Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

Integrarea României în
structurile Uniunii Monetare Europene
-rezumatul tezei de doctorat-

Îndrumător de doctorat,
Prof. univ. dr. Dan Drosu Şaguna
Doctorand,
Tofan Mihaela

Calitatea de membru al Uniunii Europene, calitate pe care România a

dobândit-o prin intrarea în vigoare a Tratatului de aderare de la 1 ianuarie 2007,
presupune pentru fiecare dintre state drepturi dar şi obligaţii. Beneficiile integrării
în plan economic nu pot fi complete fără integrarea în Uniunea Monetară
Europeană, deziderat faţă de care trebuie canalizate nu doar eforturi politice şi
sociale, cât mai ales economice. Pregătirea oricărui stat membru al Uniunii
Europene pentru a pătrunde în zona EURO presupune şi un susţinut efort de
modificare şi adaptare a cadrului normativ. Este vorba nu doar de armonizare
legislativă prin preluarea aquis-ului european, dar şi de îmbunătăţire cadrului
normativ şi instituţional pentru pregătirea transferului de suveranitate în domeniul
monetar.
Teza de doctorat cu denumirea Integrarea României în structurile
Uniunii Monetare Europene analizează cadrul normativ general în domeniul
cooperării monetare, începând cu cercetarea apariţiei monedei, a primelor forme
de colaborare internaţională în domeniul monetar, a colaborării în plan european
şi, nu în ultimul rând, cercetează situaţia particulară a legislaţiei române în
domeniu monetar, faţă de dezideratul preluării monedei unice europene.
Lucrarea este structurată pe două titluri. Titlul I, intitulat Cooperarea
monetară internaţională, cuprinde trei capitole: „Moneda şi sistemele
monetare”, „Apariţia şi evoluţia cooperării monetare internaţionale” şi „Apariţia
şi evoluţia Uniunii Monetare Europene”.
Capitolul Moneda şi sistemele monetare face o succintă analiză a
apariţiei şi evoluţiei istorice a monedei, de la primele instrumente monetare
utilizate o dată cu dezvoltarea comerţului şi până la apariţia instrumentelor
monetare în format electronic. De asemenea, este analizată evoluţia monedei în
teritoriul românesc, inclusiv particularităţile sistemului monetar român.
1
 Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

Secţiunea a II-a a acestui capitol urmăreşte să clarifice conceptul de

monedă faţă de noţiunea de bani, analizează funcţiile monedei şi categoriile de
monede. În secţiunea finală a primului capitol sunt reliefate aspecte de ordin
general despre noţiunea de sistem monetar, elementele sistemului monetar şi
clasificarea acestor sisteme.
Generalizarea utilizării banilor cu valoare intrinsecă a condus la
instituirea primelor reglementări cu privire la circulaţia monetară şi apariţia
sistemelor monetare. Un sistem monetar este alcătuit dintr-un ansamblu de
instituţii şi norme adoptate de autoritatea naţională, în vederea facilitării
îndeplinirii funcţiilor banilor pe teritoriul său. El trebuie să cuprindă deci
elemente referitoare la unitatea monetară de bază, greutatea acesteia, multiplii şi
subdiviziunile ei, forma efigiei fiecărei monede, cantitatea emisiunii, punerea în
circulaţie, obligaţia acceptării în plată, modalitatea de retragere din circulaţie a
acesteia etc.
În ţara noastră, debutul preocupărilor pentru un sistem monetar naţional
se fixează la mijlocul secolului XIX. După încercarea nereuşită a lui Alexandru
Ioan Cuza de a introduce ca monedă naţională romanatul, Constituţia din 1866 a
instituit dreptul suveran al statului de a bate monedă.
Capitolul II se intitulează Apariţia şi evoluţia cooperării monetare
internaţionale şi analizează noţiunea de sistem monetar internaţional, sistemul
monetar de la Bretton-Woods, precum şi alte instituţii financiar-bancare
internaţionale. Este argumentată nevoia unei cooperări în domeniul monetar între
statele lumii, modificările de substanţă intervenite în planul cooperării mondiale,
funcţie de evoluţia contextului istoric general, influenţa celor două războaie
mondiale asupra colaborării internaţionale, în general, şi asupra colaborării în
domeniul monetar, în special. Sunt reliefate principalele atribuţii ale instituţiilor
de la Bretton-Woods şi activitatea Fondului Monetar Internaţional, prin
comparaţie cu instituţiile Băncii Mondiale.
În timpul celui de-al doilea război mondial, în anii `40 ai secolului
trecut, John Maynard Keynes de la Trezoreria Marii Britanii şi Harry Dexter
White de la Trezoreria SUA au conceput aproape simultan planuri pentru
instaurarea unui sistem monetar nou, menit a stabiliza ratele de schimb şi a
propulsa comerţul liber. S-a simţit nevoia unor instituţii permanente, care să
coordoneze acest sistem, să acorde asistenţă financiară ţărilor cu probleme în ceea
ce priveşte balanţele de plăţi, în ideea că prin acest ajutor financiar ţările
respective îşi pun ordine în afaceri şi îşi echilibrează balanţele de plăţi.
Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională din iulie 1944 a
urmărit, în principal, stabilirea de reguli pentru funcţionarea viitorului sistem
monetar internaţional, instaurarea unui regim de schimb, în măsură să evite
2
 Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

dezordinile monetare care au avut loc anterior şi crearea unui organism

internaţional care să supravegheze respectarea normelor de conduită monetară.
Acordurile semnate la finalul conferinţei au fost rezultatul unui compromis între
tezele conducătorilor celor două delegaţii, cu predominarea punctului de vedere
american. Finalizarea celor două teorii a generat apariţia Fondului Monetar
Internaţional (FMI sau IMF) care îmbină cele două opinii, astfel: masa monetară
se crează după metoda lui Keynes, iar sistemul de cooperare între ţările membre
este cel promovat de White.
În acest mod, dolarul american a devenit moneda de rezervă a
sistemului monetar internaţional, singura considerată egală cu aurul şi declarată
convertibilă oricând, fără restricţii, în aur. Deşi la înfiinţare FMI a fost investit ca
instituţie garantă a unei noi ordini financiar-monetare, precum şi cu funcţia de
catalizator financiar, în vederea obţinerii de noi credite private, în prezent,
instituţia financiară internaţională este controversată. Lipsa de preocupare în
direcţia dezvoltării armonioase, echilibrate a sistemului monetar internaţional, ca
şi aprecierea eronată că pot fi soluţionate dezechilibrele interne în mod izolat,
fără a se acţiona asupra dezechilibrelor globale, au favorizat apariţia unor
asimetrii insuportabile în cadrul ţărilor industrializate.
Capitolul III din titlul I al tezei de doctorat se intitulează Apariţia şi
evoluţia Uniunii Monetare Europene şi debutează cu o scurtă prezentare a
apariţiei Uniunii Europene, argumentându-se nevoia unei uniuni monetare în plan
european. Apoi este prezentată evoluţia cooperării monetare în plan european,
începând cu primele uniuni monetare istorice din Europa, continuând cu Sistemul
Monetar European şi cu Institutul Monetar European.
Sunt analizate în detaliu argumentele şi etapele adoptării monedei unice
europene, trăsăturile monedei unice, simbolistica acesteia, dar şi mecanismul
instituţional care o sprijină. Astfel, secţiunea intitulată Sistemul monetar la nivel
european cuprinde descrierea cadrului organizatoric şi funcţional al Sistemului
European al Băncilor Centrale, Banca Centrală Europeană, fără a fi neglijat rolul
Băncilor Centrale Naţionale. Este descrisă politica monetară la nivelul Uniunii
Europene, obiectivele acestei politici şi sunt analizate principalele competenţe ale
titularului dreptului de a realiza politica monetară la nivelul UE şi anume Banca
Centrală Europeană, prin organele sale de conducere şi decizie.
Colaborarea statelor europene a demarat ca o formă de cooperare la
nivel economic, evoluând până astăzi spre dezideratul unei integrări totale,
inclusiv în plan politic. De la cele trei comunităţi europene (a cărbunelui, oţelului
şi energiei atomice) şi până la Europa unită de astăzi, statele continentului au
parcurs un drum lung şi, uneori, anevoios. Toate actele normative comunitare, din
1951, 1957, 1967, 1986, 1992, cu modificările prin Tratatul de la Amsterdam şi
3
 Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

Nisa, constituie baza constituţională a ceea ce numim în prezent Uniunea

Europeană, stabilind între statele membre legături juridice care merg dincolo de
relaţiile contractuale de drept internaţional public, în sensul clasic al noţiunii.
În Europa, ideea de integrare monetară nu a fost promovată pentru
prima dată de către promotorii Uniuni Europene. Apariţia monedei unice a fost
consecinţa firească a unui proces istoric demarat cu mai bine de un secol mai
înainte în conştiinţa unor demnitari de stat care au iniţiat o serie de uniuni
monetare.
Fiecare dintre uniunile monetare din spaţiul european care au precedat
construcţia de astăzi au impus o serie de idei de bază pentru edificarea unei
uniuni monetare viabile.
Astfel, experienţa germană a arătat că unificarea monetară poate
preceda unificarea politică, aşa cum se întâmplă şi astăzi în zona euro; uniunea
latină a dovedit că ţări diferite pot accepta, în urma unor acorduri, monede emise
pe teritoriul altor state; uniunea monetară scandinavă a dovedit posibilitatea
circulaţiei bancnotelor emise de mai multe bănci centrale într-un areal comun.
Uniunea belgo-luxemburgheză a demonstrat plusurile şi minusurile unei asocieri
monetare între două ţări de dimensiuni complet diferite. Există totuşi şi o unele
asemănări cu uniunea economică şi monetară de astăzi şi se pot trage serie de
concluzii.
Ca etape premergătoare ideii de monedă unică europeană, în anul 1955,
s-a semnat Acordul Monetar European care impune băncilor centrale europene un
sistem de cursuri fixe faţă de dolarul american, cu o marjă de fluctuaţie de +/-
0,75% faţă de paritate, în locul celei de +/- 1% prevăzută prin Acordurile de la
Bretton Woods din 1944.
Prima încercare spre o Uniune monetară în Europa apare o dată cu
Raportul Werner, denumit după numele primului-ministru luxemburghez, sub a
cărui preşedinţie a fost adoptat la Conferinţă la nivel înalt a CEE de la Haga din
1970. Acest plan schiţează un obiectiv de Uniune monetară pentru 1980; este
vorba despre convertibilitatea monedelor, diminuarea fluctuaţiilor ratelor de
schimb până la fixarea irevocabilă a parităţilor şi despre liberalizarea mişcărilor
de capital.
Realizarea uniunii monetare presupunea, mai întâi, monezi convertibile,
cursuri de schimb cu fluctuaţii reduse între monede comunitare, iar în cele din
urmă, fixarea lor irevocabilă şi liberalizarea mişcărilor de capital. Deşi nu au fost
transpuse în practică până la capăt, din cauza dispariţiei etalonului devize pe care
se baza, unele dintre ideile planului de acţiune al ministrului luxemburghez au
fost valorificate în conturarea actualei uniuni monetare europene.

4
 Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

Premergător monedei unice, în Europa, au existat o serie de unităţi de

cont, începând cu UCE, Unitatea de Cont Europeană, prima unitate de cont
folosită în Europa comunitară. La începutul utilizării sale, în 1950, ea a fost
definită, în mod similar, dolarului, pe baza aceluiaşi conţinut în aur (0,888671 g
aur fin). Ulterior este creată a doua unitate de cont europeană, numită Unitatea de
Cont Agricolă, iar în anul 1973, este creată UCME, Unitatea de Cont Monetară
Europeană, cea de-a treia unitate de cont europeană.
A patra unitate de cont europeană, denumită tot UCE, este definită,
începând cu 1975, prin raportare la DST şi a stat la baza creării ECU. Spre
deosebire de predecesoarele sale, noua monedă este o monedă coş, la care
participă în anumite sume fixe toate monedele comunitare. Ponderea se face şi ea
după criterii similare celor adoptate de FMI.
Sistemul Monetar European a început să funcţioneze la 13 martie 1979.
La prima vedere, SME reprezintă acelaşi mecanism al “şarpelui monetar”,
îmbunătăţit, lărgit şi redenumit. ECU reprezintă unitatea de cont europeană, o
monedă coş, continuatoarea UCE, unităţii de cont europene. ECU a reprezentat
elementul central al SME, un element de superioritate faţă de şarpele monetar,
eliminând raportarea anterioară la dolarul american, dar în acelaşi timp a fost
precursorul euro, care l-a înlocuit la paritatea 1:1.
ECU a fost mai mult decât o simplă monedă de cont, a fost o monedă
comună folosită în statele CEE. Începând cu 1 ianuarie 1999, o dată cu apariţia
euro, SME II înlocuieşte SME I. Acest nou mecanism poate fi adoptat în mod
voluntar de către orice ţară UE care nu este membră a zonei euro, cu referire la
ţările care au beneficiat de clauza opting-out (de reţinere/menţinere în afara zonei
EURO): Danemarca şi Marea Britanie. Decizia de a înlocui SME I cu SME II a
fost luată la Consiliul European de la Amsterdam în iunie 1997, pentru a păstra
legătura între ţări participante şi monedele ţărilor UE neparticipante. Marja de
fluctuaţie a fost păstrată la +/- 15% faţă de paritate.
Suedia şi Marea Britanie nu participă la SME; Suedia însă nici nu
beneficiază de clauza opting-out referitoare la neobligativitatea de a trece la
EURO; pentru a nu fi forţată să treacă la etapa a treia a UME a evitat să intre în
SME II, chiar dacă îndeplineşte toate celelalte criterii din Tratatul de la
Maastricht.
Prin Tratatul de la Maastricht, s-a stabilit că Uniunea Economică şi
Monetară va fi creată în trei etape. Trecerea propriu-zisă de la ECU la EURO s-a
realizat în baza Regulamentului nr. 1103 din 16 iunie 1997 prin care Consiliul
Uniunii Europene a decis că de la data de 1 ianuarie 1999 toate referirile la
moneda ECU din contracte şi din alte instrumente juridice erau înlocuite cu
referiri la EURO, utilizându-se raportul de 1:1 pentru conversie. S-a hotărât, de
5
 Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

asemenea, şi continuitatea contractelor denominate în monedele naţionale ale

ţărilor membre participante la EURO, precum şi regulile de rotunjire stabilite
pentru exprimarea preţurilor în noua monedă între monedele ţărilor din viitoarea
uniune monetară şi euro (ce urmau să intre în vigoare la data de 1 ianuarie 1999),
utilizându-se 6 cifre după virgulă.
Orice stat membru al Uniunii Europene care îndeplineşte criteriile de
convergenţă poate adera la zona Euro şi nu există o limită prestabilită în ceea ce
priveşte numărul de ţări care pot fi integrate în această zonă. Criteriile monetare
de convergenţă se referă la rata inflaţiei, dobânda pe termen lung şi rata de
schimb. Cele trei criterii de convergenţă de natură monetară se sprijină, în primul
rând, pe inflaţie, ceea ce denotă scopul principal al armonizării politicilor
monetare, în scopul menţinerii stabilităţii preţurilor. Criteriile bugetare de
convergenţă se referă la deficite şi datorie publică, dar şi la dreptul seniorial.
Deşi impuse şi unanim acceptate de statele membre ale Uniunii
Europene, criteriile de convergenţă sunt criticabile. Principalele obiective vizate
prin criteriile de convergenţă sunt asigurarea faptului că fiecare ţară este
responsabilă din punct de vedere fiscal şi că ţările participante sunt suficient de
asemănătoare pentru a garanta o singură politică monetară. Statele membre ale
zonei euro au realizat eforturi impresionante pentru respectarea criteriilor de
convergenţă, cum ar fi reducerea bugetului fiscal, inovarea în domeniul
contabilităţii şi utilizarea instrumentelor legislative pentru dezideratul monedei
unice.
Avantajele economice fundamentale ale euro (eliminarea riscului legat
de rata de schimb, reducerea costurilor tranzacţiilor, sporirea transparenţei
preţurilor şi adâncirea pieţelor financiare) rezultă, în mod inevitabil, din
înlocuirea cu o singură monedă a monedelor statelor membre. În plus, euro mai
oferă şi o serie de avantaje economice indirecte, cum ar fi stabilitatea
macroeconomică, ratele reduse ale dobânzilor, refoma structurală, statutul de
monedă de rezervă şi creşterea economică.
Moneda euro configurează o uniune economică, politică şi socială bine
definită, în care scopul prioritar urmărit de membri este acela de a construi un
viitor comun şi prosper, în conformitate cu respectarea integrităţii mediului
natural, conservarea valorilor tradiţionale şi a trecutului istoric, implementarea
valorilor moderne în spiritul globalizării mondoeconomice şi a beneficiilor ce
decurg din acest proces.
Avantajele indiscutabile ale monedei europene sunt întrucâtva umbrite
de riscurile şi incertitudinile monedei unice. Cei care şi-au manifestat, pe baza
unor analize judicioase, neîncrederea în viitorul monedei unice (euroscepticii) au
pornit de la argumente care ţin de costurile inerente tranziţiei, costurile
6
 Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

ocazionale, şocurile economice şi posibilitatea apariţiei unor discordii la nivel

politic.
Costurile inerente tranziţiei includ atât la sumele cheltuite pentru
modificarea formularelor, listelor de preţuri, etichete, documente tipizate de
birou, acte bancare, baze de date, programe software, case de marcat, automate
bancare şi chiar contoare computerizate bancare. Numai producerea bancnotelor
şi monedelor noi a angajat preţuri de miliarde de dolari, preţul total al tranziţiei
fiind de peste 1% din PIB-ul eurozonei.
Şocurile economice se referă la schimbări neaşteptate în mediul
macroeconomic al unei ţări sau al unei regiuni care distrug balanţa producţiei,
consumului, investiţiilor, cheltuielilor guvernamentale şi comerţului. Cel mai
ameninţător tip de şoc economic pentru zona monedei unice este cunoscut ca un
şoc asimetric, numit astfel deoarece aceste şocuri afectează ţările în mod diferit.
Totuşi, construcţia europeană a rezistat la numeroase momente de criză,
iar stadiul actual al integrării şi dezvoltării europene este rezultatul efortului
concertat al statelor membre, ceea ce a recomandat UME drept un proiect viabil.
Sistemul bancar european presupune o organizare a instituţiilor de
credit pe trei niveluri: un nivel superior, la care regăsim Banca Centrală
Europeană, un nivel intermediar, care include Sistemul European al Băncilor
Centrale şi un nivel inferior, care include toate instituţiile de creditare care oferă
servicii persoanelor fizice şi juridice.
SEBC este format din BCE şi din băncile centrale naţionale ale statelor
membre ale Uniunii Europene şi are drept obiectiv principal menţinerea
stabilităţii preţurilor, conform art. 105 paragraful 1 din Tratatul Comunităţii
Europene. SEBC sprijină politicile economice generale din uniune, pentru a
contribui la realizarea obiectivelor comunităţii prevăzute în art. 2 din tratat.
SEBC nu are personalitate juridică proprie şi nici organe de conducere proprii,
fiind guvernat de organele de conducere şi decizie ale BCE.
BCE veghează ca sarcinile încredinţate SEBC să fie îndeplinite prin
propriile sale activităţi. BCE şi-a început activitatea în mod oficial în iunie 1998,
înlocuind Institutul Monetar European. Cele trei organe de decizie şi conducere
ale BCE sunt Consiliul executiv, Consiliul guvernatorilor şi Consiliul general.
Consiliul executiv poartă şi denumirea de Consiliul director, Comitet
director sau Directorat – Executive Board – şi este alcătuit, conform art. 11 din
Statutul BCE, din şase membri, un preşedinte (Jean-Claude Trichet), un
vicepreşedinte (Lucas D. Papademos) şi patru membri (Gertrude Tumpel-
Gugerell, Lorenzo Bini Smaghi, José Manuel González-Páramo, Otmar Issing).
Membrii Consiliului Executiv sunt numiţi de Consiliul European, la
recomandarea Consiliului Uniunii Europene, după consultarea Parlamentului
7
 Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

European şi a Consiliului Guvernatorilor BCE. Mandatul tuturor membrilor este

de opt ani, nereînnoibil, măsură luată pentru asigurarea independenţei Băncii
Centrale Europene. La numirea primilor membri, cu excepţia preşedintelui, s-a
adoptat un sistem de numire pe perioade diferite: vicepreşedintele a fost numit pe
patru ani şi ceilalţi membri au un mandat între cinci şi opt ani. Reînnoirea parţială
treptată a fost gândită pentru a asigura atât continuitatea, cât şi independenţa
Consiliului Executiv în acţiune.
Consiliul Guvernatorilor este alcătuit, conform art. 101 din Statutul
SEBC şi al BCE, din membrii Consiliului Executiv şi din cei 15 guvernatori ai
băncilor centrale din zona euro. Este organul suprem de decizie al SEBC şi al
BCE. Consiliul se întruneşte de cel puţin zece ori pe an, la sediul BCE din
Frankfurt, iar deciziile sale sunt anticipate, de obicei, de pieţele financiare
globale.
Întrucât din cei 21 membri ai Consiliului Guvernatorilor, 15 sunt
reprezentanţi ai băncilor centrale, iar deciziile se iau cu majoritate simplă, rezultă
că băncile naţionale au un cuvânt greu de spus în deciziile de politică monetară.
Al treilea organ de decizie al BCE îl formează Consiliul General,
alcătuit conform art. 45.2 din statut, din preşedintele BCE, vicepreşedintele BCE,
guvernatorii băncilor centrale naţionale ale statelor membre ale Uniunii Europene
(toate cele 27). Opţional, pot participa la întrunirile acestui consiliu extins şi cei
patru membri ai Consiliului Executiv, fără a avea însă drept de vot.
În momentul în care toate ţările vor fi adoptat euro drept monedă unică,
funcţionarea Consiliului General nu se va mai justifica, el confundându-se în acel
moment cu actualul Consiliu al Guvernatorilor. Consiliul General este o formulă
menită să ofere un rol în politica monetară şi statelor care nu fac parte
deocamdată din eurozonă. El a fost creat ca o soluţie de compromis, între ideea
de excludere completă a guvernatorilor băncilor centrale care nu participă la
uniunea monetară şi ideea de a participa la Consiliul Guvernatorilor, dar fără
drept de vot.
Băncile centrale naţionale ale statelor în afara eurozonei au un rol
marginal în procesul decizional legat de politica monetară, atribuţiile Consiliului
General fiind mai mult consultative.
Conform Tratatului de la Maastricht, obiectivul principal (final) al
politici monetare avut în vedere de Banca Centrală Europeană trebuie să fie
stabilitatea preţurilor, definită ca o creştere anuală a Indicelui Amortizat al
Preţurilor de Consum (IAPC) pentru zona euro mai mică de 2%.
Chiar dacă deciziile de politică monetară se iau la nivelul BCE,
gestionarea politicii monetare unice este descentralizată, intrând ca şi înainte de
1999, în sfera atribuţiilor băncilor centrale naţionale. Pentru a putea aplica, în
8
 Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

mod unitar, deciziile de politică monetară în întreaga zonă euro, au fost avute în
vedere exigenţele egale pentru toate ţările în ceea ce priveşte instituţiile de credit
care colaborează cu SEBC, activele eligibile în operaţiunile specifice şi
implementarea unui sistem de plăţi uniform interbancar pe piaţa financiară
europeană.
Titlul II al tezei de doctorat, Modificarea cadrului normativ în
vederea integrării României în Uniunea monetară europeană, este structurat
pe două capitole.
Capitolul I al titlului II din teza de doctorat, Noţiunea de integrare în
Uniunea Europeană, analizează conceptul de integrare, politica de extindere a
Uniunii Europene, dar şi poziţia României în sistemul european.
Tratatul de aderare al ţărilor central şi est-europene a prevăzut clauze
derogatorii cu privire la moneda euro, în aproximativ aceleaşi condiţii ca şi
clauza aplicabilă României şi Bulgariei, conform Tratatului de aderare al
României şi Bulgariei la Uniunea Europeană. Adoptarea monedei unice rămâne,
aşadar, doar o chestiune de timp pentru aceste state nou intrate în uniune, ca şi în
ipoteza României şi Bulgariei.
În mod cert, trecerea la moneda unică implică un anumit grad în care
suveranitatea statului este pierdută, cedată în favoarea unor organisme
decizionale comunitare. Integrarea într-o piaţă monetară unică oferă valenţe noi
conceptului de drept internaţional privat lex monetae, sensul tradiţional fiind
integral abandonat. Cu toate acestea, avantajele deja dovedite de utilizare a
monedei unice pentru întreaga zonă euro confirmă creşterea economică generală
şi dovedesc justeţea celor care au susţinut proiectul monetar european. Moneda
unică nu are doar o dimensiune de ordin economic, ci şi una politică pentru
Europa în construcţie, ceea ce impune euro drept a doua monedă cu valoare
internaţională, concurând, din acest punct de vedere, dolarul SUA.
Calitatea de membru al Uniunii Monetare Europene depinde, în primul
rând, de dobândirea calităţii de membru al Uniunii Europene. Abia după
obţinerea calităţii de stat membru al Uniunii Europene se poate pune problema
calităţii de membru al Uniunii Monetare Europene (UME), în condiţiile şi cu
respectarea etapelor şi procedurilor indicate în Tratatul de la Maastricht.
Participarea României la UEM este condiţionată de adoptarea acquis-
ului specific pieţei unice şi, în particular, de adoptarea acquis-ului aferent liberei
circulaţii a capitalurilor, aşa cum a fost cazul tuturor statelor membre. Aderarea
României presupune recunoaşterea eforturilor făcute în direcţia integrării
financiare şi monetare.
Capitolul II se numeşte Armonizarea legislaţiei din România cu
legislaţia europeană în domeniul bancar şi este structurat pe şapte secţiuni.
9
 Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

Prima secţiune abordează problema legislaţiei uniforme în domeniul bancar la

nivel european şi se continuă cu o analiză a prevederilor cadrului normativ român
în acest domeniu. Sunt prezentate modificările intervenite asupra statului juridic
al băncii centrale din România, în vederea integrării în eurozonă, pornind de la
atribuţiile BNR, relaţiile internaţionale ale BNR, conducerea, organizarea şi
reprezentarea BNR, schimbul de informaţii. Este, de asemenea, analizată politica
monetară a BNR, ţintirea inflaţiei drept strategie de politică monetară şi
modalităţile concrete de realizare a politicii monetare.
Sunt analizate în continuare modificările legislative aduse cadrului
normativ privind instituţiile de credit, legislaţia aplicabilă cooperativelor de credit
şi stadiul actual al uniformizării legislaţiei instituţiilor bancare din România. Este
analizat în detaliu cadrul normativ cu privire la regimul valutar, pornind de la
drepturile rezidenţilor şi nerezidenţilor, autorizarea prealabilă şi controlul valutar,
cerinţele formale privind regimul valutar.
De asemenea, acest capitol tratează adaptări ale legislaţiei falimentului
instituţiilor de credit şi legislaţia privind privatizarea instituţiilor de credit cu
capital majoritar de stat.
Pregătirea României în vederea aderării a impus şi realizarea unui
sistem bancar competitiv, stabil şi eficient, care să asigure o intermediere pe piaţa
de capital pe criterii de eficienţă şi să genereze încredere în rândul publicului.
Conform obiectivelor urmărite în domeniul integrării europene, Banca
Naţională a României a acţionat în concordanţă cu demersurile susţinute ale
României privind ajustarea instituţională, structurală şi operaţională a economiei
româneşti la cerinţele comunitare. BNR a continuat să acorde o atenţie deosebită
reformei sistemului bancar şi accelerării procesului de integrare financiară, în
conformitate cu normele şi principiile aflate la baza politicilor europene.
Procesul de “dezetatizare” a monedei nu presupune pierderea
prerogativelor statale în domeniul emisiunii şi circulaţiei băneşti, o componentă a
suveranităţii unui stat, ci eliminarea formelor de subordonare a monedei
intereselor statului.
Conform angajamentelor asumate prin documentele de negociere
aferente Capitolului 11 - Uniunea Economică şi Monetară, Statutul Băncii
Naţionale a României a fost armonizat cu prevederile următoarelor acte
normative comunitare: Tratatului privind înfiinţarea Comunităţii Europene,
Protocolului privind Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al
Băncii Centrale Europene, precum şi ale celorlalte reglementări comunitare
privind activitatea băncilor centrale din statele membre ale Uniunii Europene.
Este de remarcat concordanţa deplină între formularea obiectivului
fundamental al BNR (art. 2 din statut), pe de o parte, şi prevederile art. 2 şi art.
10
 Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

3.3 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Central

Europene (Protocol on the Statute of ESCB and ECB). Pentru adoptarea
actualului statut al BNR, a fost o prioritate absolută adaptarea prevederilor interne
la prevederile europene în materie de legislaţie bancară.
Un principiu fundamental al Sistemului European al Băncilor Centrale
este reprezentat de independenţa absolută a Băncii Centrale Europene şi băncilor
naţionale, principiu afirmat şi respectat atât în colaborare cu instituţiile comune la
nivel european, cât şi în colaborarea cu autorităţile naţionale centrale şi cu cele
organizate la nivel local sau regional.
Banca Naţională a României poate încheia acorduri de colaborare care
se referă la schimbul de informaţii şi cu autorităţile competente din terţe ţări sau
cu alte autorităţi sau organisme din terţe ţări, în condiţiile în care informaţiile
furnizate sunt supuse unor cerinţe referitoare la păstrarea secretului profesional.
Relaţiile internaţionale ale BNR sunt reglementate în articolul 4 din
lege, care priveşte, aşadar, alte categorii de parteneri, nu pe cei din Uniunea
Europeană. Din împuternicirea Parlamentului, Banca Naţională a României poate
participa la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau
de plăţi şi poate să devină membru al acestora. Începând cu data aderării
României la Eurosistem, Banca Naţională a României poate participa la
organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi
poate să devină membru al acestora, fără a contraveni prevederilor art. 6 alin. (2)
din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale
Europene. Banca Naţională a României poate participa, în nume propriu sau în
numele statului, la tratative şi negocieri externe în probleme financiare, monetare,
de curs de schimb şi de plăţi, precum şi în domeniul autorizării, reglementării şi
supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit.
Conform statutului, conducerea BNR este asigurată de un Consiliu de
administraţie, compus din nouă membri, iar conducerea executivă a BNR se
exercită de către guvernator, prim-viceguvernator şi de cei doi viceguvernatori.
Membrii Consiliului de administraţie al BNR, cu nominalizarea conducerii
executive, sunt numiţi de Parlament, pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea
reînnoirii mandatului. În cazul descompletării Consiliului de administraţie,
completarea locurilor vacante se face pe funcţia respectivă pe întreaga durată a
mandatului. Revocarea din funcţie a oricărui membru al consiliului de
administraţie se face de către Parlament, dacă acesta încetează să îndeplinească
condiţiile necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale sau dacă se face vinovat de
abateri grave.
Actualul statut al BNR cuprinde dispoziţii de completare a sarcinilor şi
prerogativelor guvernatorului BNR. Este o noutate legislativă posibilitatea ca
11
 Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

Guvernatorul să emită ordine şi decizii şi să reprezintă Banca Naţională a

României în relaţiile cu terţii, semnând, direct sau prin persoane împuternicite de
el, toate tratatele sau convenţiile încheiate.
Situaţiile financiare ale BNR sunt întocmite conform principiilor şi
regulilor contabile prevăzute de standardele internaţionale de contabilitate,
aplicabile băncilor centrale, recunoscute de Banca Centrală Europeană şi trebuie
să cuprindă: bilanţul, contul de profit şi pierdere şi notele explicative. Acestea
sunt supuse auditării de către auditori financiari, persoane juridice autorizate de
Camera Auditorilor Financiari din România, selectaţi de către consiliul de
administraţie, pe bază de licitaţie.
Procesul de tranziţie la economia de piaţă a presupus, în mod firesc, şi
mutaţii semnificative în politica monetară promovată de BNR. Ca urmare a
inflaţiei ridicate, agravate în contextul liberalizării în etape a preţurilor din
economia românească, politica monetară promovată de BNR a avut un pronunţat
caracter restrictiv (mai ales, în perioada 1993-1997).
Pe ansamblul perioadei 1993-1998, eficienţa politicii monetare
promovată de BNR a fost scăzută, mai ales ca urmare a întârzierii reformelor
structurale. În condiţiile predominării întreprinderilor şi băncilor cu capital de
stat, rezultatele accentuării restrictivităţii politicii monetare au fost contrare
aşteptărilor.
Politica monetară restrictivă promovată de BNR a avut rezultate
pozitive, în special, cu începere din anul 2000, în contextul reformelor întreprinse
în economie. Procesul de dezinflaţie şi creşterea competiţiei pe piaţa bancară din
România au determinat instituţiile de credit să reducă atât dobânzile active şi
pasive pentru operaţiunile în lei, cât şi marja dintre acestea.
Legislaţia instituţiilor de credit din România (legea bancară) a fost
adoptată după 1990, deodată cu adoptarea cadrului reglementativ pentru
organizarea şi funcţionarea băncii centrale. Astfel, statutul BNR şi legea bancară
au primit reglementări normative prin legi speciale în anul 1991, care au fost
modificate funadamental în 1998 şi apoi în 2004.
Modificarea Legii nr. 58/1998 - Legea bancară, s-a realizat prin Legea
485 din 2003, în scopul alinierii activităţii bancare, cel puţin din punct de vedere
normativ la prevederile imperativ privind UME.
Dacă ar fi să analizăm doar din punct de vedere formal legea bancară,
varianta cu modificări este aproape de două ori mai voluminoasă decât în varianta
iniţială. Amendamentele aduse variantei iniţiale asigură armonizarea legislaţiei
bancare naţionale cu prevederile Directivei 2000/12/CE, ale Directivei
2000/28/CE şi ale Directivei 2000/46/CE. De asemenea, sunt preluate şi

12
 Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

prevederile Directivei 2001/24/CE referitoare la situaţiile de lichidare a băncii

dispuse de banca centrală sau lichidare a băncii la iniţiativa acţionarilor.
A doua etapă de modificare a legii bancare s-a realizat la sfârşitul
anului 2004, prin emiterea Legii nr. 443/2004 pentru modificarea şi completarea
Legii nr. 58/1998 privind activitatea bancară.
Banca Naţională a României a demarat un proiect de modernizare a
activităţii Centralei Riscurilor Bancare ce s-a concretizat în Regulamentul BNR
nr. 4/2004 privind organizarea şi funcţionarea la BNR a Centralei Riscurilor
Bancare, care a intrat în vigoare la data de 1 septembrie 2004. La elaborarea
acestei reglementări, s-au avut în vedere modificările aduse legislaţiei bancare,
necesitatea de a asigura o mai mare flexibilitate în transmiterea şi procesarea
informaţiilor de risc bancar, precum şi dezvoltarea bazei de date a Centralei
Riscurilor Bancare, prin includerea de noi informaţii de risc bancar.
Legislaţia cu privire la activitatea instituţiilor de credit se completează
cu prevederile normative în ceea ce priveşte cadrul de reglementare aplicabil
organizaţiilor cooperatiste de credit.
Progrese semnificative au fost înregistrate ca urmare a emiterii Legii nr.
122/2004 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 97/2000
privind organizaţiile cooperatiste de credit. În acest sens, au fost eliminate
barierele referitoare la cetăţenia conducătorilor şi a administratorilor, precum şi
la naţionalitatea auditorilor.
Cu privire la libera circulaţie în domeniul capitalurilor şi a activităţilor
financiare, în general, articolul 56 din Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii
Europene interzice orice restricţie privind mişcările de capital între statele
membre sau între statele membre şi terţe ţări. Cu toate acestea, statele membre
pot menţine unele limitări în relaţiile cu ţările din afara UE.
Pentru aplicarea în practica românească a acestor prevederi, au fost
modificate prevederile regimului valutar conform unui calendar de aliniere a
legislaţiei, începând cu anul 1997 şi până în 2005.
România nu dispune de un regim valutar reglementat prin lege, ci prin
Regulament valutar emis de BNR. În prezent, regimul valutar din România este
prevăzut în Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005. Acest
regulament detaliază drepturile rezidenţilor şi nerezidenţilor, stabileşte liberul
acces pe piaţa valutară, dar menţine autorizarea prealabilă de către BNR pentru
operaţiunile valutare pe piaţa de capital. Regulamentul valutar detaliază condiţiile
în care se pot derula încasările şi plăţile între rezidenţi, în monedă naţională sau
în altă monedă. Regulamentul valutar prevede şi o serie de măsuri de salvgardare
la care poate apela BNR dacă fluxul de valută pe termen scurt de o amploare

13
 Tofan Mihaela – Integrarea României în structurile Uniunii Monetare Europene

deosebită exercită presiuni puternice asupra pieţei valutare şi provoacă perturbări

grave în aplicarea politicii monetare şi a cursului de schimb.
Concluzionând, alinierea la legislaţia UE în materia reglementărilor
valutare a presupus definirea operaţiunilor valutare curente şi de capital, precum
şi nomenclatorul acestora, care sunt armonizate cu directivele UE. Definirea
operaţiunilor curente este în linii generale pusă de acord cu prevederile art. XXX
din Statutul FMI. Prin hotărârile Consiliului de administraţie al BNR din iulie
1999 şi februarie 2001, s-a instituit un calendar ferm de liberalizare a mişcărilor
de capital, care a constituit baza negocierilor cu UE pentru încheierea
documentului de poziţie pentru Capitolul 4 - Libera circulaţie a capitalurilor.
Lucrarea de doctorat cu titlul Integrarea României în structurile
Uniunii monetare europene se finalizează cu prezentarea concluziilor asupra
nevoii de cooperare în domeniul monetar şi asupra modalităţilor concrete de
transpunere în practică, cel puţin din punct de vedere normativ, a colaborării în
vederea preluării monedei unice europene. Lucrarea reliefează stadiul în care se
află România în direcţia preluării cadrului normativ necesar monedei unice,
punctând câteva aspecte contradictorii asupra mecanismelor juridice ale integrării
în plan monetar.
Sintetizând, apreciem că modificările operate asupra cadrului normativ
în domeniul bancar, în ţara noastră, pregătesc integrarea în Uniunea Monetară
Europeană, dar nu impulsionează ritmul previzionat. Această strategie se
fundamentează pe ideea că adoptarea rapidă a euro ar avea certe avantaje de ordin
politic şi financiar, dar măsura trebuie judecată şi din perspectiva economică şi
socială, pentru care ar constitui echivalentul unei terapii de şoc.

14