Hemofilia este o maladie genetică:

a) cromozomală
b) autozomală
c) metabolică
d) indusă chimic

15. Daltonismul apare cu frecvenţă mai mare la:

a) femei
b) bărbaţi
c) nevăzători
d) persoane cu vedere normală

16. Cum se numeşte primul mamifer care a fost clonat?

17. Prin ce metodă se produc organisme cu rezistenţă crescută la boli?

18. Prin ce proces se sintetizează insulina artificială?

19. De ce nu există oameni cu un număr mult mai mare de cromozomi decât normalul?

20. Câţi cromozomi are un om?

SINTEZA PENTRU BACALAUREAT

BIOLOGIE
CLASA a IX a
Semestrul II
DIVERSITATEA LUMII VII
Indivizii biologici(organismele vii ) sunt organizate în categorii sistematice (grupuri de
organisme cu aceleaşi caracteristici ).Cele mai folosite categorii sistematice sunt :
specia (grup de organisme care au caractere morfofuncţionale comune şi strămoşi şi
descendenţi comuni ), genul, familia, ordinul, clasa, încrengătura (filum sau diviziune ) şi
regnul care cuprinde totalitatea organismelor înrudite existente pe glob.

Organismele existente pe glob au fost împărţite în 5 regnuri în funcţie de caracteristici

structurale şi funcţionale.

Cele 5 regnuri sunt :

1. Regnul Monera sau Procariote
2. Regnul Protista
3. Regnul Fungi sau Ciuperci
4. Regnul Plantae
5. Regnul Animalia

Celulele care intră în alcătuirea organismelor vii pot fi de două tipuri (în funcţie de
structură ) :
- procariote : celule simple lipsite de nucleu adevărat (au o substanţă nucleară numită
nucleoid ), de mitocondrii,
plastide etc.

- eucariote : celule cu o structură mai complexă, cu nucleu adevărat şi multe

componente celulare (care pot
îndeplini toate funcţiile unui organism )
Alt criteriu de clasificare este cantitatea de material genetic din celulă (numărul de seturi
de cromozomi ) :

- diploide : care au câte un set de cromozomi moştenit de la fiecare din cei doi părinţi
(2n)

- haploide : care au un singur set de cromozomi rezultat în urma unei diviziuni

reducţionale (n)

Organismele vii se pot clasifica în funcţie de tipul de hrănire astfel :

- autotrofe - care îşi produc singure substanţele organice din substanţe anorganice

chemosintetizante - utilizează pentru sinteză energia rezultată din reacţii chimice

fotosintetizante - utilizează energia solară pentru a produce substanţe organice prin

fotosinteză
- heterotrofe – folosesc substanţe organice gata preparate pe care le transformă în
substanţe proprii
saprofite – iau substanţele organice din organisme moarte sau din produşi ai
organismelor vii
parazite – iau substanţele organice din organisme vii cărora le produc boli
prădătoare – îşi prind şi omoară hrana

Regnul Monera sau Procariote

Cuprinde cele mai simple organisme grupate în două încrengături :

- Încrengătura Virophyta sau virusuri

- Încrengătura Bacteriophyta sau bacterii

Virusurile
Sunt entităţi infecţioase fără structură celulară, vizibile la microscopul electronic,
parazite obligatorii intracelular, care nu se pot hrăni şi reproduce singure, obligând
celula pe care o parazitează să le înmulţească.

Virusurile există în trei stări : - virion sau virus infecţios matur – starea infecţioasă a
virusului formată din o moleculă de acid nucleic (ADN sau ARN ) şi o capsulă proteică
numită capsidă - virus vegetativ – format din acidul nucleic viral, care şi-a pierdut
capsida la intrarea în celulă
- provirus – acidul nucleic viral legat de materialul genetic al celulei parazitate

Virusurile se clasifică în funcţie de materialul genetic conţinut în : dezoxiribovirusuri sau

adenovirusuri, care conţin ADN şi ribovirusuri, care conţin ARN.

Virusurile provoacă boli la plante (mozaicul tutunului, virozele cartofului, tomatelor,

pomilor fructiferi ), animale şi om (turbarea, gripa, hepatita
epidemică,varicela,encefalita,SIDA ).

Bacteriile
Sunt organisme procariote unicelulare sau coloniale răspândite pretutindeni în natură.

O celulă bacteriană este formată din : perete celular, membrană celulară, citoplasmă,
substanţă nucleară difuză numită nucleoid. Unele bacterii au unul sau mai mulţi cili cu
ajutorul cărora se deplasează.

Forma bacteriilor poate fi sferică – coci, de bastonaş – bacili, de virgulă – vibrioni,

spiralată – spirili sau spirochete.
Uneori pot forma colonii : diplococi ( 2 coci), stafilococi (cu aspect de ciorchine),
streptococi (sub formă de şiraguri).

Majoritatea bacteriilor au nutriţie heterotrofă saprofită sau parazită, puţine specii se

hrănesc autotrof prin fotosinteză sau prin chemiosinteză (utilizează energia eliberată în
urma reacţiilor chimice la întuneric).

Reproducerea se realizează prin amitoză (diviziune directă) şi rar sexuat. În condiţii

nefavorabile îşi diferenţiază o formă de rezistenţă numită spor.
Bacteriile se clasifică în : - arhebacterii sau bacterii străvechi anaerobe - trăiesc în medii
lipsite de aer (metanogene, sulfuroase, etc.)

- eubacterii sau bacterii propriu-zise, răspândite în toate mediile de viaţă : bacterii

fermentative, fixatoare de azot, de putrefacţie, chimiosintetizante, fotogene, cromogene,
patogene (produc boli numite bacterioze la plante, animale şi om (holera, febra tifoidă,
tuberculoza, ciuma, etc.)

- cianobacterii sau alge albastre-verzi autotrofe, acvatice sau trăind în zone

umede, izolate sau în colonii,au în celule pigmenţi fotosintetizanţi verzi şi albaştri (cleiul
pământului, etc.)

Regnul Protista

Sunt organisme eucariote cu o mare diversitate structurală şi funcţională, şi cu cicluri de

viaţă complexe.
Există specii autotrofe – algele şi euglenoficeele şi specii heterotrofe – oomicetele şi
protozoarele.

Euglenoficeele
Sunt organisme unicelulare sau coloniale care au unul sau mai mulţi flageli folosiţi
pentru deplasare.

Euglena verde este unicelulară, are o nutriţie autotrofă la lumină datorită clorofilei pe
care o conţine şi unei stigme sensibilă la lumină. La întuneric îşi pierde clorofila şi se
hrăneşte heterotrof cu particule organice din apă. La speciile coloniale (Proterospongia)
apare o specializare a indivizilor din colonie :cei de la exterior au rol de deplasare şi au
flageli, iar cei din interior au rol de hrănire şi au pierdut flagelii.
Algele verzi
Sunt organisme unicelulare sau coloniale, autotrofe, cu unul sau mai mulţi cromatofori
cu clorofilă a şi b, xantofilă şi caroten, vacuole şi perete celular. Trăiesc pe soluri umede
sau în ape dulci sau sărate.
Reproducerea este asexuată, prin diviziune directă sau spori mobili şi sexuată. Unele
alge se înmulţesc prin conjugare (se contopeşte conţinutul a două celule de pe
filamente diferite şi formează un zigot)

Reprezentanţi : - alge unicelulare imobile – verzeala zidurilor

- alge unicelulare mobile (flagelate) - Chlamydomonas
- alge coloniale - Volvox
- alge pluricelulare : - filamentoase – mătasea broaştei(neramificat) şi lâna broaştei
(ramificat)
- lamelare – salata de mare

Algele brune
Sunt organisme pluricelulare marine, unele pot atinge dimensiuni impresionante( 200-
400 m).Corpul lor, lipsit de organe vegetative se numeşte tal. Talul este format din o
parte bazală cu rol de fixare (rizoid), o parte cilindrică, de forma unei tulpini(cauloid) şi o
parte lăţită sau ramificată(filoid) Culoarea brună este dată de un pigment numit
fucoxantina, care maschează clorofila, xantofila şi carotenul. Produc o substanţă numită
laminarină, ce conţine brom. Se utilizează în farmaceutică sau în alimentaţie la fel ca şi
unele alge verzi.

Reprezentanţi : Cystoseira barbata (şi în Marea Neagră), Laminaria, Sargassum,

Macrocystis, etc.

Din categoria algelor cu fucoxantină fac parte şi diatomeele – alge unicelulare dulcicole
sau marine care prezintă la exterior o teacă impregnată cu siliciu. Tecile după moartea
algelor formează roci – diatomite.

Algele roşii
Talofite pluricelulare marine, de mare adâncime, sau de apă dulce. Talul este
filamentos simplu sau ramificat atinge aproximativ 1 m. Conţin un pigment roşu –
ficoeritrina pe lângă clorofilă, caroten, xantofilă şi ficocianina - albastră. În celule se mai
găseşte o substanţă gelatinoasă numită agar-agar.
Reprezentanţi : Ceramium rubrum, Porphyra, etc.

Oomicete
Organisme inferioare care prezintă unele asemănări cu ciupercile. Talul este un miceliu
filamentos, ramificat, format din hife tubuloase cu un perete celular celulozic.
Majoritatea sunt parazite – mana viţei – de – vie, putregaiul răsadurilor, dar sunt şi
specii saprofite – mucegaiul acvatic.

Protozoare
Au fost considerate primele animale. Sunt eucariote unicelulare heterotrofe acvatice
împărţite în : rizopode,
flagelate,sporozoare şi ciliate.

Rizopodele au celule cu o membrană celulară subţire, care permite formarea de

pseudopode (picioare false) cu ajutorul cărora se deplasează şi se hrăneşte (prin
fagocitoză – înglobarea particulelor alimentare).Trăiesc pe sol umed, ape dulci sau
sărate. Cea mai cunoscută specie este amiba. Unele specii – foraminiferele şi radiolarii
au un înveliş protector calcaros sau silicios, care, după moartea lor formează, pe fundul
mărilor, sedimente calcaroase (creta) sau silicioase (radiolaritul).

Flagelatele sunt organisme unicelulare sau coloniale, heterotrofe, majoritatea

parazite,care folosesc pentru deplasare unul sau mai mulţi flageli. Specia
Giardia(lamblia) parazitează ficatul şi intestinul omului, tripanosoma este parazit în
sânge, producând boala somnului.

Sporozoarele sunt specii parazite, care produc boli la animale şi om. Au în ciclul de
viaţă stadiul de spor cu ajutorul căruia rezistă la condiţiile nefavorabile. Plasmodiul
malariei trăieşte parazit în sânge, producând malaria. Este transmisă de ţânţarul Anofel.
Animalele sunt parazitate de către babesii şi coccidii.

Ciliatele sunt organisme unicelulare libere,acvatice,parazite sau simbionte. Au corpul

acoperit cu cili folosiţi pentru deplasare. Parameciul are pe faţa ventrală o adâncitură
numită citostom prin care pătrunde hrana. În celulă există 2 nuclei utilizaţi în timpul
conjugării, vacuole digestive şi două vacuole pulsatile cu rol excretor.

Regnul Fungi (ciuperci)

Sunt organisme unicelulare, coloniale sau pluricelulare, heterotrofe saprofite sau
parazite. Majoritatea sunt terestre, puţine specii trăiesc în mediul acvatic. Talul
ciupercilor se numeşte miceliu şi este format din hife uni- sau pluricelulare cu unul sau
mai mulţi nuclei. Celulele fungilor sunt protejate de un perete celular format din chitină.
Reproducerea se face asexuat prin porţiuni de miceliu sau prin spori şi sexuat prin
contopirea conţinutului organelor sexuale.

Ciupercile se clasifică în funcţie de structura talului şi tipul de reproducere astfel :

Încrengătura Zigomycota
Încrengătura Ascomycota
Încrengătura Bazidiomycota
Încrengătura Lichenophyta

Zigomicetele
Sunt ciuperci inferioare, majoritatea saprofite, puţine specii sunt parazite la om şi
animale. Miceliul este alcătuit dintr-o hifă unicelulară neseptată, ramificată şi
plurinucleată. Unele ramificaţii ale miceliului se numesc sporangiofori şi au în vârf
sporangii în care se formează sporii. Cel mai cunoscut reprezentant este mucegaiul alb,
care trăieşte saprofit pe compoturi, dulceţuri, fructe etc. Alte specii sunt mucegaiul
negru, sau o specie parazită ce produce la om o falsă tuberculoză.

Ascomicetele
Au un miceliu septat, ramificat, pluricelular sau unicelular. Sunt ciuperci saprofite şi
parazite la plante, rar la animale.
Reproducerea se face vegetativ prin porţiuni de hife sau scleroţi sau prin înmugurire
(drojdii). Asexuat, se reproduc prin spori numiţi ascospori, produşi în sporangii numite
asce.
Reprezentanţi : drojdia de bere, drojdia vinului, mucegaiul verde (produce penicilină şi
alte antibiotice), zbârciogul (ciupercă comestibilă).

Bazidiomicetele
Sunt ciuperci superioare, care au un organ sporifer numit bazidie, în care se formează
spori numiţi bazidiospori.
Majoritatea speciilor trăiesc saprofit în pământ, pe substanţe organice în
descompunere, dar unele sunt parazite la plante şi animale.
Reprezentanţi : ciuperci cu pălărie : ciuperca de câmp, hribul, gălbiori, etc.
ciuperci parazite : tăciunele porumbului, tăciunele grâului, rugina grâului

Lichenii
Sunt organisme rezultate din asocierea obligatorie (simbioză) dintre o algă verde sau
albastră şi o ciupercă. Ciuperca absoarbe apă şi săruri minerale pe care le transferă
algei, care le fotosintetizează, produce substanţe organice din care dă şi ciupercii. Au
forme şi culori variate şi trăiesc în toate zonele globului, pe diferite substraturi.
Reproducerea se face pe cale vegetativă prin soredii – alcătuite din o algă înconjurată
de hife sau prin izidii – bucăţi de tal.
Reprezentanţi : lichenul galben, lichenul de stâncă, mătreaţa bradului, lichenul renilor,
etc.

Regnul Plantae
Organisme eucariote, pluricelulare, majoritatea autotrofe cu câteva excepţii saprofite şi
parazite. Celulele au perete celular celulozic, uneori lignificat. În celule există vacuole şi
cloroplaste cu pigmenţi clorofilieni. Principalul mod
de nutriţie este fotosinteza. La plante apare diferenţierea structurală care duce la
formarea organelor specializate pentru fixare – rădăcina, pentru sprijin – tulpina, pentru
nutriţie – frunza şi pentru reproducere – florile.

Organele sunt constituite din ţesuturi specializate : asimilatoare, de apărare, de

absorbţie, de conducere (vase lemnoase (xilem), care transportă seva brută (apa cu
substanţele minerale) spre frunze şi vasele liberiene (floem), care transportă seva
elaborată ( substanţele organice) în toată planta.

Clasificarea plantelor se face în funcţie de organizarea structurală şi în funcţie de modul

de înmulţire în:

Încrengătura Briophyta
Încrengătura Pterophyta
Încrengătura Spermatophyta

Briofitele
Sunt plante inferioare, cunoscute sub numele de muşchi. Muşchii se împart în: muşchi
hepatici şi muşchi frunzoşi, la care apare o diferenţiere evidentă a talului în
rizoizi(rădăciniţă),cauloid(tulpiniţă),filoid(frunzuliţe). De pe tulpiniţă se formează
sporangele din care, la maturitate se eliberează sporii. Aceştia, în urma germinaţiei vor
da naştere unui tal filamentos numit protonemă, pe care se formează organele
reproducătoare în care se produc anterozoizi(mobili) şi oosfere(celule
reproducătoare).Anterozoizii ajung prin intermediul apei să fecundeze o oosferă şi să
formeze o nouă plantă.
Reprezentanţi:fierea pământului, muşchiul de pământ, mătreaţa bradului etc.

Pteridofitele
Sunt primele cormofite-plante cu corpul numit corm – format din organe
vegetative(rădăcină, tulpină şi frunze).
Pteridofitele sunt ferigi ierboase sau arborescente, răspândite în medii cu umiditate
crescută. Numele încrengăturii este dat de frunzele în formă de aripă, bogat septate ale
majorităţii speciilor. Înmulţirea rămâne legată de mediul acvatic:prin germinarea sporilor
formaţi în sori pe spatele frunzelor. În urma germinării sporilor se formează un
protal(asemănător unei alge verzi), pe care în urma fecundării unei oosfere (celula
sexuală femeiască) cu un anterozoid (celula sexuală bărbătească) se va forma o nouă
plantă.

Pteridofitele se împart în trei clase:

- Lycopodiate – cu aspect de muşchi frunzoşi, sporangii în formă de spiculeţe –

pedicuţa
- Equisetate – au frunze mici solzoase, cu un conţinut mare de siliciu şi
sporangii formaţi pe indivizi diferiţi – coada calului
- Filicate - au frunze mari compuse, care au sporangi grupaţi în sori pe
dosul frunzei – feriga comună, feriguţa

Spermatofitele
Sunt plantele care se înmulţesc prin seminţe. Acest grup de plante au o structură
complexă, ţesuturi conducătoare bine dezvoltate, celule reproducătoare sexuate
diferenţiate în granule de polen (microspori)sau celule reproducătoare masculine şi sac
embrionar cu oosferă (macrospor) sau celula reproducătoare feminină. După fecundare
macrosporii se transformă în sămânţă.

Acest filum cuprinde două mari subfilumuri:

- Gymnospermatophyta
- Angyospermatophyta

Gymnospermatophyta (gymnos= gol, dezvelit, sperma= samânţă) sunt plante cu

seminţe libere, neprotejate de fruct.
Majoritatea sunt plante lemnoase (arbori sau arbuşti). Au celule producătoare de răşină
– se numesc şi răşinoase, frunzele sunt aciculare sau solzoase, persistente cu excepţia
celor de la zadă. Florile au formă de con – conifere.

Conurile bărbăteşti reprezintă o floare iar cele femeieşti reprezintă o inflorescenţă(mai

multe flori prinse pe o „codiţă”).

În urma polenizării grăuncioarele de polen fecundează oosfera de pe solzii ce formează

florile femeieşti şi se va forma sămânţa, dar florile fiind foarte simple nu se pot forma
fructe.
Reprezentanţi: bradul, molidul, pinul, cedru, sequoia – arborele mamut, tisa, jneapănul,
ienupărul, thuia, ginkgo, cycas.
Angyospermatophyta (angyos= învelit, protejat) sunt plante cu seminţe închise în
fruct. Sunt plante ierboase, majoritatea, arbuşti şi arbori. Organele vegetative(rădăcina,
tulpina şi frunzele) şi cele de reproducere(floarea, fructul şi sămânţa) au morfologii şi
structuri variate, în funcţie de mediul de viaţă.

Vasele conducătoare lemnoase numite trahei (vase perfecte) transportă mai eficient
seva. Frunzele au de obicei limb mare, cu multe stomate, care mediază schimburi
rapide şi eficiente cu mediul. Reproducerea este sexuată.

Florile au înveliş floral diferenţiat sau nediferenţiat, sunt hermafrodite având atât celule
sexuale masculine – grăuncioare de polen, cât şi celule feminine – sacul embrionar
care se găseşte în ovul. Polenizarea se face de obicei de către insecte, dar si de către
vânt sau alte animale. Fecundaţia este
dublă deoarece grăunciorul de polen germinează şi produce doi nuclei spermatici care
vor fecunda oosfera şi nucleul secundar din sacul embrionar.

În urma fecundării oosferei se va forma embrionul, iar prin fuziunea celorlalţi doi nuclei
se va forma un ţesut cu rol de hrănire a embrionului. După fecundaţie ovulul se
transformă în sămânţă, închisă în fructul format din ovar.

Angiospermele se împart în două clase:

- magnoliatae(dicotiledonate)
- liliatae(monocotiledonate)

Dicotiledonatele sunt arbori arbuşti şi plante ierboase cu rădăcini pivotante(tip ţăruş)

sau rămuroase, tulpini ramificate, nearticulate, cu creştere terminală şi în grosime,
fascicule conducătoare dispuse pe un singur cerc, frunze cu complete(teacă, peţiol şi
limb) cu nervuri palmate sau penate. Florile pe tip 5 au caliciul(5 sepale) diferenţiat de
corolă (5petale). Sămânţa are două cotiledoane cu substanţe de rezervă.

Reprezentanţi: rozacee (măceş, trandafir, pomi fructiferi, căpşun), leguminoase(mazăre,

fasole, soia, trifoi, salcâm), compozite (păpădie, margaretă, floarea soarelui),
solanacee(cartof, ardei, roşii, vinete, tutun, mătrăgună), fagacee(fag, stejar, carpen) etc.

Monocotiledonatele sunt plante ierboase cu excepţia palmierilor. Au rădăcini

adventive(nu se formează din rădăciniţa embrionului), firoase, tulpini neramificate,
articulate(cu noduri), unele lipsite de măduvă – pai. Fasciculele conducătoare sunt
dispuse neregulat. Frunzele nu au peţiol(codiţă), iar nervurile sunt paralele. Florile sunt
pe tip 3 cu sepalele(caliciu) de aceeaşi identice cu petalele(corola). Seminţele au un
singur cotiledon.

Reprezentanţi: liliacee(crin, viorea, ceapă, usturoi, ghiocel), poacee(cereale – grâu,

porumb, orez, trestie de zahăr, iarbă de gazon), arecacee – palmieri, orhidacee -
orhidee etc.

Există şi puţine specii de plante parazite (se hrănesc cu substanţele organice produse
de alte plante) şi plante carnivore, care îşi completează necesarul de substanţe
organice cu cele obţinute prin digerarea unor insecte sau animale mici prinse cu ajutorul
unor capcane formate din frunzele care au o fotosinteză de mică intensitate dar produc
enzime digestive.
Exemple: roua cerului, capcana lui Venus, ulciorul tropical etc.

Regnul Animal

Cuprinde peste 1 milion de specii din care 95% sunt nevertebrate(în special insecte) şi
doar 5% sunt vertebrate.

Animalele sunt pluricelulare, heterotrofe, au ca substanţă de rezervă glicogen, nu au

perete celular, au ţesuturi diferenţiate, se reproduc sexuat.

Celulele reproducătoare(gameţi) sunt diferenţiate(masculine şi feminine). În

urma fecundaţiei se formează celula ou care parcurge mai multe etape de dezvoltare:
morula, blastula, gastrula, embrionul şi fătul. În timpul dezvoltării din fiecare foiţă
embrionară(strat de celule al embrionului) se formează structuri specifice:
ectodermul(la exterior) produce tegumentul şi sistemul
nervos, endodermul(la interior) produce sistemul respirator şi sistemul
digestiv, mezodermul(în mijloc, apare doar de la viermi) produce sistemul circulator,
sistemul osos şi cel muscular.

Animalele se clasifică după mai multe criterii:

- numărul de foiţe embrionare.

- diploblaste(2 foiţe) – porifere şi cnidari

- triploblaste(3 foiţe) viermi, moluşte artropode, echinoderme, vertebrate
- prezenţa coloanei vertebrale: - nevertebrate:

• porifere (bureţi acvatici)

• cnidari (hidre, meduze şi corali)
• platelminţi (viermi laţi: planarii, tenii, vierme de gălbează)
• nematelminţi (viermi cilindrici: limbrici, trichina, oxiur)
• anelide (viermi inelaţi: râme, lipitori, viermi marini)
• moluşte (melci, scoici, caracatiţe, sepii, nautil)
• artropode (arahnide, crustacee, miriapode, insecte)
• echinoderme (stele de mare, arici de mare)

- vertebrate:

▪ peşti (cartilaginoşi – rechini, cartaginoşi-osoşi – sturioni, osoşi)

▪ amfibieni (broaşte, salamandre, tritoni)
▪ reptile (şerpi, şopârle, crocodili, broaşte ţestoase)
▪ păsări (alergătoare, acvatice, răpitoare, păsărele etc.)
▪ mamifere - monotreme – ornitorincul, echidna
- marsupiale – cangur, koala, şoarece marsupial
- placentare – erbivore, carnivore, insectivore, rozătoare,
cetacee, chiroptere – lilieci, primate

NEVERTEBRATE CARACTERE GENERALE

- au țesuturi, dar nu au organe

- trăiesc în apă
SPONGIERI
- au pori și canale cu coșulețe vibratile

- au schelet intern spongios (silicios sau calcaros)

- trăiesc în apă

- corp în formă de sac cu pereți dubli

CELENTERATE
- cavitate digestivă cu orificiu buco-anal

- înmulțire sexuată și asexută prin înmugurire

 - corp moale lățit

- sistem digestiv cu orificiu buco-anal

- sistem excretor și reproducător, dezvoltate

VIERMI LAȚI - nu au sistem respirator, circulator, digestiv (se hrănesc prin
osmoză)

- nu au organe de simț

- majorittea sunt paraziți; produc numeroase ouă

- corp moale cilindric, ascuțit la capete

- sistem digestiv vu orificiu bucal și orificiu anal

VIERMI
- sistem excretor și reproducător dezvoltate
CILINDRICI
- nu au sistem respirtor, circulator și nici organe de simț

- majoritatea sunt paraziți

- corp moale inelat

- mușchi bine dezvoltați

VIERMI INELAȚI
- apare sistemul circulator

- lipsește numai sistemul respirator; respirație cutanee

- corp moale nesegmentat

- au cochilie (melc), două valve (scoică) sau os de sepie

- picior musculos dezvoltat (la sepie transformat în tentacule = brațe)

MOLUȘTE - corp acoperit cu o manta care secretă cochilia

- respirația prin branhi (scoică, sepie) sau manta cu rol de plămân

(melc)

- sistem circultor formt din inimă și vase de sânge

- înveliș chitinos; - corp segmentat; picioare articultae

ARTOPRODE
Păianjeni: -nu au antene; - corp format din cefalotorce și abdomen;
- o pereche de chelicere; - 4 perechi de picioare ; respirația prin
 plămâni și trahei.

Crustacee: - 2 perechi de antene; - cefalotorace și abdomen; - 5

perechi de picioare; - respirația prin branhii; unele năpârlesc.

Miriapode: - au o pereche de antene; - corp segmentat; - la fiecare

segment este o pereche de picioare articulate; respirația prin trahei.

Insecte: - o pereche de antene; - cap, torace (3 segmente) și

bdomen segmentat; 3 perechi de picioare; - două perechi de aripi
(cu unele excepții); - respirația prin trahei; - dezvoltarea prin
metamorfoză la majoritatea

VERTEBRATE CARACTERE GENERALE

- trăiesc în apă

- forma corpului este hidrodinamică

- au solzi osoși înfipți în piele

- schelet intern (cartilaginos sau osos)

PEȘTI - înotătoare perechi și neperechi

- respirație prin branhii (cu unele excwpții)

- temperatura corpului variabilă

- majoritatea se înmulțesc prin ouă din care iese puiet

- fecundație externă (cu unele excepții - speciile vivipare)

- trăiesc în apă și pe uscat

- piele umedă, subțire, puternic vascularizată

AMFIBIENI - au patru membre

- respirație prin plămâni și piele (larvele prin branhii externe) -

temperatura corpului varibilă
 - înmulțirea prin ouă: la majorittea, dezvoltare este prin metamorfoză

- adaptate la viața pe uscat

- solzi cornoși - au patru membre (cu excepția șerpilor)

- respirație prin plămâni

REPTILE - temperatura corpului varibilă

- înmulțirea prin ouă și dezvoltarea directă

- apar anexele embrionare: amniosul și alantoida

- fecundație internă

- adaptate la zbor

- au pene, fulgi, puf

- au 4 membre; cele anteriare sunt transformate în aripi

- picioare acoperite cu solzi

PĂSĂRI
- au cioc lipsit de de dinți (cu unele excepții)

- la majoritatea, oasele sunt pneumatice

- respiratie prin plămâni - temperatura corpului este constantă (+42°C)

- înmulțirea prin ouă pe care le clocesc; își îngrijesc puii (nu toate)

- adaptate la diferite medii de viață

- corpul este acoperit cu păr

- au 4 membre

- dinți sunt adaptați la modul de hrănire

MAMIFERE
- respirația prin plămâni

- temperatura corpului este constantă (+37°C)

- la majoritatea, embrionul se dezvoltă în uter

- nasc pui pe care îi hrănesc cu lapte produs de glandele mamare