J. M.

C A STILLO - N A V A R RO
MOARTE LA L I C I T A Ţ I E
 J. M. CASTILLO-NAVARRO

moarte la licitaţie
Traducare $1 cuvînt înainte de
DARIE NOI/ÂCEANU

EDITURA PENTRU LITERATURA UNIVERSALA

Bueur*}1l 1963
 Coperta : C. Niţulescu

Traducerea de faţă s-a făcut după ediţia

originală — J. M. Castillo-Navarro, Con la
lengtta fuera, Luis de Caralt, Barcelona, 1957
— în care s-au introdus, la dorinţa expresă a
autorului, adăugirile din ediţia franceză —
J. M. Castillo-Navarro, Mort aux encheres,
Editions du Seuil, Paris, 1960 ,
 C UV INT ÎNAINTE

Castillo-Navarro trebuia să devină neapărat scriitor. Pentru

el acest lucru era o obligaţie impusă de însăţi cîmpia spaniolă
în care ţi-a petrecut cei mai mulţi ani din viaţa de pînă acum
ţi, în acelaţi timp, o datorie la care-1 obliga rara sensibilitate
ilustrată de paginile ce urmează.
Şi iată că, muncitorul agricol din Murcia, docherul care um­
plea calele vapoarelor cu portocale în Barcelona, lucrătorul cu
mîinile dogorite de focul cuptoarelor într-o fabrică de ceramică,
bolnavul care-a stat doi ani ţintuit într-un pat de sanatoriu, am-
balatorul dintr-un mare magazin comercial — J. M. Castillo-
Navarro — a devenit scriitor. Un scriitor de-o excepţională origina­
litate. De acest lucru însă, cititorul îţi va da singur seama. Şi-l
va înţelege cu atît mai bine, cu cît subsemnatul a reuţit (dacă
a reuţit într-adevăr), să-l păstreze în versiunea de faţă cu ceea
ce are el mai de preţ.
Un alt scriitor spaniol, tot pe atît de tînăr ca ţi Castillo-
Navarro, Juan Goytisolo, ţi-a ales îrtr-una din cărţile sale
(Campos de Nijar — Cîmpia din Nijar), o temă apropiată celei
din Moarte la licitaţie. Numai că, în Campos de Nijar, Juan
Goytisolo a insistat mult pe un cu totul alt aspect tragic din
viaţa poporului spaniol : în cîmpia din Nijar trăiesc oameni
dezvoltaţi anormal. Regimul lui Franco, pămîntul, clima etc. au
făcut ca în aceste locuri să nu trăiască decît cretini. Sînt niţte
oameni mărunţi, slab dezvoltaţi, primitivi ţi schilozi, care con­
tinuă să se perpetueze ţi de care nu se ocupă nimeni. Goytisolo
a forţat mult această latură. A subliniat-o ţi a îngroţat-o dincolo
de obiţnuit. Castillo-Navarro a procedat în Moarte la licitaţie, a
treia carte de la debutul său, firesc,

s
 El nu a făcut decît efortul de transformare în literă a uneia
dintre cele mai tragice existenţe contemporane : aceea a
ţărănimii din Spania. Aproape jumătate din populaţia aptă de
muncă din această ţară este ocupată în agricultură : 2.000.C00
de argaţi, 1.636.000 de mici arendaţi şi dijmaşi, şi 1.000.000 de
ţărani, proprietari ai unor loturi de pămînt ce nu depăşesc
niciodată mărimea unui hectar, trăiesc sub împărăţia unor legi
care, aşa cum arată unul dintre eroii cărţii, datează din anul
1850 sau chiar de mai demult.
Anacronice pentru omul din afară, formele de feudalism ne­
evoluat din agricultura spaniolă macină zilnic destinul unui
popor întreg. Acest adevăr a fost recunoscut pînă şi de ziarul
Arriba, organul partidului fascist al Falangăi, care, într-unul din
numerele sale nota : „Adesea poţi vedea ţărani lucrînd pămîntul
cu un plug de lemn, care ar trebui să stea într-un muzeu de
istorie a agriculturii".
Tot ceea ce a făcut nou dictatura franchistă în privinţa agri­
culturii a fost redarea către marii latifundiari a celor 5.000.000
de hectare de pămînt pe care Frontul Popular din 1936 îl dăduse
în folosinţă ţăranilor, precum şi aprobarea unor măsuri menite
să accelereze concentrarea proprietăţii funciare şi să lichideze
micile gospodării ţărăneşti prin legi cum ar fi cea „cu privire
la Ioturile minime de pămînt" sau legea „cu privire la concen­
trarea parcelelor" din 1956, prin care ţăranul spaniol, în mo­
mentul cînd ajunge la un lot de pămînt mai mic decît preve­
derile Ministerului Agriculturii, pierde automat titlul de proprietate
şi rămîne pe drumuri.
La aceasta se mai adaugă creşterea rapidă a impozitelor ajun-
gîndu-se ca astăzi ţăranul spaniol să plătească în afară de im­
pozitele către stat o serie întreagă de taxe şi să execute fel şi
fel de prestaţii stabilite de către primării, consilii provinciale,
ministere, comisariate de aprovizionare etc. etc. în total un
număr de 37 de categorii de impozite, la care nu am socotit
plata unui impozit special pentru stabilirea diagnosticului medical
(„impozitul pe nenorocire", cum l-a numit chiar presa spaniolă).
La toate aceste calamităţi sociale trebuie amintită şi clima,
Spania fiind ţara cea mai secetoasă din tot continentul european.
Fără un bun sistem de irigare pămîntul spaniol nu va putea pro­
duce niciodată pe măsura necesităţii, nici măcar a consumului
intern.
 Arabii (los moros), în secolele cît au stăpînit peninsula Iberică,
s-au străduit. s-o transforme într-o regiune pe cît de frumoasă,
pe atît de roditoare. De la ei se mai păstrează şi azi celebra
Huerta valenciana (grădina valenciană), de unde se obţin renu­
mitele portocale şi în care tot sistemul de irigare trecut de res­
pectabila vîrstă de un mileniu a rămas intact.
Despre starea pămîntului spaniol şi mijloacele de îndreptare a
lui a vorbit de-asemeni un mare cetăţean, om de ştiinţă şi scri­
itor spaniol, Gaspar Melchor Jovellanos (1744—1315), cel care
în cunoscuta La ley agraria (Legea agrară) susţinea dezvoltarea
şi perfecţionarea sistemelor de irigare, împroprietărirea argaţilor,
cultivarea după natura solului etc.
De-atunci pînă azi au trecut însă două sute de ani şi din
întreaga suprafaţă arabilă a Spaniei numai 10°/o se bucură de
binefacerea apei.
£ drept, există în Spania o serie de Societăţi de Irigare, unele
cu participaţie străină, dar care nu se ocupă, aşa cum s-ar părea,
cu acest lucru, ci numai cu vînzarea apei din bazinele şi smîrcu-
rile pline de miazme. Insuficientă prin urmare, vînzarea apei nu
se poate face decît prin licitaţie. Şi-aici sistemul funcţionează
admirabil. Un singur om, urcat pe o estradă improvizată, poartă
într-un deget sufletul şi amărăciunea a o sută de ţărani care-şi
golesc, în fiecare an, casele şi bătătura, pentru a-şi salva semă­
năturile ce mor treptat, sub privirile neputincioase. Un singur om
reuşeşte în schimbul unei cîtimi de 2°/o din beneficiul vînzării, să
învrăjbească şi să dezbine un sat întreg. Un singur om face ca
viaţa unei familii să devină insuportabilă : copilul moare sub
soarele necruţător, nevasta se vinde în schimbul banilor necesari
cumpărării de apă, bărbatul rămîne singur, blestemat şi lovit de
către toţi locuitorii satului. Un singur om şi-n acelaşi timp un
întreg sistem social şi politic care nu cunoaşte decît teroarea şi
mizeria.
Iată, pe scurt, subiectul acestei cărţi care, mai ales prin for­
mula stilistică uzitată, la simpla răsfoire pare bizară şi dificilă.
Căci e o carte cu un număr impresionant de personaje şi, în
acelaşi timp, o carte cu un singur personaj : apa.1 O carte cu un
subiect deosebit de încurcat şi, în acelaşi timp, o carte de o mare
simplitate. O carte de acţiune, de dinamism reţinut şi, în acelaşi
timp, o carte de o tristă şi teribilă atmosferă.

7
 Castillo-Navarro n-a avut de ce să îngroaşe o anumită latură
a vieţii din această carte. El îşi începe romanul simplu, introdu-
cîndu-ne dintr-o dată, direct, în conţinutul acestuia : licitaţia apei.
Şi tot ceea ce urmează este legat indestructibil de problema apei.
Sus, cerul albastru şi subţire, tăios ca sticla ; uscat, fără nici o
urmă de nor. Un cer plin de soare. Un soare care pătrunde şi
distruge totul. Jos, oamenii, oamenii şi pămîntul. Oamenii cu
buzele şi obrajii arşi, aproape deshidrataţi. Şi pămîntul ; ogoarele
cu grîu. Cu grîu uscat înainte de a-şi anunţa spicul bogat. în
grîu e toată nădejdea oamenilor. în tulpinile care se usucă sînt
mîinile lor. Sînt vitele vîndute pentru apă, uneltele tocite, dra­
gostea. Şi griul acesta nu trebuie să moară. Cu el ar muri toată
nădejdea şi liniştea oamenilor. Efortului suprem, gestului ultim
făcut de ţărani, li se răspunde cu duşmănie. Lichidatorul sau
telalul, cum i se spunea odată la noi, nu ţine seama de nenoro­
cirile oamenilor. Interesul lui e ca apa să fie cumpărată la un
preţ cît mai ridicat. Cîştigul lui se calculează în procente. Pro­
prietarii, (ţăranii nu au decît braţele de muncă şi nădejdea), vor să
cîştige mai mult decît toţi. Disperaţi şi deznădăjduiţi, locuitorii
satului se adună în jurul celor mai răsăriţi dintre ei şi încearcă să-i
oblige într-un fel la o înţelegere. Să-i oblige şi să-i înspăimînte.
Toată strădania trimisului proprietarilor de a le dovedi ţăranilor
că pe stăpînii lui îi apasă o groază de nenorociri şi greutăţi, nu
poate fi înţeleasă de cei săraci. Moş Alberto, unul dintre perso­
najele cele mai bine conturate în acest roman, va răspunde re­
gistrului plin de cifre („prea multe minciuni aşezate unele sub
altele") cu „registrul" său : foaia de cheltuieli şi datorii. Şi mai
tîrziu, introducîndu-1 pe telal între ţărani, aceştia vor mima în
faţa lui la un mod nemaiîntîlnit licitaţia. Şi-l va obliga să ţină
mîinile pe coarnele plugului şi să are. Să vadă pe viu ce-nseamnă
să ari într-un pămînt tare, deschis ca nişte răni care sîngerează
şi dor, şi să n-ai ce mînca. Scena aceasta este, fără îndoială, una
dintre cele mai zguduitoare din tot romanul.
Ridicîndu-se la valoarea de document social deosebit de im­
portant, romanul lui Castillo-Navarro rămîne dublat — după
cum am subliniat deja — de realizarea lui artistică. J. M. Castillo-
Navarro se anunţă a fi un virtuos al stilului modern, al mono­
logului interior şi al cunoaşterii psihologiei umane. Chiar dacă
mulţi dintre eroii cărţii, în special Manuel, par deformaţi sufle­
teşte, haotici şi ciudaţi, nu sînt. Un om care, la căderea serii,

8
iese în faţa casei şi, privind întinsul uscat, înnegrit şi crăpat de
secetă, ia în mînă un pumn de pămînt şi vorbeşte cu el ca şi
cînd ar vorbi cu o fiinţă vie, nu poate fi nici deformat sufle­
teşte, nici haotic şi nici ciudat. £ numai un om pe care sărăcia
şi tristeţea l-au îngenuncheat şi-l consumă. •
Lipsa de lumină şi de perspectivă a acestor oameni nu trebuie
să fie considerată drept o scădere. Mai ales că, într-un anume
fel, ele există. Părăsirea satului de către toţi locuitorii lui în
afară de Manuel şi proprietarii de pămînturi şi apă, reprezintă,
dincolo de spaima care coboară în ei după ce l-au silit pe tri­
misul proprietarilor să are şi l-au bătut, un act de mare curaj
şi de o neaşteptată solidaritate. Şi, neîndoielnic, o speranţă. Spe­
ranţă într-o lume mai bună.

* *

Asumîndu-mi pentru prima dată munca de traducere a unei

lucrări de proporţii mai mari şi, în acelaşi timp, a unei lucrări
de proză, am avut norocul să mă întîlnesc cu una din cărţile,
aşa cred cel puţin, cele mai greu de transpus în romîneşte.
Strădania de redare fidelă a atmosferei, de conservare a frazei
dezvoltate pe două perioade de timp, a stilului distant şi a
monologului interior care însumează, pe puţin, o treime din tota­
lul paginilor, a constituit o continuă problemă atît pentru mine,
cît şi pentru redactorul de carte. Dar, asumîndu-mi traducerea,
subsemnatul îmi asum deopotrivă, în faţa cititorului, toate even­
tualele greşeli şi dificultăţi de lectură.

DARIE NOVACEANU
Pâmîntului meu
 o sută de cefe. O sută de capete. O sută de oameni.
Toţi o sută, asemenea lui : tulburaţi, neliniştiţi, nerăb­
dători ; supuşi licitaţiei. Fiecare vrînd să-l întreacă pe
celălalt. Să-l egaleze. Să nu rămînă mai prejos. îmbrîn-
cindu-se. Socotindu-şi în şoaptă suma de bani număraţi
de-o mie şi una de ori înainte de a pleca de-acasă şi de
a porni care pe drum, care pe potecă sau direct peste
deal, pentru a veni aici. Numărîndu-i din nou, cu vîr-
ful degetelor. Trăgînd cu coada ochiului pentru a nu
fi văzuţi sau surprinşi. Vrînd să se încredinţeze că le
ajung, că vor putea să cumpere apă pentru pămîntu-
rile care încep să moară încetul cu încetul. Cu gurile
uscate, cu buzele strînse, cu feţele crispate, tremurînd,
cu teama, oboseala şi furnicătorul minut al aşteptării
în mîini şi în genunchi.
în faţa lor estrada, masa, crucifixul şi omul.
Omul, cu degetele mari înfipte în vestă, la subţiori,
cu paşii siguri ; în ochi, cu încrederea de temut a celui
ce nu are de înfruntat decît rutina şi slăbiciunea.
Dincolo de masă, nimeni. Un registru pentru trecerea
numelor celor ce licitează, o călimară, nişte hîrtii şi re­
gulamentele.
Dar iată, apare Simon, îşi face semnul crucii, spune
rugăciunea şi licitaţia începe :
O sută de voci. O sută de strigăte. O sută de
numere :

13
 — O sută !
— O sută cincizeci !
— O sută şaptezeci şi cinci!
— Două sute !
Gurile căscate, umflate vinele, iar pe feţe frica,
îndoiala şi teama că preţul apei începe să urce şi că
le va fi cu neputinţă să-l acopere.
Şi peste toate acestea nevoia imperioasă, grija de-a
cumpăra apa pentru ca semănăturile să nu moară, căci
o dată cu ele ar muri toată munca lor, tot sacrificiul,
toată nădejdea.
Sînt şapte luni de cînd cerul nu le mai dă ploaie.
Din noiembrie, cînd au însămînţat. De-atunci au trăit
împrumutîndu-se. Şi-acum, la sfîrşit, nemaiavînd nimic,
incapabili de-a găsi ceva, fac ultima încercare, defini­
tivă :
— Două sute douăzeci şi cinci !
— ...cincizeci ! .
— Trei sute !
— ...două zeci şi cinci!
— Patru sute !
Albi dinţii, umezi şi strălucitori. în primul rînd ca
şi în cel din mijloc ; în penultimul ca şi în primul. O
sută de guri. O sută de nevoi dezlănţuite. O sută de
oameni rugîndu-se. Cerînd. Oferind tot ceea ce au
putut strînge după ce şi-au vîndut ultimele păsări,
porcul, vitele şi uneltele de muncă. O sută de exaltaţi
sforţîndu-se, tragic, să acopere glasul celorlalţi, să
atragă asupra lor atenţia omului din faţă, pentru ca
acesta să-şi scoată degetele din vestă şi să-i treacă-n
registru, printre cîştigători.
Dar omul pare scîrbit, nepăsător ; ca şi cum ar fi
obosit şi sătul. Se plimbă de colo pînă colo pe estradă
şi cînd îi vine la socoteală se opreşte în faţa balustra­
dei care-1 separă de ei, pentru a-i privi mai de aproape,
pentru a le ţine piept şi pentru a adjudeca apoi celui
ce dă mai mult.
Asta înseamnă pentru el doi la sută din beneficiu,
datorită încrederii patronilor şi prestigiului de a fi
cel mai bun telal ; în afară de asta are un suflet de

14
piatră. N u se înmoaie. Nu se dă bătut. N u şovăie în
faţa glasului neputincios care oferă :
— Patru sute !
— ...cincizeci !
— ...şaptezeci şi cinci!
— Cinci sute !
Cercetează amănunţit. Cîntăreşte oferta, cumpăneşte
posibilitatea şi prinde momentul să le golească buzu­
narele fără să simtă nici un fel de remuşcare :
— Cinci sute. Cinci sute de pesetas, ultimul o dată,
de do... şi ajungînd la trei, întinde braţul şi face un
semn cu degetul.
Nouăzeci şi nouă de înfrîngeri. Nouăzeci şi nouă de
prăbuşiri. Nouăzeci şi nouă de agonii. Nouăzeci şi
nouă şi încă una. O sută. O sută de revoltaţi gata
să se năpustească asupra celui ce a ridicat cel dintîi
preţul, împingîndu-i şi pe ceilalţi în nebunia licitaţiei.
O sută de răbufniri. O sută de blesteme. Blesteme
pentru că s-au lăsat încă o dată pradă încăpăţînării
lor, şi că s-au purtat ca nişte idioţi, nu ca oamenii ;
mîniindu-se sau, ceea ce e şi mai rău, dispreţuindu-se.
Uitînd că se cunosc, că se văd în fiecare zi şi că-şi dau
bineţe în mijlocul cîmpului, la fel de nenorociţi din
cauza secetei. Lipsindu-se de apa pentru băut ca să nu se
mai ducă la fîntînă în puterea nopţii, să stea la coadă,
care cu butoiaşele, care cu sacaua, care cu vreun animal
de povară, luîndu-şi numere de ordine ca turm ele;
aşezîndu-şi ulcioarele în şiruri interminabile, în timp
ce, urcaţi pe bănci, îşi repetă în şoaptă, cu tristeţe, că
trebuie să ude răsadurile care se usucă în faţa privi­
rilor lor neputincioase, sau discută despre felul în care
se acoperă cu paie pentru a păstra în felul acesta puţina
umezeală care-o mai au, pînă le vine rîndul la apă şi
se-ntorc la casele lor. La fel de disperaţi. La fel de
năuci. Neputincioşi sau, ceea ce e şi mai rău : încercînd
să facă imposibilul.
Pentru că doresc să se apropie, să-l privească dispre­
ţuitor pe omul acela cînd anunţă preţul de începere
şi să tacă, să nu spună nimic, ca şi cînd lor nu le-ar
trebui apă, sau ca şi cînd le-ar fi indiferent. Dar abia
apucă acesta să spună o sută de pesetas .şi se dezlăn-

15
ţuiesc deodată, cu toţii, ca o furtună, încercînd să-şi
creeze avantagii, bucuroşi că-1 pot depăşi pe cel care
le-o luase înainte, înfuriaţi la culme că trebuie să se
poarte astfel.
Unii, ajungînd la limita banilor pe care i-au putut
strînge lipsindu-se de hrană şi îndurînd foamea în spe­
ranţa că se vor sătura o dată şi-o dată. Alţii, depăşind
fără rost suma de bani pe care au strîns-o, se încăpă-
ţînează, se mint singuri, crezînd că vor găsi o scăpare
chiar dacă aceasta ar fi numai pentru un moment. Şi-n
acelaşi timp, toţi doresc ca oferta făcută de ei să fie
imediat depăşită de alta, dacă nu dublă, cel puţin
cu o treime mai mare, pentru ca ei să facă alta, să
se răzbune, căci cel care-i sărac, dacă nu poate face
nimic, se-nfurie şi-i face rău orbeşte celui care obţine
ceea ce lui i se refuză.
Pentru aceasta, după zăpăceala produsă de noua
ofertă, primii, gîndindu-se şi socotindu-se bine, revin.
Nu ca la început, ci mai întărîtaţi, cu un impuls nou,
mult mai nebunesc şi mai îndîrjit :
— Cinci sute !
— Cinci sute douăzeci şi cinci!
— ...şaptezeci şi cinci !
— Şase sute !
Nici unul nu mai îndrăzneşte să urce ; se zăpăcesc
şi, temîndu-se că se termină apa şi ei n-au obţinut ni­
mic, se calcă pe picioare şi se înghesuie, oferind tot
ceea ce omeneşte le e cu putinţă.
Acum nu cuvîntul, nu strigătul, nu gestul îi poto­
leşte, ci îmbrînceala. Fiecare vrea să ia locul celui
dinaintea sa. Să se apropie mai mult de estradă. Să
smulgă vergelele de fier ale balustradei. Să le frîngă
pentru a arăta că el e mai puternic şi mai capabil. Să
ridice braţele în sus. Să arate pe degete suma de bani
pe care o are. Să-i lovească pe Cei din jur cu coatele.
Să se certe pentru că oferă aceeaşi sumă în acelaşi
moment.
Transpiră, îi învăluie fumul de ţigară, iar praful
se ridică încet de pe pămînt, îi acopere şi le pătrunde

16
în gît, schimbîndu-le glasul. Ochii le sînt de sticlă şi
scînteie.
— Şase sute de pesetas ultimul...
— Şapte sute !
— Şapte sute de pesetas, o dată. Şapte sute de pe­
setas ultimul ; de două ori. Şapte sute, de trei ori.
Altă linişte. Altă înfrîngere. Altă moarte. Moarte
în zvîcnirea gîtului, în sfîrşeala care-i cuprinde, în în­
ţepenirea trupului. Şi totuşi, mai multă încăpăţînare.
Mai multă furie. Mai multă ură. Ură în faţa propriei
lor neputinţe, a neajunsului şi lipsei de mijloace :
— „Trei hîrtii".
— „Patru“.
— „Patru şi jumătate".
Dar nici unul nu are atît cît ar trebui să dea pen­
tru a depăşi oferta. Nici măcar cît s-o egaleze. Nu le
mai rămîne altceva de făcut decît să stea nemişcaţi
şi să-i vadă luînd apa pe cei care au toţi banii, în
timp ce ei, cu nevoi mai mari sau cel puţin la fel,
trebuie să se resemneze.
Mulţi dintre ei se sacrifică de luni de zile. La
început pentru sămînţă. Apoi pentru pămînt, pentru
muncă, pentru prima irigare pe care au făcut-o cînd
pămîntul mai era încă afînat şi se putea îndrepta cu
puţin. Şi puţinul acesta îi făcea să mai tragă nădejde.
Să mai creadă în cerul de deasupra lor. Dumnezeu e
bun...
Şi-şi făceau curaj.
Şi vindeau.
Vindeau cartofii păstraţi pentru casă, făina, lemnele
şi grăunţele pentru animale. Important era să-şi salveze
semănăturile ameninţate. Mai aveau încă fîn. în ţarc.
Cînd se împuţina, îşi vindeau animalele de muncă. Se
simţeau în stare să tragă la jug în locul lor. Vindeau
totul pentru a nu pierde ceea ce începea să încolţească.
Orice, numai să nu-şi lase semănăturile. Trebuiau să
aibă încredere, pentru că a înapoia pămîntului ceea ce
acesta le dăduse cu prisosinţă nu însemna pierdere, ci
doar o amînare. Timpul avea să-i despăgubească.
Dumnezeu te strînge de gît, dar nu te sugrumă...

2 17
 Şi aşteptau în zadar minunea ploii. Aşteptau în za­
dar vînturile aducătoare de ploaie. Aşteptau în zadar
să strîngă banii de care aveau nevoie pentru a-şi
cumpăra un rînd de apă ca să-şi poată îndrepta si­
tuaţia. îşi goleau casele, iar sărăcia se cuibărea în ca­
sele lor ca şi pe cîmp, făcîndu-i să nu mai aibă nici
măcar ce duce la gură.
Erau zile groaznice. Zile în care ar fi fost dispuşi
să facă orice, oricît de greu le-ar fi venit. Răbdarea
lor se consuma însă în zadar, discutînc probleme fără
soluţii, înfierbîntîndu-se, ca şi cînd aceasta le-ar fi
putut potoli mînia care le rodea sufletul.
De-odată îşi aminteau de copii şi,
— „Răbdare !“
— „Ce poţi să faci ?!“
— „La omul sărac, nici boii nu trag !“
...se resemnau.
— A mai rămas una. Opt sute. Opt sute, o dată.
Hai !
Liniştea creşte...
— Opt sute, de două ori.
...se prelungeşte.
■— Opt sute, de trei ori.
...apoi e sfîşiată de nouăzeci şi mai bine de strigăte,
de nouăzeci şi mai bine de gesturi ale celor care simt
cum se scufundă şi, pentru a se salva, încearcă să se
agaţe de orice.
Sar, gesticulează, se răsucesc în aer şi vor să se
ridice cît mai sus pentru a fi văzuţi şi auziţi, iar în
cădere se ard cu ţigările care le atîrnă, lipite, în colţul
gurilor uscate, de unde li se desprind au sînge pe ele.
Unii îşi pierd pălăriile, alţii ciomegele, iar cei mai
mulţi cad la pămînt călcaţi în picioare ca nişte cîrpe.
— Nouă sute !
— ...douăzeci şi cinci !
— ...cincizeci !
— ...şaptezeci şi cinci !
— O mie !
Răguşesc ; îşi desfac braţele şi, cu lacrimi în ochi, se
roagă ; cer să nu-i lase aşa, să nu se întoarcă acasă cu
mîiniie goale. A pierde oricît de mult nu-i mare lucru.

ÎS
Dar a lăsa să li se ia apa de către oricare din cei care
strigă, în nevoia lor egală sau chiar mai mare decît a
celorlalţi, asta are într-adevăr importanţă. Ceea ce-i
preocupă e să nu se termine licitaţia, să nu vadă cum
dispare unica posibilitate care ne mai rămîne ; să pre­
lungim momentul ăsta pentru a deschide o poartă nă­
dejdii.
Pentru ei, asta e ca o ruşine, ca un tulbure presen­
timent de tragedie. Ceva asemănător cu ceea ce în­
cearcă cel care trebuie să moară şi ştip că moartea e
foarte aproape, la cîţiva paşi, la cotul drumului sau la
capătul potecii care începe.
E groază şi descurajare ; iar în afară de asta, rezis­
tenţă. Nu pot. Nu vor. Le e peste puterile lor să se
resemneze. Copiii li-s înfometaţi, iar în dulap nu-i
nici o bucăţică de pîine pe care să le-o dea sau să
şi-o ia singuri, ridicîndu-se pe vîrful picioarelor. Copii
slabi: cu obrajii galbeni, cu trupul uscat ca un copac
veştejit, fără rădăcină. Femei care îşi pierd tinereţea
înainte de vreme, îmbătrînesc. Bătrîni care îşi trec
zilele clătinînd din cap.
— „Doamne, ajută-ne !“
— „Pînă cînd ?“
■— „Niciodată, niciodată n-are să se termine asta !“
în timp ce ei, deşi au mai multe motive să vor­
bească, trebuie să tacă, de parcă ar fi singurii vinovaţi
că sărăcia pluteşte peste pămînturile lor.
Cei mai mulţi dintre ei sînt tineri, cu faţa ca lămîia
sau ca pămîntul : cu buzele arse, cu acea întune­
cime îndepărtată, adîncă şi fără margini în obraji,
iar în ochi cu tristeţea plînsului şi durerii care le sfîşie
sufletul. Nu sînt înalţi, dar par. Vorbesc, şi cuvintele,
în loc să se audă, rămîn prinse de buze ca şi cînd
n-ar voi să se despartă de ele. Umblă aplecaţi înainte,
tîrîndu-şi picioarele şi, văzînd cum se ridică praful, se
opresc împietriţi, ca în faţa unei minuni. Dar ceea ce-i
opreşte în loc este durerea.
Nu mai pot suferi să audă glasul copiilor cerînd,
neobosiţi, acelaşi lucru. Glas întotdeauna trist. întot­
deauna monoton. Uneori copiii sînt neînţelegători;
alteori pricep ceea ce li se spune, răbdători şi plini

2 19
de resemnare, ca şi cum şi-ar da şi ei seama că foa­
mea e un lucru de neînlăturat, ceva cu care, vrînd-
nevrînd, trebuie să te obişnuieşti.
Femeile oftează mereu, ridică din umeri şi-i privesc
cu dispreţ. Adesea, bărbaţilor le e ruşine. Bătrînii îi
blestemă’ în fiecare clipă. Copiii fug de mîngîierile
lor. Iar ei tac, înţeleg totul şi admit că sînt vrednici
de dispreţ. Nici unul nu se revoltă. Nici unul nu
spune : pînă aici ! Sau : ajunge ! Se supun cu toţii, iar
furia lor se limitează să urce la Alporchon, să se gru­
peze în faţa estradei şi să-şi şoptească printre dinţi
că nu mai pot, dar să se repeadă totuşi spre estradă
atunci cînd cred că e momentul potrivit şi să strige :
— O mie cincizeci !
— ...şaizeci !
— ...şaptezeci şi cinci !
— ...optzeci !
— încă cinci !
— încă zece !
E un adevărat delir, o culme, un haos. Se ameninţă
cu pumnii, iar saliva li se scurge din gură ca balele
animalelor care se apără. Şi se năpustesc înainte.
Nu pot crede că e atît de puţină apă ; au nevoie
de ea şi, la gîndul înfricoşător c-o vor pierde, înnebu­
nesc de-a binelea.
Atunci omul ridică braţele şi cere să se facă ordine.
Sim6n, în lipsă de altceva, loveşte în masă cu cru­
cifixul. Acesta cade şi se rostogoleşte fără vrerea lui,
iar el încearcă, disperat şi neîndemînatic, să-l prindă ;
în cele din urmă pune mîna pe el. Omul, bănuitor, i-1
smulge, îl aruncă pe masă şi, după o înjurătură şoptită
apăsat, cu mînie, continuă.
Unii dezaprobă gestul, clătinînd din cap, dar cei mai
mulţi continuă să liciteze ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat
nimic. Nu cu frenezie, ci înfriguraţi, ameţiţi. Cei care
se află lîngă balustradă se apropie de ea şi fac semne
cu braţele pentru a fi văzuţi. Alţii se urcă de-a bine­
lea pe estradă şi aproape că îngenunche. Cineva se
aşază între telal şi mulţime, strigînd ca un posedat, cu
gîndul să nu se audă nici o altă cifră în afară de aceea
pe care o oferă el. între timp, ceilalţi, pentru a nu ră-

20
 mîne mai prejos, primesc să se preschimbe în suporturi
pentru cei din ultimul rînd şi, luîndu-i în spinare, îna­
intează, vin cît pot mai în faţă şi, o dată ajunşi aici,
îi aruncă în grămadă ca pe nişte saci.
— O mie nouăzeci şi cinci !
— O mie două sute !
— ...patruzeci !
— ...patruzeci şi cinci.
Telalul surîde mulţumit, cumpăneşte ; îşi calculează
procentajul şi se bucură.
— O mie două sute şaptezeci, ultimul.
Şi-n acelaşi timp un strigăt. Un glas care oferă :
— Cu douăzeci mai mult !
— O mie două sute nouăzeci, o dată. Dă cineva mai
mult ? O mie două sute nouăzeci, de trei ori.
Nici un protest. Nici un vaiet. Nici un suspin din
gurile uscate care se închid. Oamenii se răsucesc pe loc,
aproape în acelaşi timp, se privesc şi, fără să se vadă,
se îndreaptă spre poartă.
Cînd o deschid, soarele-i loveşte drept în faţă.
Manuel scuipă. Se simte pustiu, gol ; ca şi cum i-ar
fi făcut cineva o tăietură în piept, pe unde i s-ar fi
scurs tot ce e mai bun în el. Nu ştie şi nu reuşeşte să
înţeleagă nimic. Simte nevoia să urască şi totuşi se
resemnează. Mi-e tot una ? Poate. Poate că da. Se
prea poate... De ce nu ? Un copil înseamnă mult.
Cît pămîntul sau apa. Pentru un tată bun, chiar şi mai
mult. Dar eu nu sînt un tată bun. N u sînt. Nici tată
bun, nici bărbat. Un bărbat se revoltă, bate, ucide şi
încearcă să capete ceea ce-i trebuie. Un tată plînge.
Dar ce poate un om ? în afară de a-şi tîrî zilele
cu capul plecat, ce poate ? Să moară o dată cu copilul ?
A muri... Asta-i un lucru ca toate celelalte. Dar a trăi,
nu-i oare ceva mai greu ? Uitarea, cel puţin, e cu ne­
putinţă. Trebuie să-ţi aminteşti întotdeauna. întotdea­
una ! Şi să socoteşti. Să socoteşti chiar dacă nu ai ce.
Banul e totul. Cel care are bani poate orice ; cel care
nu are trebuie să se împace cu soarta. Să se întoarcă
acasă cu mîinile goale...

21
 Sub soare, ascultînd cîntecul primilor greieri de pe
trunchiurile albe ale plopilor care însoţesc drumul,
simte pămîntul întunecîndu-se.
Brazdele de pămînt peste care n-a trecut graţia
strălucesc pe alocuri ca nişte vîrfuri de stîncă, iar in
alte părţi sînt veştede, fără viaţă, ca o bătrînă care se
consumă şi se usucă.
Cîte un om, în trecere, îngînă :
— Bună ziua !...
Altul îi răspunde :
— Bună...
Cei mai mulţi trec fără să spună nimic, se pierd în
depărtare, se mistuie. Parcă-i înghite praful. Merg tî-
rîndu-şi picioarele, săltîndu-se şi legănîndu-se ca o
hîrtie în vînt. Oboseala se caţără pe picioarele lor şi
li se cuibăreşte în cap, întocmai ca o lovitură care se
repetă cu insistenţă, iar furia îi părăseşte; parc-ar
rămîne fără suflet; caută să se liniştească ; să se con­
vingă singuri că n-are rost să se mai zbată, că nu mai
au nici un fel de putere.
— Bună ziua.
— Mergi cu Dumnezeu.
— Cu Dumnezeu... sau cu dracu.
Dar soarele străluceşte sus. Şi sub soare se află pă­
mîntul. Şi pe pămînt, recolta. Şi în recoltă, sudoarea.
Şi în sudoare, oboseala, munca ; tot ceea ce-l leagă pe
om şi îl împinge înainte. Trebuie să plîngi din pricina
asta ? Şi mai ce ? Să mori ? Copilul meu a făcut-o...
Ştiu... Întotdeauna mă gîndesc la acelaşi lucru. Ei şi ?
Ce ? Ce trebuia să-i fac ? A făcut rost de apă ? Apa e
pentru cel care are bani, nu pentru cel care moare. A
avea bani e lucrul cel mai bun. Şi pentru asta trebuie
să aştepţi. Aici e buba. Pînă cînd ? Ce ştiu eu... Fie­
care face ce poate. Băiatul meu s-a săturat la nouăspre­
zece ani. Eu am încă o dată pe atîta şi tot mai aştept.
E drept ? Din cînd în cînd rîd. Şi asta e bine. Dar
ceea ce trebuia să fac era să plîng. Pentru un copil tre­
buie să plîngi. Dar n-am putut... L-am văzut mort şi-abia
am avut curajul să-l privesc. Ochii se umplu foarte uşor
 din orice. Dar sufletul ? Sufletul se umple, sau se
goleşte ?
— Bună ziua !
— Mergi cu Dumnezeu !...
— Bună ziua !
— Bună...
Ştiu să merg numai. Să urc şi să cobor. Să dau cu
sapa. Şi să mănînc. Să mănînc ştiu mai bine ca oricine.
Firimituri ? Toate lucrurile sînt făcute din firimituri.
Trebuie să strîng firimiturile şi să le mănînc. Chiar
dacă asta ar trebui s-o fac pentru ea. Nu-i oare mai
greu să faci lucrul ăsta decît să plîngi după un mort ?
Să mergi şase ore pe jos, asta înseamnă drum, nu
glumă. Mă dor picioarele. Şi spinarea. Şi sufletul... Mai
ales sufletul. Şi ea tot nu înţelege. N u ştie ce-i asta.
Şi strigă. Şi plînge. Şi bate din picioare. Şi se înfurie
aşa cum ne înfuriem noi la licitaţie. Dar noi nu mai
avem suflet; ni Tau prăpădit...
— Bună ziua.
— Mergi cu Dumnezeu.
'— Dumnezeu să te aibă-n pază.
— Cu Dumnezeu şi cu praful. întotdeauna trebuie
să mergi învăluit în praf...
, Drumul coboară. Un pas, apoi altul. Apoi al doilea
şi al treilea. Se aude lătratul cîinilor venind şi plecînd,
intrînd în urechi şi în ochi. Tot ce se vede şi se aude
e numai praf alb sau lătrat de cîine. Şi tot ceea ce
trebuie să faci e să strigi, să zici nu şi să fluieri... Ce,
nu-i uşor ? N-ai decît să încrucişezi braţele şi să
aştepţi pînă cînd te doboară foamea şi sărăcia. Dar
fără să munceşti. Să stai liniştit în faţa casei. Şi să
fumezi. E plăcut să fumezi. Şi să mănînci. Şi să dormi.
Şi să te trezeşti dimineaţa... Să te trezeşti cum poţi.
Lenevie ? Poate. Poate că da. Din cînd în cînd e fi­
resc. Trupului, cel puţin, îi place ; parcă zîmbeşte. A
zîmbi nu-i nici o pagubă; ceea ce ucide e suferinţa ;
atunci cînd te întorci cu mîinile goale de la licitaţie
şi priveşti pămîntul...
Pămîntul e negru, uscat, mort. La dreapta, la stînga,
în faţă, în spate ; -cu semănătură pe el sau fără. Totul
nu-i decît pîrloagă, paie şi tufişuri. Ici, colo, o pată

23
rotundă, rahitică, ce se usucă şi moare ; restul e neted,
crăpat.
Oamenii trec, îndepărtaţi, se mistuie sub orizon­
turi. Praful îi învăluie, îi linge. Şi ei se lasă duşi, se
pierd. Sînt unii care se salută :
— Bună ziua !
Alţii răspund :
— Bună...
Cei mai mulţi tac, îşi vîră capul între umeri şi trec
fără să se oprească, pierzîndu-se pe prima potecă, pe
jprimul drum întîlnit în cale. încet, netulburaţi. îşi
incovoaie spatele şi-şi apleacă privirile în pămînt, ca
şi cum ar fi ajuns la capătul sforţărilor. N u ştiu ce-ar
trebui să facă. Ar dori să se îmbogăţească, să devină
alţii. Să facă rău şi să ucidă. Dar cum ? îmbrîncin-
du-te ? Ce cîştigă cel care se îmbrînceşte ? Să vedem.
Ce face ? Dacă e mai puternic, învinge; dacă nu,
cade şi-i bun de aruncat. Trebuie să ai răbdare... Cît
timp ? Poate că veşnic. Dacă vrea să mă dea la o
parte s-o facă. Tot satul Totana. In Totana se termină
plinea înainte de-a fi apucat s-o plăteşti, la fel ca aici.
Pîinea e bună. Dacă-i proaspătă cu atît mai m u lt; cu
toate că dacă-i mai veche, se termină mai greu. Ca du­
rerile. Durerile ţin şi mai mult. Se ascund înăuntru şi
rod. Să-mi spună ce-o vrea. Tot ce-i va trece prin
cap. Să ţip e ! Puţin îmi pasă. Ştiu ce înseamnă asta,
şi-mi ajunge. Chiar ea să facă aşa ceva ? Şi ce-i cu
asta ? Ca să vorbeşti, trebuie să ştii ce. Ca să vorbeşti
şi ca să plîngi... Cu toate că ea a plîns destul, l-au
ieşit maţele pe ochi de-atîta plîns, şi-a slăbit ca o
scîndură. A slăbi e lucrul cel mai uşor pe care poate
să-l facă orice mamă atunci cînd aşteaptă, ca ea,
cu masa pusă, cu mîncarea aburind şi cu scaunul tras
uşor la o parte.
— E timpul, mi-a spus.
Dar eu nu i-am putut răspunde.
— N u ? m-a întrebat.
Şi, rămînînd şi de data asta fără răspuns, a întors
spatele, aproape ţip în d :
— Ţi-a pierit graiul ?

24
 A privit în jur, a văzut că mă înapoiasem singur şi
m-a întrebat:
— Şi băiatul ?
Atunci am privit-o lung, m-am întors la căruţa care
rămăsese în spatele meu, am apucat de căpăstru şi-am
îndemnat calul:
— Diii !...
Şi am smuls pătura.
Eu, Manuel, tatăl lui. Am întins mina şi i l-am ară­
tat, mort... Trebuia s-o îmbrăţişez mai întîi ? De ce ?
Lucrurile mari nu cer niciodată să fie spuse ; ele aş­
teaptă şi ies singure la iveală. Un copil e mult, dar
nu-i totul. Pămîntul face aproape tot atîta. Şi apa...
Apa, dacă ne gîndim bine, face chiar mai mult. Un
copil închide ochii şi pleacă. Dar cei care rămîn ce
fac ? Ce fac cei care rămîn ? Cei care rămîn trebuie
să mănînce în fiecare dimineaţă, în fiecare zi ce trece.
Să mănînci, trebuie cu orice preţ ; să plîngi, nu.
Cel puţin, mie mi-a fost cu neputinţă să plîng. Am
văzut-o holbîndu-şi ochii, deschizmd gura şi ţipînd.
S-a repezit la căruţă şi s-a prăbuşit. Şi-a acoperit
copilul cu pieptul şi-a început să se zbată ca şi cînd
ar fi încercat să-l nască din nou. Iar eu am rămas li­
niştit. Asta-i partea proastă; că am rămas liniştit. Nici
n-am deschis gura ; n-am făcut nici o mişcare, n-am
scos nici un oftat măcar... Am aşteptat, iar cînd ea 1-a
luat pe după umeri şi l-a dat jos din căruţă, tîrîndu-l
apoi în casă şi punîndu-l pe masă pentru a-l spăla,
aupă ce i-a rupt hainele şi i le-a cusut din nou, pe
trup, fără să mă lase s-o ajut la ceva, m-am aşezat
lîngă ei, ca un cîine care păzeşte credincios. Trebuia
să plîng, ştiu ; dar n-am putut.
— Bună ziua.
— Bună...
A, da ! S-o sărut; asta-i ceea ce trebuia să fac. S-o
iau pe după umeri sau să-i explic. Din cînd în cînd e
bine să vorbeşti şi să limpezeşti lucrurile. Dar cine ar
fi putut să mă înţeleagă ? Nimeni. Iar ea mai puţin
ca oricare altul. Şi dacă nu ea, atunci cine ? Vecinii ?
Ana îşi iubeşte foarte mult copiii; ceilalţi sînt şi ei
părinţi ca şi noi şi ar fi ţinut cu ea. Trebuia să fac

25
ceea ce era mai bine, iar în cazul ăsta trebuia să mă
port ca şi cină el n-ar fi murit. La urma urmelor, a
muri e un lucru pe care dacă nu-l facem acum, îl
facem mai tîrziu ; închizi ochii şi dorm i; te odihneşti
pentru totdeauna ; fără nevoi, fără griji; fără să fie
nevoie să te îmbogăţeşti sau să ajungi la sapă de lemn.
Drumul continuă. Un pas, doi, trei, paţru. Se adună :
cincisprezece. O mie. Socoteala se pierde. JNT-are im­
portanţă. Important e să mergi. La dreapta, la stînga,
să-noţi. Cu un picior, cu celălalt. Cu stîngul, cu
dreptul. Hîrş, hîrş, hîrş. Cu tălpile bătătorite, crăpate.
Cu sudoare, cu sete, cu praf. Fără să te opreşti. Un
ogor, apoi altul. Juan Manuel şi fiică-sa. Moş Alberto
şi Zacarias. în spatele lor, tufişuri uscate. Dincolo de
tufişuri, pămîntul. în faţă, drumul.
— Bună ziua !
— Bună...
Banii, în buzunar. îi socoteşte din nou. Fără a-i
scoate, pentru a nu-i pierde.
întoarce capul şi priveşte. Se uită împrejur. Buricul
degetului se opreşte : sînt toţi. Un pas, doi paşi. Stîn­
gul, dreptul. Flîrş, hîrş, hîrş. Dar mai trebuie. Un
junghi în talpă : pleacă şi vine de la călcîi la vîrf şi
invers. Şi doare. Dar n-are importanţă. Timpul nu
stă pe loc. Şi soarele, soarele, trecînd de amiază, în
loc să încălzească, arde ; frige. Nu-i aşa ? Acasă tot
o să ajung. Şi cum o să intru, o să beau apă pe sătu­
rate. Chiar dacă o să ţipe, o să beau. în orice caz, de
ţipat o să ţipe de îndată ce-o să-i înapoiez banii. Ea
nu înţelege nimic. Cînd are nevoie de ceva, cere. E
foarte uşor, dar nu-i cu putinţă. Săracu-i tot sărac.
De ce ? Asta-i bună; pentru că este, pentru că trebuie
să fie. Aş fi putut să fiu eu Juan Manuel, de pildă ?
Niciodată. Eu nu pot să fiu decît Manuel, soţul Toniei
şi tatăl nimănui. Da, al nimănui. Cel care pleacă nu
se mai pune la socoteală; s-a dus... Ca banii. Asta e !
alergi după ei, îi doreşti, şi ei nu se mai întorc nici­
odată. Nu-i adevărat ? Vorba e că nu trebuie să-i
spun aşa ceva. Tonia vede lucrurile pe dinafară; eu
pe dinăuntru. Din cauza asta eu sufăr mai mult în­
totdeauna. Şi mă chinuiesc şi mă zbat. îm i storc creie-

20
rii. Dar ce pot să fac ? Să vînd ? Am făcut-o şi pe
asta. Şi ce-am cîştigat ? Am banii, dar nu am apa. Apa
costă de trei ori pe atîta şi încă douăzeci de pesetas
pe deasupra. Ca şi cînd fără cele douăzeci de pesetas
n-ar ajunge! Trebuia să ne fi spînzurat, de tîmpiţi
ce sîntem : „O sută". „Patru sute“. „O mie". Parcă
nici n-am fi trudit pentru banii ăştia. Parcă ne-ar fi
picat aşa, de sus. Şi cu toate astea, dacă aş putea, aş
da şi mai mult. Pămîntul nu ştie să aştepte. La fel ca
oamenii; cum se-ntîmplă şi cu mine, de pildă: aş­
teaptă şi într-o zi, nemaiputînd, ucide ceea ce ai sădit
în el. Din cauza lui trebuie s-o las pe Tonia. Cel puţin
să se uşureze. Să ţipe. Şi-abia de mai avem ce duce
la gură. Dacă păstrăm banii pentru apă, murim de
foame ; dacă nu, se va întîmpla acelaşi lucru. Apa o
să coste o sută de pesetas numai cînd nu vom mai
avea ce face cu ea ; cînd totul va fi mai uscat decît
pleava în luna lui august. Cel mai bun lucru ar fi
să-mi răscumpăr căruţa şi calul. Aş mai rămîne măcar
cu ceva. Da, ştiu ; îmi trebuie fîn. Şi paie. Dar aş
putea să mă tocmesc la cineva. Numai că n-o să mă
ia nimeni. Cei care-ar putea au oameni destui; ceilalţi
de ce şi-ar lua belea pe cap ? Ar trebui să nu mă mai
gîndesc la asta, să las orice nădejde şi să aştept. Poate
că plouă. Ştiu eu ? N u vreau să ştiu nimic ! Dracu să
mă ia ! Ce-o fi, o fi...
Să mergi. Să-ţi tîrăşti picioarele şi să respiri. Să în­
ghiţi praf şi să scuipi. Un pas, alt pas. Să spui da cu capul
şi să priveşti. Să priveşti şi să nu vezi nimic. Un pas ;
alt pas. Piciorul şi pasul. Hîrş, hîrş, hîrş ! Alt junghi
în talpă. Doare. Dar n-are importanţă. înainte. Braţul
stîng şi celălalt. O mînă, amîndouă. îşi socoteşte banii
din nou. Vîrful degetelor se plimbă pe marginea hîrtii-
lor, sînt pregătiţi pentru a-i restitui. Îndată ce am s-o
v ă d ; ce-i rău, nu trebuie amînat. Da, ştiu : tot aşa am
gîndit şi atunci. Şi-am smuls pătura... Atunci însă era
copilul. Acum e pămîntul. Şi pămîntul e lucrul de
care-i pasă cel mai puţin. Mi se pare chiar că îl urăşte.
Mi se pare şi aşa e. S-a săturat. Pînă-n g ît! Dacă-i
ceri bani pentru apă sau îngrăşăminte, se supără. Şi
de und? ăr putea să mănînce dacă nu dej eţicj f Acţe-

Ş7
vărul e că mănîncă puţin. Şi totuşi e grasă. Carnea
cel puţin îi străluceşte. Şi pieptul... Nu trebuia să mă
întorc fără apă ? Are haz : e tot ceea ce doreşte mai
mult pe lumea asta, dar se preface că ar dori cu totul
altceva. A dori e una şi a putea e alta. Şi cine poate ?
Cel care are bani; cel care poate să-i numere ; cu mîi-
nile, cu gura. Puţin importă. Singurul lucru mai de
seamă în viaţă e să aduni...
Un pas, altul. Doi şi trei, cinci... O mie. Un kilo­
metru şi încă şase. Poteca se îndepărtează de canal,
trece peste pod, taie cîmpia şi se pierde. A şi ajuns.
Casa se zăreşte departe, ca o pasăre obosită care se ri­
dică şi cade. Soarele, în loc să încălzească, arde. Setea
usucă. Greierii, tot mai numeroşi, te zăpăcesc. Femeia
îşi face mîinile pîlnie, le duce la gură şi strigă.
Manuel se zoreşte.

Se zoreşte, intră în casă şi se aşază.

îşi duce mîinile la ochi şi plînge.
în hohote :
— Nici astăzi, Tonia !...
Pare că i se desface carnea de pe oase şi-i cade pe
jos. Sudoarea îi lipeşte haina pe trup. Praful, pentru a
nu se lăsa mai prejos, îl învăluie, iar sîngele-i cloco­
teşte. Şi totuşi, frigurile îl străpung şi-l obligă să tre­
mure de parcă ar încerca o mare bucurie. îndură totul
şi se linişteşte.
Se simte distrus, neputincios ; golit de v'agă şi de
nădejde. Se prăbuşeşte şi se pierde :
— Nici astăzi, Tonia !...
în vorbele lui se simte durerea, dar chipul o ascunde.
Tremură, se zbuciumă şi îşi apasă ochii cu degetele de
parcă ar vroi să-şi oprească sufletul care-i gata să iasă,
chiar dacă lacrimile lipsesc.
— Am strigat, Tonia ! îţi jur c-am strig at! Ca
niciodată !
Cuvintele i se rostogolesc prin gură ; le încurcă şi le
mestecă. Vrea să se explice, să spună tot ceea ce simte,
să-şi descarce durerea, să răsufle uşurat de-atîtea lucruri

38
pe care le poarta în el în fiecare zi, dar nu reuşeşte
decît să horcăie, să depene silabe şi gînduri ca un prost
sau ca un bîlbîit. Strîmbăturile îi desfigurează faţa, i-o
descompun şi i-o scot în relief. Ochii i se adîncesc în
orbite, parcă să vadă dacă a mai rămas înăuntrul fiin­
ţei lui ceva din tot ceea ce a zămislit şi nutrit acolo.
Dar se holbează repede, înspăimîntaţi, ca ai unui om
care cade şi ştie că pînă jos, în fundul prăpastiei, n-o
să se poată agăţa de nimic. Totu-i pustiu, dezolant şi
mort. Pentru că am visat... Numai din pricina asta.
Pentru că am crezut şi am văzut. In fiecare zi. In fie­
care clipă. Am ieşit în faţa casei mele şi oricît de ne­
crezut ar părea, am auzit pămîntul plîngînd, ca un
bătrîn neputincios sau ca un copil care cere... Şi cum
n-am putut niciodată să-l ajut, mă chinui şi-mi ucid
nădejdea şi încrederea, singurele lucruri care-mi mai
rămăseseră pentru a putea să trăiesc...
— Am sărit în sus ! Am ridicat mîinile şi degetele
aşa cum mi-ai spus tu. Aproape c-am şi îngenuncheat !...
Se clatină în ritmul durerii, voind să arate cît de
trist şi nenorocit se simte. închide pumnii şi strînge pînă
nu mai poate. Bărbia îi tremură încontinuu ; spumegă
sau şopteşte :
— îţi jur că nu mai pot, Tonia ! N u mai pot !
Vrea să găsească un sprijin, să se agaţe de ceva sau
să se smulgă din această amărăciune care-1 chinuieşte
pînă la lacrimi. Dar, în liniştea care se lăsase, întreabă :
— Mă înţelegi ? Ştii ceea ce-ţi spun, Tonia ?
Tonia trage scaunul de la perete, se-aşază şi spune :
— Da, Manuel. îmi dau seama. Te înţeleg...
— Şi ? Ştii tu ce-nseamnă asta ?
Ea clatină din cap, îngînînd :
— Ştiu.
— Şi la ce te gîndeşti ?
Cei doi tac ; se văd şi parcă se îndoiesc dacă sînt ei
cu adevărat. Apoi ea începe să vorbească încet, puţin
nehotărîtă, ca şi cînd şi-ar aminti de un lucru, dar nu e
sigură, neştiind dacă e bine sau nu să-l destăinuiască :

29
 — A scuipat Dumnezeu şi a frămîntat. A frămîntat
şi a făcut tina. A făcut tina, şi-a plămădit omul. L-a
plămădit şi a pus pămînt peste pămînt...
Apoi, privindu-1 drept în faţă îl întrebă :
— Ţi-ai uitat cumva de vorbele astea ?... Mi le-ai
spus de sute de ori ; seara şi dimineaţa : „Pămîntul e
lucrul cel mai bun, Tonia ! El e spinarea lui Dumnezeu
pe care stăm noi“. Poftim, spune-mi-o iar ! Hai, lă-
mureşte-mă ! M-am săturat pînă peste cap, ca şi tine
şi, fără să mai cred în ceva, aştept. Ştii de ce ?
— Nu. _
— De aia. Pentru că aici voiam să te văd. Poţi sau
nu poţi să plîngi ? Spune, mincinosule ! Ştii că acuma
plîngi ? Plîngi ca o muieruşcă. Ascultă-te ! Ce simţi ?
Mînie ? Şi-n afară de mînie ? Neputinţă, nu ? Ai vrea
să dai pămîntului tot ceea ce-i lipseşte ca să-l înviezi.
Nu-i aşa ? Şi dacă ai şti că, scuipînd, l-ai putea înviora,
a-i face-o şi pe asta. Dar, cum nu-i cu putinţă, trebuie
să rabzi. Ca mine, Manuel. La fel ca mine. Şi-mi pare
bine. îmi pare bine, îini pare bine, îmi pare bine ! în
sfîrşit ! Aici te vroiam.
— Eşti rea.
— Foarte rea.
— Mai rea decît crezi.
— Cred că mai rea.
— Ba chiar mai rea decît atîta.
— Şi ce vrei ? Sînt, nu zic ba. Şi asta nu-i decît
începutul. Numai începutul, Manuel. Şi-mi pare bine.
îţi jur că-mi pare foarte bine. De mult doream asta.
De mult aşteptam să te văd fără nimic pentru ca să vezi
şi tu ce-nseamnă durerea. Nu-i aşa că doare, Manuel ?
La început crezi c-o să-ţi fie mai greu numai în pri­
mele zile. încerci să găseşti o scăpare, dar lipseşte ceva
şi, căutîndu-1, răstorni tot ce-ţi iese în cale şi te răsu­
ceşti în loc, ameţit. Apoi te împaci cu gîndul ăsta şi te
potoleşti ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. Mai bine
spus, nici nu te potoleşti ; uiţi. Şi ştii tu ce-nseamnă
asta, atunci cînd ceea ce ai pierdut ţi-era atît de scump ?
îţi dai seama ? întîi crezi c-o să mori, dar nu se în-
tîmplă aşa ceva. Trăieşti. Şi dacă nu ţi-e ruşine, te
bucuri. Aşa cum îţi spun, te bucuri. E groaznic, dar

30
ăsta-i adevărul. Te bucuri la fel ca înainte. Ca şi cînd
nu s-ar fi întîmplat nimic. Numai că-n adîncul sufle­
tului tău te dispreţuieşti. Ţi se face silă de tine şi în­
cepi să te urăşti singur.
Vorbele îi ies din gură zbuciumate, ca valurile mării,
la ţărmuri : mai multe de-odată sau rupte-n bucăţi.
Pare că tot ce a adunat în ea de-a lungul anilor se-n-
toarce acum în afară, putred şi împuţit. Stă cu picioa­
rele desfăcute larg, ca şi cînd ar avorta sau ar naşte şi,
în loc să fugă de durere, înfruntă totul cu seninătate.
— Aşa cum îţi spun : te urăşti pe tine însuţi ! Şi
nu ghiceşti de ce ? Pentru că trebuie să te dai bătut,
să pleci capul şi să recunoşti. Cu cît eşti silit s-o faci
de mai multe ori, cu atît mai bine. Cu cîto faci
deschis, cu atît o să-ţi fie mai uşor după aceea.
te prăpădeşti, te omori prosteşte şi nimănui n-o să-i
pese de tine.
Respiraţia îi şuieră printre dinţi, îi zbuciumă pieptul,
ţîşnind întretăiată în afară. Se străduieşte s-o reţină,
îşi muşcă buzele ; vrea să spună totul, pe nerăsuflate,
să-şi uşureze dintr-o dată durerea. Sub furtuna care o
zguduie, se agită pe scaun părînd că se ridică. Dar con­
tinuă :
— Şi ce crezi c-am făcut eu în timpul acesta ?
Spune ? ! Ce-ţi închipui c-am făcut ? Crezi că m-am
îm-pă-cat-cu-gîn... ?
Hohotele de plîns îi înăbuşă cuvintele. Dar vocea îşi
deschide drum, ieşind ca o ciutură plină din adîncul
fîntînij.
— M-am distrus prosteşte. Auzi ? Mă înţelegi ? Asta
am făcut. Dar acum ţi-a venit şi ţie rîndul. Ţie, Ma­
ntiei. Şi să ştii că începusem să deznădăjduiesc. Dar de
cînd am izbutit să te fac să vinzi căruţa şi calul, de
cînd te-am văzut cu mîinile goale, mi-am spus : „încă
puţin, Tonia. încă puţin şi-o să înceapă."
— Ai făcut-o dinadins ?
— Dar cum ? Tot ceea ce fac de atunci, fac dina­
dins. Şi iată-te acum că vii plîngînd pentru a-mi spune :
„Nu mai pot, Tonia. îţi jur că nu mai pot, Tonia."
Credeai c-o să-mi fie milă de tine ? Sigur, aşa credeai,
îmi mai trecuse puţin supărarea şi tu credeai c-o să

31
mă înduioşezi. Nu-i aşa ? Dar te-ai înşelat. întotdeauna
te înşeli. Urăsc pămîntul ! Mă auzi ? Fie că e spinarea
lui Dumnezeu sau a diavolului, tot îl urăsc. Şi pe tine,
Manuel, mai mult ca pe el.
El o întreabă :
— De ce ?
Ea îi răspunde :
— De ce ? De ce ? De ce ? Pentru că trebuie să te
urăsc. Sau cum crezi că trebuie să se poarte o mamă
faţă de ucigaşul copilului ei ?
— Tonia !
— Nu mă întrerupe !
— Atunci, nu minţi.
— Nu mint. Cum crezi că trebuie să se poarte ?
Ea ridică tonul, schimbîndu-se la faţă.
— N u spune asta.
— O spun.
— N-o spune, Tonia.
— O spun, o spun, o spun de cîte ori vrei.
— Minţi.
— Da, mint, dacă vrei tu.
— Toţi putem minţi, Tonia.
— Toţi, nu. Tu de pildă. încearcă.
— Nu vreau.
— N u vrei ?
— Nu. Nu vreau.
— Nu vrei pentru că nu poţi. Dar eu chiar dacă aş
minţi sau nu, pe tine tot te doare. Nu-i aşa ? Ori de
cîte ori îţi amintesc de copil, te schimbi la faţă, te
întuneci. Şi ştii de ce ? Pentru că ăsta-i adevărul. Ade­
vărul adevărat. Curat ca lumina ce cade peste noi.
— Nu-i adevărat. Ştii bine că nu-i adevărat.
— Eu nu ştiu nimic.
— Ştii mai bine ca toţi.
— Nimic. Mă înţelegi ? Nimic. Ştiu doar că mi
l-ai adus mort fără să verşi măcar o lacrimă. Şi mai
ştiu că azi ai început să plîngi din pricina apei. Spu­
ne-mi că mint ! Hai, spune-mi!
— E adevărat. Dar n-am nici o vină.
—. Ba toată vina !
— Ştii că nu-i adevărat.

32
 — Şi cine-i vinovat dacă nu tu ? Cine l-a silit să
se ducă în fiecare zi acolo ? Spune-mi, cine ?
Şovăind un moment, Manuel recunoaşte :
— Eu.
Ea se înalţă ca un şarpe şi se apleacă spre el pen­
tru a-i arunca totul în faţă.
— Vezi ? Vezi că trebuie să recunoşti ? De asta te
urase. Şi-o să te urăsc mereu, fără să obosesc vreodată.
Te urăsc ! întotdeauna te voi u r î ! întotdeauna ! Şi
cu cît mai multe nenorociri vor cădea peste capul tău,
cu atît mai bine. De ce crezi c-am rămas lîngă tine,
dacă nu pentru asta ? Singurul lucru care-ţi mai ră-
mîne, e pămîntul. Numai pămîntul, Manuel. Şi ştiu că
ai fi în stare de orice pentru a-1 înviora. Aşa-i ?
— Păi dacă...
— Nici un dacă.
— N u mă întrerupe.
— Aşa vreau.
— Lasă-mă să-ţurăspund.
— Minciuni.
— Ce cred eu.
— Cînd e vorba de pămînt nu te întrece nimeni.
Şi tu ştii asta. Ştii că ai face orice pentru pămînt. Te
cunosc eu.
— Şi eu te cunosc.
El tace. îşi lasă privirile-n jos şi priveşte pămîntul.
N u îndrăzneşte să răspundă şi, totuşi, cuvintele fug şi
se îndepărtează din faţa ei. Totu-i amestecat, de neînţe­
les, dar asta-i limpede. Foarte limpede ! Pămîntu-i lucrul
cel mai bun, singurul lucru care nu poate să ţie judecat
strîmb. Dacă cere apă, asta o face pentru că are nevoie
de ea. Pentru că vrea să dea înapoi ceea ce i s-a dat.
Niciodată nu ia. Şi niciodată nu încearcă să se despă­
gubească. Iţi dă de o sută de ori mai mult decît i-ai dat.
— Aş face orice.
— Orice ?
— Pentru pămînt orice mi s-ar cere.
— Nu-i aşa ?
— îţi jur, Tonia. Aş face orice.
— Dacă ai avea alt copil, nu ? Hai, spune ! Ai fi
în stare să-l dai şi pe ăsta ?
Ş — M oarte la licitaţie 33
 — Dar nu-1 avem.
— Nu. Dar dacă l-ai avea ?
— întotdeauna eşti cu presupunerile, Tonia. De ce
te gîndeşti la ceea ce nu-i ?
— Pentru că aşa-mi place.
— Eşti rea.
— Sînt.
— într-adevăr rea, Tonia.
— Sînt. I-adevărat. Trebuie să fiu. Dar spune, l-ai
trimite acolo ca şi pe celălalt ?
— Nu. Cred că nu.
— Sigur că nu. Dar acum mă ai pe mine, Manuel.
O ai pe Tonia. Sau nu te-ai gîmdit încă la mine pen­
tru a te salva din nou ? Ai curaj şi recunoaşte-o. Te-ai
gîndit, sau nu ?
El dă înapoi, se înspăimîntă, neagă. Spune că nu,
că niciodată nu i-a trecut prin cap aşa ceva.
— Niciodată ! Auzi ? Niciodată !
Ea-i spune că minte ; că se vede că minte.
— Sau, poate, nu-ţi mai aminteşti ce i-ai spus ieri
lui Ram6n, cînd căraţi paiele ?
Liniştea creşte între ei şi-i învăluie. El încearcă să-şi
reamintească. După un moment îi spune cum a fo s t:
— Păi, despre ce vorbesc bărbaţii cînd cară paiele
şi se odihnesc printre picături. Am vorbit despre femei.
— Vezi ? Vezi cum începi să spui adevărul ? Cu
tine-i mereu aceeaşi poveste : ţi-e frică de adevăr. Să
nu spui că nu. Te cunosc şi ştiu c-ai fi în stare să faci
orice ca să-ţi salvezi pămîntul. Tu duci pămîntu-n tine,
Manuel. îl simţi. Şi să nu crezi cumva că vreau să-ţi
scot ochii cu asta. Te înţeleg. Te înţeleg : pămîntu-i
pentru tine ceea ce a fost pentru mine copilul. Şi eu,
Manuel, pentru copilul meu te-aş fi lăsat să te vinzi
Ia orice preţ. Dacă ai putea să mi-1 aduci înaooi din
lumea cealaltă, te-aş lăsa chiar să şi mori. Gîndeşte-te.
Tu l-ai trimis la moarte numai pentru cîţiva gologani.
Vorbeşte ! A fost pentru pămînt, sau nu ?
— Da, pentru pămînt. Pentru ce altceva ar fi putut
să fie ? Dar îl iubeam. Fie că l-am silit, sau nu, tu
ştii foarte bine că-1 iubeam. Mai mult chiar decît ai
putea tu să-ţi închipui vreodată.

34
 — Am văzut.
— Ai văzut pe naiba.
—; Acum am avut ocazia s-o văd.
— Poţi să crezi orice.
— Cred ceea ce a fost.
— Cum îţi vine ţie la socoteală.
— Mie, sau urii mele.
— Asta-i adevărat. Ţie sau urii tale.
Ea se strîmbă a dezgust şi dispreţ. Şi cu toate astea,
în loc să-l scuipe, vorbeşte despre ceea ce o să facă ;
despre ceea ce vrea să obţină, despre tot ce vrea să
rezolve, vînzîndu-se.
Apoi adaugă :
— Pentru că tu nu poţi să te stăpîneşti. Oricît rău
ţi s-ar face, tu nu poţi să te opreşti niciodată. îţi dai
seama ? Şi dacă te opreşti, asta înseamnă că te gîndeşti
mai mult la tine decît la copilul pe care l-ai trimis
la moarte pentru a avea tocmai ceea ce eşti gata să
pierzi.
Manuel o priveşte absent şi, fără ca vorbele să-l
dea de gol, în loc să se revolte, s-o lovească, aşa cum
se aşteaptă ea, întreabă :
— Ce vrei să spui cu asta, Tonia ? Gîndurile tale
n-au nici o legătură cu ceea ce am făcut eu copilului.
— A, nu ? Şi unde-i deosebirea ? Răspunde ! Unde ?
Poate-n faptul că el a murit, iar eu am rămas ca să
ţi-1 amintesc ? Aşa-i, Manuel ? Şi de ce să n-o fac,
tîmpitule ? Crezi că pentru pămînt ? Aşa crezi tu ?
îl urăsc. M-auzi ? îl urăsc ! Iar pe tine şi mai mult.
Şi să vedem care-i mai tare : tu cu patima ta pentru
el, sau eu care voi folosi toate mijloacele pentru a te
face ca, în cele din urmă, să-l dispreţuieşti. Asta urmă­
resc. îţi dai seama ? Vreau să-l urăşti. Să rămîi sin­
gur şi fără nici un fel de sprijin. Să vezi şi tu ce-n-
seamnă să suferi, Manuel. Şi-o să vezi...
— Văd, Tonia. Văd şi-mi dau seama. Dar eşti rea.
Rea şi vicleană. Dar fereşte-te. Ai grijă ce faci. Nu
uita că mi-e tot una.
Ea se înveseleşte :
— Ai să mă omori ? Fă-o, Manuel. Fă-o şi-ţi voi fi
recunoscătoare. E singurul lucru pentru care-aş putea
3* 35
să-ţi mai mulţumesc astăzi. Oricare alta în locul meu
ar simţi la fel.
El lasă capu-n jos, se ruşinează, ţipă şi-n cele din
urmă se linişteşte. Se revoltă-n adîncul lui şi încearcă
să uite jignirea care nu-i foloseşte la nimic. Asta-i ade­
vărul. îşi pierde din mîndrie, din putere, din amorul
propriu şi din onoare. Dar cine poate face toate lucru­
rile de care are nevoie ? Cine-i vinovat de asemenea
nenorocire ? Unul singur nu poate face nimic. Se pierde.
Cu cit te zbaţi mai mult, cu atît pierzi mai mult. Ca
şi cel care, stînd în copac, dacă i se taie creanga de sub
picioare începe să dea din mîini. Chiar dacă nu vrea,
tot dă din mîini. Şi chiar dacă-şi dă seama că-i cara­
ghios, tot întinde mîinile şi picioarele, cu toate că
ştie că nu are de ce să se agaţe.. Aşa şi eu. încerc să
ameninţ, dar tac pentru că nu-mi vine altceva în cap.
Şi, după cum se ştie, tăcerea-i şi ea un răspuns.

Oamenii, scăldaţi în lumină, scormonesc pămîntul

cu o îndîrjire de buruiană care se înfige în pămîntul
tare şi se răsuceşte în aerul uscat. Săpînd sau prăşind,
ei ridică braţele şi, desenaţi pe cer, ai crede că-1 stră­
pung cu frunţile lor înnegurate. Picioarele rămîn pe
loc, înţepenite, fără să se îngroape în pămîntul pe
care-1 calcă şi-l răscolesc.
E un pămînt tare, uscat, sfîşiat de crăpături fără
număr, ca nişte răni adînci, dureroase. Cu cît mai multe
fire de grîu, cu atît mai multe răni. Şi cu cît sînt mai
multe, cu atît mai puţin li se poate veni în ajutor.
Par nişte guri crispate de durere sau nişte strigăte dis­
perate ; nişte vaiete ţîşnite din adîncuri pentru a ve­
dea limpezimea cerului care nu vrea să le aline.
Numai copacii se desluşesc cu uşurinţă.
Copacii şi umbrele oamenilor.
Umbra lui Juan Manuel aplecat peste grîul său care
nu-i altceva decît nişte paie fără de spice. Şi umbra
nevestei care umblă în urma lui repetîndu-i să aibă
încredere căci „cine ştie“... Umbra lui Jose şi a lui
Mariano care plivesc întrebîndu-se dacă merită să faci
asta fără să fii sigur mai întîi că o să fie apă. Şi um­

36
bra mamei lor, Ana, care-i ajută şi plînge privind în­
tinderile de pămînt fără de rod.
— Ajută-mă, Doamne !... Ce-i asta, Dumnezeule !...
Nici măcar să plătim sămînţa n-o să putem.
— Nici pentru sămînţă şi nici măcar cît să fră-
mînţi o dată, mamă.
Mariano oftează şi tace pentru a nu-şi înspăimînta
fratele mai mic şi pe mamă-sa, care, de cînd a rămas
văduvă nu mai e în stare decît să muncească şi să su­
fere pentru orice fleac.
Muncea şi înainte, cu toate că bietul Antonio n-o
lăsa niciodată să facă mare lucru, pentru că reuşea
să se descurce întotdeauna singur şi pentru că obişnuia
să spună de multe ori că „bărbatul care are nevoie de
nevastă la lucru nu-i decît pe jumătate bărbat". După
moartea lui însă, a trebuit să se obişnuiască. A trebuit
să se obişnuiască să intre în grajd şi să îngrijească de
catîr. Să se obişnuiască să pună samarul pe el ca, mai
întîi băiatul cel mare, apoi cel mic să poată urca în sat
pentru a lua apă. Să se obişnuiască să meargă ea în­
săşi la Sutullena şi să cumpere legume, pe care să le
revîndă apoi în piaţă, puţin mai scump, pentru a
scoate un bănuţ în plus, cu care să-şi achite arenda.
Să se obişnuiască să muncească la rînd cu bărbaţii
pentru a cîştiga zilnic cîte ceva, sau pentru a putea
împrumuta puţinul sau multul care--i lipsea ca să poată
pune masa în fiecare zi a anului. Să se obişnuiască să
lucreze cot la cot cu Manuel. Să se obişnuiască cu
greul şi de fiecare dată să i se pară că e ceva nou în
el şi să se înspăimînte ca oricare alt începător în ale
durerii, care la cel mai mărunt lucru se vaită, dă înapoi
sau caută să se ferească. Să se obişnuiască să stea de
fiecare dată între copii ca să le scoată din cap gîndul
de a pleca la oraş pentru a lucra acolo, ca mulţi alţii,
în mijlocul străzii, ca şi cînd ar fi în cîmp, numai că
acolo, r.eavînd casă, trag sub orice acoperămînt şi mă-
nîncă te miri ce.
Şi să se obişnuiască să se contrazică.
— Cît să frămînţi o dată, poate c-o ajunge. Poate
chiar mai mult. Nu-i dracu chiar atît de negru...

37
 în vîrful paielor, spicele par nişte schelete înţe­
penite. Frunzele se sucesc fără vlagă, iar tulpinele,
lipsite de umezeala şi seva care să le ţină drepte, se
îndoaie trist spre pămînt. Măzărichea creşte şi se ri­
dică în răsuciri uşoare, pînă sus. Mirtul şi macii, ca
nişte pete de sînge, se sparg din pricina secetei, poc­
nind. Tăciunele şi pălămida înăbuşe totul. Dar cele
şase mîini continuă să smulgă buruienile şi să plivească :
trifoiul ca pe ciuline, ciulinele ca pe pălămidă, pălă­
mida ca pe tăciune, tăciunele ca pe troscot. Din cînd
în cînd apucă în mîini cîte-un mănunchi de grîu şi se
ridică. Se uită la el, şi, înspăimîntîndu-se, deschid
pumnul şi, convingîndu-se de sărăcie, îl lasă să cadă
repede ca şi cînd s-ar fi atins de sticlă pisată sau de
un fier roşu.
— Nici cît să frămînţi o dată, nici pentru nimic.
Mai bine ar fi să ne dăm bătuţi. Să facem ca Juan
Manuel.
— Nu spune asta, Mariano.
— Ah, nu ?
— Nu.
— Şi ce vrei atunci ? Să ne minţim ca şi pînă
acum ? M-am săturat. Asta-i pentru ultima dată, mamă.
Ori ne unim cu toţii? şi punem capăt lieitaţiei, ori ne
luăm boarfele şi plecăm.
Ana lasă grebla din mîini înmărmurită :
— Unde ?
El îi răspunde :
— La oraş, departe. Oriunde.
— La oraş, spui ?
— Da, mamă, la oraş.
Faţa Anei se întunecă şi se crispează. Dar nu scoate
o vorbă. Ar putea să spună o mulţime de lucruri.
Lucruri pe care le-a auzit din gura bărbatului ei cînd,
abia luaţi, cu trupul fremătînd de dorinţă, s-au aşezat
în faţa porţii şi, privind pămîntul, au uitat că trebuie
să se bucure de iubirea care pulsa în sufletele lor, în-
cercînd parcă să ţîşnească afară, năvalnică. Lucruri care
răsar din pămînt şi-l fac să lege rod, întocmai ca băr­
batul, fem eia: încet, încet, cu durere, cu nerăbdare
şi plăcere. Lucruri care vin pe neaşteptate şi vor să

38
 fie luate în seamă, ca foamea şi toate celelalte care îl
îngenunche pe om şi-l înving. Lucruri fără importanţă,
mărunte. Ca suferinţa din cauza unei recolte care nu
dă cît ar trebui. Ca ulciorul care alunecă de pe şold
şi se sparge. Ca roata unei căruţe care te lasă-n drum.
Ca hrana animalelor pe care trebuie s-o drămuieşti ca
să-ţi ajungă. Ca plămada care, rîncezind, acreşte pli­
nea. care ar fi putut să fie bună dacă ar fi fost fră-
mîntată la timp. Ca uleiul pe care, din cauza sărăciei,
trebuie să-l economiseşti, să-I torni din tigaie-n ceaşcă,
din ceaşcă-n pahar, apoi în păhăruţ pînă cînd, în cele
din urmă, chiar dacă ar mai putea fi folosit, trebuie
să-l arunci pentru că-i prea murdar şi negru. Ca bu­
căţica pe care a trebuit să şi-o rupă de la gură şi să
le-o dea lor pentru că erau mici şi le era veşnic foame.
Ca umblatul în zdrenţe pentru ca ei să aibă haine noi
în zilele de sărbătoare. Ca spălatul rufelor la jumă­
tate din sat atunci cînd a rămas văduvă, căci trebuia
să-i ţină singură, cu mîinile ei. Ca mersul pe drum
. noaptea, tîrziu, singură, cu sufletul la gură, gîndin-
du-se că nu s-au culcat încă sau c-au lăsat uşa des­
chisă. Ca bătaia pe care trebuia să le-o dea cîteodată.
Ca blestemele pe care le arunca asupra lor deşi îi iu­
bea mai mult decît lumina ochilor. Ca locul de bărbat
pe care a trebuit să-l ocupe pentru a nu le da stăpîn
atunci cînd ei aveau nevoie de tată. Mii şi mii de lu­
cruri pe care ar fi putut să i le arunce în faţă pentru
a-i arăta că-i nerecunoscător şi că nu trebuie să se
plîngă. Dar în loc de toate acestea, îl întreabă :
— Pentru ce ?
Iar el îi răspunde :
— Ca să muncesc. Ca să caut o slujbă sigură, mamă.
Ca să am bani.
Ea îşi înnoadă mai bine basmaua sub bărbie şi-l
priveşte :
— Aici ai destul de lucru. Bine sau rău, mănînci
în fiecare zi a anului. La o oră sau alta, dar mănînci.
Dormi în casa ta şi nimeni nu te ceartă, nimeni nu-ţi
porunceşte. Vrei să dai toate astea pentru o slujbă si­
gură ? Ca să lucrezi în mijlocul străzii ca ăştia care

39
se întorc acasa vlăguiţi şi mal săraci decît au plecat ?
Asta vrei tu, băiatul meu ?
— în mijlocul străzii, sau sub un acoperiş, mi-e tot
una. Dar o leafă sigură, fie că sînt bolnav, fie că
bate vîntul, fie că e timp frumos, asta contează. Ceva
pe care să te poţi bizui la sfîrşitul săptămînii. Ceva...
Ea îl întrerupe :
— Nu ştii ce vorbeşti.
— Ba ştiu.
— Ţi-au împuiat capul cu minciuni şi nu-ţi dai
seama ce spui. Noi, oamenii de la ţară, sîntem născuţi
ca să trăim liberi.
— Şi ca să suferim.
— Şi ca să suferim, i-adevărat. Dar nu ca să fim
siliţi să ne întindem gîtul sau să ne căţărăm pe acope­
rişuri ca pisicile ca să vedem cerul sau să tragem în
piept puţin aer curat. Pentru că tu asta vrei. Să-ţi
spună ei orice ţi-ar spune, eu, mama ta, te asigur că
aşa este, pentru că am fost o dată acolo, servitoare,
cînd eram tînără şi dacă aş mai fi rămas, aş fi murit.
Ei, da. Treaba lor. Dar noi, nu. Noi, îndată ce am
ajuns la oraş nu mai ştim nici să mergem. Ne lovim de
oameni, privim ca nişte proşti şi, neştiind să facem
altceva, trebuie să pietruim străzile, să le măturăm sau
să aprindem felinarele. Asta vrei să faci, băiatul
mamei ?
El îşi îndoaie spinarea, continuă să plivească şi tace.
Ar vrea să aibă curajul să-i poată vorbi mamei sale,
să-i poată spune, fără s-o supere, tot ceea ce şi-ar
d o ri: o bucată de pămînt cu apă pe el, să poată ri­
dica în fiecare seară stăvilarul şi să-l ude. Două pe­
rechi de pantaloni, în loc de una. O sticlă cu vin bun
pus la păstrare. O pîine dublă ca să taie din ea fără
grijă şi fără să se uite dacă lipseşte vreunul de la
masă pentru a-i păstra partea. O casă fără carii în
grinzi, cu uşi care să se închidă bine şi în care să se
poată odihni după masă, în linişte. Un cal sur şi o scurtă
de piele ca să poată ieşi la plimbare cu fiii celor bogaţi
şi cu cei ai telalilor. Nişte bani puşi de-oparte pentru
cine ştie ce nevoie sau boală. Şi speranţa că se va putea
căsători fără a fi nevoit să-şi lase mama singură, cu fra-

40
telem ai mic, care nu ştie nici să strige la licitaţie, nici
să se bată şi nici să-şi agonisească hrana, ci doar să
strîngă gunoaiele şi să le pună la putrezit în grămada de
bălegar, pentru ca după 2—3 ani să le vîndă tot celor
ce le-au aruncat, fiindcă ăştia au destui bani ca să le
poată cumpăra din nou. Dar îl vede mic şi i se face
milă, îi pare rău că i-a putut trece prin cap să-i lase
fără sprijinul lui. Cu glas tare, aprobă :
— Da, mamă. E adevărat. Omul se înfierbîntă din
nimica toată. Dar vezi bine cum arată semănăturile.
Ea se uită la prăpădul pe care l-a făcut seceta. Vede
praful acela mărunt lipindu-se de tufe ; şi faţa pă-
mîntului formată din nişte coji pătrate care se ridică
întocmai bucăţilor de piele de pe o mînă arsă, lăsînd
adîncul descoperit mai alb, mai nisipos şi mai sterp
decît deasupra, unde viaţa nu-i posibilă decît pentru
şopîrle şi gîndaci. Dar se îmbărbătează singură spunîn-
du-şi că, la urma urmelor, anul ăsta seamănă mai mult
sau mai puţin cu ceilalţi. Se gîndeşte că poate singura
deosebire e faptul că băiatul ei a crescut, c-a intrat
în rîndul bărbaţilor şi că nu poate să-şi facă planuri
pentru că depinde de-o mamă, care. nu mai e cea de
altădată, şi de-un frate care se străduieşte să-i ajute
cu toate că-i mai bun de joacă decît de alte lucruri.
— Tu crezi că nu mă gîndesc ? La vîrsta ta, taică-
tău şi cu mine te aşteptam să vii pe lume ; luasem în
arendă locul ăsta şi-l lucram pentru noi. Tu, însă, tre­
buie să ai răbdare. Trebuie să cauţi fete mai slabe de
înger, să trăieşti cu ele şi să le vorbeşti ca şi cînd le-ai
iubi. Altceva, ce-ai vrea să facem ? Ştii că mi-ar place
să ai tot ce-i mai bun.
— Ştiu, mamă.
— Am muncit destul pentru asta.
— Adevărat.
— Toată lumea o ştie.
— Şi eu.
— Tu, nu.
— Şi eu, mamă ; şi eu.
— 0 biată femeie poate foarte puţin acolo unde
bărbaţii îşi pierd curajul pentru că pămîntul e aspru
şi-i învinge. Dar uită-te la Mateo. La Tomăs. La Juan.

41
Ce-au făcut ? Au lăsat totul şi s-au dus la oraş, aşa
cum vrei tu, şi-au trebuit să se întoarcă şi să se bage
slugi la ăi de le-au cumpărat pămîntul. Asta înseamnă
să fii bărbat, copilu’ meu ?
— Bineînţeles că nu.
— Da, sigur că nu. Cel mai greu e să rămîi unde-ai
crescut, fie că îţi place, fie că nu ; dacă te poţi înfrînge,
cu atît mai bine. în asta-i meritul. Nu să întorci spa­
tele. Dacă ţi-e foame, ţi-e foame ; dacă ţi-e frig şi
înduri sărăcia, asta-i pentru că n-ai lemne de foc sau
o ciorbă bună.
— E frumos, mamă, ceea ce spui. Dar...
— Dar ce ?
— Dar nu-i bine. Cel mai bun lucru e să te răz­
vrăteşti. Să faci ceva.
— Ce pot să facă nişte bieţi oameni ca noi ? Ce ?
— Ce p o t ! ?
— Da, ce pot ?
— Să spună nu.
— De la vorbă pînă la faptă e mult, fiule. Cum să
faci asta ?
— Spunînd nu telalului. Arătînd că vînzarea apei
la mezat nu-i o faptă dreaptă, ci o fărădelege. O fără­
delege groaznică ce se săvîrşeşte împotriva celui ce
stă cu ştreangul la gît şi care n-are decît să se spîn-
zure sau să moară de foame. Arătîndu-le că nu fac
bine ceea ce fac, mamă.
— Ţi-ai găsit!
— Că se înşală.
— Din lac în puţ...
— Că fac o nedreptate. Şi poate că şi-ar da seama
şi ar împărţi apa fiecăruia la fel, după pămîntul sau
recolta pe care-o are, fără a da nimănui mai mult. De
ce tocmai cînd avem nevoie de ea să-i ridice preţul ?
Asta-i o înşelătorie. înşelătorie curată. Ar trebui să
primească banii la sfîrşit. După cîştigul pe care-1 va
aduce. Să fie mai scumpă pentru cel care a cîştigat mai
bine ; ieftină pentru cel care a scos mai puţin. Aşa ar
fi drept. Pentru că oricît de rău ar fi anul, stomacul
nu se usucă, şi-ţi cere să-l umpli.
Ana îl priveşte cu gura căscată.

42
 — Ai dreptate, fiule, aşa ar fi bine.
— Sigur că da. Dar cei de la Madrid nu ştiu ni­
mic din toate astea. Ei primesc bani în fiecare zi a
anului. Au bani pentru copii, slujbe asigurate şi locuri
unde să facă ore suplimentare ca să-şi completeze le­
furile cu ceva în plus. Ei, mai mult sau mai puţin,
sînt mulţumiţi. Poate nu cîştigă atît cît le-ar trebui,
dar o parte tot o au asigurată. Ei sînt mulţi şi, după
cum se ştie, dacă vor, se pot uni numaidecît pentru
a-şi cere drepturile. Mai înainte de-a ajunge aici însă,
capătă cu toţii ceea ce li se cuvine. Noi, în schimb,
sîntem împrăştiaţi. Noi nu avem nici leafă sigură,
n-avem nici un fel de asigurare, nici unde să facem
măcar cîteva secunde suplimentare. Noi trebuie să ne
lipim de pămînt şi să înghiţim praf. Astă-i tot ce putem
face. Dacă vorbeşti, te dau afară sau aşteaptă să ţi
se termine contractul de arendă ca să-ţi pună în spi­
nare datorii peste datorii, pentru că legea-i lege. Iar
tu trebuie să fii întotdeauna de aceeaşi părere cu ei,
fie că e drept sau nu, fie că-ţi convine sau nu-ţi con­
vine. Pentru că ei trebuie să fie mulţumiţi de tine ;
să nu-ţi poată face nici un reproş. Asta-i singurul
drept pe care ţi-1 dă faptul că atîtea şiruri de străbuni
de-ai tăi s-au sfîrşit muncindu-le pămîntul.
— E adevărat, fiule.
— Şi nu numai atît. Aici te angajează din milă.
Sădeşti pomi, te duci după apă la munte şi-i uzi ; şi
faci totul ca ei să crească, de parcă ar fi propriii tăi
copii ; repari casa ; astupi găurile ; munceşti pînă cazi
în brînci ; cureţi pîrloagele de pietre şi le cultivi în
nădejdea unei recolte bogate care te va despăgubi de
toată osteneala. Ei bagă totul în buzunar, ca şi Cum tot
ceea ce ai făcut prin sforţările tale ar fi al lor. Şi te
mai şi ameninţă cu sporirea arendei. Tu n-ai decît drep­
turile unui chiriaş. în schimb, toate nenorocirile cad
numai pe capul tău, în timp ce ei vin în plimbare la
sfîrşitul anului, iar tu trebuie să-i saturi cu de toate.
Dacă n-ai cu ce, cumperi. Te împrumuţi ; facj datorii.
Stăpînul e totdeauna stăpîn.

43
 — Dar ce crezi că am putea face, fiule ?
— Cel care are bani îi pune la bancă şi ăştia îi
aduc un venit. Căci iau dobîndă şi în felul ăsta cîş-
tigul e întotdeauna sigur. Dar noi n-avem decît munca.
O băgăm în pămînt, o îngropăm crezînd că va aduce
ceva şi o pierdem. Drept îi asta ?
— Nu, fiule, nu-i drept.
— Ar trebui să se facă o lege care să hotărască cît
timp trebuie să muncească o familie bucata de pă­
mînt care nu-i aparţine. Şi după ce a trecut timpul
ăsta, bucata de pămînt ar trebui să-i aparţină într-o
oarecare măsură. Vorbesc de pămînturile neirigate.
Vine un an bun, şi ei bagă tot cîştigul în buzunar. Dar
vin zece sau cincisprezece ani de secetă, şi tu trebuie
să înduri toate pierderile. Pămînturile irigate aduc bene­
ficii într-una, dar cele neirigate, nu. Astea vor parcă
să te transforme-n mumie, să te facă asemenea lor, să
te usuce. Parcă ţin cu stăpînii...
— Dacă legile le-ar face cei care cunosc toate astea,
s-ar schimba socoteala căci ar şti ce e drept şi ce nu e.
Dar ele sînt făcute întotdeauna de către cei care au
interese de apărat. Şi aceştia se unesc între ei şi se
ajută.
— Ai dreptate.
— Păi...
— Ar trebui să ne unim şi noi. Eu nu zic să ne
răsculăm, aşa cum vrea moş Alberto, dar să ne unim,
da. Să învăţăm de la cei mai deştepţi ca noi. Căci ăştia
nu se gîndesc numai la binele lor. De ce oare ?
— Rămîne de văzut.
— Singurul mijloc de-a scăpa din starea în care ne
aflăm este să facem ceva împreună. Cu toţii, de-odată.
Să ne năpustim asupra lor şi să-i facem să se gîndească
la noi. Cei din Madrid fac uneori asemenea lucru şi de
cele mai multe ori reuşesc să capete ceea ce vor.
— Nu cred că mijlocul ăsta al tău poate să ducă
la ceva bun aici, la ţară.
— Atunci trebuie să le-o cerem lor, d irect; să le
spunem în faţă că în starea în care ne aflăm, nu mai
putem trăi ; că ne e foame ; că stăm zile întregi ne-

44
m încaţi! Dar trebuie să facem ceva. Dacă nu, nimeni
n-o să mai poată ţine mult, mamă.
— E adevărat, fiule, e foarte adevărat.
— Aşa trebuie să vedem lucrurile, mamă.
— Şi eu spun asta, de multă vreme.
— Dar nu mie.
— Altora. Lui moş Alberto şi la toţi ceilalţi. Tatăl
tău ar fi spus la fel. Dar cine se poate înfrunta cu cei
bogaţi, fiule ? Şi cel bogat şi cel sărac se gîndeşte la
binele lui. E firesc, dar nu-i drept.
— Şi nici bine.
— Da. Nici bine. Ei ar trebui să-şi dea seama că-i
obositor să stai tot timpul îngenuncheat. Trebuie să laşi
oamenii să răsufle ; să simtă că trăiesc pentru ceva.
Că dacă nu, într-o bună zi obosesc.
— Şi. li se urăşte.
— Şau se răzvrătesc, ceea ce-i şi mai rău.
— E foarte adevărat.
— Dar ca să pleci de-aici, asta-i o laşitate. Să nu
uiţi, fiule : e o laşitate. Dacă trebuie, te aperi. Asta
nu-i o ruşine. Dimpotrivă. Asta dovedeşte că noi iubim
încă pămîntul. Chiar dacă ei au făcut totul ca să-l
urîm, noi îl purtăm încă în sufletele noastre.
Mariano o fixează cu privirea şi aprobă.
— N-o să uit, mamă. Am să-mi amintesc de tot ceea
ce-ai spus.
înserarea se lasă liniştită peste pămînt, îngropînd
totul în întuneric. Fumul începe să urce din coşuri
destrămîndu-se, amintindu-le că e timpul cinei şi al
întoarcerii acasă. Umbra munţilor începe să devină
albastră şi parcă se apropie pentru a îmbrăţişa cîmpia,
în timp ce noaptea se lasă peste tot. Mîinile însă con­
tinuă să lucreze înainte, pînă cînd, de-odată, Ana se
ridică, îşi deşartă şorţul plin cu buruieni pe una din
grămezile apropiate, şi ieşind în potecă, le spune :
— E timpul să fac focul.
Şi se îndepărtează.
Mariano o urmăreşte cu privirea. Ar vrea să se ducă
după ea, s-o îmbrăţişeze, s-o cuprindă pe după umeri şi
să-i spună să nu-şi mai facă griji, să nu mai sufere,
pentru că el va rămîne cu ea atîta timp cît va fi om

45
şi va putea, ca să-şi arate recunoştinţa pentru toate
sacrificiile ei. Dar nu reuşeşte decît să se întoarcă spre
fratele său şi să-i poruncească :
— Du-te cu mama, ţîncule.

Primul lucru pe care-1 vede Manuel sînt umbrele oa­

menilor. Stau pe vine pe ridicătura de pămînt care
înconjoară ogorul; cu capetele aplecate, aduşi de spate,
cu mîinile spînzurate, ca săracii în faţa bisericii. Pare
că cerşesc ; dar ei aşteaptă.
Parc-ar fi nişte îmblînzitori de şerpi, nişte vînzători
de covoare, sau nişte paralitici care privesc din faţa
porţii lor ceea ce pot face unii oameni, lor rămînîndu-le
doar să viseze la lucrurile astea.
Ogorul, nu-i prea mare. Pămîntul se zăreşte printre
spice, curbîndţi-se, parcă, în sus, ca şi cum de acolo ar
putea primi apă, pentru a se linişti.
Văzuţi de departe, oamenii par nişte arătări din-
tr-altă lume, dar de aproape sînt oameni adevăraţi.
Plini de sudoare, cu pielea strălucindu-le, în timp ce
părul de pe piept pare o încrucişare de fire de abanos
sau de cărbune umed. Mîinile nici nu mai seamănă a
m îini; sînt ca nişte corzi uscate de viţă care le spînzură
din umeri peste genunchi, în timp ce palmele se leagănă
inerte, ca nişte ciorchini uscaţi sau ca nişte frunze
veştede.
Nici unul nu vorbeşte. Privesc şi aşteaptă.
Printre ei se află Juan Manuel. Vărul său, Tomâs, şi
Zacarfas, tatăl lui Pedro şi fratele mai mic al lui Sal­
vador. Mai e şi Mateo şi moş Alberto. Şi Sim6n, aju­
torul telalului şi iscoada patronilor. Şi Alvaro, şi Jesus
şaşiul, şi Manuel. Şi Mariano care tocmai soseşte, şi
David care, în loc să aştepte apa la fel cu ceilalţi, merge
alături de ea şi-i cîntă. Fiecare stăvilar, un număr. Fie­
care număr, un pas mai departe. La fiecare pas un fier
de sapă ruginită şi-o piatră legată cu sîrmă deasupra
ei, ca o toacă pentru a anunţa din ce pricină întîrzie
irigatul.
— Trei sferturi.

46
 îi cîntă încet, asemeni curgerii ei leneşe şi puţine.
Uneori se opreşte, se-mpiedică parcă şi se apleacă puţin
pentru ca după aceea să-şi continue drumul cu bărbia
în piept, cu ochii în pămînt, cu fierul de sapă şi cu
piatra legată la înălţimea centurii, numărînd :
— încă una.
Număr sau stăvilar, e acelaşi lucru. Dar fiecare palmă
înseamnă un metru. Şi fiecare metru, o anumită dis­
tanţă. Şi la fiecare distanţă, se află un ţăruş nou. Apa
înaintează încet, apoi se aruncă în prima gaură întîl-
nită parcă fierbînd, pentru ca, în cele din urmă să se
reverse din nou în albia canalului care o duce mai
departe.
— A mai rămas o jumătate.
înaintează şi revine. Se apleacă şi se ridică. îşi face
mîinile căuş şi bea apă, şi-o pune pe faţă ca şi cînd ar
vrea s-o sfarme cu palmele. Simte nevoia să spună ceea
ce simte. Se bucură ca un copil. Se joacă.
Oamenii îl privesc înlemniţi, îl invidiază. Cîte unul
îl urăşte chiar şi-l blestemă în gînd. Văzîndu-1 obţinînd
ceea ce lor le e cu neputinţă, îi doresc pînă şi moartea.
Dar uneori se bucură, egoismul li se stinge treptat. Şi
inima le bate puternic de parcă ar vroi să le iasă din
piept pentru a vorbi în locul lor, pentru a arăta într-un
moment de mînie sau furie, că nu mai pot să răsufle şi
că apa desenează în privirile lor lacrimi tulburi şi
disperare.
Ceea ce se aude e doar apa care fierbe intrînd în
pămînt şi gîlgîitul băşicilor de aer care se ridică deasu­
pra apei spărgîndu-se de tulpinile moarte ce se apleacă
atunci cînd apa le atinge rădăcina şi se ridică apoi,
înfiorate. în afară de asta se mai aude gîlgîitul găurilor
de cîrtiţă care se umplu. Şi cel al oamenilor care se
îneacă. Gîlgîitul emoţiei care-i cucereşte pe toţi...
— E bine să dai apă pămîntului.
— Doamne, ajută, aşa e !
— E chiar foarte bine.
— Cînd termini, ţi 'se pare că tot greul o să se
termine.
— Pînă şi foamea.
— E adevărat.

47
 — Nu vezi ?
Şapte sînt cei care vorbesc. Toţi şapte şi-au mişcat
buzele şi au spus că-i bine să uzi pămîntul pentru că o
dată cu asta dispare pînă şi foamea. Ceilalţi sînt
de-aceeaşi părere. Şi ei cred că acesta e mijlocul cel mai
sigur şi cel mai bun pentru a scăpa de nevoi. Dar nu
cuvintele sînt cele care trebuie să îndrepte lucrurile,
ci faptele.
— De-aceea vă spuneam că trebuie să ne unim pentru
a ajunge la ceva bun. Să ne suim colo sus şi să strigăm,
asta nu-i o soluţie. Şi nici vînzarea celor patru costume
de toreador pe care abia am reuşit să le cumpărăm. Iar
să tăcem şi să răbdăm e şi mai rău. Trebuie să găsim
mijlocul prin care să-i facem să înţeleagă în ce stare
ne aflăm.
Unul întreabă :
— Cum ?
Zacarîas se alătură acestuia, sprijinindu-1 :
— Asta întreb şi eu, cum ?
Nici unul nu mişcă. Nici unul nu-şi întinde picioa­
rele. Nici unul nu se ridică. îşi înalţă doar frunţile
şi-l privesc pe cel care a întrebat ca nişte biete dobi­
toace de povară, flămînde şi ostenite. Ca nişte vietăţi
neînsemnate, lipsite de orice fel de apărare, tremu-
rînd la presimţirea loviturilor, dar rămînînd pe loc,
paralizate parcă, fără să fugă sau să atace, ci doar
deschizînd ochii mai mult ca de obicei. Vor să în­
ţeleagă, să afle, să pătrundă rostul vorbelor spuse de
moş Alberto, dar, obişnuiţi cu liniştea, abia de-1 pot
urmări. Vor, dar tot ceea ce pot să facă e să îngîne :
— E adevărat.
Sau :
— Nu.
Sau :
— Fie şi aşa.
Sau :
— Viaţa-i făcută din bucăţi.
Sau :
— Ce să ştiu eu...
Sau :
— Ia mai du-te-ncolo.

48
 Sau : '
— S-ar putea.
Dar prin astfel de vorbe nu-şi pot explica nici
suferinţa şi nici nenorocirea care-i pîndeşte.
Moş Alberto le spune :
— Asta-i. Asta ni se întîmplă mereu, fraţilor. Avem
puroi, dar în loc să spargem buba şi să lăsăm coptura
asta scîrboasă să se scurgă, o acoperim. Sîntem prea
ruşinoşi. Şi nu-i bine. Trebuie să vorbim răspicat.
Chiar dacă ne lipseşte îndrăzneala, trebuie s-o facem.
Să spunem de ce ne chiorăie maţele. O ricît ar fi să
ne doară lucrul ăsta. Chiar dacă după aceea ar trebui
să murim de-atîta jale. Dar de aşa ceva nu moare ni­
meni. De foame, da. De foame mor mulţi. De foame
mor în fiecare zi sute de mii de oameni. De jale, unul
la o sută de ani. Dacă lucrurile ar sta altfel, ar însemna
să fi murit cu toţii. Şi încă de mult. Şi totuşi noi în­
cuviinţăm lâncezeala. Şi înşelăciunea. Şi minciuna. Iar
ca să nu deznădăjduim şi ca să nu ne izbim ca nişte
dobitoace de ziduri sau de copaci pentru a ne sfîrşi cu
zile, ne supunem cu plăcere parcă la tot ceea ce ne
împinge tot mai adînc în mizerie şi în împăcare şi nu
la ceea ce ne-ar putea elibera făcînd din noi nu robi,
ci muncitori, fiindcă pentru asta ne-au adus pe lume
mamele noastre.
Alvaro îşi şterge colţurile gurii cu dosul mîinii.
Pedro îşi drege glasul. Juan Manuel ia un bulgăre de
pămînt, apoi altul şi, ridicînd mîna dreaptă deasupra
celei stîngi loveşte o dată, de două ori, de zece ori,
fără să-l poată sfărîma. Tomâs şi Mateo se uită unul
la altul. David se îndepărtează. Zacarias înjură cu
voce groasă, îşi strînge fălcile şi scuipă mărunt. Ma-
riano se aşază. Manuel nu face nimic. Priveşte doar şi,
în afară de asta, se gîndeşte la a p ă ; la bolboroşii de
apă care se-nvîrt şi se-nvîrt ca roata morii, sau ca un
vîrtej de praf care se destramă şi se pierde în pămînt
de unde aşteaptă să ţîşnească din nou, atunci cînd va
fi iarăşi secetă. Şi toate astea ar fi putut să nu fie.
Sigur că da.
Mariano rupe tăcerea :

4 49
 — Dacă ai vorbit numai ca să ne arunci toate astea
în faţă, nu trebuia să te mai osteneşti, moş Alberto.
Noi toţi, mai înstăriţi sau mai puţin înstăriţi, sîntem
la fel de descumpăniţi. Ceea ce ne trebuie e să ştim
ce să facem. Căci a şti şi a-ţi da seama nu-i acelaşi
lucru, cu toate că aşa pare.
Moş Alberto se ridică :
— Vrei să ştii, Mariano ? Să vedem. Ce-ai învăţat
tu după atîţia ani ? Nici unul dintre noi nu poate şti
încă ce ar trebui făcut, dar oricare poate pune mîna
pe o seceră sau pe un par pentru a-1 omorî pe cel
care-i va ieşi înainte. E cel mai greu lucru, ştiu, dar
asta convinge, înspăimîntă. Şi asta-i ceea ce trebuie să
facem : să-i înspăimîntăm. Să-i facem să le fie frică de
ceva. Frica ar putea schimba lucrurile mult mai repede
decît mila. Egoismul de asemenea, e adevărat. Dar frica
e mai puternică decît egoismul. Ea le pătrunde în
oase şi-i sileşte. Şi nu numai că-i sileşte : îi forţează.
E mai bine să pierzi puţin decît să pierzi totul. Sîn­
tem la fel ca în 1800; supuşi aceloraşi legi, siliţi să
ne cumpărăm apa la licitaţie zi după zi, cu toate c-ar
trebui să ne fie dată pe degeaba. O sapă e to t atît de
trebuincioasă la munca cîmpului ca şi apa ; ca şi bra­
ţele de muncă. Sînt cîţiva tîmpiţi care-o iubesc la fel
de mult ca şi noi. Şi totuşi, nimeni nu vinde lucrurile
astea la licitaţie. Apa da ; apa trebuie s-o vinzi la
licitaţie pentru ca să se plătească nişte lucrări făcute
cu zeci de ani în urmă. Ea trebuie să aducă venituri,
şi aduce. Ei ar putea alcătui însă o rezervă de fon­
duri, ceea ce ar rezolva în mare parte problema pre­
ţului din anii de secetă. S-ar putea fixa un preţ maxi­
mum căruia să-i mai adauge ceva *■pe deasupra pentru
a ajunge la preţul dorit ; la urma urmei preţul
acesta ar fi acoperit din ceea ce ne fură nouă în
timpul anului. Dar sînt lacomi. Vor să cîştige cît mai
mult, iar noi le cîntăm în strună. Oriunde te-ai duce,
stăpînii sînt la fel. Numai robii se deosebesc. Cînd
robii tac, se află în situaţia noastră. Dacă vorbesc
însă, dacă spun că nu vor să mai trăiască tot aşa
şi dacă şi fac ceva pentru a-şi arăta hotărîrea, atunci

50
sînt luaţi în seamă. Şi-atunci, ce trebuie să facem ?
Să tăcem sau să strigăm ?
Mariano răspunde :
—■Or să ne spună că sînt prea multe de făcut, că
nu pot să schimbe în două zile ceea ce nu s-a putut
schimba de-a lungul atîtor ani.
— Ai dreptate. Aşa or să spună. Mai mult decît
sigur că aşa or să spună. Dar atunci le vom putea
răspunde să ne închidă gura. S-aducă ciment şi să
ne-o zidească. Pe urmă, prin semne, le vom putea
cere să ne arate pe la toate bîlciurile ca să strîngă
suma trebuincioasă şi să isprăvească o dată pentru
totdeauna cu asta. Noi, din nenorocire, n-o să mai
apucăm zilele acelea. Dar cei care-or veni după noi
şi-or să se aplece peste brazdă în răsăritul soarelui,
asudînd sau bucurîndu-se la vederea recoltei, or să
şoptească numele noastre ca şi cînd ar fi vorba de
nişte sfinţi. Răsplata n-o să fie prea mare, dar are să
fie frumos... Tare frumos să-i auzi şoptindu-ne nu­
mele atunci cînd îşi seamănă grîul...
îi priveşte pe toţi. îi vede bine. Pe fiecare. Din
faţă şi din spate. Pe Juan Manuel şi pe Pedro, pe
Mateo şi pe Zacarias, pe Jesus saşiul şi pe Mariano, pe
Salvador şi pe Manuel. Pe toţi. Unul cîte unul. Pe
primul şi pe al doilea. Pe-al doilea şi pe-al treilea.
Pe-al patrulea şi pe cel din urmă. Stau, cu toţii, faţă-n
faţă cu Sim6n.
Moş Alberto vorbeşte; gesticulează; se aprinde;
strigă:
— N-avem curaj, asta-i. N-avem curaj. De aia ne
agăţăm de vorbe. Şi lăsăm să treacă timpul. Stăm cu
braţele încrucişate în faţa pămîntului fără să ne pară
rău, fără să ne fie ruşine de noi înşine.
îi priveşte pe Mariano drept în ochi şi adaugă :
— Trebuie să ştim ce-avem de făcut, asta aşa-i;
nu numai să vorbim, cum bine spui. Dar să luăm un
pumn de pămînt (îl ia)... Să ne proptim bine picioa­
rele (se propteşte)... Să deschidem mîna (o deschide)...
şi să-l arătăm (îl arată). Şi să spunem : „Iată ce apă­
răm noi, stăpîne ! E puţin. într-adevăr, e foarte puţin.
Dar asta-i tot ceea ce sîntem, tot ceea ce preţuim. Ce

4’ 51
trebuie să facem ?... Să-l punem iar acolo de unde
l-am luat ca să putrezească ? Gîndeşte-te bine, stă-
pîne. Dă-ţi seama. Gîndeşte-te că puţin îmi pasă.
Chiar dacă ai timp de pierdut, nu-1 pierde cu mine.
Nu te juca. înţelege că sînt tot om şi eu. Sînt om,
stăpîne...“ Şi atunci să i-1 arunci drept în faţă (i-1
aruncă).
Simon se clatină. îşi strînge pumnii şi se freacă la
ochi. Cade şi se ridică pe bîjbîite, orbit. Dar nu strigi.
Nu se împotriveşte. N u se ia cu nimeni de piept.
Clipeşte des şi, imediat ce zăreşte poteca, se îndepăr­
tează repede, fără să spună nimic, temîndu-se pînl
şi de propriile lui cuvinte.
— Aţi văzut ?
Moş Alberto rîde. Ridică mîna şi-l arată cu degetul.
Rîde şi se înfierbîntă vorbind despre ceea ce s-ar putea
obţine prin forţă.
— în fiecare zi... E adevărat sau nu ? în fiecare zi
i-am spus : „Du-te, Sim6n. Pleacă de lîngă noi.“ Şi
el ? încăpăţînat ca un catîr ! Aici !... S-asculte !... Să
afle ! Asta-i : să afle ! Un cuvînt de-aici, unul de din­
colo, dar de-ajuns. Şi de ce ? Ca să-i liniştească. înţele­
geţi ? Ca să-i asigure că n-au de ce să le fie frică de
noi şi să strîngă şurubul. Să mărească preţul apei. Şi
arenda. Şi tot ce s-ar mai ivi. Să ne stoarcă şi bruma de
vlagă ce-a mai rămas în noi. De ce ?
Mariano îl întrebă :
— Asta vrem să ştim şi noi, de ce ?
Moş Alberto întîrzie cu răspunsul pentru a-i face
să-l asculte cu mai mult interes.
— Asta mă frămîntă şi pe mine. La ce mama lor le
foloseşte de ne tot fură mereu cu atîta neruşinare ?
Mariano răspunde :
— Ca să se îmbogăţească.
Moş Alberto-şi dă drumul :
— întocmai, Mariano. Ca să se îmbogăţească. Asta
ştim toţi. Unii dintre ei au intrat la Alporchdn c-o
singură bucăţică de pămînt şi-n doisprezece ani şi-au
cumpărat de douăzeci de ori mai mult. Nu pe aici, e
d re p t; s-ar fi aflat mult prea repede, iar ei nu vor să
se ştie. Dar în privinţa asta nu-i nimic de făcut : nu­

52
mai ceea ce nu faci nu se află. Dacă faci ceva, mai
devreme sau mai tîrziu tot iese la iveală. De pildă,
povestea cu inginerul. Venea cîte cineva şi întreba de
el şi i se spunea : „Nu mai lucrează aici". Dar noi
toţi ştiam că el furase cu amîndouă mîinile şi că ple­
case în Brazilia sau mai ştiu eu unde, ca să-şi pape
banii mai repede. Toată lumea ştia. Toţi îşi dădeau
seama că fură, pentru că întotdeauna, la sfîrşit, soco­
telile nu mai erau la fel cu cele pe care şi le făcuseră
la început cînd stabiliseră' numărul de dividende ale
fiecăruia dintre e i ; dar nimeni nu se putea expune,
denunţîndu-1. Rufele murdare se spală-n familie. Erau
cu toţii la cheremul lui, aşa c-au fost nevoiţi să-şi ţină
gura.
Cineva îl întrerupe :
— Aşa se şi vorbea.
— Şi e adevărul adevărat. Altfel, l-ar fi încălecat cu
toţii. Aşa se-ntîmplă, pesemne, peste tot. Sînt mulţi
care bagă mîna-n sac, dar trebuie să-şi împartă prada
după rangul pe care-1 au. Cel care-i sus de tot, ia
cel mai mult ; cel de la mijloc, numai pe jum ătate;
cel care-i mai jos, şi mai puţin. Iar cel care-i la coadă
de tot, aşa cum sîntem noi, nu mai ia nimic. De-ar
trebui să tăinuim vreo afacere de-a lor, sau dacă i-am
putea măcar ameninţa, atunci ne-ar da şi nouă ceva,
fie chiar şi firimiturile. Dar cum noi sîntem muţi ca
un cimitir, nici nu ne bagă-n seamă. Şi ne mai mirăm
de ce nu vine stăpînirea să cerceteze toate astea şi să
facă nişte legi drepte care să nu părtinească pe nimeni.
N-ar trebui să facă decît o mică sforţare pentru a se
trece la o reformă generală, dar nu face nimic. Pun
prinsoare pe orice, fără să-mi fie teamă c-o să pierd,
că cei de sus, ca şi cei de aici şi ca şi alţii au capitaluri
şi moşii prin alte părţi. Cu cît sînt mai mari, cu atît
sînt mai puternici şi cu atît sînt mai străini de ne­
voile ţării. Vorbesc de patrie şi de patriotism, dar fap­
tele lor n-au nici o legătură cu ceea ce s^un. Dragostea
pentru ţară, patriotismul toate astea sînt bune pen­
tru oameni ca noi, care închidem patria între dealurile
astea ce ne înconjoară satul. Cu cît e mai mică, cu
atît o simţim mai aproape de suflet. Pentru ei, nu. Ei

53
au călătorit mult şi cunosc toate cele cinci părţi ale
lumii. Fiecare e la fel de frumoasă, sau mai frumoasă
decît ne putem noi închipui. Ei s-au obişnuit cu călă­
toriile şi merg peste tot cu uşurinţa cu care ne mişcăm
noi pe cărările astea. 'Dacă-şi schimbă locul, pe ei nu-i
cuprinde neliniştea.
— Şi ce trebuie să facem ?
— Să-i facem să se teamă, Mariano. Să le fie frică.
Să le arătăm prin fapte ceea ce putem face. Asculta-
ţi-mă pe mine : dacă vrem să cîştigăm ceva, o să putem
cîştiga. Astăzi, ăsta o să spună : „Mi-au dat cu ţărînă
în ochi, ca să plec. Şi-am plecat." Mîine, o să vină
rîndul altuia. Şi-ncet-încet or să înceapă să-şi dea seama
că nu ne mai e frică. Şi că teama aceea grozavă începe
să ne părăsească. Că nu mai întindem mîinile să cerem,
ci să pretindem ; să luăm.
— E drept, spune Mariano. Sim6n e un laş. Se teme
şi nu-şi dă seama pe cine apără. Stăpînii însă au ne­
voie de noi aşa cum sîntem : răbdători, resemnaţi şi
slugarnici. Dacă ne schimbăm, sărăcia în care ne zba­
tem are să fie şi ea o armă împotriva noastră. Şi cum
ei sînt puternici or să ne poată sili.
— Crezi c-or să ne poată ? întrebă moş Alberto.
— Nici nu mă-ndoiesc.
— Poate că da. Dar asta nu înseamnă mare lucru.
— Şi de ce nu ?
— Pentru că vor trebui să se-nfrunte cu noi.
— Ei, şi ?
— Şi vor trebui să ne recunoască atunci ca pe o
forţă şi nu ca pe nişte supuşi.
Se apleacă şi caută un băţ. îl găseşte. Se-ndreaptă,
pe brînci, pînă la Mariano, îi ridică piciorul şi-i spune :
— Apasă ! Apasă cu putere ! încă ! Mai tare ! în ­
cearcă să-l rupi ! Noi trebuie să le-arătăm... Să le-ară­
tăm ! Dar nu prin vorbe. Prin fap te!
îl priveşte pe Mariano de jos în sus, în întregime,
apoi puţin cîte puţin. îl înşfacă. îi pune mîinile pe
umeri, îl apucă bine şi-l sileşte să se aplece spre pă-
mînt, apoi îi spune :
— Fapte de felul Ista.

54
 Ca asta £6 Câte o face el acum, prinzîndu-i ufl
deget sub talpa sandalei şi încercînd să i-1 strivească :
— Trebuie să apeşi ! S-apeşi cu putere ! Aşa !
Pînă-1 zdrobeşti... Iar tu să rabzi. Să lupţi. Să auzi cum
ţipă, dar să nu-ţi fie milă. Să-l zdrobeşti. Să-l zdrobeşti
pînă nu mai rămîne nimic care să se mai zbată.
Mariano încearcă să se zbată. începe să se zvîrco-
lească, să înghită praf şi să lupte pentru a-şi înăbuşi
durerea. Trupul îi rămîne încremenit şi încovoiat sub
durere, iar mîna liberă se urcă pe piciorul lui moş
Alberto, se opreşte, apucă bine şi strînge cu putere.
Şi cad amîndoi. Şi se rostogolesc unul peste altul. Şi
se luptă ca nişte animale. Şi se despart. Şi se privesc cu
tristeţe parcă, îndelung, tulburaţi. Şi atunci moş Al­
berto, cu răsuflarea întretăiată, spune :
— Aţi văzut ? Aţi văzut deosebirea ? Arată, ara-
tă-le degetul, Mariano. Să vadă că-1 ai. Să vadă ce-ai
apărat. Şi băţul. Arată şi băţul. Să spună şi ei dacă
nu-i asta calea prin care înveţi ceva. (Mariano scor­
moneşte pămîntul, caută.) E drept, eşti mai puternic.
M-ai înfrînt (Juan Manuel lasă să-i cadă bulgărul
de ţărînă) şi asta pentru că te-ai apărat. Numai pen­
tru asta. (Tomăs îşi întoarce capul de la Mateo). Pentru
că te-ai zbătut. (Âlvaro trage aer în piept, cu putere.)
Pentru că, într-adevăr, te-a durut.
Mariano găseşte ceea ce la început fusese un băţ şi-l
arătă pe rînd, celui dintîi şi celui de al doilea. Celui
de al treilea şi celui de al patrulea, de la primul pînă
la ultimul. Dar nu se ridică : stă cu un genunchi pe
pămînt, cu degetele răşchirate ca şi cum s-ar fi pregătit
să se scoale. Cu mîna întinsă, ca un cerşetor.
Şi oamenii încep să vorbească.
Zacarîas :
— Nu trebuie să mai vorbim despre asta. Nimeni
n-o să uite.
Pedro :
— Bineînţeles că nu.
Juan Manuel :
— E limpede.
Mariano :

55
 — Trebuie să facem ceva cît mai repede.
Şi moş Alberto :
— Chiar mîine.
încheie şi începe să rîdă, dar rîsul lui pare o mască
imensă ce-i acoperă faţa în care s-au îngropat atîtea
dureri. îşi întinde braţele în lături, apoi le ridică şi-i
cheamă lingă el, pentru a le spune frăţeşte :
— Chiar mîine. N-avem decît să urcăm dealul, să
intrăm în curte şi să tăcem mîlc. Să-i privim drept în
faţă. Cu hotărîre. Şi să aşteptăm. Iar poimîine la fel.
Şi răspoimîine. Şi răsrăspoimîine. Şi ei trebuie să mă-
nînce. Să vrem, numai. Cu voinţa se pot răsturna pînă
şi munţii. Şi cerul. Asta am citit-o într-o carte. E drept
că în carte se spunea că asta se poate face prin cre­
dinţă. D ar credinţa şi voinţa e acelaşi lucru. De crezi
— vrei. Şi de vrei — poţi. Aşa că nu trebuie să ne
mai codim. Să ne luăm inima-n dinţi şi să facem ceva.
De-ajuns de cînd ne uităm cum se crapă pămîntul de
secetă. Şi cum se prăpădesc semănăturile. Şi cum ne
cer copiii de mîncare. Şi cum dau femeile din cap
blestemînd ceasul cînd ne-au cunoscut. Şi cum se văietă
bătrînii. Şi cum noi ne urîm de moarte cînd auzim
că telalul începe de la o sută sau de la cincizeci şi
ştim că, dac-am ridica mîna, apa ar fi a noastră pentru
că nimeni nu dă mai mult. Dar nefăcînd asta, vă jur
că ei ar fi imediat nevoiţi să se gîndească la mijlocul
de-a ne asigura pîinea cea de toate zilele. Se cuvine
să fim buni. Şi răbdători. Şi să ne iubim ca nişte fraţi
ce sîntem. Pentru că spune Dumnezeu : „Iubeşte-1 pe-a-
proapele tău ca pe tine însuţi, pentru că şi eu te iubesc
pre tine“. Adevărata bunătate trebuie să pornească din
suflet. Dar cum ? Spuneţi-mi, cum vine asta ? Să trăim
rău toată viaţa aşteptînd ca Dumnezeu să ne poarte
de grijă ? Altfel nu se poate ? Ori e albă, ori e nea­
gră. Ori stăm afară, ori înăuntru. Ori la frig, ori la
căldură. Cam aşa se spune în cartea aceea, după cite
am putut eu înţelege. Trebuie să ne supunem voinţei
Domnului şi să înţelegem că nu putem avea totul, pen­
tru că ne-am născut săraci. Dar să se ştie că sîntem şi
noi oameni. Şi cu asta, basta. Fiecare la casa lui. Socot

56
că-i mai bine sa ne luiptâm ca oamenii decît să ne lă­
săm zdrobiţi fără să crîcnim măcar.
Unii spun că sînt de aceeaşi părere, că aşa-i bine, că
aşa ar fi trebuit să facă de mult. Alţii aprobă în tăcere
şi se îndepărtează. Moş Alberto îi priveşte, merge ală­
turi de ei şi continuă să le vorbească despre ceea ce
jplănuieşte. îi atrage de .partea lui. îi previne. îi pune
in gardă. îşi întoarce capul şi-l vede pe Manuel aş­
teptând în acelaşi loc. Ridică rnîna şi-l cheamă.
Dar Manuel aşteaptă.

Nu ştie de cînd. Poate de-o oră. Sau de două. Sau

poate de mai puţin. N-are importanţă. Singurul lucru
care-1 interesează cu adevărat e să privească îndelung
locul unde-au stat ei şi să-şi reamintească totul. Se
gîndeşte la Zacarias, tatăl lui Pedro şi fratele mai mare
al lui Salvador ; la femeia acestuia, Angela ; la pămîn-
tul lor. îi aude încă şi-l doare văzînd cît de uşor şi
cu cîtâ nepăsare au ajuns la convingerea că totul e
pierdut.
Pentru că el ştie. El, Manuel, soţ, tată şi plugar, ştie
ce-nseamnă pămîntul ; ştie ce reprezintă acesta. Ştie
că dacă spui că-i bun înseamnă să lupţi pentru el, să
lupţi pînă nu mai poţi şi-n cele din urmă să taci, să te
prefaci că te sforţezi mai mult, dar să te linişteşti.
— Linişteşte-te, mi-a zis Ana cînd i-am spus că nu
pot să cred că mi-am pierdut copilul.
— Nu pot.
— încearcă, mi-a zis ea.
— Spune-i înecatului să respire şi ologului să umble.
— Te-nţeleg, mi-a răspuns ea, dar am vrut să
te-ncerc.
— De ce să mă-ncerci ? am întrebat-o ea.
— Să văd dacă te doare aşa după cum spui, mi-a
răspuns ea. Tonia te-a părăsit, dar o să se întoarcă.
O să-şi dea seama că nu s-a purtat bine şi că n-ar fi
trebuit să vorbească despre tine tot ce-i vine la gură,
aşa cum face acuma. Cu' toate că tot ceea ce domo­
leşte durerea nu-i decît minciună. Şi cum amîndoi

57
suferiţi, nu cred c-o sa vă mai puteţi înţelege. Vedeţi
lucrurile în chip diferit.
— După ea, ar fi trebuit să plîng, am spus eu.
— De ce ? m-a întrebat ea. Dacă ai fi plîns, l-ai fi
regretat mai mult ?
Eu m-am bucurat şi i-am răspuns:
— Nu. Fireşte că nu, Ana.
— N u trebuie să te schimbi, Manuel, mi-a spus ea.
— Mi-ar fi cu neputinţă,
iar ei s-au obişnuit să tragă targa pe uscat. Şi nici unul
din ei n-ar primi să i se taie un picior. Dacă-l doare,
rabdă durerea la fel ca mine. Oricît de mare mi-ar fi
deznădejdea, rabd. Dacă durerea te sfîşie, găseşte-ţi
leacul singur şi rabd^o pînă la cap. Şi nici atunci să
nu te dai bătut. Strigă, vaită-te sau roagă-te lui Dum­
nezeu să aibă grijă de tine, să-ţi aline chinul. Dacă ţi-l
alină, te bucuri. Cum să nu te bucuri ? Un picior doar
face parte din tine. Uneori poţi trăi şi fără un picior,
sau chiar fără amândouă., Şi fără mâini. Dar nimeni
nu vrea'. Nimeni nu vrea să se dea bătut...
Atunci, ^face-un semn. îşi îndreaptă arătătorul spre
locurile unde au stat ceilalţi, şi-n timp ce le rosteşte
numele, încuviinţează :
— Jesus, saşiul, da.
— Şi Âlvaro.
— Şi1 Salvador.
— Şi Zacarias.
— Şi fiul lui, Pedro.
Pe toţi ceilalţi. Pe cei care-i cunoaşte şi pe cei pe care
nu-i cunoaşte. Pe cei din Tiata, din Pulgaro, din Cam-
pillo sau din Purias. Pe cei care au renunţat să ofere
mai mult pentru că nu le place să se bizuie pe noroc
şi pe cei care se mai încăpăţînează încă să ţină piept
sărăciei. Pe cei care şi-au spus lor înşişi, plini de curaj,
că trebuie să-şi părăsească, pentru un timp, pămîntul
ca să se ducă la puţurile din Condomina pentru a se
intoxica înghiţind sulf, să cadă. la pat, să zacă şi,
vindecaţi doar pe jumătate, să se întoarcă din nou la
lucru, pentru a le putea- trimite bani celor de-acasă,
precum şi pe cei care preferă să le fie foame şi să fie
înşelaţi, dar să se poată duce, la căderea nopţii, la

58
marginea ogorului celui care are . putinţa să şi-l irige
ca să simtă mirosul pământului şi al apei care se Îm­
preună, precum şi pe cei care înfruntă realitatea fără
şovăire, pentru a ieşi o dată din agonia în care se află
şi care simt, din instinct, că trebuie s-o îndepărteze cu
orice preţ. Dar una-i să te gîndeşti singur şi altceva să
încrunţi duşmanul. Trebuia să le-o ţi spus, ştiu. Dar,
ca întotdeauna, am tăcut. Şi-apoi, cînd nu mai ai de
convins pe nimeni, nici unui tată nu-i trece prin minte
că fiul lui ar putea să moară. îl vede bolnav. îl vede
şi presimte. Şi dacă se gîndeşte bine, şi-l smulge din
suflet. îl dă afară. Dar de spus, asta n-o spune la ni­
meni, nici chiar lui. Se teme. Omul se teme întotdeauna
să spună ceea ce gîndeşte. Iar ei..., da, asta-i, ei în­
drăznesc. Spun că iubesc pămîntul mai mult ca oricare
şi-şi fac curaj. De ce ? Pentru că mint. M in t! Eu n-am
spus aşa ceva şi le-am dovedit că-l iubesc. Un copil,
da. Şi altul, dacă aş mai avea. Şi pe nevastă-mea...
Da, ştiu ce-ar spune Tonia, dacă m-ar auzi vorbind
astfel. Adevărul însă sună întotdeauna a adevăr. Dar
pricinile ? Ce ştiu eu ? Poate că sînt numai o închipu­
ire. Şi nu pot tăgădui faptul că ea n-ar avea motive,
mai ales acum. îm i pusesem în gînd să-mi trimit copi­
lul la gîrlă, după prundiş, iar cînd am vrut să-mi în­
drept greşeala a fost prea târziu. Dar, oricum, trebuia
să găsesc ceva ca să ne putem duce zilele. Şi-am găsit.
Şi asta-i ceea ce nici Jesus, saşiul, nici Zacarias, nici
toţi ceilalţi nu înţeleg. Ei cred c-au făcut îndeajuns şi
că au tot ce le trebuie. Dar a dori un lucru înseamnă
să lupţi pentru el cu îndîrjire, întotdeauna.
— întotdeauna, ăsta-i un cuvânt care te învinuieşte,
a zis Ana, cînd i-am spus că mi-ar fi cu neputinţă să
mă schimb.
— Chiar dacă mă simt distrus, i-am răspuns eu,
tot n-o să-i fac pe plac. Nimănui nu i-a părut mai rău
ca mie ică n-am putut să plîng. Dar acum, chiar dacă
aş putea s-o fac, mi-ajş înghiţi lacrimile.
Şi ea mi-a răspuns:
— Uneori, făcând rău te mai uşurezi, E W şi cum
ai arunca jos un lucru care te apasă.
Şi eu i-am spuş;

59
. — E foarte adevărat,
ţi poate că de asta m-am purtat aţa. Poate că de asta
am venit în ţaţa ei fără să vărs măcar o lacrimă; ca
să-i fac rău. N-am plîns. Am dat pătura la o parte
ţi i l-am arătat aţa cum îi arătam, în fiecare zi, unel­
tele pentru a le pune la locul lor, în timp ce noi ne
spălam. Oricine în locul ei ar fi gîndit la f e l ; dar ţi
dacă ar fi fost în locul meu. Aici e greutatea cea mare
cu oamenii: nici unul nu poate pătrunde în sufletul al­
tuia. Eu nu pot ţi niciodată ca Zacarîas sau ca moţ
Alberto, de pildă. Pămîntul însă e la fel pentru toţi.
Pare ciudat, dar ăsta-i adevărul. Aici s-au născut toţi,
aici au trăit ţi aici vor îmbătrîni. Ca niţte pietre. Au
căzut de sus ţi-au rămas aţa, veacuri de-a rîndul, fără
voinţă, fără să fie măcar în stare să-i spună ceva fiu­
lui sau mamei, până ce nu e prea tîrziu. Da, da. Sîn-
tem ca niţte pietre. Vrem nu vrem, asta e. Pietre că­
zute de sus care trebuie să rămână veţnic în acelaţi
loc. Ca niţte stînci. Zacarîas e ca o stîncă. Şi Jesus,
saţiul. Şi Tomâs. Chiar ţi eu... Numai că eu mă îm­
pac cu gîndul ăsta, în timp ce ei vor să se miţte. Eu
mă agăţ. înfig unghiile ţi dinţii ţi mă agăţ...
Şi se agăţă de Juan Manuel şi de Ângela pentru că
i-a auzit făcîndu-şi fel de fel de planuri şi că i-au
spus că ei n-ar schimba niciodată nici măcar o palmă
din pîrloaga lor pentru tot ceea ce se scrie prin ziare.
De Jesiis saşiul, care şi-a făcut armata într-un ţinut
unde apa umplea, pînă sus, toate canalele, dar el, de
îndată ce s-a liberat, s-a întors în sat. De Âlvaro care,
ori de cîte ori primeşte un răspuns favorabil la cere­
rea lui de serviciu în Sontomera, nu vrea să plece pen­
tru că nud lasă inima să părăsească ceea ce blestemă
cît îi ziua de lungă. Şi de altul. De toţi cei pe care
nici nu-i cunoaşte măcar, dar îi vede întorcîndu-se la
casele lor, măsurînd drumul sau socotind pe degete
pentru a se convinge că chiar atunci cînd Ie lipseşte
apa, ei tot continuă să cîştige. De cel pe care-1 salută
sau nu. De cel care-i dă bună ziua clătinînd din cap.
De moţ Alberto, nu. Moţ Alberto aţa a fost de cînd
îi lumea. A spus că nu va lua pămînt în arendă ţi s-a
ţinut de cuvînt. A suferit de foame. A căzut casa pe
el şi a trăit din mila altora. De-altfel, şi noi am trăit
tot cam aşa. Aşa că şi cînd spune că trebuie să ne
încrucişăm braţele şi să aşteptăm, are dreptate. A su­
ferit puţin din cauza pămîntului şi puţin îi pasă. Dar
ei, ei care s-au jertfit tot timpul pentru a-şi păstra
bucăţica de pămînt, nu se poate să nu le pese. Altfel...
mai ştiu eu... Eu nu sînt chiar atît de isteţ ca să pot
să-mi dau seama. N u sînt nici un tată bun, ştiu şi asta.
Nici bărbat măcar. Dacă aş fi, atunci lucrurile ar sta cu
totul altfel. Dar un plugar bun, asta sînt. De ce ? Pen­
tru că sînt şi gata. Pentru că-mi place pămîntul mai
mult decît orice. Şi pentru că-mi place, o să strig mai
tare decît toţi. Jur că, începînd de mîine, o să strig.
Şi-o să mi se dea apă. Şi-o să fiu mai bucuros ca-n ziua
de paşti, cînd o să le dau bineţe oamenilor. Şi-o să
pot spune: „Am căpătat-o, Tonia. Am căpătat-o.K
Şi-o să alerge cu toţii să vadă cum curge apa peste
pămîntul meu. Şi-o să înghită-n sec. O să turbeze. Şi
poate că o să mă scuipe. O să mă bată. O să mă so­
cotească laş, ticălos, sau mai ştiu eu ce. Eu însă o
să-mi privesc pămîntul. O să-mi privesc pămîntul şi-o
să le spun: „Minţiţi-vă ! M inţiţi-vă! Purtaţi-vă ca şi
cum nici nu v-ar păsa. Cel de Sus are răbdare. N u se
grăbeşte. Pecetluiţi-vă gurile cît puteţi mai bine, că
El e răbdător şi aşteaptă să vă vadă murind, să vă
îngroape şi să pună pe alţii în locul vostru. “ N-o să
mă înţeleagă, ştiu. Dar eu o să-mi privesc pămîntul...
îşi duce pumnii la ochi şi apasă ; plînge şi geme,
reluîndu-şi mersul ca un orb, şovăind. Se opreşte şi
bîjbîie. Şi porneşte din nou pipăind cu mîinile şi pi­
cioarele, în timp ce pietrele, lovite, zbîrnîie şi se ros­
togolesc. ■
Poate să revină. Să revină şi să pornească la drum,
să străbată distanţe mari, să ajungă dintr-un sat în-
tr-altul, să intre într-un tîrguşor şi să ceară de lucru,
să închirieze o cameră, să plătească atunci cînd i se
plăteşte lui, să cumpere pe datorie, să se încalţe, să
bea şi să se îmbete, să cînte şi să spargă felinare, să
spună că nu-i însurat şi să-şi facă de cap, să mintă şi
să înşele, să cerşească şi să umble ca un vagabond, să
fure pînă ce-,1 vor prinde şi băga la închisoare de

CI
unde va ieşi repede pentru a se reîntoarce în acelaşi
loc ca să-şi bea şi puţina ruşine care i-a mai rămas. Să
uite de Tonia şi de Enrique, să uite de gîrla din Viz-
naga şi de cea din Purias, să uite de licitaţie ; ca şi
cînd el n-ar fi fost niciodată Manue'l, ci Pablo, Ju-
liin, sau Alfredo, sau oricare altul dintre oamenii
aceia care sînt executaţi zilnic prin oraşele mari şi
despre care se scrie prin ziare ; oameni obosiţi, sătui
de viaţă, care nu mai cred în nimic şi care nici nu
mai au de ce să se agaţe. Şi să nu mă mai întorc nici­
odată acasă, la nevastă-mea, care mă aşteaptă cu ţi­
petele şi văicărelile ei, deoarece-şi dă seama că se duce
şi ea la fund, iar ca să se salveze îmi vorbeşte mereu
de copilul mort şi de răzbunare, ameninţîndu-mă că
pleacă să se vîndă ca să ştiu şi eu ce-nseamnă o pier­
dere ca a ei şi să văd cit îi de rău să rămîi, o singură
noapte măcar,' fără nimeni lingă tine. Ca şi cînd eu
n-aş ş ti!... Ca şi cum aş mai avea ceva de învăţat...
Dacă-mi mai rămîne ceva de învăţat, e numai ui­
tarea.
Şi cu cît doreşte mai mult să facă toate astea, cu atît
mai grăbit înaintează pe potecă, aruncîndu-şi ochii
peste cîmpie, pentru că aşa trebuie să fie şi nu altfel.
S-ar putea, totuşi, ca în cele din urmă să nu fie chiar
aşa, dar atunci eu n-aş mai fi Manuel, şi nici ea Tonia,
şi nici copilul nostru n-ar mai fi mort. Şi nici unul din
noi n-ar mai sta nici o clipă pe pământul ăsta. *Dar
eu sînt Manuel şi ea e Tonia, iar Pământu-i pământ...
Sub picioarele lui care se tîrăsc pămîntul e tare şi
scîrţîie. Se împiedică şi cade. Scuipă pămîntul din
gură şi, încercând să se ridice, înjură. Blestemă obo­
seala care-,1 apasă şi-i înţepeneşte spinarea. îşi dă capul
pe spate şi priveşte în jur. Nu-i nici o umbră în afară
de-a lu i: se mişcă, merge, porneşte iarăşi la drum,
aleargă şi înaintează repede spre casă.
Şi strigă :
— Tonia !...
Şi-şi vede din nou umbra strîngîndu-se parcă pentru
a trece neobservată, oprindu-se un moment şi şovăind,
iar în cele din urmă continuîndu-şi fuga.
Repetă :

62
 — Tonia !...
Şi se ridică şi aleargă şi strigă din mijlocul cîmpului
şi-a nopţii numele aceleia care îi sfîşie sufletul, adînc,
pînă-n străfunduri, pentru a-1 convinge că totu-i sfîrşit,
fără putinţa întoarcerii.
— Tonia-a-a !...
Trece peste-un alt ogor, ajunge lîngă gard, deschide
poarta, intră-n casă, priveşte spre camera de-alături
şi vede lumina aprinsă, .tremurînd sub uşă. Ciocăneşte.
Bate din ce în ce mai tare, apoi tot mai încet, pînă
cînd renunţă, se întoarce şi se aşază pe un scaun, aproape
de masă.

Crede că va înnebuni, că-şi va vărsa şi puţina viaţă

pe care-o mai are şi va muri. Sîngele-i biciuie obrajii
de parcă ar vrea să ţîşnească afară. I se taie răsufla­
rea. Scuipatul i se îngroaşă în gură şi devine cald şi
amar ca rădăcinile. De-atîta amărăciune simte că se
aprinde.
Tonia, înăuntru ; de cealaltă parte a uşii.
Şi el, Manuel, afară.
Ea, ascultând.
Şi el, Manuel, aşteptînd, chinuindu-se, închipuindu-şi
ceea ce trebuie să se fi întâmplat, nu de mult, într-un
ungher oarecare şi ceea ce dacă nu acuma, mîine va
trece, fără îndoială, din gură în gură — cum că el,
Manuel, tatăl lui Enrique şi soţul Toniei, nu numai
c-a pricinuit moartea copilului, dar a şi consimţit ca
Tonia...
Şi parcă o vede. O simte. Aude ce-şi spun, ea şi
celălalt, stînd acolo pitiţi, împreunaţi, ascunşi, în timp
ce Ramon, căci nu poate fi altul decît neruşinatul
acela de Ramon, o pipăie, o strînge în braţe. Iar ea,
Tonia cea de întotdeauna, mai fierbinte ca jarul, mai
pătimaşă ca însăşi patima şi mai interesată ca un per­
ceptor, discută, preţul — „plăteşte bine, fă tot ce vrei
cu mine şi termină cînd ai chef, căci ce-o fi, o să ve­
dem1 după aia“.
E sigur că ea-i dincolo, şi-n afară de groaza şi ru­
şinea care-1 cuprinde în faţa uşii, în timp ce stă cu capul

(53
aplecat şi spatele încovoiat, mai e şi mînia care-i fur­
nică palmele. Mai e şi neliniştea, şi frămîntarea ; şi
gestul înspăimîntător al răzbunării şi nehotărîrii.
Ar putea să spargă uşa, să se ridice şi să strige, să
intre peste ea cu forţa, lovind-o, înjurînd-o, aruncîn-
du-i în faţă vorbe care s-o doară, în legătură cu pîn-
gărirea patului şi-a casei şi pe care eu, Manuel, numai
spunindu-i-le, o pot umili mai mult decît îşi poate în­
chipui. Lucruri aşa, ca moartea copilului care a îndu­
rerat-o atîta ; sînt sigur c-a îndurerat-o foarte mult.
Ceea ce n-a împiedicat-o şi nici n-a oprit-o să vie şi
să-mi ceară anumite lucruri. Avea nevoie de asta, a
intrat în cameră, s-a uitat la mine şi-a spus :
— Te urăsc.
Iar eu am luat-o în braţe şi m-am culcat cu ea.
— O să te urăsc, întotdeauna. întotdeauna, mi-a
spus. Şi eu m-am mai culcat o dată cu ea, iar ea a re­
petat din nou că într-o zi sau alta are să se răzbune
pentru toată suferinţa pe care i-am pricinuit-o.
— E murdar, mi-a spus ea, murdar şi respingător.
A doua zi s-a întîmplat acelaşi lucru. S-a culcat iar
cu mine, spunîndu-mi că e de necrezut că eu îi pot cere
asemenea lucru, atîta timp cît trupul copilului nostru
nu s-a răcit încă de tot.
Iar eu, dîndu-mi seama că nu facem bine ceea ce
facem, i-am spus:
— Să renunţăm atunci, Tonia. Să renunţăm şi să
suferim. Să suferim !...
Ea a aşteptat să termin şi mi-a spus:
— Niciodată ! înţelegi ? Niciodată n-o să mă mai
culc cu tine. Mai bine cu primul-venit, cu oricare al­
tul, dar cu tine niciodată...
Iar eu i-am răspuns:
— O să trăim în aceeaşi casă şi n-o să ne mai culcăm
niciodată unul cu altul.
Şi ea, aproape mulţumită, mai bine zis bucuroasă,
a continuat:
— O să fie mai bine aşa. Ura o să crească. Cu cît
o să te doresc mai des, cu atît o să te urăsc mai mult,

64
Tu şi eu ne dorini mereu. Dar într-o zi sau alta o să
izbucnim.
Şi iată c-a izbucnit. S-a întors şi se află de cealaltă
parte a uşii.
Iar el, Manuel, afară.
Ea ascultă, trage cu urechea.
Şi el, Manuel, copleşit de durere, ca în prima noapte :
singur, în liniştea camerei şi a luminii. Lumina de sub
uşă e ca o viperă ce se odihneşte pe prag, înspăimîn-
tîndu-te, sau, mai m u lt: ispitindu-te, chemindu-te,
atrăgîndu-te cu felurite imagini, cu amintiri de trup
gol, de sini tari, de carne cuprinsă în mîini, de coapse
fierbinţi, de gesturi şi fapte săvîrşite Dumnezeu ştie
unde şi-n ce fel...
El tremură, o doreşte ; plin de ură însă, o blestemă
strigîndu-i numele din toate puterile:
— Tonia !... Tonia !
O strigă fără să privească, fără să-şi ridice capul
dintre mîini, dintre mîinile pe care şi le trece peste
faţă de nenumărate ori, de parcă ar vrea să şteargă
sudoarea, neliniştea şi murdăria, pentru că sînt o cîrpă
murdară, moale, căci n-am curajul să mă arunc asupra
uşii, s-o scot din balamale şi să pătrund înăuntru, s-o
dau jos din pat, s-o lovesc şi să-i arunc în faţă toată
neruşinarea. Tîrfa !... M-asigurase c-aşa o să facă pen­
tru ca să urăsc pămîntul şi să rămîn singur, singur cuc,
iar acum a făcut-o. Sînt sigur că şi-a făcut de cap.
Şi-a făcut de cap cu Ramon ; căci, sînt sigur, el i-a
dat banii şi mi-a pus coarne ca să rîdă toată lumea
de mine, să mă arate cu degetul şi să mă dispreţuiască
mai mult chiar decît m-a dispreţuit după moartea co­
pilului. Şi nu mi-ar păsa prea mult de asta, dar sufăr...
Şi totuşi trebuie să rămînă de cealaltă parte a uşii,
să vadă iumina, să-şi închipuie fel şi fel de lucruri,
cu ochii, mici, lipsiţi de orice gînd, pironiţi, asemeni
unor cuie, pe dunga luminoasă de sub ■uşă. Fără să se
mişte. Fără să ştie ce trebuie să facă, fără să pot face
nimic, - dracu să mă ia, fără să pot face absolut nimic,
căci sînt singur şi nu pot înşela pe nimeni. Fără să în­
cerc, măcar. Stă în aceeaşi poziţie, ca în prima lor
noapte de tineri căsătoriţi, cînd, pentru a n-o ruşina
5 — M oarte la licitaţie 65
înainte de vreme şi pentru a respecta un vechi obicei,
am primit să rămîn aici. M-am aşezat unde stau acum
şi, în timp ce ea se dezbrăca, ascultam...
Acum îşi aduce aminte : clipa cînd a salutat-o prima
oară, primele cuvinte, întîlnirea, primele mîngîieri, cu­
vinte care, de data asta, au fost înlocuite cu bani... Abia
acum- îmi dau seama că Ramon, atunci cînd căram paie,
mi-a spus ceva, dîndu-mi să înţeleg că dacă nu acum,
ceva mai tîrziu, Tonia o să se ducă la el şi-o să-i cadă
în braţe, ca toate celelalte femei care-l ştiu plin de bani
şi flăcău tomnatic, bine văzut de toţi, în stare să între­
ţină o familie întreagă ; şi să facă în aşa fel încît copiii
lui să treacă drept ai altora, ca nişte fraţi buni din ace­
laşi tată şi aceeaşi mamă, pentru că tatăl, încornoratul,
recunoaşte orice numai să scape de nevoi, numai să aibă
ce să le dea de mîncare la cei care sînt într-adevăr ai
lui, ca şi în cazul meu, dacă ar mai trăi Enrique...
Doamne!... Pentru că Tonia îl iubea atîta, ar fi putut-o
face mai dinainte. Mi-ar fi fost ruşine ?... Poate că da.
Ţi-e tare ruşine pentru copilul tău dacă n-ai cugetul îm­
păcat. Dar un copil te sileşte la multe. Eu, cel puţin, ca
să nu moară, aş fi primit mai degrabă să-mi fie ruşine.
Le-aş fi înlesnit întîlnirile cu plăcere. Sau aş fi stat de
pază ca să nu-i supere nimeni. Dar ea a aşteptat să ră-
mînem singuri ca să nu mă mai pot sprijini pe nimeni,
să mă prăbuşesc drept în prăpastie, să deznădăjduiesc
şi să urăsc pămîntul. Ca şi cînd aş putea să-l urăsc !...
Instinctiv, întinde mîna spre masă, ia banii pe care
i-a lăsat ea acolo şi-i numără. îi numără din nou, încet,
temîndu-se parcă să nu greşească. Luptă cu el însuşi pen­
tru a găsi o rază de lumină, picul acela de curaj de
care are nevoie un om pentru a putea primi o favoare
şi pentru a nu îngenunchea aşa cum fac eu acuma, în-
chipuindu-mi-o pe Tonia în braţele lui Ramon, ca şi
cînd cea mai mare nenorocire, mai mare chiar decît foa­
mea şi stăpînii, asta ar fi, asta şi nu pămîntul pe care
eu, cu banii ăştia l-aş mai putea scăpa ; cel puţin acum
cînd Tonia s-a îndepărtat de mine şi cînd, mai devreme
sau mai tîrziu, dacă nu pentru a se răzbuna ca în cli­
pele astea, o s-o facă din plăcere. Şi pămîntul, pe lîngă
o recoltă bună, o să-mi dea pîine pentru tot anul şi bani
66
ca să plătesc arenda, reuşind în acest ţel să-l păstrez
mai departe, ca şi cînd ar fi al meu...
Socoteşte, se bucură, zîmbeşte umilit şi uimit de jos­
nicia lui, clatină din cap dîndu-şi dreptate şi întrebîn-
du-se dacă-i posibil să accept cu atîta uşurinţă şi josni­
cie să port coarne ca Jeronimo sau ca Bernardo, care
trebuia să-i considere pe Mateo şi pe Engracia ca pe
propriii lor copii şi să se poarte cu ei cu toată dragostea,
ca şi cum ar ţi trup din trupul lor, ca să nu dea naştere
la bănuieli, cu toate că toată lumea ştie adevărul. Ca e i!
Poate... Poate chiar de mîine. Pentru că o să-i iau.
Să nu mi se spună mie Manuel, dacă nu-i bag în buzu­
nar. Şi nu ca să-i păstrez, nici ca să-i m ănînc; ci ca să
urc pînă sus, la Alporchon, să iau parte la licitaţie, fără
să ţin seama de ce s-a pus la cale pe ogorul lui David
între moş Alberto şi ceilalţi; nici unul n-ar fi primit
să facă ceea ce eu sînt pe cale să fac, dar într-o bună zi
0 s-o facă şi ei.
îşi aţiasă palmele pe obraji, iar colţurile gurii şi ochii
1 se strimbă în fel şi chip. îşi lasă apoi mîinile în jos,
dar şi le duce repede înapoi, căci nu ştiu ce să fac, pe
ce drum s-o apuc, ce să spun, să mă rog sau să blestem,
acum cînd ea, lipită de uşă, ascultă şi se bucura de su­
ferinţa mea. Da, da : nu trebuie să mă înşel. Se bucură.
Fiecare răsuflare de-a mea o umple de mulţumire. Fie­
care din mişcările mele o aţîţă pentru că nu ştie la ce
să se aştepte de la mine. De altfel, o să vadă curînd.
întredeschise gura şi tuşeşte, aproape cu frică, fără
a slobozi însă zgomotul din gîtlej, ca şi cînd ar fi să-
vîrşit o greşeală de care s-ar fi căit chiar în clipa aceea,
îşi aude inima bătînd ca un ciocan şi îşi simte sîngele
plesnind lîngă tînuple ca un bici care cade pe spinarea
unui animal. Se lasă pe vine şi se închide în el încer-
cînd să se liniştească, luiptînd cu întunericul din cameră,
cu glasul din el şi cu gîndurile care se abat asupră-i ca
o ploaie cu vînt şi grindină peste un acoperiş putred.
Ea ca şi cum s-ar îneca, ar muri şi ar învia pe neaştep­
tate într-un loc unde nu se ăfllă decît el singur.
Ameţeşte, i-e teamă şi stă la pîndă ; începe să tu­
şească şi încearcă să se abţină ; ascultă şi se forţează să
tacă, dar tuşeşte iar, mai lung, mai tare, mai gros. îşi

5 67
înfige ochii din nou asupra dungii de lumina pentfu ă
vedea dacă scade în cazul cînd ea s-ar apropia ; face
un pas înapoi, retrăgîndu-se instinctiv, ca în prima
noapte de după nuntă cînd eu, nehotărît şi stîngaci, am
tuşit de nu ştiu cîte ori şi, pentru a pune capăt acelei
stări, am început să zgîrîi masa cu unghiile pentru a
vedea dacă nu cumva, crezînd că sînt la uşă, îmi va
răspunde. Iar ea mi-a răspuns deschizînd uşa pe jumă­
tate şi rămînînd scăldată-n lumina din cameră, cu părul
despletit, căzut pe umeri, curată, gata de culcare...
Şi mi-a spus:
— Ce-aştepţi, Manuel ?
Eu am privit-o îndelung, m-am ridicat, m-am apro­
piat de ea şi n-am ştiut ce să-i spun.
Iar ea m-a încurajat:
— în sfîrşit !
— Ce ? am întrebat-o eu.
— în sfîrşit, isîntem singuri I
— în sfîrşit ! am bîiguit eu.
— Era şi timpul, a adăugat ea.
— Era. într-adevăr, era.
Şi totul a fost simplu, ceea ce m-a umplut de uimire,
iar plăcerea noastră a fost aşa de mare, că de multe ori
am încercat, după aceea, să ne simţim ca în prima
noapte, dar n-a fost cu putinţă...
Cu neputinţă îi este şi de data asta să creadă că uşa
camerei se deschide şi că Tonia apare în lumină, cu pă­
rul despletit, cu braţele căzute de-a lungul trupului, la
fel ca în prima noapte. Numai că nu vorbeşte. Şi, după
cîte văd, eu trebuie să-ncep prim ul:
— Ce-ai făcut, Tonia ?
— Cum ce-am făcut ? Cu ce ?
— Cu tot. Cu'casa noastră. Cu numele meu, cu al
tău. Cu ceea ce am fost noi odată. Cu singurul lucru
bun şi frumos pe care-1 mai aveam, Tonia. Cu credinţa
t a ; cu mîndria ta, Tonia.
Tonia şovăie un moment, apoi înaintează spre el vor­
bind apăsat:
— Vrei să mă faci să cred că nu ştiai ? Hai, spune !
Asta vrei ? Ai fi în stare. Doar eşti clădit din minciuni.

68
Atît de mult ai vrut să te înşeli ca să nu blestemi şi să
nu disperi, încît te-ai prefăcut tu însuţi în minciună.
— Cinstea nu-i o minciună, T o n ia!
— Cînd o ai numai pe jumătate, da.
— Nici curajul unui om nu-i o minciună.
— Cînd slujeşte numai pentru un singur lucru, e mai
mult decît o minciună. Tu eşti o minciună : cu toată
cinstea, curajul şi răbdarea pe care pretinzi că le ai. Ai
răbdare, pentru că nu poţi face altceva decît să aştepţi,
să te împaci, să nu-ţi mai pese de nimic şi să laşi zilele
să treacă una după alta pentru că, ştiu eu bine, crezi că
timpul va limpezi totul, iar dacă nu, o să vină moartea
şi-ai să te duci fără voia ta. înţelegi ? Fără să fi recu­
noscut că jpămîntul a fost mai tare ca tine şi te-a în-
frînt. Pămintul, Manuel. Adică ceea ce te preocupă cel
mai mult pe lumea asta. Vezi cît eşti de blestemat ? Şi
de rău ? Cu toate că ţii la el aşa de mult, nu poţi să-l
ierţi dacă te înfrînge. Pînă aici merge mîndria ta.
— Nu mîndria, Tonia, ci dragostea.
— Mîndria, Manuel. Pe mine nu mă poţi amăgi, Ma­
nuel, nu mă poţi. Te cunosc mult prea bine. Aşa de
bine că nu trebuie să-ţi închipui că am orbul găinilor.
Ceea ce te doare, ceea ce te face să suferi, e faptul că
trebuie să faci mereu socoteli. Căci trebuie să recunoşti,
pentru moment ai s-o poţi scoate la ca p ă t: o să-ţi în­
drepţi recolta şi-o să-ţi rămînă şi pămîntul, pentru că
din moment ce plăteşti arenda, trebuie să ţi-1 lase. Dar
numai pentru anul ăsta, Manuel. Numai de data asta,
aşa că mai tîrziu tot ai să vezi că am avut dreptate
în legătură cu ceea ce ţi-am spus azi dimineaţă.
— Mi-ai spus o mulţime de lucruri.
— Unul singur.
— Mai multe.
— în cazul de faţă, numai unul. Şi-anume c-o să
fac tot ce-mi va sta în putinţă ca să te simţi atît de
singur, încît ai să ajungi să-l urăşti ca şi mine. Trebuie
să-l urăşti, Manuel. Trebuie, pentru că asta urmăresc.
Ştiu, pentru moment o să-ţi fie greu. Dar eu ştiu c-o să
iei banii şi c-o să te duci sus şi-o să ridici mîna pentru
ca să cîştigi apa visurilor tale. Da, sau nu ? Ţi-ai pier­
dut copilul şi-o să-ţi pierzi şi mîndria, iar apoi o să

69
primeşti să mi-o pierd şi eu pe-a mea numai ca să ca­
peţi ceea ce vrei tu. Dar nu mai merge. Ai început cu
copilul şi acum, cu cît îi simţi mai mult lipsa, cu atît
te simţi mai neputincios. Ţi-e greu, Manuel. Ţi-e greu
şi întinzi mîna în nădejdea c-ai să găseşti ceva, chiar
dacă după aceea ar fi să ţi-o taie. Ai fi în stare şi de
asta. Ca şi atunci. Eşti o piatră, Manuel. O piatră care
se rostogoleşte pînă cînd cade. Nimic nu te poate opri.
Şi ăsta-i, de-abia începutul.
— N-am spus c-o să primesc şi nici c-o să iau banii.
— Nici nu-i nevoie. E de-ajuns să mă uit la tine
pentru a înţelege c-o să primeşti. Nu încerca să te pre­
faci. O să primeşti. Dar, aşa cum ţi-am spus, ăsta-i doar
începutul. O să te mai bucuri pînă la sfîrşitul anului
ăsta şi puţin în anul viitor. Dar apoi... Apoi ai să fii la
cheremul meu, Manuel. Ştiu că-ţi convine. Nu minţi.
Ai să-mi ceri să fac ceea ce am făcut şi de data asta.
Exact acelaşi lucru. Şi-o să-mi ceri asta în genunchi.
Rugîndu-te. Iar dacă o să trebuiască, o să-mi dai în
schimb orice. Orice. Eu însă, chiar dac-ar fi să mor din
pricina asta, o să refuz. O să refuz, înţelegi ? O să re­
fuz. Pentru că asta vreau, Manuel : să te despoi de t o t :
de pămîntul tău, de mîndria ta, de respectul pe care ţi-1
mai poartă unii oameni, de tot şi de toate. Cu cît o să
te las mai gol, cu atît mai bine. Iar dac-ar fi cu putinţă,
chiar şi fără de amintiri.
El o întrerupe :
— Nu. De-o mie de ori nu, Toniâ. Nu sînt ceea ce
crezi.
— Ba eşti. Aşa cum îţi spun, dacă nu şi mai rău.
— Te înşeli... Şi nu mai ţipa atîta !
— Ba am să ţip, auzi ? Am să ţip ! Şi-am să văd.
Am să văid ce-ai să faci. Eşti aşa de strîmtorat, că n-ai
altă scăpare decît să-i iei... Poftim, numără-i. Numă-
ră-i î Şi gîndeşte-te. Gîndeşte-te, Manuel. Şi spune-mi.
Spune-mi, cine eşti ? Cine eşti tu ?
— Un om pe care tu rtu-1 cunoşti.
— încă nu ?
— încă nu, Tonia.
— Ştiu foarte multe lucruri despre tine, şi mi-ajunge.

79
 — La urma urmei, niciodată nu poţi spune c-ai pu­
tea cunoaşte foarte bine un om. Iar dacă-i bărbatul
tău, cu atît mai puţin.
— Eu te cunosc. Te cunosc aşa de bine, că nimic din
ceea ce ai făcut nu m-a mirat.
— Şi-atunci, de ce te plîngi ?
— Tocmai de asta. Pentru că deşi te cunoşteam destul
de bine, n-am putut să le bănuiesc pe toate.
— N-ai putut pentru că eu nu .sînt cel despre care
vorbeşti şi nici cel pe care-1 urăşti ! Prins de treburile
mele, dar iubindu-vă pe-amîndoi mai mult decît v-ar fi
putut trece vreodată prin cap.
— Pe amîndoi, zici ?
— Pe amîndoi.
— Minţi.
— Nu, Tonia, nu mint.
— Iar eu îţi spun că minţi. Nici el şi nici eu n-am
însemnat cine ştie ce în ochii tăi. Pentru tine eu pre­
ţuiesc mai puţin decît oricare unealtă. Crezi că nu mi-am
dat seama de asta ? Dacă ţi se rupea coada la sapă, în­
gălbeneai. Umblai din grajd în curte şi din curte-n
grajd, căutînd alta prin toate cotloanele. Apoi te aşe­
zai jos, o puneai pe genunchi ca pe-un prunc şi n-o re­
parai : o mîngîiai. Vorbeai cu ea. Dar dacă mă văităm
eu, tu ce făceai ? Spune ! întorceai spatele. Iar dacă se
văita copilul, făceai la fel.
— Nu chiar la fel.
— Ba da.
— Nu-i adevărat.
— Eu cred că da.
— Şi totuşi, nu.
— Ba da. Şi chiar dac-ai fi ţinut ceva mai mult la
el sau la mine, trebuie să recunoşti. Tu nu eşti un băr­
bat bun.
— Ba sînt.
— Ba nu. Nu eşti. Eşti un animal. Un animal care
are nevoie din cînd în cînd de nevastă, o apără şi-o
iubeşte în măsura în care-i e de trebuinţă. O fiară ca-
re-şi iubeşte puii, îi linge şi îi hrăneşte atîta timp cît
sînt în creştere, dar de care uită de îndată ce s-au făcut
mari. O fiară căreia-i place să aibă o vizuină unde să

71
se retragă pentru a se odihni. Dar un bărbat bun nici-
cînd. Tu eşti un instinct. Un instinct al pămîntului.
— Mai sînt şi altceva, Tonia.
— Şi altceva, desigur. Dar nu ceva bun.-ci ceva rău.
Tu eşti bun numai cînd te simţi strîmtorat, ca acum.
Te uiţi la bani şi oricît rău ţi-ar pricinui, te pleci în
faţa lor. Socoteşti. Te şi vezi mîine dimineaţă, în zori,
urcind dealul de la Alporchon, trecînd pe lîngă oameni
şi dîndu-le bună ziua fără să te opreşti, căci în timpul
ăsta socoteşti, îţi repeţi de-o mie de ori c-ai să poţi şi
tu o dată-n viaţă să ridici mîna pe timp de secetă şi să
cîştigi apă. Iar asta are mai mare importanţă decît tot
răul pe care ţi l-am pricinuit eu făcînd ceea ce-am făcut.
— Nevoia e un sfătuitor rău, Tonia. O dată ce pă­
trunde undeva, roade tot ce-a mai rămas.
— Şi cu cît a rămas mai puţin, cu atît termină mai
repede, nu-i aşa ?
— Poate. Dar pentru ca să pot face rău, trebuie să
fiu luat repede.
— Nici repede, nici încet.
— Potrivit, da. d n d nu mă mai simt stăpîn pe mine.
— Şi cînd se întîmplă asta ?
— Ca atunci cînd cu taică-meu, care ţi-a spus curvă
şi n-avea dreptate, iar eu l-am lovit cu frînghia peste
obraz.
Tăcerea se lasă, creşte şi-i învăluie. Manuel o priveşte
fix, de parc-ar străpunge-o cu ochii şi cu gîndul. Ea de­
vine calmă, liniştită şi se' aşază pe un scaun în faţa lui.
Şi-i spune :
— Erau alte vremuri.
— Ce fel de vremuri ?
— în care aveai nevoie de nevastă.
— Poate.
— N u poate, sigur.
— Da, poate să fie adevărat.
— Este.
— Nu zic nu. Dar nimeni nu-i vinovat pentru ceea
ce s-a întîmplat după aceea. Trebuia să fi prevăzut
totul.
— Să fi prevăzut ură în omul în care nu vezi decît
dragoste şi prietenie, Manuel ?
 — Dacă nu ura, atunci nevoie. Căci nevoia distruge
mult mai multe lucruri.
— Pămîntul era la fel şi n-ai fi putut ghici ce-o să
fie mai tîrziu. Şi stăpînii lui erau la fel ; aidoma.
Atunci, de ce n-ai ghicit ?
— Nu ştiu. Poate pentru că am avut nevoie de el
întotdeauna. Cel care are nevoie de ceva nu se gîn-
deşte la ce-o să fie, ci numai că trebuie să-i ajungă, şi
cu asta gata. Dar aici e vorba de ceilalţi, Tonia. De
cei pe care nu-i strînge nimeni cu uşa ; pe care nu-i
tulbură nimic. De stăpîni şi de tine. Dacă ai văzut
că singurul lucru care mai dăinuie în mine e pămîn­
tul, trebuia să faci ca şi mine. De cîte ori ţi-am spus
asta ?
— De multe.
— Adevărat ?
— Adevărat.
— Trebuia să-l fi iubit ca şi mine. La fel ca mine.
Şi dacă se poate, chiar şi mai mult.
— Nu înţeleg nimic din ceea ce spui.
:— Pentru că nu simţi nici un fel de nevoie. Ca şi
stăpînii. Dar într-o bună zi, tu şi stăpînii, fie că vreţi,
fie că nu vreţi, tot o să vă loviţi cu capul de pragul de
sus. Şi-o să recunoaşteţi, Tonia. O să recunoaşteţi că
nu şe poate să trăieşti de pe urma unui lucru fără să
ştii măcar de ce are nevoie acest lucru. Trebuie să su­
feri pentru el. Să-l pui mai presus de orice. Da, o să
iau banii. Poţi să fii mulţumită. Şi aşteaptă anul care
vine ca să faci tot ceea ce ţi-ai pus în gînd. Dar eu o
să te învăţ, în schimb, cum se poate cîştiga un lucru.
Şi pe tine, şi pe moş Alberto. Şi pe Juan Manuel, şi pe
Mariano, şi pe toţi proprietarii de pămînt din lumea
asta. Eu, chiar dac-aş vrea, tot n-aş putea să te bat
şi nici să te dau afară din casă pentru că te-ai dus să
împrumuţi bani. Trebuie să primesc. îmi vine greu.
Mi se frînge inima. Dar fiindcă iubesc pămîntul mai
mult decît orice, îi iau. Şi să mai ştii un lucru : dacă
aş şti că în loc să te fi dus să ceri bani pentru a te răz­
buna umilindu-mă, ai fi făcut asta pentru pămînt, ţi-aş
cădea în genunchi. Pentru că ăsta sînt, T onia: un

73
pumn de pămînt, da, un instinct al pămîntului şi ni­
mic altceva...
Tonia îl priveşte cu ciudă şi duşmănie. Nu ştie dacă
trebuie să-l scuipe drept în faţă sau să-i explice totul
pentru a vedea dacă va simţi ceva, dacă se va înfuria
şi se va purta ca un adevărat bărbat, sau dacă nu-i
mai bine să-i ceară iertare, umilită şi copleşită de bu­
nătatea imensă pe care o întrezăreşte în cuvintele lui.
Dar nu reuşeşte decît să-i spună :
— O să vedem noi mai tîrziu.

Cîţi oameni, atîtea dureri. Cîte dureri, atîtea îndoieli.

Cîte îndoieli, atîtea gînduri. Gînduri de-a face stînga-
mprejur, de-a întoarce spatele pentru a nu le da pri­
lejul să-mi arunce în faţă, o dată şi de-o mie de ori,
tot dispreţul pe care îl au pentru mine. Să crape cu
dispreţul lor cu to t!. Dar trebuie să meargă înainte,
fără frică, hotărît. Da, sînt aici. Ce se-ntîmplă ? O să
vedem. Şi ce vreţi ? Spuneţi-mi ! Cu cît o s-o spuneţi
mai repede, cu atît o să vă simţiţi mai neputincioşi.
Singurul lucru care-ar putea să mă mai oprească, ar fi
ăsta. Cum o să deschideţi gura, o să vă pierdeţi. Dar
dacă staţi şi mă priviţi gînditori, în tăcere, deznădej­
dea mea creşte... Trebuie să merg înainte, da. Şi-o să
merg. Chiar dacă ar trebui să mă tîrăsc în patru labe.
Cu cît mai repede, cu atît mai bine. Şi totuşi, dacă mă
gîndesc bine şi mie mi-e teamă. Ştiu mai multe decît.
ei şi-mi dau seama de lucrul ăsta. A-ţi da seama e
rău. Trebuie să merg mai departe, cu capul plecat ca
şi cînd n-ar şti despre ce e vorba şi să ajungă la poartă.
Dar nu poate. Nu izbuteşte ; îi e peste puteri. Picioa­
rele parcă i s-au înfipt în pămînt şi-l ţin pe loc. Muş­
chii i s-au paralizat, iar genunchii încep să-i tremure,
încearcă să meargă, dar se clatină, şi simte cum se
pierde în golul din piaţă, unde sînt adunaţi oamenii.
Trage în piept fumul de la ţigările lor, aruncîndu-1
după aceea asupră-le, învăluindu-i într-un abur uşor,
albastru, ca fumul de la flacăra unei candele. De-atîta

74
fum, chipurile se amestecă ; abia se mai văd. Parcă-s
desenaţi în cărbune pe zidul care-i înconjoară.
Unii îşi ţin braţul ţeapăn, alţii îndoit, frînt într-un
unghi. O mînă în buzunar şi cealaltă pe ţigară. Un
ochi deschis, altul închis pe jumătate, ca să nu le intre
fumul în ochi, căci asta le-ar tulbura însufleţirea ţi lău-
dăroţenia ţi n-ar mai fi atît de siguri c-o să mă poată
împiedica de la licitaţie. N u m-ar putea împiedica nici
chiar m am a! Adevăru-i însă că mamă-mea ar putea.
Chiar dac-ar trebui să m-apuc cu mîinile de fund ţi
să-mi fac vînt, tot o să obţin apă. Sînt singurul meu
stăpîn ţi-o să ascult numai de mine. Dar nu-i de-ajuns
să mă conving pe mine, ci să le-o dovedesc ţi lor.
Cămăşile le-atîrnă pe umeri, mototolite. Cu pălăriile
date pe ceafă ca să mă vadă mai bine : să vadă cît
mai am de mers. Ciomegele, agitate prin aer, par nişte
baghete pe care le răsucesc, le învîrt şi le aduc înainte
lăsîndu-le să cadă în ritmul cuvintelor :
— Poate.
Sau :
— E cu putinţă.
Sau :
— O să vedem.
Sau :
— Să vedem dac-o să îndrăznească.
Sau :
— Pun prinsoare că da.
Sau :
— Şi eu că nu.
Sau :
— Dacă îndrăzneşte, pierd rămăşagul.
Sau :
— Rămăşagul e rămăşag.
Iar Mariano, care abia a sosit:
— O să vedeţi că are s-o facă.
Şi el, Manuel, o face. Nu ştie prea bine cum, dar
o face. înaintează încet, cu greutate, puţin cîte puţin...
Să vadă că nu ţi-e frică, Manuel. Curajul îi demorali­
zează întotdeauna pe cei fricoşi. Şi ei sînt nişte fricoşi.
Sînt fricoşi, Manuel. Repetă-ţi de-o mie de ori că sînt
nişte fricoşi. Totul e să ajungi la poartă. îşi încetineşte

71
pasul, priveşte la dreapta, la stînga, în faţă, în spate,
pieziş, după cum merge sau în dezacord. Sînt cîte zece,
unsprezece de fiecare parte ; iar el, la mijloc.
Şi toţi aceştia zece, unsprezece aşteaptă neliniştiţi, în-
trebîndu-se dacă o să mai înaintez sau nu, dacă o să
îndrăznesc să ajung pînă acolo sau o să mă opresc şi-o
să fug, aşa cum vor ei pentru ca să-şi poată bate joc
de mine. Dar eu sînt aici, Juan Manuel. Sînt aici, Sal­
vador. Aici, Tomăs. Aici Zacarîas. îi priveşte pe rînd ;
pe primul şi pe următorul ; pe următorul şi pe celălalt,
pînă la ultimul care stă lîngă poarta pe care Mantiei o
împinge ca să pot intra şi să iau loc în faţa mesei cu
ei toţi în spatele meu, ca şi cînd aş fi un condamnat pe
care-l vor executa în curînd şi îl vor ascunde ca să
nu-i mai încurce. Dar o să vă încurc, fraţilor. Asta-i.
O să vă stau în drum atîta cît o să pot. Chiar în clipa
în care-o să se anunţe preţul, o să ridic mîna şi-o să
spun : 1eu. Adică, mai bine zis, atunci cînd preţul o să
fie de o sută de pesetas. Trebuie să ştiu măcar o dată
în viaţă să profit de împrejurări. E mai bine să nu mă
apropii prea mult de balustradă. De-aici, M anuel; din
mijlocul lor e mai bine. Să vadă că sînt un om curajos.
Chiar dacă nu s în t; dar mi-e totuna. Să creadă
că sînt.
Ca întotdeauna, în faţa lor estrada, masa, crucifixul
şi omul. Omul, cu mîinile pe balustradă, surprins oare­
cum, iscodind, căutînd ceva şi descoperindu-1 în Ma­
nuel, care aşteaptă între oamenii ce-1 privesc de departe,
bănuitori. Nici nu vorbesc, nici nu discută, nici nu se
mişcă. Aşteaptă în linişte, fără să tuşească, fără să-şi
dreagă glasurile, fără să-şi tîrşească măcar picioarele,
lăsîndu-şi ciomegele să le spînzure pe după gît sau de
braţ ; fără să-şi sufle nasul, fără să scuipe firele de tu­
tun lipite de buză, fără să-şi scuture scrumul ţigărilor
care ard încet.
Şi iată, apare Simon, face semnul crucii, spune ru­
găciunea şi licitaţia începe.
— O mie !
Nici un glas, nici un gest, nici o ofertă. Toţi strîng
din fălci, vinele li se umflă şi pe feţele lor se citeşte o
bucurie mare, o plăcere nespusă ; o imensă încîntare că
pot rămîne nepăsători faţă de ceeâ ce, de-atîta timp,
s-au arătat întotdeauna supuşi. In afară de asta, se pîn-
desc, se supraveghează, bănuitori, temîndu-se că vreu­
nul dintre ei, nemaiputînd răbda, o să accepte, încura­
jat de ceea ce li se oferă atît de uşor.
Cu toate că ştiu. Moş Alberto şi toţi ceilalţi ştiu că
dacă vor rămîne nepăsători, dacă nu vor spune nimic,
absolut nimic, telalul va trebui să-scadă preţul pînă la
zero, cifră rezervată, de fapt, sindicatului. Totuşi, se
tem. Se tem că nu vor fi în stare să reziste.
— Nouă sute (încep să se mişte gîturile). Opt sute
(apoi capetele). Şapte sute (gesturi .de voinţă).
Voinţa de a şti să tacă, de a continua, de-a rămîne
fermi în faţa ispitei. în primul rînd ca şi în cel din
mijloc ; în penultimul ca şi în primul. O sută de guri.
O sută de limbi. O sută de nevoi înăbuşite, hotărîte să
refuze, să dispreţuiască ceea ce şi-au dorit de-atît amar
de vreme.
Se crispează, simt cum se destramă pe dinăuntru şi
încep să se lupte cu ei înşişi, strîngînd din dinţi, roşi de
sărăcie şi biciuiţi de lăcomie. E un fel de febră care
creşte necontenit, sleindu-i ; sugîndu-le puterea. Dar se
ţin bine. Privesc hotărîţi şi se ţin bine.
Omul rămîne descumpănit, se enervează şi-şi pierde
siguranţa, neştiind ce trebuie să facă mai întîi. Scade
preţul şi se îndepărtează de balustradă, plimbîndu-se
dintr-un loc într-altul. Se apropie din nou şi, aplecîn-
du-se peste bară, vine cît mai aproape de Manuel şi
de toţi ceilalţi pentru a le repeta preţul din nou, mai
clar, mai tare, ca să audă, să înţeleagă şi să se hotărască
o dată.
Are doi la sută cîştig şi se bucură de încrederea stă-
pînilor, trecînd drept cel mai bun telal. Dar, deşi simte
că totul se duce de rîpă, chiar dacă simte că pierde
totul, cîinos cum e, şi lacom, fără pic de milă, îi în­
cearcă :
— Şapte sute. Cinci sute. Să vedem : patru sute. A,
dumneata ? Cu trei sute ?
Cel căruia i se adresează şovăie. Şi se bucură. începe
să se mişte. Se înghesuie şi-şi face loc în spate. Strînge

77
din dinţi şi păleşte. Nereuşind să răspundă la timp şi să
refuze pentru ca nimeni să nu se îndoiască de el sau
să-l suspecteze c-ar fi în stare să nu-şi ţină cuvîntul,
devine alb ca varul. în cele din urmă se dă cît mai
înapoi şi, încrucişîndu-şi braţele, se strîmbă batjocori­
tor, refuzînd cu dispreţ :
— Te înşeli, cumetre.
Toţi ceilalţi izbucnesc în rîs. Se privesc în mijlocul
hărmălaiei iscate şi nici nu-ncearcă măcar să-şi ascundă
bucuria de a fi reuşit, pentru prima dată în viaţa lor,
să-şi bată joc de cel care, zi de zi, fără pic de suflet,
i-a umilit.
Se strîng unul într-altul şi se leagănă într-un ritm
ciudat, învăţat numai dumnezeu ştie de unde, un ritm
care-i adună pe toţi nouăzeci şi nouă şi mai bine într-o
comuniune monotonă şi uniformă.
Şi de cînd aşteaptă ei clipele astea !... De cînd voiau
ei să ajungă aici, să-l privească pe omul acesta şi să-şi
bată joc de el atunci cînd va anunţa preţul de înce­
pere, iar ei să rămînă tăcuţi, nepăsători, ca şi cînd nici
n-ar avea nevoie de apă ! Şi iată că acum, cu o uşurinţă
neaşteptată, fără nici un pic de greutate, au reuşit. Şi
totuşi, pentru asta, mulţi au trebuit să-şi înfigă un­
ghiile adînc în carne, ca să-şi poată înfrînge teribilul
simţ al egoismului. Alţii, tot mulţi, au trebuit să se
arate nepăsători, călcîndu-şi pe inimă. Cei mai puţini
dintre ei au trecut prin această încercare destul de uşor,
înţelegînd de la bun început că acesta-i singurul mijloc
potrivit de-a putea termina o dată pentru totdeauna
cu licitaţia.
— Două sute cincizeci. Două sute. O sută !
Omul vorbeşte grăbit, mai mult rugîndu-se. Deschide
braţele larg, tremură şi repetă din nou preţul cu vocea
pierdută, simţind cum îl înăbuşe plînsul. Stă cu gura
căscată, plin de sudoare, încurcat de atitudinea acestor
ţărani atît de aspri. Cu cît strigă mai mult, cu atît mai
apăsătoare e liniştea. Cu cît se roagă mai mult sau co­
boară preţul pentru a-i face să se hotărască, cu atît
mai veseli şi mai bucuroşi sînt cei care refuză.
Deodată, însă, curajul îi revine. îşi duce o mînă la
frunte, îşi şterge sudoarea, se luminează, zîmbeşte, în­

78
tinde mîna şi-i face semn lui Manuel mai înainte ca
acesta să poată spune :
— O sută, e a... E a mea !
— S-a făcut, Manuel. Apa-i a ta.
Liniştea creşte ca să mă sufoce şi mai mult, să mă
ucidă înainte de-a se hotărî ei s-o facă. Căci o s-o facă.
O să mă omoare. O să mă rupă în bucăţi ca pe-un porc.
Iar eu trebuie să împiedic asta cu orice preţ. Mai întîi,
însă, trebuie să irig. Să-mi văd pămîntul plin de apă,
noroios şi să mă scufund în el pînă la genunchi. Dacă
nu mă urnesc din loc ca să mă sui pe estradă să semnez
cît mai repede, presimt că-mi va fi peste puteri s-o mai
fac. Tremur. Mi s-au muiat picioarele şi-mi vîjîie capul.
Poate că-i din cauza fricii. Cînd păcătuieşti faţă de
tine însuţi, nu-i mare lucru, dar cînd păcătuieşti faţă de
alţii, asta-i mai mult decît rău. Ei te judecă şi nu te
iartă. Nimeni însă nu te poate înţelege mai bine decît
te înţelegi tu singur. De aceea, aşa cred eu cel puţin,
mie mi-e uşor să mă gîndesc mai bine ca oricare altul
la afacerea asta. Dar dacă ăştia o să-mi bage pe gît
faptul că am cîştigat apa datorită banilor pe care i-am
luat de la Tonia, presimt c-o să crăp. Pe loc. Şi, după
cîte văd, asta vor să facă. Şoşotesc. încep să-şi mişte
picioarele şi să se apropie. Ar fi bine să le-o iau îna­
inte... Sigur că d a ! Dar cum ? Cum o să pot semna
dacă tremur ca păpădia-n vînt ? în orice caz, povestea
s-a încheiat. Curaj, băiete! Mult curaj. Aşa că, pe
estradă, şi fie ce-o vrea sfîn tu ! Ce-o fi, o fi...
Urcă, apucă tocul, îl moaie de două-trei ori în căli­
mară cu stîngăcie, semnează, îşi ia pălăria de pe masă,
şi-o pune sub braţul stîng şi se retrage salutînd din cap,
cu greutate. Se reîntoarce şi rămîne ca o stană de
piatră, incapabil să facă vreun semn, paralizat la ve­
derea celor nouăzeci şi atîţia de oameni care înaintează
spre el apropiindu-se de balustradă, oprindu-mi trece­
rea şi ameninţîndu-mă că dacă nu renunţ la apă o să
afle tot satul de fapta Toniei. Şi nu pentru c-aş crede
că satul nu ştie, dar între a gîndi c-o ştie şi-a fi silit
să auzi cum ţi se strigă aşa ceva e o mare deosebire.
E ca şi cum ai recunoaşte că nu eşti bun de nimic. Dar
eu sîn t! Sigur că sîn t! Dacă m-aş fi împotrivit, n-aş

79
fi putut avea apa. Ştiu c-o să-mi fie greu. Mă ia cu frig.
Mi-e teamă. Asta-i partea proastă : mi-e teamă. De s-ar
crăpa pămîntul... Să mă înghită o dată! M-am purtat ca
un laş, dar mă căiesc. Mă căiesc c-am făcut asta. Un
om trebuie să fie om cît trăieşte ; eu n-am fost. Nici ei,
fără îndoială. Dar ei sînt mulţi. Se pot dezvinovăţi.
Eu sînt singur. Dacă o să fie nevoie, nici 'sindicatul n-o
să-mi ia apărarea. Nu-i cu putinţă să aperi un om
care-a făcut 'ceea ce am făcut eu. Un 'asemenea om ca­
pătă ceea ce m erită; şi cu asta s-a terminat. Şi totuşi
trebuie să mă hotărăsc într-un fel. Sau să mă întorc
să-mi şterg iscălitura şi să le spun că m-am răzgîndit,
că nu-mi trebuie iapa lor şi că şi-o pot băga unde ştiu
eu, şi astfel soi le-nchid pliscul la toţi. Sau dacă nu,
să vorbesc. Dar despre ce ? Ştiu e u !... Despre orice :
despre vreme, despre banii care-mi mai rămîn. Trebuie
să le abat cu orice preţ atenţia. Sigur c-o să mă facă
mincinos. „Trei sute de pesetas i-a dat nevesti-ti. Bătuţi
pe muchie. Şi ştii bine pentru ce. Sau poate că nu ţi i-a
dat pe toţi ? Cere-i socoteala, Manuel!“ Şi multe alte
vorbe de-acelaşi fel. Trebuie să fac ceva, dar în nici un
caz nu asta. Poate că-i mai bine să-l apuc puţin de umăr
pe cel dintîi. Dacă aş putea înainta doi-trei paşi,) aş
face-o. Sigur c-aş face-o. Mai ales că cel dintîi e Ma-
riano şi el n-o să mă batjocorească. Dar cum să fac ?
E în interesul meu ; am nevoie de apă ; nu pot să re­
nunţ la ea. Dumnezeu şi toţi sfinţii lui mă cunosc.
Trebuie să strig. Să strig din toate puterile. Cu cît o să
strig mai tare, cu atît mai bine. La urma urmei, ce
pierd ? Spunîndu-le-o, îi dezarmez şi n-o să mai poată
spune nimeni nimic. Se vor simţi mai zdrobiţi decît mă
simt eu acum. Şi-o s-o fac. Jur c-o s-o fac. Nu văd
altă scăpare şi, decît \să mi-o spună ei, mai bine...
Şi le-o spune':
— Şi-n afară de asta, mi-am vîndut nevasta. Şi ce ?
îşi face loc printre cele două rînduri de oameni care
se dau încet la o parte, în timp ce se uită la el uimiţi,
ca şi cînd n-ar fi ştiut nimic. Poate că nici n-au ştiut.
Poate că abia acum au aflat. Dar am făcut-o şi gata...

80
 Murmurul devine din ce în ce mai mare, creşte şi din
şoaptă se preschimbă în huiduială. S-aud insulte, bles­
teme şi înjurături. Ca o avalanşă, ca o roată de moară,
ca un vîrtej care se roteşte fără încetare, din ce în ce
mai repede, fără să obosească. Ultimii vor să ajungă
înaintea celor de la mijloc şi se îmbrîncesc. Cei din
mijloc vor să-i întreacă pe cei din faţă şi se înghesuie
cu şi mai multă îndîrjire. Aceştia se opun, se apără cu
coatele şi rezistă pînă în clipa cînd ajung în drum, unde
se despart în grupuri sau perechi.
Unde sînt cîte doi, discută.
Unde sînt cîte cinci-şase, se-nfurie şi strigă :
— N-a fost bună de nimic tăcerea noastră, Juan
Manuel.
— Da, mă. De nimic.
— V-am spus eu că n-o să facem mare brînză cu
asta, şi iată că v-aţi convins. A fost de-ajuns să liciteze
unul singur şi totul s-a dus de rîpă. Iar telalul e-ntr-al
nouălea cer. E sigur c-o să obosim şi că-ntr-o bună zi
o să ne lăsăm păgubaşi. E o prostie să cauţi leac la o
boală care nu se mai poate vindeca.
— Şi-atunci, ce să facem ? Să ne punem mîinile pe
piept ?
— întocmai. Să ne punem mîinie pe piept şi să aştep­
tăm. Altă scăpare nu văd.
— Să aşteptăm, Tomâs ?
— Da, Mariano, să-aşteptăm.
— Şi ce să aşteptăm ? Ne-ai putea spune ce ?
Tomâs întîrzie cu .răspunsul ; e nehotărît, şovăie ; are
aerul unei victime lipsite de orice speranţă, care în­
cearcă să se convingă de ceva, dar nu izbuteşte.
— Nimic. Ai vrea să te aştepţi la ceva mai bun ?
N u trebuie să te mai amăgeşti. Dacă nu vrei nimic,
niciodată n-o să te încerce necazurile.
Mariano răspunde :
— Dar atunci te încearcă deznădejdea.
— Şi începi să te împaci cu gîndul, ceea ce nu-i ace­
laşi lucru. Numai cel care aşteaptă ceva cade-n ghearele
deznădejdii. Cel care n-aşteaptă nimic, nimic n-o să-l
facă să sufere. Şi dacă n-am dreptate, de ce crezi că s-a
purtat aşa prăpăditul ăsta de Manuel ? Pentru că el

6 81
mai trage încă nădejde. Pentru că el tot mai crede c-o
să-şi poată salva semănăturile şi pămîntul. Şi pentru
asta, face orice. Şi, făcînd orice, devine un om fără
voinţă. Şi cum n-a avut nici un fel de voinţă în afară
de voinţa de-a cîştiga apă, a fost în stare să-şi trimită
copilul la gîrlă ca să care prundiş, deşi avea o tempe­
ratură de patruzeci de grade. A fost în stare să-şi vîndă
nevasta. Să ne trădeze şi să facă orice, numai ca s-o
poată scoate la capăt.
Mariano îşi duce mîna la nas cu degetele desfăcute
larg, întrebîndu-1 :
— Şi ce vrei să spui cu toate astea ? Că trebuia să
distrugem în el orice nădejde pentru a-1 atrage de par­
tea noastră ? Sau că trebuie să nădăjduim şi noi din
nou ?
Grupul a început să crească treptat. I s-a adăugat
Zacariais, tatăl lui Pe'dro şi fratele mai mic al lui Sal­
vador. Apoi Salvador şi Pedro ; Jesus, saşiul, Mateo şi
moş Alberto, care se îndreaptă spre ei şi spune :
— Da, Mariano. Trebuia să-i fi distrus orice nă­
dejde. Dar nu asta voia Tomăs să spună. Cu Tomăs
se petrece acelaşi lucru care se petrece şi cu mine : ne-
avînd nimic, lui îi vine foarte uşor să înţeleagă. Dar
vouă, nu. Voi vă agăţaţi de cele patru grinzi care vă
adăpostesc, ca nişte lilieci. Dar ce sînt patru grinzi ?
Patru bucăţi de lemn care, la urma urmelor, nici nu
sînt ale voastre. Le-aveţi cu chirie. Plătiţi chiria ca să
vă puteţi minţi în fiecare zi a anului că sînt ale
voastre şi-n afară de asta, mai încercaţi să-i convingeţi
şi pe alţii că sînteţi proprietari. Nu, Tomăs, după felul
în care vorbeşti, cam încurci lucrurile. Şi tu la fel,
Mariano. Numai că Tomăs e şiret. De cînd s-a întors
de la oraş trăieşte dintr-o leafă fixă şi, cu toate că nu
ne-a trădat, nu e întru totul de partea noastră. Tu însă
nu înţelegi. Tu trebuie să fii de partea noastră cu trup
şi suflet. Chiar dacă nu poţi înţelege totul. Atîta timp
cît o ai lîngă tine pe maică-ta, trebuie s-o faci. N u poţi
înţelege tot ceea ce iubeşti. Uneori ai impresia că nici
n-ai nevoie de aşa ceva. Şi exact asta ţi se întîmplă
ţie cu pămîntul. Nu l-ai înţeles încă pe deplin. Dar îţi
iubeşti mama şi prin ea îţi iubeşti şi pămîntul. Asta
trebuie să înţelegi. Să înţelegi că dacă ai nevoie de
ceva, acel ceva are şi el nevoie de tine. Ogoarele nu se
pot lipsi de ajutorul nostru. Să mergem la ele.
Şi pornesc la drum. Se îndreaptă spre Hobalo. Din
Hobalo coboară spre Sutullena. Din Sutullena intră în
Granja. Din Granja în Campillo, iar din Campillo,
direct peste ogoare, îl ajung pe Manuel din urmă. Ma-
nuel îşi întoarce capul surprins, înspăimîntat. Se vede
luat de braţe, salutat prieteneşte şi nevoit a face cale-n-
toarsă spre gîrla Viznaga, unde-1 silesc să stea jos,
exact în locul în care i-a murit copilul, pentru a-i
spune:
- Şi?
- (...)
— Ei ?
- (-)
— O să vorbeşti, sau nu ?
— Eu?
— Da, tu !
— Despre ce ?
— Despre apă. îţi convine ?
— îmi convine.
— Atunci, hai.
— Da, am apă, spune Manuel.
— Ai apă ?
— Da, am.
— Şi eşti mulţumit, nu ?
— Sigur că sînt.
Stă-n mijlocul lor. Exact în mijloc, de parcă-ar fi
centrul unui cerc, neştiind ce să facă, nesigur şi neli­
niştit, fără să pot bănui ce vor de la mine. Mă privesc
cu ură. Încearcă să nu se trădeze, dar ura li se citeşte
pe faţă. Trebuie să încerc: să mă ridic brusc ca să văd
ce-o să facă. Dacă mă urmăresc, înseamnă că mi-au
pus gînd rău. Şi trebuie să irig neapărat în noaptea
asta. Fie ce-o fi, trebuie să irig. După toate cîte-a tre­
buit să îndur în ultima vreme, ar fi groaznic să nu mă
pot duce să ridic gtăvilarul şi să pierd apa. Trebuie să-i
încerc şi să văd ce gîndesc. Trebuie să-i iau pe nepre­
gătite. Număr pînă la trei şi...

6 83
 Aerul se despică parcă sub violenţa cu care-şi înalţă
capul. Trupul împins în sus, ca de un arc, se întinde
şi creşte asemeni unei plante tropicale care răsare, creşte
şi se agaţă într-o singură clipă, pentru a cădea la fel
de repede la prima lovitură de cuţit sau secure. Numai
că de data asta securea a fost înlocuită de pumnul iui
moş Alberto care-1 izbeşte puternic, în umăr. încercînd
să reziste, alături de mîna lui moş Alberto se întind
mîinile lui Mariano, Zac ari as şi Pedro.
Moş Alberto îl întreabă :
- $i?
- (-.)
— Te grăbeşti ?
- (-)
— Te-ntreb dacă te grăbeşti, Manuel ?
“ (■”) . . . .
— Să ştiţi că şi-a pierdut graiul, fraţilor.
— L-o fi pierdut.
— Tot ce se poate.
— De cîteva luni şi-a pierdut o groază de lucruri.
Şi se pare că, atunci cînd o să ne aşteptăm mai puţin,
o să te pierzi şi pe tine. Şi-o să trebuiască să te căutăm,
nud aşa ?
Manuel rîcîie pămîntul eu degetele pentru a avea
timp să-mi liniştesc glasul care-mi tremură-n gît, mai
mult mort decît viu. Şi de ce ? Da, desigur; credeam
că n-o să mă urmărească după ce-o să mă ridic. Dar
am greşit. Şi-acum tremur. Tremur din tot trupul. Tre­
buie să mă liniştesc. Şi cel mai bun lucru, pentru a mă
linişti, e să respir adine, cit mai adine cu putinţă şi
să-mi ţin răsuflarea...
— Oftezi ? îl întreabă moş Alberto. Fac prinsoare
că nu te aşteptai să punem mîna pe tine. Nu-i aşa ?
Sînt sigur că nu te aşteptai la asemenea lucru. Tu nu te
gîndeşti decît la socotelile tale. Restul nu te priveşte.
Dar vezi, Manuel ? Noi sîntem altfel. Noi nu putem.
Trebuia să facem ceea ce ai făcut şi tu, dar n-am pu­
tut... Şi ştii de ce ? Vorbeşte, sau dacă nu, te lovesc
unde ţi-a pus popa mirul !

84
 îl ia de piept, îl zgîlţîie cu putere şi-l loveşte fără
ca Mantiei să-ncerCe să facă acelaşi lucru, «au să se
apere, măcar.
îngînă doar, printre horcăituri :
— Mi-e totuna, mi-e totuna.
— Ţi-e totuna ? Ai spus că ţi-e totuna ?
— Da, aşa am spus.
Privirile li se încrucişează şi scapără de mînie. Mai
ales cele ale lui moş Alberto.
— Să nu uiţi ce-ai spus. îţi jur c-ai să te căieşti,
ţap încornorat. Căci nouă ni-e ruşine, înţelegi ? Auzi
ce-am spus ?
— Aud.
— Nouă ni-e ruşine să ne vindem nevestele. Ni-e
ruşine să le trimitem să ceară bani de la un bălos ca
Ramon. Pentru că lui Ramon îi curg balele. Şi asta
e ceea ce ne umileşte şi ne face să ni se întoarcă sto­
macul pe dos : îi curg balele.
— îi curg.
— Şi copiilor noştri. Şi din cauza copiilor noştri ni-e
ruşine. Eu nu-i am. Eu n-am avut chef să-i am pentru
că n-am vrut să-mi dau cinstea pe ruşine. Da, pe ru­
şine. Pentru că durerea e o ruşine. Şi foamea. Şi neli­
niştea. Şi oboseala. Şi ura. Şi nepăsarea. Nepăsarea pe
care-o arăţi tu pentru tot ceea ce nu-i pămînt e tot o
ruşine. Şi încă una care nu se poate şterge niciodată.
O să irigi, fără îndoială. Şi poate c-o să ai norocul să-ţi
salvezi semănăturile. Şi-o să vinzi. Şi-o să-ţi poţi plăti
arenda. Dar la anul ce te faci ? Tu, care iubeşti atît
de mult pămîntul, te-ai gîndit oare la asta ? Copii nu
mai ai. Nevastă-ta e pornită împotriva ta şi oricît de
mult ai ruga-o n-o să mai vrea să se... Ce-o să te faci
la anul, Manuel ? Noi, cei săraci, avem puţine lucruri
şi trebuie să fim cu ochii-n patru ea să nu le pierdem.
Dar tu ai rămas fără nimic. Asta voiam să vă bag în
cap ieri după prînz. Să ai pămînt care să fie numai pe
jumătate al tău, e un lucru tare păcătos. E ca şi cînd
ar trebui să dai pe din două ceva care ţi-e foarte drag.
E ca şi cînd ţi-ai da nevaista pe mîna altuia şi i-ai
spune : „Pregăteşte-mi-o, că vin îndată. Trezeşte-i pof­
tele ; fă-o să-şi deschidă picioarele mult, dar nu fă alt­

85
ceva. Ţie munca şi mie plăcerea. Pe urtnă poţi să începi
iar, dar numai pînă cînd vin eu din nou. Pe din două.
Pentru că altfel ţi-o iau de tot.“ Asta ai făcut tu. Ca
să nu-ţi pierzi pămîntul, din teamă sau din ticăloşie,
din egoism sau din mîndrie, ne-ai arătat că-ţi pasă prea
puţin de răul pe care-o să ni-1 faci. Şi ne-ai făcut des­
tul. Că pe tine nu te doare nimic. Şi nici pe ei. Şi nici
pe alţii... Dar şi ei şi alţii au început să înţeleagă. Tu
însă, nu. Tu n-ai avut răbdare. Ai găsit mijlocul de-a
scăpa dintr-o încurcătură şi ai profitat de el, fără să
te gîndeşti că nu eşti singurul care se află la ananghie,
şi că depinzi de nevoile tuturor. Şi toţi aceştia, Manuel,
iubesc pămîntul de douăzeci de ori mai mult decît tine.
Auzi ?
— Mai mult decît mine, nu.
— Mai mult. Mult mai mult.
— îţi spun eu că nu.
— Şi eu că da.
— N u se poate.
— Ba da.
— Nu. Nu-i adevărat. Spuneţi-mii orice-aţi vrea, nu-i
decît vorbărie goală. Faptele, numai faptele contează.
— Să-ţi omori copilul, asta nu-i o faptă ?
— Să-ţi vinzi nevasta, nu-i altă faptă ?
— Să trădezi, nu-i tot o faptă ?
Manuel răspunde :
— Minciuni. Toate astea-s minciuni.
— Nu, Manuel. Nu-s minciuni. E adevărul adevărat.
— Gol-goluţ.
— Spuneţi-mi tot ce vreţi.
— O să-ţi spunem noi şi mai mult.
— Auzi ?
— Aud.
— Da nu-nţelegi.
— înţeleg. Şi încă prea bine. Dar n-am ce să vă
spun. Am cumpărat apa şi asta-i tot.
— Aşa crezi tu.
— Aşa.
— Apa asta n-o să-ţi folosească la nimic. Să nu-mi
spui mie Alberto, dacă ţi-o folosi,
— O să vedem.

86
 — Siguf c-o să vedem. Uită-te. Uită-te cum se în­
tunecă. Şi gîndeşte-te. Gîndeşte-te, Manuel.
Şi Manuel îşi dă seama că-i adevărat. Ridică ochii
şi vede cerul întunecîndu-se, coborînd treptat, scufun-
dîndu-se cu toată lumina în orizonturi. Zăreşte apărînd
primii luceferi şi desluşeşte profilul lunii. Aude greierii
şi cucuveaua. Şi cîinii. Aude cum se ridică vîntul din
gropile în care dormea şi cum prinde să se răsucească
în jurul copacilor înnebuniţi de sete, iar sus, sus . de
tot, începe să cînte cel mai desăvîrşit de proţundis. îi
ajung la urechi mii de zgomote. Tropote de cai. Căruţe
care trec hurducăindu-se, lăsînd în praful drumului
desenul şerpuit al roţilor. Aude osia unei căruţe scîr-
ţîind, îngînîndu-se jalnic cu cîntecul căruţaşului care
trece pe-aproape de ei salutîndu-i g răb it:
— Să fie cu noroc, oameni buni !
Iar ei îi răspund :
— Ba cu nenoroc, cumetre.
Şi cumătrul îi priveşte mai de aproape, încurcat, răs-
punzîndu-le :
— Cu nenoroc, dacă vreţi.
— Ai să ne laşi nouă căruţa, spune Zacarias.
— Căruţa ?
— Da, şi calul. Dacă nu de voie, de nevoie.
Iar căruţaşul, văzînd că sînt mai mulţi, iar el e sin­
gur şi că nu se va putea apăra, dîndu-şi însă seama că
va avea destui martori pentru a se putea dezvinovăţi
faţă de don Diego care l-a angajat să aducă prundiş
cu căruţa aceea cumpărată pe nimica toată chiar de la
Manuel, le-o lasă.
— Sînteţi oameni în toată firea ca să vă daţi seama
că faceţi o prostie.
— Ce prostie ? Asta a fost căruţa ta ? îl întreabă moş
Alberto pe Manuel.
— A fost.
— Şi calul tău ?
— Al meu.
— Şi nu simţi nimic, Manuel ? Nu te doare ?
— Ba mă doare... Sigur că mă doare.
— Spune-mi atunci pentru ce le-ai vîndut.

87
 Aşa m-a întrebat şi ea cînd m-am întors singur acasă
după ce am vîndut totul, uitînd însă de cîte ori îmi
spusese să ie vînd.
— Vorbeşte. Spune-mi de ce le-ai vîndut.
Şi eu, ca să nu poată ghici, ca să nu ştie că mi-ar
fi fost cu neputinţă, după cele întîmplate, să mai pot
căra prundiş, să merg alături de căruţă şi să retrăiesc
tot ceea ce reînvia în faţa ochilor, i-am spus:
Ca să cumpăr apă.
Dar ea a izbucnit:
— Şi n-ai putut să faci asta înainte de a-mi sili copi­
lul să se ducă-n fiecare zi acolo ?
— N u mi-a dat prin cap, i-am răspuns eu.
Şi ea s-a aruncat asupra mea şi m-a lovit, pentru
prima dată, fără ca eu să fac ceva pentru a mă apăra.
Şi cu fiecare lovitură, alt val de cuvinte. Era ca o furie,
iar eu ca o păpuşă de cîrpă. Adevăru-i că întotdeauna
am fost ca o păpuşă, dar niciodată în aşa hal.
— Trebuie să spui adevărul.
Şi eu, ţinîndu-mi coatele cit mai sus, i-am spus:
— Mi-era frică. Eram înspăimîntat.
Asta a liniştit-o ; a umplut-o de bucurie :
— Vezi ? Vezi că-1 ai pe suflet ?
I-am răspuns :
— Nu, nu-1 am.
Şi-atunci m-a întrebat:
— De ce-ai recunoscut că ţi-era frică ?
— Ca să te opreşti din bătaie, i-am spus eu.
— Ticălosule ! Laşule !
Şi eu am recunoscut că sînt laş. Dar acum, nu. Acum
trebuie să susţin că :
— Aveam nevoie de bani.
Moş Alberto rîde, se bucură şi deodată tace. Loveşte
nişte pietre între ele, vroind să măsoare, sau mai de­
grabă să împartă timpul, spunînd din cînd în cînd prin­
tre d in ţi:
— Minţi. Şi ştii bine că minţi. Şi-o să te coste. O
să te coste că minţi.
Iar ceilalţi, Zacarxas, Pedro, Mariano, toţi îl ajută
pe moş Alberto lovind pietrele în aoelaşi ritm, din ce
în ce mai insistent, parcă vroind să întărîte liniştea, să
aţîţe noaptea ca pe un taur pe care vor să-l facă să se
zbată furios şi să calce totu-n picioare, mugind puternic
în urechile lui Manuel, care tace. îşi împreună mîinile
a rugăciune ducîndu-şi-le după aceea la gură pentru
a şi le muşca, în timp ce se leagănă, dar continuînd să
stea în acelaşi loc, în mijlocul lor, cu picioarele desfă­
cute, fără să pot ghici, ţară să pot înţelege ce vor ca
mine. Bîjbîi ca un orb; asta e : ca un orb. Îmi duc mîi­
nile la gură ţi mi-o pipăi, să pot ghici cuvintele care
or să iasă din ea. N u ştiu ce vor ăştia. N u ştiu. Dar,
ca să mă pot apăra, ar trebui să ştiu. Ceea ce-i pri­
veşte cel mai puţin cred că e fapta Toniei. Asta e. Şi
tocmai de asta mi-e frică. Cred că n-o să pot face
nimic. Nimic.
— Nu p o t!
— îl auziţi ? Zice că nu poate. Ce nu poţi, Manuel ?
Hai să vedem, ce nu poţi ?
— N u ne poate lămuri povestea cu vînzarea neves-
ti-si, zice Zacarias.
— Asta poate că poate ; dar motivul vînzării, nu,
adaugă Pedro.
Manuel neagă, se dezice, ţipă şi-i roagă să termine
o dată cu lovitul pietrelor, pentru că-i bat în cap.
— Auziţi ? E ca şi cum mi-aţi da cu ceva în cap.
— N u mai spune.
— Păi, da.
— Ei, atunci, rabdă.
Şi-ncep mai tare, mai puternic, forţînd ritmul şi sco-
ţînd nişte sunete stridente, înnebunitoare, ca şi atunci,
la fel ca atunci cînd mi s-a vărsat căruţa plină cu prun-
diş pentru că nu pusesem prea bine cîrligele, iar eu,
văzînd-o cum se goleşte, am început să strig cu putere
pînă a nu apuca să mă ajute el.
— Ajunge ! ajunge ! Sînt sătul pînă-n g î t !
Şi se aruncă asupra lui Mariano şi începe să-l lo­
vească sălbatic şi fără milă în piept, sub bărbie, fără
ca acesta sau ceilalţi să facă cel mai mic gest pentru
a-1 opri. Dimpotrivă, îl lasă să termine, să se poto­
lească singur, să obosească şi sărşi reia locul de mai
înainte, acolo, în mijlocul lor, fără a îndrăzni măcar
să răsufle, să se mişte sau să-şi înghită scuipatul, să

S9
strîngă din dinţi sau sa clipească, pînă cînd Zacarias
şi Pedro se ridică, pornesc spre căruţă, scot o sapă
şi-un coş pe care încep să-l umple la fel, la fel ca atunci.
Copilul ce-i mai greu, eu ce-i mai uşor.
— Mai repede ! strigă Zacarias.
— Nu mai pot, tată. Sînt bolnav, răspunde Pedro.
— Nu mai pot !... Nu mai p o t!... Nu mai p o t!...
Minciuni ! Nu-ţi place să munceşti. Asta-i boala ta :
lenea.
— îmi vîjîie capul. Să strîngi prundiş în puterea
zilei înseamnă să-ţi baţi joc de sănătate.
— Palavre.
— Mama zice...
— Ce zice mă-ta ?
— Nimic.
— Vorbeşte, ori îţi crăp capul ! Ce zice ?
— Că faci rău ceea ce faci.
— Că fac rău ? Că n-ar trebui să muncesc, poate ?
— Că n-ar trebui să mă sileşti.
— Rău, rău, rău, rău... Rău face mă-ta. întotdeauna
îţi ţine partea. Asta-i boala ta, prefăcutule. N-asculţi
decît de mă-ta. Şi pentru că ea urăşte pămîntul, îl
urăşti şi tu. Şi mă urîţi şi pe mine. Ştiu. Crezi că nu
ştiu de-ntîlnirile tale cu Mariano ? Ştiu c-ai vrea să
pleci, Enrique; ştiu totul. Dar pînă cînd n-o să ai
douăzeci şi unu de ani, n-o să pleci nicăieri. Nicăieri,
auzi ? Ai să stai aici şi-ai să mă ajuţi pe mine. Chiar
dac-ar trebui să crăpi. Şi-ai să cari prundiş pentru toţi
cei care au nevoie de el ca să-şi pietruiască drumurile
şi ne plătesc. Pentru apă, Enrique. Singurul lucru care
nu poate aştepta e apa. Dacă eşti bolnav, o să te faci
bine. O să-ţi treacă.
— Crede-mă, tată, că nu mai pot. Sînt atîtea zile
de cînd car mereu, flămînd şi cu arzimi. Abia mă ţin
pe picioare din pricina arzimilor. Pune mîna pe frunte
şi-ai să vezi.
— Nu vreau.
— Trebuie să vrei.
— Şi de ce mă rog ?
— Ca să vezi că nu încerc să te mint. îţi spun ade­
vărul, tată.

90
 — Tot nu te cred.
— Sînt mai bolnav decît îţi poţi închipui. Şi nu de
ieri, de-alaltăieri, ci de mult.
— Dar eu...?
— Ce vrei să spui cu asta ?
— Eu de cîte zile muncesc ?
— De multe. Nimeni nu spune că nu. Dar dumneata
eşti sănătos, tată.
— Sănătos ?
— Sigur că da. Dumneata nu eşti bolnav. Te simţi
în putere şi asta-i cu totul altceva. Dar eu nu mai pot,
tată. îţi jur că nu mai pot.
— Trebuie să poţi. Şi pentru că trebuie, n-are rost
să te mai văicăreşti. Decît să gemi, mai bine te-ai grăbi.
Pedro vrea să-i dea zor, dar nu mai poate. Se pră­
buşeşte la pămînt, îşi adună toate puterile şi vrea să
se ridice, dar nu poate. în timpul ăsta Zacarias îi trage
o palmă, îl apucă de spate, îl ridică şi-l zgîlţîie ca pe
o păpuşă, după care-1 lasă să cadă, strigîndu-i :
— Nu mă duci cu de-alde astea. Auzi ? Nici eu
nu-s mai sănătos ca voi şi muncesc de dau în brînci.
Cel care se naşte sărac n-are voie să se îmbolnăvească
atunci cînd i se năzare lui. Dacă se-mbolnăveşte trebuie
să rabde, să nu se văicărească atîta. Dacă eşti bolnav,
termină cît mai repede şi-apoi o să te odihneşti.
Şi Pedro se întoarce la lucru. încearcă. Propteşte
bine coşul între picioare, îşi întinde braţele cît mai
mult în faţă ca să poată trage prundişul mai uşor cu
sapa, să-l umple mai repede, să-l golească-n căruţă şi
să-l umple din nou, şi iar să-l golească şi iar să-l umple,
pînă cînd căruţa se face cu vîrf de prundiş, timp în
care Zacarias îi spune :
— Vezi ? Vezi că poţi ? Ştiu eu ce-ţi vîjîie-n cap :
lenea şi mofturile. N-avea nici o grijă.
— Poţi să-mi spui orice, tată. Dar mă-nvîrt ca un
cal pe arie. Ca un cal.
— Bine, bine. Fii şi cal dacă vrei. Şi nu sta locu­
lui, că-ţi pierzi cîştigul.
în loc să-şi ridice braţele, îşi face vînt cu tot trupul
şi încearcă, pe la spatele căruţei, să ridice coşul umplut
CU prundiş pînă sus, în vîrful grămezii, $ă-î legene pen­

91
tru a-1 goli dintr-o dată. Ca să-l ridice, îl apropie întîi
de genunchi, de la genunchi spre burtă, iar de-aci
mai sus, pe piept, chinuindu-se.
La fiecare mişcare, tremură. La fiecare pas făcut
spre căruţă se clatină, gata să cadă, aplecat în faţă,
ca un beţiv, fără să-şi poată stăpîni ameţeala pe care
i-o dau slăbiciunea, fierbinţeala şi oboseala.
Se opreşte lîngă căruţă, face doi-trei paşi, s-apropie
de loitre ; pune coşul plin pe grămada de prundiş ;
apoi se lasă moale peste e l ; începe să gîfîie, obosit,
imprimînd căruţei ritmul propriei lui respiraţii; după
aceea se retrage brusc pentru a se feri de avalanşa pie­
trelor care cad din vîrful grămezii.
Zacarias aleargă şi se propteşte puternic de hulube,
încercînd să salveze o parte din încărcătură. Şi cum
nu reuşeşte, se-nfurie. Şi înfuriindu-se, se descarcă asu­
pra lui Pedro, lovindu-1. în culmea mîniei îl loveşte
cu pumnii, cu picioarele şi cu capul, de parc-ar da în-
tr-o tobă, oprindu-se numai în clipa cînd Manuel
aleargă spre ei, strigîndu-le :
— N-a fost aşa ! Vă jur că n-a fost aşa. Nu ! Vă
jur ! N-a fost aşa cum vreţi voi să credeţi.
Se apleacă peste Pedro care zace cu faţa-n sus şi-l
priveşte tăcut, împietrit, murmurînd :
— N-a fost aşa ! N -a fost cum credeţi voi şi cum,
desigur, s-a vorbit în sat din vina nevesti-mi. Mi-a spus
că nu mai poate. Asta-i adevărat. Ardea tot şi aproape
că nu se mai putea mişca. Dar eu i-am spus — auziţi ?
— i-am spus să lase totul baltă. Du-te, băiete, i-am
spus. Ai arzimi." Iar el mi-a răspuns: „încă puţin,
tată, încă puţin şi gata". „întotdeauna spui aşa", i-am
răspuns eu. Şi el, cum era un copil ascultător, mi-a
spus : „Pentru că întotdeauna sîntem la fel de săraci,
tată. Dar în ziua cînd o să cîştigăm apă, o să mă odih­
nesc. O să vezi, tată, o să vezi ce mulţumit ai să f i i !“
„I-adevărat, i-am spus eu. O să fiu mîndru că am un
copil ca tine. Foarte mîndru ! Dar acum lasă-mă să te
ajut.“ „Nu vreau, mi-a răspuns el. Tu ai făcut două­
zeci de kilometri pe jos ca să te duci la licitaţie şi eşti
frînt de oboseală." „N-are a face", i-am spus eu. „Ba
are. Are, c-ai îmbătrînit de cînd te tot zbaţi pentru
hol şi-o fi venit, vremea sa te-ajutăm şi noi pe tine.
Stai jos şi uită-te cît de repede lucrez." Şi-a spus-o cu
atîta inimă, cu atît curaj şi bărbăţie, că m-am aşezat.
La fiecare coş de prundiş îmi făcea cu ochiul. „încă
unul, zicea. Şi-ai să vezi. Ai să vezi, tată, cum or să
se aranjeze toate. Dacă nu azi, mîine.“ I-am privit
ochii care străluceau de parc-ar fi plîns şi i-am spus :
„Dacă nu te-ngrijeşti, cînd o să vină ziua aceea ai să
fii mort". Iar el mi-a răspuns, întrebîndu-mă : „Şi dacă
nu muncesc, ce s-ar întîmpla ? M-aş vindeca mai re­
pede ? Nu trebuie să ne înşelăm, tată. Mai degrabă
am nevoie de mîncare, decît de odihnă. Iar dacă nu
salvăm semănăturile, n-o s-avem ce mînca. Chiar dacă
te doare văzîndu-mă cum mă chinuiesc, lasă-mă să
termin. Un sărac trebuie să termine întotdeauna ceea
ce are de făcut." „I-adevărat, i-am spus eu. Tu eşti
copilul meu şi mă-nţelegi.“ Şi după asta a pus coşul
în spatele căruţei şi s-a lăsat deasupra ca să-şi mai
tragă răsuflarea ; apoi s-a dat deoparte tocmai în clipa
în care căruţa începuse să se clatine. „Ajunge, gata,
i-am spus eu. Sînt sătul pînă-n g î t !" De muncă, bine­
înţeles. Atunci el a venit spre mine, m-a strîns în
braţe cu toată puterea şi mi-a zis: „T ată! Tată!...".
Iar cînd am încercat să-l dau la o parte pentru că mă
strîngea prea tare, murise...
Liniştea creşte, curge printre tufele de iarbă grasă
asemeni unui câper veninos, care-şi împrăştie duhoarea
amăruie. Le pătrunde-n gîtlejuri, iar ochii Ii se împă­
ienjenesc. De-atîta linişte se înspăimîntă, le e frică de
ei înşişi, de parc-ar fi vrăjiţi.
— Şi n-ai plîns ! începe moş Alberto.
— Nu. N-am plîns.
— .Nici pentru durerea ta n-ai avut lacrimi.
— Nici una.
— Şi n-ai simţit nimic în gîtlej ?
— Niciunde. Am rămas aşa, pustiu, ca şi cînd nu
s-ar fi întîmplat nimic.
— Nu te înţeleg.
— Nici eu.
— Nici eu.
— Nici eu singur nu mă pot înţelege. Ştiu că tre­

93
buia, înţelegeam asta. îmi dădeam seama că un tată
adevărat, care-şi iubeşte copilul mult şi are nenorocirea
să-l vadă murindu-i în braţe şi ştie că ăsta-i singurul
pe care-1 are, trebuie să verse lacrimi de sînge.
— Dar n-ai plîns.
— Nu. N-am plîns.
— Şi de ce ?
— Hai, vorbeşte !
— Lămureşte-ne şi pe noi.
— V-am spus că nu pot să mă lămuresc nici pe mine.
N-am plîns şi gata.
— Nu-ţi dai seama de ce ?
— Nu. Nu-mi dau seama.
— Asta să i-o spui lui mutu...
— Ba nu.
— Ba da, minţi. îţi spun eu că minţi.
— Iar eu că nu mint. Orice om ştie mai bine ca ori­
care altul cînd îi minte pe ceilalţi. Cînd e vorba de
adevăr, lucrurile stau altfel. Nu mint.
— Toată viaţa ta ai minţit. Te-ai obişnuit aşa. Une­
ori, fără nici o pricină.
— Minciuna le prinde bine celor deznădăjduiţi. Vine
un moment cînd le prinde bine să mintă. Nu spun că
le place, dar le prinde bine. Eu n-am plîns. Şi m-am
căit pentru asta. Ori de cîte ori v-aţi bătut joc de mine
scoţîndu-mi ochii că n-am pic de suflet, m-am căit. Nu
pot s-ascund asta. Dar de plîns, n-am plîns.
— N-ai plîns pentru că n-ai simţit nimic. Avem
dovezi că n-ai simţit nimic. Tu nu simţi nimic altceva
decît pămîntul.
— Pămîntul e ca un copil.
— Şi dragostea de sine, Manuel.
— Dragostea de sine e un alt copil.
— Ai devenit atît de aspru, că nu mai vezi nimic
în afară de interesele tale...
— Asprimea e ca douăzeci de copii. Nimic nu te
poate face mai aspru ca un copil ; şi totuşi, nimic nu
te înduioşează mai mult. Pare ciudat, ştiu ; dar aproape
toate lucrurile din lume sînt ciudate. Niciodată nu v-a
înduioşat suferinţa lui Enrique atunci cînd trăia. Dar
nici n-a apucat bine să-nchidă ochii şi aţi şi început să

94
suferiţi cu toţii şi să vi se facă milă. Asta însă nu-i
milă, ci răutate. De mult o cloceaţi în voi, dar aveaţi
nevoie de un motiv ca să-i puteţi da drumul. Moartea
lui Enrique v-a slujit cum nu se poate mai bine. V7aţi
simţit dintr-o dată datori să-mi cereţi explicaţii. Pen­
tru ce ? Pentru ce n-aţi făcut mai înainte şi-o faceţi
abia azi ? De ce n-aţi făcut-o atunci cînd îl mai pu­
teaţi salva de la moarte ? Vă place tot ceea ce nu se
mai poate îndrepta niciodată.
— Ar fi trebuit să plîngi.
— Ar fi trebuit, dar n-am plîns pentru că n-am
putut. Nici acum nu pot să mă arunc asupra voastră,
deşi ar trebui s-o fac. Sînteţi mulţi, şi totuşi ar trebui.
Cel puţin m-aş bate ca un om. Dar eu nu sînt nici
măcar om. Mi-e greu să recunosc lucrul ăsta, dar din
moment ce vă pot răbda fără să încerc să mă apăr,
fără să mă bat, înseamnă că nu trebuie să fiu om. Şi
pentru că n-am putut plînge, înseamnă că nu sînt nici
tată. Dar tu poţi ? Tu, nu ; pentru că tu nu ştii ce-n-
seamnă un copil. Dar tu, Zacarias, tu ai putea ? Dacă
ţi-ar muri copilul, aşa, dintr-o dată, în braţele tale, ai
putea ? Dacă chiar în clipa asta l-ai ridica de jos şi-ai
vedea că-i mort, ai putea să plîngi ?
— N u ştiu.
— Spune adevărul, dacă poţi !
Zacarias se înspăimîntă, îşi coboară privirea-n pă-
mînt, înaintează cîţiva paşi, şovăie, dar în cele din
urmă îl loveşte pe Pedro cu piciorul, se uită cum se
ridică de jos, în mijlocul grupului, şi spune :
— N u ştiu.
— Nu ştii, dar ca să-i ţii isonul lui moş Alberto,
spunîndu-i' că nu-i adevărat ceea ce zic eu, asta ştii.
Ai vrea să-mi spui de ce ?
— Nu.
Atunci intervine moş Alberto :
— Pentru că vrem să ne răzbunăm. Pentru că vrem
să te învăţăm minte aşa ca să nu poţi uita cu una cu
două. înţelegi ? înţelegi ce-ţi spun ? Fiecare din noi
are necazurile lui ; totuşi, noi le îndurăm fără să facem
rău cuiva. Tu însă ne-ai făcut rău de multe ori. Ne-ai

95
făcut rău cu încăpăţînare, cu duşmănie. Ţi-ai făcut rost
de bani în cel mai scîrbos chip şi-apoi, folosindu-te de
faptul că noi ne-am înţeles să nu licităm, cu suta asta
blestemată de pesetas ne-ai furat dreptul nostru şi ne-ai
trădat, fără să te gîndeşti măcar o singură clipă cît am
luptat pentru ca toţi ceilalţi oameni să se abţină. Şi în
loc să-ţi fie ruşine, tot tu te superi şi te răzvrăteşti. Te
umfli-n pene. Şi-ai mai şi îndrăznit să ne strigi în faţă :
„Şi-n afară de asta, mi-am vîndut nevasta".
Manuel răspunde :
— Mi-a fost teamă c-o să mi-o luaţi voi înainte.
— Cum vine asta ? întreabă moş Alberto. Cum
adică să ţi-o luăm înainte ?
— Da, mî-a fost teamă c-o să mi-o luaţi înainte
şi-o să-mi strigaţi ruşinea faţă de toţi. De asta mi-a
fost teamă. Şi-atunci am vrut să vă ameninţ. Pentru
că, în clipa aceea, am spus-o ca o ameninţare.
— Şi de ce trebuia să ne ameninţi ?
— Ştiu eu ? Poate pentru faptul că v-aţi arătat
nepăsători faţă de pămînt. Pentru că aţi uitat prea
repede de el. Cînd ţi-e greu să răsufli nu trebuie să
nu mai încerci s-o faci, ci să te forţezi din toate
puterile ; să înghiţi cît mai mult aer. Chiar dacă te
doare. Asta am făcut eu. Am încercat să ies din
încurcătură.
— Fără să ţii seama de nimic.
— Da : fără să ţin seama de nimic.
Moş Alberto s-apropie de el, îl bate pe umăr şi-i
sp une:
— Ei bine, te înşeli. Presimt c-ai să-ţi dai şi tu
seama că te înşeli, vericule. Căci din orice înveţi
cîte ceva. Şi din ceea ce ai făcut tu o să înveţi foarte
mult. Tu, cu socotelile tale, noi, cu ale noastre. Tu,
singur, luptînd împotriva alor tăi. Noi uniţi şi cu
ai noştri.
Manuel spune :
— Dar fără pămînt.
Iar moş Alberto încuviinţează:
— Deocamdată, fără pămînt. Dar mai tîrziu, cu.
— Nu-i acelaşi lucru.

96
 — Niciodată nu-i acelaşi lucru. Poţi să suferi la ne-
sfîrşit şi, totuşi, întotdeauna suferinţa e alta. Moartea
copilului tău ţine de trecut. Şi-acest trecut n-o să se mai
repete .niciodată. Dar chiar acum, numai cu cîteva clipe
mai înainte, ai tremurat la fel ca atunci. Şi încă mai
tare. Iar cînd ai văzut căruţa, de-asemenea. Şi, ca să
plesneşti de ciudă, află că eu am pus s-o aducă aici.
Cînd ai văzut-o, ai lăsat capu-n jos şi n-ai avut curajul
să te uiţi la ea. Minte sau nu nevastă-ta cînd spune
acest lucru ?
— Poate că nu.
— Nici vorbă ! Şi-acum suferi. Eşti palid. Tremuri,
Manuel. Nu căuta să te prefaci, căci tremuri. Dacă te-ai
ridica în picioare, te-ai clătina de frică. Şi trebuie să te
ridici, înţelegi ? Trebuie să te ridici, ca să te putem urca
în căruţă şi să te legăm aşa cum ţi-ai legat tu copilul
fără viaţă. Vrem să te dăm afară din sat ; odată pen­
tru totdeauna.
— De ce ?
— Ca să nu mai îndrăznească nimeni să facă ceea
ce-ai făcut tu. Trebuie să se termine odată şi-odată cu
licitaţia asta. Fie ce-o fi, trebuie să găsim o scăpare. Şi
ce-ţi închipui tu ? Că numai tu o poţi găsi ? Ei bine,
te-nşeli. Şi nu numai atît, dar te-ai împotmolit rău de
tot. Ai căzut din lac în puţ. De-acum n-o să mai poţi
face jocul stăpmilor pe degeaba. Dacă vor să se distreze,
n-au decît să-şi scoată o-chii-ntre ei. Iar dacă vor să dis­
cute sau să se supere, să se dea cu capul de pereţi. Noi
însă, noi o să ne încrucişăm braţele şi-o să aşteptăm.
— Să aşteptăm ?
— Chiar a ş a : să aşteptăm.
— Bine, dar ce ?
— Să aşteptăm pînă cînd vor începe să-şi facă griji
şi să le fie frică. Frica e singurul lucru care-i mai poate
sili ; ţi-e frică şi, fără să-ţi dai seama, te înmoi puţin ;
te îmblînzeşti.
— Si crezi că ei or să se poată îmblînzi ?
— De asta încerc ; pentru că sînt aproape sigur. Şi
tocmai de asta trebuie să-l împiedicăm pe oricare din­
tre noi să liciteze. Pentru că altfel le dăm curaj. „Deo­
camdată, o să-şi spună ei, a licitat numai unul singur.
y — Moarte Ia licitaţie 97
Dar lasă, o să mai aşteptăm şi or să vină şi ceilalţi.
Cum o să vadă că le-ajunge o sută de pesetas, o să-i
apuce deznădejdea..." Dacă aşa stau lucrurile, o să pier­
dem. Şi iar o să începem să dăm din colţ în colţ. Dacă
fvine un an bun, îţi semeni ogorul şi unei licitaţia cît mai
mult, ca să ai apă. Dacă anul e prost, atunci faci acelaşi
lucru, numai că urmările sînt altdle : te împrumuţi, faci
daitorii, amîi achitarea arendei şi vinzi stăpîniîor pe
preţ de batjocură tot ceea ce ai — haine, vite, unelte
— pe care apoi ni le închiriază sau ni le împrumută,
iar cînd se învechesc ni le răscumpărăm cu preţul
unora noi. Şi pentru asta trebuie să aşteptăm, să ne
batem, să ne urîm, să ne blestemăm, şi, dacă se iveşte
prilejul, să ne vindem nevasta sau copiii. Iar ei ? Ai
putea să-mi spui ce fac ei în timpul ăsta ? Curăţă ba­
zinele de apă, asta-i adevărat. Dar nu ca să strîngă
apă mai multă şi s-o vîndă mai ieftin. Nu, nu pentru
asta. Dimpotrivă, ei vor să ne luptăm cît mai mult
între noi şi să fim dezbinaţi. Să ne urîm şi să ne facem
rău unul altuia, să urcăm cît mai mult preţul la iri­
gare şi astfel să ajungem iar la cheremul lor dacă nu
vrem să pierdem banii cheltuiţi cu prirfia irigare. Dar
s-a sfîrşit eu povestea asta, Manuel. Tu ai fost qel
dintîi care ai încercat :să ne desparţi. Ai fost cel dintîi
care ai încercat să ne distrugi hotărîrea, biata noastră
putere care nu-i nimic altceva decît unire. Şi, ca s-o
întărim, o isă te dăm afară din s a t ; să nu te mai poţi
întoarce niciodată. Iar dac-ai să te întorci totuşi, asta
se va întâmpla numai după ce-a trecut ora ta de iri­
gare, aşa ea să nu te mai poţi bucura de ea. Că asta
vrem să facem. Iar dacă mai e vreunul care să şovăie,
asta o să-l înveţe minte pentru totdeauna.
Manuel spune că nu, că niciodată, că mai degrabă...
— Mai degrabă ar trebui să mă omorîţi. Auziţi ? Să
mă om o rîţi! Pentru că altfel...
Zacarias răspunde :
— De omorît, n-o să te omorîm.
Apoi Pedro :
— N-o să fie nevoie.
Şi Mariano :
 Chiar fără să ajungem pînă acolo, tot o să te pu­
nem cu botul pe labe.
Apoi, tot moş A lberto:
— Şi încă cum !
Iar el, Manuel, începe să fugă în susul rîpii, spri-
jinindu-se pe vîrful picioarelor care-i alunecă mereu
pe panta abruiptă, căutînd să se apropie cît mai repede
cu putinţă de ipartea unde cresc cimbru, volbură, brus­
turi şi m ărăcini; pentru ca să se agaţe, apoi să cadă
şi să urce din nou cîţiva metri, încercînd să scape de
cei trei oameni care-il urmăresc şi pun mîna pe el îna­
inte de-a apuca pe una idin ipotecile care taie cîmpul
de-a latul, pînă la casele ţăranilor care se retrag aici să
doarmă, dacă mai e cu putinţă aşa ceva atîta timp
cît le ghiorăie maţele de foame.
Ei scot o batistă şi-i astupă gura, legîndu-1 cu m a­
nile ila spate, cot 'lîngă cot, mînă peste mînă, ca să nu
mă pot dezlega oricît de mult m-aş chinui. Dar am
s-o fac. N u ştiu cum. N u ştiu încă... Dar trebuie s-o
fac. Şi dacă n-o să izbutesc, ar fi mai bine să mă
omoare. Trebuie să nu mă împotrivesc, să nu le trezesc
nici un fel de bănuială. Sînt luat drept un om laş, şi
trebuie să mă folosesc de asta : să par supus şi umilit.
E mai bine să merg de bunăvoie decît să mă silească
ei. Ce-aş cîştiga dacă m-aş împotrivi ? M-ar îmbrînci
şi mi-ar da ghionturi şi-ar fi nevoiţi să mă ducă tîrîş
şi să mă lege mai bine. Nu, nu trebuie să-i întărit.
Şi-aşa sînt destul de porniţi împotriva mea şi dacă
m-aş mai şi împotrivi să merg...
Face cale-ntoarsă şi ise apropie de căruţă, lăsîndu-se
să cadă în ea pentru ca ei să-l lege, exact cum mi-am
legat eu copilul mort, ca să nu fie aruncat dintr-o par-
te-n alta a căruţei cînd se hurducă peste hîrtoape. Ei
îl acoperă c-o pătură, iau calul de căpăstru, îl scot
în mijlocul drumului, apoi îi dau ibice lăsîndu-1 în
voia soartei, ca să vadă dacă n-o să mă răstoarne în
vreo prăpastie şi să mă omoare fără ca ei să se simtă
cu conştiinţa încărcată, pentru că sînt atît de pre­
făcuţi...

7
 ...Se-năbuşe.
Batista îi astupă toată gura. Trupul, întins aproape
orizontal pe fundul căruţei, i se sprijină în întregime
pe mîinile legate puternic ide carîmbii loitrelor. La
fiecare hîrtop, o zdruncinătură. La fiecare zdruncină­
tură o sforţare în plus pentru a-şi potrivi trupul după
hurducăitul căruţei ca să nu mă arunce afară, să nu
sar ca o minge şi să nu-mi intre pumnii in coaste, din
ce în ce mai adine...
Vrea să-şi îndepărteze greutatea păturii de pe faţă.
Să deschidă ochii sau să-i închidă de tot ca să nu mai
intre praful şi să-l orbească, treptat şi dureros. Şi să
scuipe, pentru că i s-a umplut gura de salivă şi-i curge
pe la colţurile gurii ca nişte bale, după ce i-au udat ba­
tista. Sau să încerce s-o înghită, ilipindu-şi limba de
cerul gurii. Şi să facă să se mişte mărul lui Adam
care-i iese afară ca şi cum ar vrea să-i scape din în-
doitura groaznică a gîtului, produsă de greutatea capu­
lui. Şi să-şi stăpînească şi carnea ca să nu-i mai tre­
mure pe oase. Şi înţepătura paielor, care-i pătrund în
burtă şi-l chinuiesc. Şi cutele hainelor, care i se adîn-
cesc în carne. Şi frînghia de la mîini, ca să nu-1 mai
taie ca un fierăstrău cînd încearcă să se ridice pentru
a pune capăt suferinţelor. Şi să-şi elibereze capul să
nu-i mai isară ori ide cîte ori roţile trec peste cîte-o
piatră, căzînd imediat fia loc ca şi cum asta n-ar mai
avea nici o importanţă,
cum mi-a spus Juan atunci cînd m-a oprit să mă-n-
trebe :
— Te-ai întors ?
Şi eu i-am răspuns încurcat:
— M-am întors.
— Era şi vremea, mi-a zis el.
Şi eu i-am spus:
— Niciodată nu-i vremea să faci aşa ceva, gîndin-
du-mă la moarte, bineînţeles.
Şi el a adăugat:
— Depinde de ceea ce vrei să faci. Dacă te-ncăpăţî-
nezi să termini, niciodată.
Şi eu i-am răspuns:

100
 — Totul poate s-aştepte.
— Totul în afară de moarte, mi-a-ntors-o el.
— în afară de moarte, am repetat eu fără să-mi dau
seama de ceea ce spunea.
Şi atunci, s-a uitat în căruţă ţi m-a-ntrebat:
— Dar ce duci în căruţă atît de bine acoperit, Ma-
nuel ?
— Nimic, i-am răspuns eu.
— Nimic, spui ? m-a întrebat el din nou.
Şi s-a apropiat de căruţă ca să vadă despre ce-i
vorba.
— Să nu te-apropii ! am ţipat eu.
— De ce să nu m-apropii ?
— Aşa. Nu te-apropia.
Iar el a întrebat:
— Şi de ce nu ?
— Pentru că nu vreau eu.
Şi el, glumind, mi-a spus:
— Dar vreau să văd.
Eu, ca să-l împiedic, am împuns burta calului cu co-
diriştea şi l-am pus dintr-o dată pe fugă făcînd să se
clatine căruţa, de era gata-gata să se răstoarne din
cauza grămezilor de prundiş înşirate pe marginea şan­
ţului.
Iar el mi-a spus:
— Ai legat prost ceea ce duci acolo acoperit cu
pătura, vericule.
Asta m-a scos din sărite.
— Prost legat, zici ?
— Da, prost legat, mi-a răspuns el.
— Şi ce te priveşte pe tine ? Ai de cîştigat ceva din
treaba asta ?
Şi spunînd aşa, trebuie să mă ţi făcut mai alb decît
varul.
— Nimic, mi-a zis el.
— Atunci nu mai pune-atîtea-ntrebări, i-am spus eu.
El a stăruit însă:
— Spune-mi ce duci. Nisipul nu sare-n felul ăsta.
— în ce fel ? l-am întrebat eu.
— Aşa cum vezi, mi-a spus el.

101
 Şi-apoi a adăugat:
— Parc-ar fi nişte pepeni, gata să sară din căruţă.
Iar eu n-am ştiut ce să-i răspund şi am strigat:
— Pepeni ? !...
— Da, a zis el, pepeni.
Şi m-a-ntrebat:
— Sau tu n-ai văzut niciodată cum sar pepenii cînd
se hurducăie căruţa ?
M-am apropiat de locul unde se oprise calul care
începuse să smulgă troscotul crescut printre grămezile
de prundiş şi, fără să-mi pot stăpîni tremurul care mă
cuprinsese, i-am spus:
— Ei bine, e copilul meu.
— Copilul tău ?
— Da, copilul meu.
— Care copil ? m-a-ntrebat el. Ca şi cînd n-ar fi
ştiut că n-am decît unul singur.
— Enrique, i-am răspuns eu pe acelaşi ton.
Şi-am adăugat:
— Mi-a murit la gîrlă...
El s-a apropiat de căruţă, a întins mîna şi-a început
să pipăie pătura pînă s-a convins:
— I-adevărat!...
— Adevărat, am zis eu.
Iar el m-a-ntrebat:
— Şi cum s-a-ntîmplat, Manuel ?
L-a dezvelit cu teamă, neputînd încă să creadă că-i
adevărat. L-a privit mult timp şi mi-a spus că i se pare
că doarme şi că nu-i mort... Şi-a clătinat din cap. Apoi
m-a bătut cu palma pe umăr. Şi a pornit la drum, ală­
turi de mine, pentru a le spune la toţi pe care-i în-
tîlneam în cale:
— Ştiţi ?
Şi Tomas:
— Ce s-a-ntîmplat ?
Iar e l :
— Rău de tot.
Iar altul, m irat:
— Ăstuia ?
— Lui. I-a murit băiatul.

102
 — Ce spui ?
— Ceea ce auzi. I-a murit la gîrlă, şi-l duce acasă.
Tomăs a spus că-i pare râu şi m-a întrebat:
— Şi cum îl duci ?
— în căruţă, i-am răspuns eu.
— în căruţa asta vrei să spui ?
Şi Juan, ţâră să-mi lase timp să-i răspund, i-a spus:
— Ca pe un lucru oarecare. în căruţă.
Eu m-am întors spre el şi l-am întrebat:
— D ar cum vrei să duci un mort ?
Iar ei mi-au răspuns:
— Ca pe-un mort.
Şi-apoi au adăugat că celor vii le poţi da la cap ca
să înţeleagă că sînt nişte măgari, dar că morţilor nu,
pentru că ei nu mai pot înţelege nimic. Juan şi-a scos
haina şi i-a potrivit-o sub cap, ca pe o pernă, apoi a
plecat spumndu-mi:
— Ca să înţelegi şi tu că nu poţi duce un mort ca
pe un lucru oarecare.
Şi toţi oamenii cu care m-am întîlnit pe drum, fie
că veneau din faţă sau mă ajungeau din urmă, se des­
copereau, se închinau, sau şopteau Tatăl nostru, pentru
ca în cele din urmă să spună:
— Ca pe un lucru oarecare.
Şi-aşa merg eu acum : ca un lucru oarecare. Lovin-
du-se în cîte şase sau opt locuri deodată. Şi cu cît
merge mai repede, cu atît sînt mai puternice şi lovitu­
rile. Şi cu cît sînt mai puternice, cu atît se vaită mai
tare. Şi cu cît se vaită mai tare, cu atît îi sună şi capul
mai tare a gol.
Uneori calul se opreşte ; bate din copite, se odih­
neşte, se-ntinde, rupe smocuri de troscot, sau miroase
pămîntul pe mijlocul drumului ; înalţă capul şi se scu­
tură, pufăind pe nări, rîcîie cu piciorul şi-şi ridică
buza de sus, ca şi cum ar vrea sănşi bată joc de ceea
ce trage după el, în căruţă. Sîngele i se agită atunci
o dată şi de zeci de ori, de la cap la picioare şi înapoi,
ca şi cum aş fi o sticlă plină şi bine înfundată, pe care
trebuie s-o scuturi mereu ca să vezi dacă mă duc dra­
cului şi fac pe gură. Pentru că aşa mă sim t: cu tot
trupul plin de apă. Pînă şi într-un anumit loc sînt ud.

103
Şi nu mai pot. Dar trebuie să aştept. Să am răbdare. în
afară de asta nu-mi mai rămine nimic de făcut. Cu cit
o să mă tîrască mai mult gloaba asta blestemată, cu
atît o să întîrzii mai mult şi o să pierd ora de irigare.
Şi nu trebuie s-o pierd. Sînt, i-adevărat, o mulţime de
lucruri care pot s-aştepte, pentru că mai devreme sau
mai tîrziu tot o să se aranjeze. Dar asta nu. Lucrul ăsta
trebuie făcut la ora hotărîtă. Şi e ciudat... Foarte ciudat
că toate lucrurile care vor apă nu suferă nici un fel
de amînare. Setea, de pildă. Şi pămîntul. Şi chinul.
Chinul e exact acelaşi lucru cu nevoia pe care o simt
eu acum ; dacă nu plîngi cînd trebuie, mai tîrziu n-ai
să mai poţi, oricît de mult ai vrea ;
am spus:
— Nu, nu plîng.
Şi ei au început să dea din cap ca nişte oi care îşi
scutură clopotele, şi să se roage, să se închine şi să
murmure printre dinţi că eu sînt vinovat, că nu tre­
buia să-l pun să care prundiş dacă avea arzirni. Ca şi
cînd eu aş fi ştiut că arzimile ar putea omorî pe cineva
aşa, dintr-o dată !
— Trebuia să-l duci numaidecît la doctor, mi-a spus
Alvaro.
Şi eu l-am întrebat:
— Cu ce bani ?
— Cu ai apei, mi-a răspuns el.
Şi eu l-am întrebat ia r :
— Cu ai apei ?
— Da, cu ai apei.
Şi dîndu-şi seama că toţi ceilalţi erau de partea lui,
a adăugat :
— Un copil face mai mult decît toată apa din lume.
Şi eu, simţind că n-au dreptate, i-am spus :
— Depinde — pentru că mă gîndeam că aveam de
plătit arenda pe doi ani în urmă şi că dacă n-aş fi
achitat-o nici acum, m-ar fi putut lăsa pe drumuri.
El s-a întors spre nu ştiu care dintre cei care mi se
alăturaseră pe drum şi i-a spus:
— II auzi ?
Şi acesta :
— îl aud.

104
 — $i ce ? 1-a întrebat Âtvaro.
Şi el a spus:
— Că-i adevărat ceea ce mi s-a spus. N -a simţit
nimic. Uită-te-n ochii lui. Pun rămăşag că n-a vărsat
nici o lacrimă.
Vâzîndu-i cum îşi întindeau gîturile ca să se uite la
mine, m-am întors spre ei şi le-am spus:
— Nu. Nu plîng.
Şi-aş fi vrut atît de mult s-o fac ca să le arăt cît mă
doare, dar mi-a fost peste poate. Sigur că, mai de­
vreme sau mai tîrziu o să pot, dar nu mai e acelaşi
lucru. Totul trebuie făcut atunci cînd e momentul; să
ridici stăvilarul de îndată ce vine apa. Să-l ridici şi-a-
poi să te-aşezi la marginea ogorului şi să vezi cum
năvăleşte apa peste el, aproape fierbînd, iar pământul
se .preschimbă-n pîrîiaşe, mulţumindu-ţi. Şi oricare s-ar
simţi fericit în momentul acela. Dar eu nu ştiu dac-o
să mai pot. Trebuie să închid bine ochii. Şi gura...
Şi cu oît îi ţine mai strînşi, cu atît i se întinde şi
pielea capului. Şi cu cît e mai întinsă, cu atît i se
încreţeşte şi icarnea. Şi cu cît se încreţeşte, cu atît mai
mult are senzaţia unui prîsnel care-i joacă în creştet.
Simte cum îi pătrunde în creieri, sfredelindu-1, cu răsu­
ciri mărunte şi dese, şi ca să nu-1 mai simtă, deschide
ochii, dar e nevoit să-i închidă numaidecît căci i se
umplu de ţărîna care se fărîmiţează la fiecare zdrun­
cinătură a căruţei, ca să mă acopere întocmai ca pe co­
pilul meu, care era atît de alb încît, cînd am dat pătura
la o parte ca să i-l arăt mamei lui, părea acoperit cu
un giulgiu.
Instinctiv, încearcă să se ridice. îşi saltă un umăr şi-l
lasă să cadă. îl saltă şi pe celălalt şi revine la loc, în­
tins pe spate aşa cum l-au legat ei. Dă aerul pe gură,
cu putere, şi se străduieşte, scoţînd în afară buza de
jos, să sufle praful care mi s-a strîns la colţul ochilor,
făcîndu-mă să lăcrimez. Se zvîrcoleşte ca un şarpe ; se
propteşte pe pumni şi se odihneşte puţin, apoi se-ncor-
dează din nou să văd dacă nu pot să dau pătura la o
parte...
Cu cît se forţează mai tare, cu atît e silit să-nghită
mai mult praf, să-şi irosească puterile şi să-şi aţîţe ne­

105
 răbdarea care mă apasă şi mă face să încerc imposibilul.
Pentru că, dacă am merge pe drum, s-ar fi ivit el ci­
neva care să strige la cal şi să-l oprească, luîndu-l de
căpăstru, sau să privească-n căruţă pentru a vedea ce
se-ntîmplă. Şi cum nu s-a ivit nimeni, aşa cum mă aş­
teptam eu, înseamnă că trebuie să-ncerc s-ajung singur,
dacă vreau să nu pierd apa şi toate cîte le-am îndurat
pînă am reuşit s-o cumpăr. Dac-o să pot iriga, n-o
să-mi mai pese de nimic. De nimic. Nimeni nu i-a spus
să se vîndă ; iar dacă a făcut-o, asta-i pentru că vrea
să se răzbune. Şi dacă n-o să irig se va simţi răzbu­
nată. Pentru că va trebui să mă rog după aceea de ea
în genunchi, aşa cum mi-a spus. Dar dacă reuşesc să
irig, să salvez semănăturile şi să-mi plătesc datoriile,
nu. O să am credit pentru încă doi ani de-acum încolo
şi după ce-or trece şi ăştia, nimeni n-o să-şi mai amin­
tească nimic. Poate că nici ea n-o să-şi mai amintească.
Şi dacă şi-o aminti, să-şi ia partea ei. N-o să fiu eu cel
care-o să mă împotrivesc...
încearcă să ghicească unde-a ajuns. îşi încordează au­
zul şi ascultă atent zgomotul roţilor, scîrţîitul osiilor,
păcănitul spiţelor şi legănarea seîndurii de deasupra
roţilor din spate cu care le împiedică atunci cînd co­
boară pe pripoarele iuţi, şi care acum, pe drumul drept,
dăr plin de gropi, se leagănă în toate părţile şi sună şi
scîrţîie ca şi cum căruţa ar merge pe un drum pietruit,
dar după cîte îmi dau seama ar trebui să meargă peste
troscot şi peste coceni, căci zdruncinăturile sînt mai
mici, iar copitele calului nu se mai aud. Şi zgăul căru­
ţei, în loc să sară, se leagănă ca la cotitura de lîngă
Purias, cînd o luam direct peste cîmp pentru a scurta
drumul pînă la gvrlă. Dacă-i aşa, înseamnă c-o să mă
ducă la munte. Mai mult ca sigur. Cu toate că anima­
lele, dacă nu le sileşti, nu urcă decît rareori. singure.
Dar poate c-a apucat-o pe mijlocul gîrlei, în sus. Şi-a-
tunci ar fi mai bine. Ar fi mai bine pentru că ar putea
să se-mpiedice de vreo movilă de pămînt adusă de-o
viitură mai mare şi să se răstoarne. Iar dacă se răs­
toarnă o să mă arunce în fundul rîpei, şi-o să pierd ora
de irigare. Dacă n-o să mai pot iriga, e mai bine să mă
omoare cît mai repede.

106
 Şi cu toate că-i gata să leşine, să deznădăjduiască şi
să accepte orice numai să nu se mai gîndească la nimic,
ascultă fiecare zgomot atent şi-l asociază cu loturile
pe care 'le cunoaşte, încercînid să ghicească pe unde trece
cu căruţa. Nereuşind, îşi suceşte capul şid scutură ca
să îndepărteze ţărîna adunată pe pleoape, deschide ochii
şi se uită pieziş printre scîndurile căruţei vrînd să ştie
dacă s-a-nnoptat, e seară, sau zi, pentru a-şi da seama
dacă va mai avea timp să irige, în cazul că, din în-
tîmpLare, ar apărea cineva care să-l dezlege, să pot fugi
şi să-mi întind mîinile şi picioarele amorţite din pri­
cina hurducăturilor care se potolesc treptat şi se opresc
fără ca cineva să fi strigat la cal sau să fi spus ceva.
îşi opreşte răsuflarea şi încetează să-şi mai muşte ba­
tista care-i astupă gura. Şi cu toate că balele continuă
să-i curgă, nu mai încearcă să-şi apropie bărbia de
umăr pentru a .se şterge. Şi cu toate că se simte orbit
din cauza pămîntului care-i umple găvanele ochilor, nici
nu clipeşte măcar. Şi cu toate că liniştea îl chinuie,
aşteaptă, aproape vesel, cu mai puţină dorinţă şi dis­
perare, bănuind că drumul acesta pe care a fost tot
timpul torturat duce spre casa lui, căci animalul, în loc
să se îndrepte spre munte aşa cum au vrut cei care-1
legaseră, a făcut cale-ntoarsă şi-a tăiat peste cîmp, ca
atunci o n d el, singur sau însoţit de copil, scurta dru­
mul pînă la gîrla din Viznaga, sau ca atunci cînd l-a
adus pe acesta acasă, peste cîmp, ferindu-se să întîl-
nească pe cineva, pînă ce căruţa s-a oprit în faţa casei.

Şi ea, cu toate că nu poate pricepe ce s-a întîmplat,

se ridică. Şi cu toate că tremură şi se înspăimîntă re-
petîndu-şi la nesfîrşit că ceea ce vede nu poate fi decît
o arătare dintr-o altă lume, trimisă ca s-o pedepsească
pentru ura, ruşinea, mînia şi răutatea pe care o are făţă
de bărbatul ei din clipa în care i-a adus copilul mort,
exact aşa cum îl vede pe el acuma, după ce l-a aşteptat
tot ca atunci: cu masa pusă, cu primele umbre ale
serii tremunînd pe tavan, iar ca, stînd pe scaun, aştep-
tîndu-1 să vină, să mănînce şi să se culce. Cu toate
acestea, se apropie. Şi cu toate că se apropie, se îndo­

107
 ieşte ; i se pare că visează. Cu ochii ieşiţi din orhite,
gîfîind, ţinîndu-şi capul icu mîinile, de parcă i-ar fi
teamă că-i pică, reuşeşte să-şi deschidă gura şi să ţipe.
Se năpusteşte asupra căruţei şi acoperă cu pieptul o
parte din ridicătura ascunsă sub pătură şi începe să se
zbată ca şi cum ar naşte copilul care i s-a dus şi care,
crede ea, îi apare acum pentru a o face să-şi lepede
purtarea nedreaptă şi perversă faţă de tatăl lui care,
cu toate că n-a putut să plîngă la moartea lui, îl iu­
bea. îl iubea şi-şi dădea seama că nimeni nu-1 putea
trage la răspundere, aşa cum se îneăpăţîna ea s-o facă
strigînd şi blestemînd în gura mare ca să-şi descarce pe
cineva necazul c-a fost să-l piardă, după ce se făcuse
mare, cînd nu-i mai dădea nici o bătaie de cap, şi cînd,
dimpotrivă, putea să-i fie de ajutor, să aibă grijă de
ea, s-o sărute sau să spună glume şi să fumeze ca băr­
baţii în toată firea, vorbind despre un lucru sau altul
care ar fi putut s-o intereseze sau s-o facă să-şi uite
de supărări.
Şi cu toate că geme şi plînge, mîngîie pătura cît
poate să ajungă cu mîinile şi se ridică în vîrful picioa­
relor pentru a îmbrăţişa mai bine această ridicătură.
Şi se zbuciumă strigîndu-şi, neobosită, copilul cu nu­
mele cele mai gingaşe pe care şi le poate închipui ci­
neva. Simţind însă sub piept ceva care se mişcă, scoate
un ţipăt de groază, dorind să se deschidă pămîntul şi
mai bine s-o înghită decît s-o ia la fugă. Ar vrea să
se oprească, să deschidă ochii şi-apoi să-i închidă pen­
tru totdeauna.
în graba cu care se îndepărtează de căruţă, îşi calcă
pe poalele fustei şi cade. Căzînd, îşi aruncă braţele
înainte pentru a nu se lovi cu capul de p ăm în t; îşi
trage basmaua de pe cap, se încurcă în ea, se zbate şi
se răsuceşte, îşi zgârie faţa şi-şi smulge agrafele din coc
lăsînd părul să-i cadă peste ochi, să-i întunece mai re­
pede lucrurile din jur.
Şi s-apropie iar, deşi e înspăimântată, privind fix,
simţinidu-şi dinţii clănţănind, iar mîinile, pieptul şi pi­
cioarele tremurîndu-i ca la o posedată, sau o beţivă.
Se apropie şi încearcă să-şi dea seama de ce se întîmplă.
Atinge căruţa şi strigă la cal :

108
 — Jareta !...
Calul, recunoscând glasul stăpânei care de-atîtea ori,
noaptea, i-a dat să mănînce şi să bea, sau i-a pus paie
proaspete pe jos, răspunde ciulindu-şi urechile.
Şi sttăpîna se bucură. Ocoleşte căruţa şi rîde, dîndu-şi
seama că nu-i o vedenie din alte lumi cum crezuse la
început, când, obosită de aşteptare, auzind zgomotul,
s-a ridicat şi-a văzut căruţa şi animalul în acelaşi loc
ca întotdeauna, şi-a rămas uimită bănuind că noul
stăpân a renunţat la el şi l-a lăsat să plece, iar el s-a
reîntors acasă după miros sau după obişnuinţă, căci
de-atîtea ori, cînd Manuel sau Enrique rămîneau cu
cineva la taifas, el venea singur, iar Tonia îl deshăma,
îi dădea să mănânce şi-l ducea în grajd.
După ce-şi spune toate astea iese în drum, priveşte
şi se întoarce. Priveşte cum se-ntunecă şi, învăluită în
liniştea şi singurătatea care o înspăimîntă, se gîndeşte
la ceea ce s-ar fi putut mişca sub pieptu-i cînd, ameţită
de amintire, s-a aplecat peste căruţă şi-a început să-şi
plângă fiul.
întinde o mână, apoi a lta ; cum nu izbuteşte să
apuce de mijlocul păturii, pentru că-i prea întinsă, se
încordează presimţind că, dintr-o clipă într-alta cineva
o să strige sau o să-i apară în faţa ochilor.
Şi cu cât îşi repetă mai de multe ori acest lucru, cu
atît îşi recapătă stăpînirea de sine. Şi izbuteşte să se
stăpânească în aşa fel, că în loc să fugă, să plîngă sau
să ceară ajutor, îşi adună ultimele puteri care i-au mai
rămas şi trage pătura, smulgînd-o din sîrmele cu care
era .prinsă de loitrele căruţei. îşi rupe o unghie, dar nu
simte durerea pentru că-i preocupată numai de chipul
care începe să se ivească treptat-treptat, zăcând pe
spate, cu gura astupată, cu umerii căzuţi, cu capul în­
gropat între ei, cu gîtul sucit, cu mărul lui Adam ieşit
mult în afară, înnegrit, plin de sudoare şi praf, cu
părul lipit pe tîmple, încât îi trebuie mult timp .pînă
să-l recunoască, şi chiar şi după aceea rămâne buimacă,
neştiind ce să facă, ce strigăt, blestem, jurământ, sau
psalm să intoneze în liniştea nopţii care s-o întărească
şi s-o întovărăşească în teama care o cuprinde.

109
 Liniştea se multiplică şi se măreşte ; tăcerea stelelor
devine tot .mai adîncă şi cade din înălţime ca nişte pică­
turi leneşe, stoarse dintr-o lămîie, luminând chipul de
mort al celui ce zace, dansînd în ochii Toniei căreia
nu-i vine să creadă că cel din căruţă ar putea fi
Manuel.
în loc să rămână uimită, e veselă, geme, cade peste
el şi (plânge în timp ce-i dezleagă basmaua înnodată la
ceafă şi .sfoara de la mâini, îi aduce apă să bea pentru
a-şi reveni şi pentru a-i frioţiona picioarele care, după
cum spune el, sînt mai mult decât amorţite..
— Mai mult decât amorţite, Tonia.
Şi Tonia, gemînd, tremurând şi clănţănind din dinţi,
se teme încă. Nu izbuteşte să se stăpânească în faţa unei
privelişti atît de neaşteptate. îl strînge cu putere. îşi
lasă mâinile să-i treacă de-a lungul trupului şi strînge
puternic, de zeci de ori, întrefbîndu-1 :
— Tu erai ?
Se opreşte, încearcă să-şi dea seama de adevăr, îl
priveşte, îşi umple ochii de chipul lui şi spune :
— Tu erai ? Manuel ! Spune că erai tu ! Spune
mai repede, Manuel.
Şi se apleacă asupra lui, aşa cum stă, aşezat la spa­
tele căruţei.
— Spune că erai tu, Manuel.
O înnăbuşă plânsul, emoţia şi poziţia în care se află.
Dar în loc să se ridice, rămîne pe loc ; îi înlănţuie
mijlocul, ridică mîinile şi-l îmbrăţişează.
— Spune-mi-o !
El o priveşte lung, ar vrea să-i mîngîie părul, care-i
cade, despletit, peste umeri, dar nu îndrăzneşte, şi-i
spune:
— Eu eram.
— încă o dată.
— Eram eu.
— încă.
— Eu.
— Spune încă o dată.
— Ţi-o spun... Eu eram.
— Mai tare.
— îţi repet. Eram eu, Manuel.

110
 — Aşa, adaugă şi numele. Spune că erai tu, Manual.
— O spun. Eram eu, Manuel. Eram eu.
O spune şi o repetă o dată şi încă o dată, fără să
obosească, privindo de sus, răsueindu-şi gîtud pentru
a-işi destinde grumazul care se împotriveşte, obişnuit cu
imobilitatea care d-a paralizat.
— Eram eu, Tonia. Linişteşte-te, femeie. Eu eram.
— Da, tu erai ! Tu erai !
— Poţi să crezi.
— încep.
— Crede cît vrei.
— Erai tu.
— Şi sînt.
Cei doi tremură şi se .simt înfioraţi de această atin­
gere nouă, aproape ruşinaţi, văzîndu-se unul în braţele
celuilalt, ca în timpurile de demult, cînd, pentru a
uita de muncă sau de necazuri, de supărare sau de
tristeţe, cînd nu mai aveau ce duce la gură, nici cu
ce-şi plăti datoriile şi nici ce să mai semene la anul,
ca toţi ceilalţi, nu le mai rămlînea altceva de făcut
decît să se îmbrăţişeze ca acum, să se mîngîie o dlipă
şi să tremure.
— Tremuri, spuneam eu.
Şi e a :
— Pentru că mă bucur. Gu cît sufăr, cu atît mă
bucur mai mult. E ciudat, nu-i aşa ?
— Ciudat, spuneam eu, fără s-o înţeleg. Foarte ciu­
dat că te poţi bucura atunci cînd ar trebui să te în­
tristezi.
— Să mă întristez ?
— Da.
— De ce ?
— Pentru că trebuie.
Ea dădea din cap ca şi cînd n-ar fi priceput nimic,
sau ca şi cînd ar fi fost gata să înnebunească dintr-o
clipă într-alta şi întreba:
— Şi ce altceva ai vrea să fac ? Vrei să-mi spui ?
Ce ne rămîne nouă, săracilor, în afară de asta ?
Eu şovăiam, eram plin de-ndoieli; nu ştiam ce să-i
spun. Şi eram scurt:
— Nădejdea.

111
 — Nădejdea ?
— Da, Tonia.
Şi ea, prelungind cît mai mult clipa aceea :
— E şi ăsta un fel de-a te bucura, suferind. Şi-mi
place.
Eu spuneam:
— Pentru ică tu mu visezi.
— Nu, nu visez. Noi ştiu să visez.
— Dacă nu încerci.
— Nu, nu încerc.
— Şi de ce nu ?
Şi ea, la urmă de tot, încheind:
— Pentru că n-am nevoie.
— N-âi nevoie ?
— Nu.
— Şi crezi că eu am ?
— Tu, da.
Mă scotea din sărite şi căutam înadins să mă arăt
cît mai dispreţuitor:
— N u te-nţeleg. Tu ar trebui să iubeşti ceea ce
iubesc eu. La fel ca mine. Şi chiar mai mult. Atunci
ne-ar fi mult mai uşor decît acum.
— N u pot.
— Nu poţi, sau n-ai chef ?
— Bine, bine. N-am nici un fel de chef. Şi nu mai
ţipa atît la mine !
— N u te văita, atunci. Şi să nu te prind c-o să te
vaiţi vreodată de ce-o să se întîmple, Tonia.
— N-o să mă vait.
Şi spune că nu mai poate, că-i groaznic şi că oricît
de mult ne-am ruşina întorcîndu-ne la ceea ce a fost
înainte vreme, vorbind despre tot ceea ce s-a întîmplat
şi nu se mai întoarce, căci toate astea ne vor chinui
mereu şi vor face ca între noi să nu dăinuiască decît
nepăsarea, ura, încăpăţînarea şi mîndria pentru a ne
dispreţui, răni şi chinui, trebuie să găsim totuşi mijlocul
de-a ieşi din toate astea, pînă cînd n-o să fie prea tîrziu...
— Pentru că dacă nu,..
— C e?

112
 — Dacă nu, şi tu şi eu o să înnebunim. Şi nu tre­
buie, Manuel. Niu trebuie să se întâmple astă. Am greşit
amîndoi. De multe ori. Şi mult.
. — Mult... repetă el pierdut, ca un ecou.
Şi ea-i răspunde :
— Mai mult deoît crezi. Amîndoi ! Tu, cu gîndul
numai la pămînt. Eu, la o mie de lucruri ; la o mie şi
una de lucruri. Vezi că recunosc ? Şi asta vreau : să
recunosc, Manuel. Şi mă doare. Tu ştii mai bine ca
oricine cît mă doare. Dar vreau să încerc. Am nevoie
de asta.
— Nevoie ?
— Da.
— Tu, Tonia, ai nevoie ?
— Eu, ce te miri ?
El o strânge îin braţe, o ţine lîngă el, o ia pe după
umeri şi-apoi o dă la o parte alunecând jos, pînă la
pământ şi rămînînd unul în faţa celuilalt.
— De ce ai tu nevoie ?
Ea răspunde : .
— Ţi-am spus, Manuel. Adineauri ţi-am spus. Am
nevoie să încerc, să caut, să găsesc mijlocul de-a ieşi
din toate astea.
— E greu, Tonia.
— Ştiu. E foarte greu. Presimt c-o să ne fie foarte
greu. Şi c-au să fie clipe în care-o să ne dorim unul
altuia cel mai mare rău.
— Multe ; sigur c-au să fie. Nici să nu-ţi treacă
prin cap altceva.
— De fiecare dată.
— întotdeauna.
— La fiecare cuvînt. Ştiu, ştiu asta. Or să ne urmă­
rească toate cuvintele pe care ni le-am spus. Şi faptele,
da, şi faptele. Şi nu numai cele pe care le-am săvârşit,
ci şi altele. Şi-o să ne urâm cu şi mai muiltă putere decît
ne-am urî spunîndu-ne totul pe faţă, pentru că ura
nemărturisită e de două ori mai mare. Şi cînd e vorba
de ceva ce nu trebuie să fie spus, oamenii fac din
ţînţar armăsar. Dar într-o zi saiu alta, o să cădem.
— Nu cred.
— Eu da.

3 U3
 — Iar eu nu.
— Sîntem tineri şi-o să cădem.
— O să ne doară.
— O să ne doară mult.
— Pe tine nu.
— Poate că nu. Dar m-a durut mai mult decît îţi
închipui tu.
— Bine, te-a durut. Dar o să te doară şi dacă n-o
să încercăm.
— E adevărat. Şi cine ştie dacă nu şi mai mult.
— Mai mult nu. La fel. Să zicem că la fel ; asta
nu-nseamnă mare lucru. Vorba-i să începem.
— Ai să oboseşti, Tonia.
— O să obosesc. Nimeni nu spune că nu. Şi poate
c-o să blestem. Şi-o să ţip. Şi-o să mă mînii. Şi-o să
obosesc. N-am nici un pic de îndoială în privinţa asta :
o să obosesc. Dar niciodată, auzi ? Niciodată n-o să-ţi
mai arunc în faţă moartea copilului nostru.
El rămîne mirat, nu-i vine să creadă ; spune că nu-i
cu putinţă, că ea nu se va putea schimba niciodată
într-atîta.
— Asta o spui pentru că ţi-e frică, Tonia ; eşti
moartă de frică ; de asta vorbeşti aşa ; numai de asta.
— E adevărat. Mi-e frică, Manuel. Da, mi-e frică.
Şi-i explică, îi spune că l-a aşteptat la fel ca în
seara cînd i-a adus copilul mort şi că de data asta,
deodată, abia ce aţipise, a auzit acelaşi zgomot de lan­
ţuri şi-acelaşi scîrţîit de osii.
— Am ridicat capul şi-am văzut căruţa şi calul în
acelaşi loc : oprit la fel ca atunci şi, la fel ca şi atunci,
cu pătura deasupra.
El o aprobă, spune că-i de aceeaşi părere cu ea şi-i
povesteşte cu de-amănuntul cum l-au dus la gîrlă, cum
au trimis după căruţă, cum l-au silit pe căruţaş s-o
lase acolo, şi cum Zacarias şi Pedro au început s-o
umple şi să se poarte ca şi cînd ar fi fost tată şi fiu
de-adevăratelea, folosindu-se de cuvintele ei şi de felul
în care a povestit ea întregului sat întîmplarea cu
copilul.
— Din pricina asta, Tonia, din pricina asta mi-e
greu să cred că de-acum încolo n-o să-mi mai amin­

U4
teşti de el. Ştiu. Poate c-aî dori sa nu-mi mai aduci
aminte de el. Asta o doreşti acum. Dar, asta numai
pentru că ţi-e frică. Ţi-e frică şi pînă cînd n-o să iasă
frica asta din tine, ai nevoie de cineva care să-ţi dea
puţin curaj. Cu toate că n-o să-ţi fie de nici un folos.
Sînt prea multe lucruri care ne despart. Şi ce ne uneşte,
Tonia ? Vrei să-mi spui ?
Ea îl priveşte îndelung, se apropie de el şi-i răs­
punde :
— Obişnuinţa.
— Vrei să spui că obişnuinţa poate uni ?
— O spun. Sau nu te-ai gîndit niciodată că asta e
ceea ce uneşte mai mult pe oameni ? Am încercat să ne
despărţim... Adică eu am încercat. Şi ce ? Ce-a ieşit
de-aici ? Mai multă suferinţă ; nimic altceva decît su­
ferinţă. Nici nepăsare şi nici uitare. Atît tu, cît şi eu,
mistuiţi de ură, am pierdut mult mai mult timp gîndin-
du-ne unul la altul, decît am fi făcut-o dacă ne-am fi
iubit. Am făcut atîtea lucruri împreună, am dormit
atîţia ani în acelaşi pat, am avut atîtea griji cu copilul.
Şi asta ne-apropie, Manuel. Nu-ţi făgăduiesc că
de-acum încolo o să iubesc pămîntul şi nici c-o să
sufăr pentru el. Ar fi o minciună. Dar dacă mă laşi
în pace, dacă vrei să mă laşi în pace, ai să vezi tu
singur că din partea mea o să fac tot ce-mi stă în
puteri.
— De partea ta se află ura, Tonia.
— Şi de-a ta ?
— Eu, cel puţin, nu încerc.
— Eu da. Şi ceea ce-ţi pot făgădui e că niciodată
n-o să-ţi mai amintesc de copil. Şi măcar asta o pot
face.
Manuel şovăie, se gîndeşte că nu trebuie să-i spun că
nu vreau şi nici să-i întorc spatele şi să plec, s-o las
singură, să înnebunească şi s-ajungă la balamuc, iar eu
să mă liniştesc şi să mă răzbun pentru tot veninul pe
care m-a obligat să-l înghit.
— Caută sapa şi coşul şi să începem, Tonia. Să în­
cepem.
Şi încep.

8 115
 Ea, Tonia, deshămînd calul şl ducîndu-1 in grajd pînă
a doua zi, sau pînă cînd o să vină să-l caute.
Şi el, Manuel, aşezîndu-se la masă.
Ea ieşind din grajd cu sapa şi coşul plin de bălegar şi
paie putrede pentru cazul în care ar avea nevoie să
înfunde stăvilarul sau şănţuleţele de irigat.
Şi el, Manuel, terminînd de mîncat.
Ea, stingînd lampa.
El scuturîndu-şi pantalonii, intrînd în casă să-şi ia
bluza, ceasul şi felinarul pentru irigat pe care ea, întin-
zînd mîinile, i-1 ia, ca să nu se obosească şi să-i arate
că vrea să-l ajute în toate şi că vrea să trăiască sub
braţul lui ocrotitor.
El, spunînd :
— Numai să nu fie cineva la bazin.
Şi ea :
— Chiar dac-o să fie.
Şi-acum părăsise poteca ce duce la casa lor şi le
taie ogorul în două părţi, una la dreapta şi alta la stînga,
trei pogoane pe o parte şi trei pe alta, unul după altul,
aşezate în trepte pentru a le putea fi împărţită apa prin
cele două canale care le mărginesc în partea opusă
drumului. Poteca le taie de-a curmezişul, ducînd spre
un drum mai larg şi mai drept, care porneşte din şosea
şi trece pe lîngă toate ogoarele făcînd posibilă intrarea
animalelor, oamenilor, căruţelor şi turmelor fără să
calce pe ogorul altuia aşa cum fac ei acum ; sînt sin­
guri pe tot cîmpul, ocolind doar cînd sînt gata să intre
în curţile caselor risipite la cîte cinci sute, o mie, două
mii de metri sau mai mult, după mărimea ogorului, dar
trecînd foarte aproape pe lîngă cele pe care le ştiu
părăsite de către stăpînii lor, plecaţi la oraş, nemaipu-
tînd să rabde atîta sărăcie, sătui de lăcomia stăpînilor,
care nu înţeleg niciodată nimic. Şi ei au de unde să
piardă, însă... Dac-o să aşteptăm o să înţeleagă ? Da,
ar putea. Sînt sigur c-ar putea. Pierzînd puţin pentru
a nu pierde totul, ar putea. Dar pînă atunci vor mai
bine să ne piardă pe noi to ţi: pe cei care au plecat şi
pe cei care mai aşteptăm încă. Deşi pământurile se pă-
răgincsc iar casele se dărîm ă; în timp ce ei, mama
lor de...

110
 El se odihneşte. Se reazimă de fiecare dintre copacii
care trebuie smulşi din pămînt ca să nu mai tragă
puţina umezeală din adînc, atât de trebuitoare recoltei,
prăpădită şi galbenă, părînd mai mult mirişte decît se­
mănătură, sau lăsînd impresia c-a fost secerată la în­
tâmplare.
Şi ea întreabă :
— Al cui e ăsta ?
— Al lui Jesus, saşiul.
— Şi ăla ?
— Al lui Juan Manuel.
— Dar cel de colo ?
— Al lui Zacarîas.
El îi răspunde şi le numără trecînd peste ele de-a
curmezişul, fără să se oprească, încercînd să micşoreze
distanţa de la un ogor la altul.
Ea merge înainte, împiedicîndu-se şi căzînd, ridicîn-
du-se, legănînd felinarul şi înspăimîntînd umbrele ce-i
«înconjoară ca nişte stoluri de păsări care-i urmăresc.
El o priveşte.
Ea se zoreşte, mărind pasul pentru a ajunge cît mai
repede la bazin, să-şi ia apa şi să se întoarcă acasă să
se bage în pat şi să se odihnească.
El o contemplă.
Ea îl întreabă dacă după chinul pe care a trebuit
să-l îndure de-a lungul drumului aceluia plin de hîr-
toape, în căruţă, se simte mai bine.
El răspunde că da.
Amîndoi ciudaţi, reţinuţi şi-n acelaşi timp violenţi, aşa
cum n-au fost nici la începutul căsniciei lor cînd eu, Ma­
nuel, ieşeam din cameră şi în vîrful picioarelor ca să n-o
trezesc, căci ţinea morţiş să meargă întotdeauna cu mine.
— Gata ?
— încă nu.
— N u?
— Nu, nevastă, nu,
şi ea sărea din pat ca să-mi încălzească cafeaua de orz,
să meargă cu mine şi să-mi ţină felinarul în timp ce
destupam vreun şănţuleţ, sau îl înfundam cu paie, sau
mă duceam pînă la capătul răzorului să văd dacă-i
udat îndeajuns ca să ştiu cînd să-i spun să oprească apa.

117
 — Acum ?
— încă puţin.
— C ît?
— N u ştiu,
şi ea alerga dintr-un loc în altul de zeci de ori, ca o
căprioară, ca să mă pot eu odihni, după cum credeam
atunci, idiotul de mine, şi să mă pot duce a doua zi
să car prundiş sau să lucrez la cărămidărie, sau zidă­
rie, să iau hani.
— Nu mai alerga atîta.
— N u alerg.
— Şi eu îţi spun c-alergi.
— Alerg ?
— Da, şi încă prea repede,
şi aştepta pînă cînd ajungeam lîngă ea şi-o apucam de
mijloc, şi-o muşcam, spunîndu-i cuvinte tari şi mîn-
gîietoare pe care le foloseam numai în asemenea clipe,
ca să nu se înveţe cu ele.
— Pe aici ?
— Stai să văd.
— E bine ?
— Bine.
— Să mă opresc ?
— Continuă.
Şi continuă.
Ea înainte, şovăind sau hotărîndu-se.
El în spatele ei.
Ea intrînd printre rugi, îndepărtîndu-i cu mîna sau
călcîndu-i în picioare fără să ştie după aceea dacă ceea
ce i-a mînjit braţele e urmă de mură zdrobită sau
sînge ; oprindu-se şi văitîndu-se pînă cînd vine el,
ajutîndu-i, dîndu-i curaj şi topind astfel, într-un suflu
de căldură, răceala care-i apasă.
El neîndrăznind s-o ajute, temîndu-se s-o atingă sau
să pună mîna pe ea. Amîndoi, îndărătnici, nehotărîţi
şi sfioşi, nepregătiţi pentru sinceritatea şi brusca por­
nire lăuntrică pe care-o simt, ţepeni.
El gîfîind din cauza fugii dintr-un loc într-altul,
iar ea descumpănită, nervoasă, speriată de atingerea
pămătufurilor care se leagănă în vîrful trestiilor ca şi

118
 cum ar vrea să picteze nori şi neguri care să schimbe
neclintita monotonie a cerului, întotdeauna curat şi
senin, nepăsător. Dar niciodată nestatornic sau plin de
mînie, ca şi cum s-ar teme şi el de violenţă, nevoind
parcă s-o adauge celei de pe părnînt.
Clinii, în vremea asta, sar pe scîndurile gardului,
mîrîie, se încovoaie şi latră văzînd cum umbrele celor
doi alunecă de la Cazalla în sus, pînă la Tamarchante
şi de aici pînă la rezervorul din Caboza unde el îi
spune să stingă felinarul şi să aştepte pe întuneric, să
vadă dacă nu cumva îi pîndeşte cineva ca să-i prindă.
Dar, văzînd apa, nu se mai poate stăpîni, coboară şi,
fără să-şi suflece pantalonii, intră în ea, îşi face mîi-
nile căuş, se stropeşte pe tot trupul, cade pe brînci,
bea şi-i spune :
— Pentru asta... Pentru asta, Tonia. Tot ceea ce
am făcut şi tu şi eu şi toţi ceilalţi a fost pentru asta.
Numai pentru asta.
îşi lasă braţele-n jos, calcă prin apă cu zgomot, se
apropie de ea, o ia de mijloc şi, cu acelaşi aer de
reculegere şi respect cu care îi arătase altarul în bise­
rică, copilul imediat ce l-a născut sau pîinea pe masă,
ridică mîinile făcute căuş şi-i arată apa.
— Pentru asta, Tonia. Pentru asta.
— Pentru...
— Pentru nimic altceva; numai pentru asta.
— Da, pentru asta.
— Tot ce-am urît şi-am blestemat a fost pentru asta.
— Numai pentru asta.
— Ca să irigăm pămîntul care trebuie să ne hră­
nească.
— Ca să avem apă.
— Ca să trăim, Tonia. Ca s-o putem scoate la capăt.
Şi, nimeni, ascultă-mă pe mine, Tonia, nimeni nu se
bate pentru aer. Şi aerul, Tonia, e mai puţin folositor
decît apa. Am spus-o de o mie de ori. Dar în afară
de mine nimeni nu înţelege. Şi ştii de ce ? Pentru ca,
dacă ar lipsi aerul, ai închide ochii şi te-ai odihni. Dar
dacă lipseşte apa, nu. La prima vedere, s-ar părea că
n-am dreptate. Dacă este, e bine ; dacă nu, e acelaşi
lucru. Numai că apa ucide încet, fără să te ucidă de-a

119
binelea şi fără să-l facă pe câreva sa aibă mustrări de
cuget. Şi după toate astea tot pe tine te învinovăţesc.
Ea îl strigă :
— Vino, eşti obosit, Manuel. Vino... nu mai vorbi.
Ridică stăvilarul şi să mergem. Să mergem acasă. Să
mergem, Manuel.
El se apropie şi o întrerupe :
— Da, te învinovăţesc toţi.
— Nimeni nu te învinovăţeşte.
— S-o crezi tu. Şi-şi bat joc.
— Ai dreptate ; îşi bat joc.
— Te văd prost îmbrăcat şi sfrijit şi rîd de stîrpi-
tura de om care eşti. Şi, ca şi cînd asta n-ar fi de-ajuns,
în loc să le fie milă şi să te ajute, te cred tîmpit.
Tîmpit pentru că ai rămas mereu în acelaşi loc unde,
pentru ca să plouă, trebuie să spui rugăciuni. Dar nici
unul, nimeni nu se roagă ca să aibă aer, Tonia. Aer
se află peste tot. Şi viaţă. Şi timp. Apa, însă, e mai
trebuitoare decît toate astea, pentru că fără ea ajungi
unde-am ajuns noi şi-i blestemi lipsa, şi viaţa, şi bătrî-
neţea, hrănindu-te cu vînt. Apa trebuie să vină de sus.
Dar cerul ţine cu oei care nu aşteaptă nimic de la
pămînt şi le face pe plac. Şi în loc să-i despoaie de
tot ce au şi să-i facă să se reîntoarcă în ţărîna din
care-au ieşit, le măreşte cîştigurile. Dar eu n-o să mă
las. Oricît ar fi de scumpă şi oricît de mult m-aţi bat­
jocori voi. Da, o ricît; pentru că şi tu faci asta. Tu
eşti cea dintîi care o faci.
Şi ea, stînd aplecată peste bazin, cu coatele pe ge­
nunchi şi mîinile în jurul gîtului, îl întrerupe. îi spune
că nu trebuie să mai înceapă din nou, că ajunge, că
nu-i bine să mai răscolească noroiul şi să-şi amintească
de tot ceea ce-i murdar între ei.
El îi răspunde că nu poate, că s-au adunat prea multe.
Şi că vrea să-şi descarce sufletul, să rămînă curat şi să
spună tot ce-a îndurat, în tăcere, fără ca nimeni să-l
fi înţeles sau să-l fi compătimit.
— Dacă ai milă de cineva, ăstuia îi vine mai uşor ;
dacă-i arăţi însă că nu-1 înţelegi, chinul lui, puţin sau
mult, e şi mai mare şi-i şi mai greu de îndurat.
— Asta-i cam aşa.

120
 — Sigur că-i aşa. E atît de greu că, dacă n-o să
ne-ajute Dumnezeu, o să murim. Asta-i, Tonia. Şi asta
încerc eu să îndrept. Şi nicăieri n-o pot face mai bine
ca aici. Dacă stărui să începem cu adevărat, atunci să
începem cît se poate de repede ; dar curaţi, fără să mai
dăm ascultare la ceea ce ne roade pe dinăuntru. Şi
ce vreau eu să fac acum, e să te învăţ tocmai acest
lucru. Vino. Coboară din nou. Intră.
Tonia coboară şi intră în apă, fără să se preocupe
de nimic în afară de vorbele pe care le înşiră el, şop­
tite, ca într-o rugăciune.
— Abia dacă poţi înţelege, Tonia. Şi cel care nu-şi
înţelege aproapele nu-1 poate ajuta. Şi dacă nu-1 ajută,
nu se simte legat de el cu nimic. Şi, cum bine spui,
totul e să te obişnuieşti; dacă te obişnuieşti să suferi
pentru ceilalţi, înţelegi o mulţime de lucruri. Şi-atunci,
fără să vrei, îţi vine destul de uşor să-ţi dai seama de
ceea ce le lipseşte celorlalţi. Şi, cum nu poţi trece
peste asta, suferi şi încerci să-i ajuţi ; fie şi numai din
egoism. Dar tu n-ai făcut niciodată aşa ceva. Nici tu,
nici stăpînii, nimeni din cei care spun că ne iubesc.
Chiar dac-o fi să rîzi iar, eu îţi spun că pămîntul e ca
o bucată de Dumnezeu care ne ţine pe ea. Sau ca un
om de treabă. Ceva la fel de viu şi de nenorocit ca şi
noi. Şi ori de cîte ori oamenii nu înţeleg asta, se naşte
ura. Trebuie să înveţi, dar nimeni nu vrea să încerce.
Tonia îl întrerupe din nou :
— Eu însă vreau.
— Vrei într-adevăr, Tonia ?
— într-adevăr.
El îi dă mîna, o ia de mijloc şi pornesc unul lîngă
altul prin apă. îşi tîrăsc picioarele, înaintează fără
să-şi îndoaie genunchii, pipăind fundul cu tălpile goale.
— Mai spune o dată, Tonia.
— Vreau.
— încă o dată.
— Vreau.
— Spune : vreau să mă înveţi.
— Vreau să mă înveţi.
— Vreau să mă înveţi ce înseamnă apa.
— Vreau să mă înveţi ce înseamnă apa.

121
 — Chiar acum, Manuel.
El se opreşte pe loc, se-ntoarce spre ea şi-o priveşte
nehotărît; o strînge de mînă, trage aer în piept şi
oftînd, îi spune :
— Am să te învăţ, Tonia. O să-ţi arăt cum devine
povestea asta cu apa, ca să înţelegi şi tu şi să te gîn-
deşti la ea. Cu cît o să te gîndeşti mai mult, cu atît
o să te simţi mai apropiată de mine. Şi cu cît o să te
simţi mai apropiată de mine, cu atît o să te ştii mai
apropiată de grijile noastre, ale amîndurora. Şi grijile
noastre or să ţină mult. Ca nevoile^ Şi ori de cîte ori
o să-ţi trebuiască ceva, o să te răzvrăteşti împotriva
celor care nu vor să te înţeleagă pentru a nu se simţi
obligaţi să te ajute, să se învinovăţească, sau să aibă
mustrări de cuget. Pentru că noi, oamenii, nu sîntem
decît nişte biete nevoi; şi dacă ne putem ajuta între
noi, atunci ne respectăm şi începem să ne iubim ; alt­
fel, mai devreme sau mai tîrziu, ne sfîşiem ca nişte
fiare sălbatice. Şi asta-i ceea ce tu n-ai ştiut niciodată.
Niciodată, Tonia.
Tonia îl urmează supusă, se lasă dusă de el, iar el
îi arată că fiecare scîndură din stăvilar înseamnă un
rînd de apă. Că fiecare rînd de apă înseamnă cîte doi­
sprezece litri pe secundă. Că dacă debitul e mare, apa
creşte la baraj. Şi cu cît creşte mai mult, cu atît există
mai multă apă de rezervă. Şi dacă ai apă mai multă,
poţi să irigi mai bine. Şi dacă irigi mai bine, ai grîu
mai mult. Dar că, de obicei, se întîmplă pe dos : apa
nu urcă, şi nici rezerva nu creşte ; ci scade şi niciodată
nu ai destulă ca să-ţi poţi iriga peticul de pămînt cum
trebuie.
Ea îl aprobă, spune că-i aşa, că ceva-ceva mai ştie
şi ea din toate astea, c-a mai auzit şi de la alţii, dar
fără atîtea amănunte cîte i-a dat el :
— Cîte ceva mai ştiam şi eu. Am auzit de la unul
şi de la altul. Din întîmplare. Ca tot ceea ce auzi vor-
bindu-se în fiecare zi. Fără să vrei.
El repetă :
— întocmai : ca ei. La fel ca ei, Tonia. Din întîm­
plare : fără să fi încercat măcar o dată să cunoască
adîncurile durerii noastre ; ba, dimpotrivă, nevoind s-o

122
ştie cu tot dinadinsul. Noi sîntem cei mai interesaţi
ca pămîntul să rodească şi să nu-1 părăsim. Şi orice
s-ar întîmpla, n-o să-l părăsim. Pentru că sînt de făcut
o mulţime de lucruri. Moş Alberto ar spune că pentru
asta, tocmai pentru asta sîntem datori să ne răzvrătim,
să ne-ncrucişăm braţele şi să aşteptăm pînă cînd vor
avea şi stăpînii aceleaşi nevoi ca şi noi pentru că atunci,
încercînd să scape de ele, or să ne ajute şi nouă. Dar eu
îţi spun că, dacă pe lîngă foame, ne vom schilodi tru­
purile şi ne vom sfîşia hainele făcîndu-le să spînzure
pe noi*, ca nişte zdrenţe, iar după aceea, unul după altul,
ca într-o procesiune, cu braţele căzute şi cu capetele aple-
cate-n pămînt, vom trece prin faţa lor, prin faţa case­
lor şi cafenelelor unde stau, îi vom sili mult mai mult
decît am putea-o face prin violenţă.
— Asta-i sigur.
— Sigur-sigur nu poate fi.
— Am vrut să spun că tot ar face ceva. Sigur c-ar
face.
— într-adevăr ?
— De asta poţi fi sigur.
— Tu ai fi în stare ?
— Aşa cum îţi spun.
El îi înlănţuie mijlocul şi, fără s-o atragă spre el,
începe s-o legene.
— Şi recunoşti c-ai greşit ?
— Recunosc.
— Şi c-ai păcătuit ?
— Şi.
— Şi că tot ceea ce ai făcut ca să mă vezi urînd
pămîntul a fost în zadar ?
— Şi. Tot ce vrei. Tot ce vrei, Manuel. Dar ia apa
cît mai repede şi să plecăm. Să ne-ntoarcem acasă.
— Tot ce vreau, nu. Nu mai vorbi aşa.
Ea repetă întristată, făcînd un njare efort, cu dispe­
rare :
— A fost în zadar. Recunosc ; în zadar. Totul a
fost în zadar.
— Fără rost.
— Fără. Toate sforţările mele au fost fără rost.

123
 El îi dă drumul, se-ndepărtează puţin, o priveşte fix
şi izbucneşte :
— Aşa cum spui tu, umilirea e tot un fel de vio­
lenţă, Tonia.
Se-ndreaptă spre bazin şi astupă spărturile pe unde
se iroseşte apa care-ar fi trebuit dată celor ce-o cum-
pără-n fiecare zi şi care de data asta n-au cumpărat-o
crezînd că-i vor păgubi pe stăpîni, nedîndu-şi seama că
singurii păgubiţi vor fi ei înşişi, pentru că fără apă
nu le 'va mai •rămâne nici măcar un pat pe care să
moară, şi că stăpînii vor mai rezista un an-doi, apoi
ridică scîndurile care duc la ogorul lui şi, scăldîndu-şi
picioarele în şuvoiul care curge de-a lungul lor, spune :
— Acum, să începem. Dacă-i cu putinţă, să-ncepem
ca de obicei.

Prima care ajunge e Tonia.

Apoi el. în loc ,să-şi scoată papucii în faţa uşii, ca
altădată, şi-i lasă în picioare şi-i scutură de apă, lovin-
du-i de podea în timp ce fumează. Vîrful ţigării îi în­
roşeşte obrazul. Trage fumul în piept şi i se pare că
pluteşte, că nu-şi mai simte capul pe umeri, că i-a
luat-o razna pentru o clipă ; nu mai ştie unde e. Totul
e ca un joc, ca o vrajă, ca un truc care se repetă. Apoi,
brusc, vraja se topeşte cu fumul care urcă-n spirale,
iar vocea ei creşte umplînd liniştea care-i învăluie.
— Dacă trebuie să fie ca, de obicei, atunci să fie.
Vîrful ţigării se luminează o clipă ; ochii i se adîn-
cesc în orbite. Cînd răspunde, pomeţii tremură şi-i ies
în afară, ca vorbele :
— Ca de obicei, nu.
— Şi de ce nu ?
— Pentru că tu, Tonia, nu te poţi lepăda de ura ta
chiar aşa de uşor, dintr-o dată.
Stau faţă-n faţă. între ei masa.
El spune :
— îl vezi ?
Şi ea-i răspunde :
— încep să-l văd, Manuel.

124
 Ea iese din casa, apoi revine şi se-âpropie şi mai
mult de masă, îşi trece mîna pe deasupra ei şi, rar,
senină, începe s-o mîngîie, spunîndu-i :
— încep să-l văd... Ca atunci cînd mi l-ai adus,
Manuel. Ţeapăn, întins. Pentru că nu l-am putut dez­
brăca, a trebuit să-i sfîşii hainele, să i le tai pe cele
noi şi să i le cos pe trup. Tu, tu stăteai jos.
— Nu mi-ai dat voie să...
— Nu, n-am vrut să-ţi dau voie.
— De ce, Tonia, de ce ?
— Cine mai poate ş t i !...
— Tu.
— Eu, nu. Eu mai puţin ca oricare. întotdeauna noi
ştim mai puţin despre noi înşine decît ştiu ceilalţi.
— Poate că da. Eşti prea aproape de tine ca să te
poţi vedea. Dar eu vorbesc despre ceea ce a fost. Spu-
ne-mi acum, dacă poţi, că sîntem la fel ca înainte !
Şi-şi trage scaunul mai aproape de masă, ca să
rămîn lingă ea ca un cîine care stă de pază pentru a
vedea dacă ea se hotărăşte să desfacă o dată nodul şi
dacă eu regăsesc firul întregii urzeli pe care ea a ţesut-o
în jurul acestei întîmplări.
Ea spune :
— Pentru a învinovăţi pe cineva.
— Pentru a învinovăţi pe cineva, nu.
— N u ştiu.
— Ba ştii. Dar şi acum simţi la fel ca atunci. Ai
rămas aceeaşi.
I se crispează mîinile, tremură şi faţa i se descom­
pune. Lumina candelei care arde, sfîrîind, pe peretele
de lîngă dulap le desenează umbrele pe perete, alun-
gîndu-le, făcîndu-le să se legene şi să tremure ca trupul
unui chiparos pe zidul cimitirului.
— Ură, Manuel, ură. Asta simt. Şi nu vreau. îţi jur
pe el că nu vreau.
— Nu, nu vrei.
— Dar e peste puterile mele.
— Se vede, Tonia. Se vede că ura-i mai tare ca tine.
— Fără să vreau. E mai tare.
— Ura înseamnă neputinţă. îndată ce poţi, îndată
ce încerci, ea pune stăpînire pe tine. Ţi-am mai spus-o,

125
Tonia. Nici nu ţi-a trecut prea bine frica şi ai şi luat-o
de la capăt. Niciodată lucrurile n-o să mai poată fi ca
înainte.
— E groaznic !
— C e ?

— Să nu poţi. Să-ţi fie cu neputinţă să te stăpîneşti.

— Da.
— Dar dacă vrei, nu.
El spune :
— Vreau.
Şi ea, uitîndu-se ţintă la el, îşi desface părul şi-l
lasă să-i cadă pe spate, ca o bucată de noapte sau ca
un rîu de lacrimi care se grăbeşte să mă roage s-o
doresc. Dar nu. Mai bine singur, cum am fost, decît
cu ea. în loc să mă bucur, m-aş înspăimînta.
— învoieşte-te, atunci.
— La ce să mă învoiesc, Tonia ?
— La ceea ce m-am învoit şi eu cînd eram în apă.
— Am încercat să te fac să mă înţelegi şi-am izbutit.
— Atunci lasă-mă să încerc şi eu în felul meu.
Se întoarce, se îndreaptă spre odaia vecină şi, de pe
prag, strigă :
— Hai ! Vino !
îl cheamă cu mîinile, cu palmele deschise spre ea,
îndepărtîndu-le şi apropiindu-le la piept, repede, ca şi
cînd ar flutura un evantai, repetîndu-i:
— Ca mine cînd eram în apă ; căci trebuie să faci
în aşa fel ca viaţa noastră în doi să fie cu putinţă.
Umilinţa e un fel de silnicie, Manuel.
— Şi vrei să mă umileşti, nu ?
— Trebuie. Pentru că altfel n-aş putea să cad la
învoială.
— întotdeauna a trebuit să răneşti. Iar ca să te
pleci, a trebuit să fii mereu prima care face rău.
— Am primit de bunăvoie, Manuel. De data asta
însă te-am lăsat să răneşti tu primul.
— Nu tu. Atunci nu erai tu.
— Dar cine ?
— Frica.
— N-are a fafce. Dar am primit, nu ?
— Da.

126
 — Atunci ?
— Tu nu poţi primi să fiu eu singurul care jigneşte,
nu-i aşa ?
— Nu.
— Dacă vreau să uiţi, trebuie să mă umilesc. Aşa,
o să fim c h it; dar tu, cum eşti mai pizmaşi şi mai
puternică, o să cazi tot deasupra. Şi de-acolo, de sus,
o să-ţi fie mai uşor să ţipi fără să roşeşti, nu-i aşa ?
— Eu am p rim it; fă şi tu la fel. N u-ţi cer decît
atîta. Cu cît te hotărăşti mai degrabă, cu atît mai re­
pede o să-ţi treacă şi scîrba. Ştiu că ţi-e greu. Ca şi
m ie ; şi totuşi, eu m-am înjosit. Te-am lăsat să te
bucuri umilindu-mă în faţa a to t ceea ce urăsc mai
mult pe lume. Dar după asta ai devenit altul. M-ai
lăsat să te ajut la irigat şi eu am făcut-o.
— Nu ca să mă ajuţi.
— Ba ca să te ajut.
— Pe mine, nu.
— Pe tine.
— N-are rost să te încăpăţînezi. Tu n-ai fi fost în
stare să aştepţi singură în casă sau să te duci să cauţi
pe cineva. Ţi-era frică. Te cuprindea spaima la fie­
care pas. Sau crezi că eu nu ştiu ce-nseamnă să mergi
şi să simţi că te apucă cineva pe la spate ? Ştiu şi asta.
Ştiu şi ce-nseamnă să faci pe tine. Şi ce-nseamnă să-ţi
opreşti răsuflarea ca să auzi mai bine ceea ce nu există
decît în închipuirea ta. Şi să nu mai vezi bine de-atîta
zgîit. Şi să ameţeşti privind umbrele.
— Aşa ai spus,
aşa 'am spus, cînd, după două-trei zile, sătul s-o mai
aud zicînd mereu cum că trebuie să suferim şi să nu
ne 'bucurăm atîta timp cît trupul copilului nostru nu
s-a răcit încă, m-am botărît să tac, iar ea, pentru a
mă pedepsi, m-a silit să dorm în odaia cealaltă, fără
să ţină seama că eram îndurerat, bîntuit de frică şi de
gîndurile negre pe care mi le vîrîse în cap, ca să nu
mai ftm nici o clipă de linişte.
— Deschide, deschide, Tonia, spuneam. Vreau să-ţi
spun cum s-au petrecut lucrurile şi-ai să vezi că am
dreptate. N u sînt vinovat de loc. N u sînt vin o v at!

127
 Şi numai ca să mă conving că nu sînt vinovat şi ca
să îndepărtez teama care începea să pună stăpînire pe
mine. Şi ea, ca şi cînd n-ar fi ştiut nimic, rămînea
liniştită, tăcută.
— Şi n-ai vrut.
— N-am vrut.
— Nici o noapte, măcar.
— Nici una.
— A trebuit să mă obişnuiesc.
— De nevoie.
— întotdeauna te obişnuieşti de nevoie.
— Te rugai ca un copil căruia îi era foame.
Uneori zgîriam uşa ca un cline în nopţile de iarnă şi-i
muşcam lemnul. Eram deznădăjduit. Şi cînd o auzeam
rugîndu-se pentru copilul nostru mort, <nu mai puteam
îndura nimic.
— Pedepseşte-1, copilul meu !
— Taci !
' — Pedepseşte-1 ! Vreau să văd cu ochii ce-mi do­
reşte inima.
Vorbea cu el ca şi cînd ar fi fost în odaie cu ea.
— Deschide uşa, Tonia. Nu mai vorbi şi deschide
odată !
Toţi nervii îmi erau încordaţi şi răsuflarea îmi ardea
gura ca o sabie de foc.
— Şi băteai cu pumnii în uşă.
— Băteam.
— Ca să nu mă mai auzi.
— Ca să nu mai strigi.
— Dar eu nu mă lăsam. N u mă lăsam de loc.
— Deschideam uşa de la intrare şi plecam.
— Plecai.
Mă învăluia noaptea şi mă întorceam. Cînd deschi­
deam uşa, mă băgăm în pat şi-mi acopeream ochii cu
pătura. Dar mă întorceam.
— Dar mă întorceam.
— Te întorceai întotdeauna.
— Pînă în ziua cînd n-am mai avut putere.
— Şi cînd eu n-am mai făcut ce făceam, Manuel.
— E adevărat, pînă atunci.
 — începeai să te obişnuieşti, Manuel. Durerea care
devine obicei răneşte ; dar nu mai doare.
— Trebuia să mă mai şi odihnesc, nu ?
— Cred şi eu. Dar, pentru asta trebuie să intri,
Manuel. E de-ajuns să-ţi astîmperi foamea. Ca să te
saturi, trebuie s-o faci. Ura e ca şi foamea. îi dai să
mănînce şi se potoleşte numai puţin, de-ajuns ca să
poată începe iar. Şi cu cît urăşti mai mult, cu atîta
e mai mare nevoia pe care o încerci. Şi, ca şi atunci
cînd ţi-e foame, la fel ca şi atunci cînd ţi-e foame, ca
să nu leşini, eşti nevoit să-i arunci ceva. Ne irosim
puterile, Manuel. Ai văzut doar ; a fost de-ajuns pentru
a ne potoli, ca eu să văd căruţa, iar tu să te simţi
dezlegat. Dacă ne-am potoli ar fi rău.
— Mai rău a fost atunci cînd nu te-am mai auzit
strigînd.
— într-adevăr. Te-ai obişnuit cu singurătatea şi, ca
nu cumva să vină frica şi s-o tulbure, tăceai. Tăceai
tot timpul. Tot ceea ce făceam, tot ce aş fi putut să-ţi
fac era mai bine decît să ne întoarcem la ceea ce a
fost înainte.
— Mă împăcăm cu gîndul ăsta.
— Şi ura creştea.
— Da. Creştea.
— Tu, în afară de el, mai aveai şi pămîntul ; eu,
nu. Eu nu-1 avusesem decît pe el. N-ai vrut să-nţelegi
asta, Manuel. Niciodată n-ai v r u t! Eram înnebunită
de durere, şi tu te-ai purtat cu mine ca şi cînd aş fi
fost în toate minţile. Aşa a luat naştere ura, atunci.
— Poate.
— Sigur. Atunci ! I-am îngăduit să se statornicească
şi-am continuat să trăim împreună. Şi asta a adus cu
sine deznădejdea. Şi suferinţa. Ne-a făcut să înnebu­
nim. Să strigăm. Să blestemăm. Şi să ne umilim... Şi
cu cît am făcut-o mai cu încăpăţînare, cu atît ne-am
simţit mai bine. Tu, datorită pămîntului tău. Pămîntului
tău blestemat. Eu, datorită răzbunării mele. Şi după
cum cel care nu mai mănîncă şi nu mai simte că-i e
foame moare, şi fiindcă am nevoie de ură, tu trebuie
să mă ajuţi să te urăsc în noaptea asta ; aşa cum te-am
ajutat, cum te-am lăsat şi eu pe tine. Ne trebuie un
9 — M oarte la licitaţie 129
pic de răgaz. Să îmbucăm ceva, Manuel. Aşa ne-a fost
scris. Dacă n-o faci o să pierdem.
— De ce ?
— Pentru că altfel, să nu-mi spui mie Tonia dac-o
să poţi secera. Ăsta-i adevărul. Dacă nu intri, dacă
nu te ' bagi în pat, dacă n-asculţi tot ceea ce am eu
chef să-ţi spun, mîine dimineaţă, cînd vor veni cu ci­
taţia şi va trebui să te înfrunţi cu cei de la Alporchon
în privinţa furtului pe care l-ai făcut, n-am să scot o
vorbă. Pricepi ?
— Nimeni nu poate fi sigur c-o să se descopere asta.
— O să se descopere.
— Sau nu.
— Sigur.
— Pînă nu vezi, nu poţi fi sigur de nimic.
— De data asta sînt.
— Poate că nu.
— Totul se descoperă pînă la urmă. Şi dacă n-o să
se descopere, o să am eu grijă de asta. Şi atunci o să
tac. Şi dacă tac, o să te amendeze. Şi dacă o să te amen­
deze, cum n-ai destui bani ca să plăteşti, or să te
închidă. Şi dacă or să te închidă, nimeni n-o să se
îngrijească să-ţi secere grîul. Şi-o să pierzi totul. Şi-
atunci, Manuel, ascultă ce-ţi spun ! Atunci o să începi
să simţi şi tu ceea ce simt eu acum. Şi tot ceea ce ai
făcut n-o să-ţi folosească la nimic. Şi-o să te răzvră­
teşti împotriva pămîntului. Şi-o să-l urăşti. Şi-atunci,
atunci o să fac cu tine ce vreau. O să rămîi singur cuc,
ca şi mine, şi-o să afli şi tu ce-nseamnă să rămîi cît e
ziua de lungă singur, fără să ai lîngă tine ceea ce iubeşti
mai mult decît orice pe lume.
Flacăra candelei se răsuceşte şi pîlpîie. Nemaifiind
decît puţin ulei, din cînd în cînd pare că se stinge ;
dă de apă, tremură de cîteva ori, sfîrîie şi descreşte.
— Trebuie să intru ?
— Şi să te culci.
— Singur ?
— Şi s-asculţi.
— Ce s-ascult ?

130
 <=— Că ai greşit. Şi ca ăi păcătuit. Şi că tot ceea câ
ai făcut ca să mă sileşti să iubesc pămîntul a fost în
zadar.
— Numai atît ?
— Ba, mai mult.
— Spune.
— Că umilinţa e un fel de silnicie.
— N-o s-o fac.
— Eu cred că <ja.
— Iar eu îţi spun că nu.
— Şi eu că da.
— îţi jur. N-o s-o fac ! îţi jur, Tonia. N-o s-o fac.
— Ştii mai bine ca mine că pînă la urmă tot o s-o
faci. Căci o să te dai bătut. Ştii foarte bine asta,
Manuel.
— Jur că nu.
— Degeaba. întotdeauna te-ai jurat degeaba. Din
pricina asta nici tu nu mai crezi în jurămintele tale.
£ de-ajuns să te juri ca să fii sigur c-o să faci pe dos.
— De data asta, nu.
— De toate dăţile, Manuel. Decît să mă vezi că
urc la Alporchon şi tac, în faţa tuturor, o s-o faci.
Decît să te vezi închis şi cu recolta pierdută, o s-o
faci. Nu eşti tu omul nehotărîrii; şi cum ştii bine la
ce te poţi aştepta, o s-o faci. Dacă nu, mai curînd o
să te omori.
— Sau o să te omor.
— Am auzit bine, Manuel ?
— Ai auzit.
— Ei bine, atunci fă-o. Fă-o. Că tot fără pămînt
o să rămîi. Te am la mînă. Ca pe-o pasăre. Pot face
tot ce vreau cu tine : dacă-ţi dau drumul, o să-ţi iei
zborul. Dar dacă strîng, n-ai să poţi zice nici pîs.
— Poate că da.
— Niciodată.
— Tu le potriveşti pe toate după cum ai chef. Dar
nu te mai încrede atît de mult în tine.
— Şi de ce nu ?
— Mariano e unul din cei care m-au împiedicat să
iau apa la ora fixată.
— Şi crezi c-o să depună în favoarea ta ?

a* 131
 — Dacă vorbesc cu Ana, o s-o facă.
— Mariano te dispreţuieşte.
— Vorbesc de mama lui, nu de el.
— Ana o să facă ceea ce o să-i spună fi-su. Sau îţi
închipui cumva că şi ea-i ca tine ? îl iubeşte prea
mult şi n-o să se certe cu el ca să te apere pe tine.
— Rămîne de văzut.
— Ce?
— Ce-o să fie.
— Se vede de pe-acum ce-o să fie. Dar cînd o să-ţi
schimbi tu părerea, o să fie tîrziu. Mai bine hotărăş-
te-te. Hotărăşte-te, odată.
— M-âm hotărît.
— si ? .
— Asta-i de-ajuns.
— Ba nu-i de-ajuns. Trebuie să te mai gîndeşti. Mă
cunoşti destul de bine şi dacă nu faci ce-ţi spun, o să
te coste.
El şovăie, oftează şi răsuflă cu zgom ot; îşi trece
mîinile peste faţă, deznădăjduit. Dar se ridică, se du-
ce-n odaia lui, pune zăvorul şi-n acetaşi timp strigă :
— N-am s-o fac.

Ana nu ştie ce să facă. Are prea multă încredere.

Prea multă încredere în copilul ei care a crescut şi s-a
făcut mare, şi nu poate să creadă că s-a ticăloşit ca şi
ceilalţi, sau c-a devenit atît de nerecunoscător.
— Poţi să-mi spui orice, Mariano. Manuel e vecinul
nostru. Cînd am avut nevoie de ceva ne-a ajutat. Cînd
eraţi mici şi nu ştiaţi decît să cereţi de mîncare şi să
plîngeţi, mi-a muncit pămîntul, şi pentru că eu nu
puteam să strig la licitaţie ca bărbaţii, mi-a cumpărat
apă şi mi-a udat pămîntul fără să-mi ceară nimic. El
l-a îngropat pe taică-tău şi, ca să nu ne fie frică, a
dormit nopţi de-a rîndul în şura de paie, aproape de
noi. Cum de-ai putut face aşa ceva ?
Vorbele ei sună a cîntec tînguitor, a cantilenă
tristă ; uneori, pare că se bucură că are tăria să în­
frunte durerea şi dezamăgirea pe care o încearcă.

132
 — O duceam mai bine ca niciodată, băiatul meu ;
căci eram uniţi şi sănătoşi. Mîncam o dată-n zi şi izbu­
tisem să amînăm plata arendei. De ce-ai vrut să-mi
amărăşti zilele ?
Se clatină ; îşi leagănă tristeţea, cu mîinile-n poală,
fiindu-i teamă să n-o trezească, şi se tînguie :
— N -ar fi trebuit să mă încred niciodată, sigur că
n-ar fi trebuit. N -ar fi trebuit să mă încred în feri­
cirea care se prelungea, în pacea care părea 'trainică,
în mulţumirea care ni se citea pe faţă, fiindcă ne
ştiam uniţi şi sănătoşi, plătind datoriile după puterile
noastre şi încercînd să ieşim din nevoi. Dar o femeie
oboseşte de atîtea griji şi se înşală. Chiar dacă nu vrea,
se înşală'.
Basmaua îi cade pe umeri şi pare că-i un văl de
doliu şi de durere care-o împodobeşte şi-o întunecă. Cu
cît vorbeşte mai mult, cu atît se întristează mai tare,
iar vocea îi sună dogit, sfîşietor. E ca un vînt ce
murmură încet ; ca un vîrtej de pulbere la căderea
serii ; ca un pumn de praf care se risipeşte şi se pierde.
Cu pleoapele căzute, cu capul plecat şi mîinile atîr-
nîndu-i în jos, ca într-o atitudine de umilinţă.
în loc să-şi judece fiul, se judecă pe ea, se învinovă­
ţeşte pe ea însăşi că „am uitat că cei care trebuie să
tragă la jug sînt părăsiţi de Dumnezeu şi de oameni
şi nu trebuie să aibă încredere în nimeni".
S-a gîndit la asta de multe ori : cînd a rămas vă­
duvă. Cînd a doua zi, după ce-şi dusese bărbatul la
cimitir, i-au şi fost trimise facturile de înmormîntare,
înainte de-a fi avut răgazul să-şi cheltuiască puţinele
economii pe mîncare sau pe alte lucruri. Cînd a cerut
ajutorul rudelor şi şi-a dat seama că-i întorc spatele
şi nu le pasă de nimic din tot ceea ce o frămînta pe
ea, „căci cel care se împiedică şi cade să se ridice dacă
poate, iar dacă nu să rabde". Cînd i-a luat pe-amîn-
doi de mînă şi s-a dus sus, la stăpîn, ca să vadă în
cine-şi pune ea nădejdea să muncească în anul acela
pămîntul şi să secere griul, să-l ducă la arie, să-l
treiere şi să-l împartă, aşa cum fusese înţelegerea cu
bărbatul ei, căruia vroia să-i păstreze şi după moarte
faima de. om cinstit. Cînd stăpînul i-a spus că-i pare

133
rău, foarte rău, mai mult decît îşi poate ea închipui,
„dar cel care nu-şi poate îndeplini datoria trebuie să
se lase păgubaş". Cînd a mers cu sufletul la gură, din
casă în casă, cerîndu-le s-o ajute ca să n-o alunge de
pe pămînt. Cînd toţi i-au făgăduit sprijinul lor, dar
a doua zi, dimineaţa, numai Manuel, soţul Toniei, a
fost cel care i-a bătut în poartă. Cînd a trebuit să
păşească alături de el, să înfigă secera ca un bărbat
şi să secere fără să răsufle măcar ca să nu rămînă în
urmă, să nu pară neputincioasă sau nerecunoscătoare.
Cînd palmele i s-au umplut de bătături şi-au început
să crape. Cînd, la întoarcere, sfîrşită de muncă, a găsit
casa răvăşită şi copiii plîngînd, nemîncaţi, fără apă
pentru că spărseseră ulciorul, şi a trebuit să curăţe şi
să deretice prin odăi pentru că lucrurile erau vraişte
toate, căci asta o înspăimînta şi-o făcea să-şi piardă
răbdarea. Apoi, de fiecare dată cînd bărbaţii s-au
apropiat de ea cu gînduri murdare şi-a trebuit să-i
înfrunte, făcîndu-şi faimă de femeie dorită. Cînd, la
vremea împărţirii grîului, stăpînul i-a luat aproape
tot. Cînd şi-a vîndut pînă şi puţinele fructe înainte
de a se fi copt şi, ca să nu i se spună că n-are cuvînt
şi că nu te poţi bizui pe vorbele ei, a trebuit să le
păzească pentru ca nici copiii ei să nu se atingă de
ceea ce era plătit mai dinainte. Cînd a trebuit să
sperie pe unul sau pe altul şi au început să spună de
ea că-i egoistă. Cînd i-au spus zgîrcită. Cînd a prins
să-şi îndrepte viaţa şi cînd în locul ei a început să
apară pe ogor Mariano, care crescuse pe nesimţite.
Cînd l-a văzut pe acesta alături de alţii care spuneau
că pămîntu-i treabă de măgari şi nu de oameni. Cînd
l-a prins cu Enrique, Dumnezeu să-l odihnească, citind
o scrisoare de la Tomas, prin care-i ruga să vină şi să
lucreze în fabrică unde muncesc laolaltă bărbaţi şi
femei. Cînd au început certurile. Cînd s-au terminat.
Cînd a început să fie din ce în ce mai neliniştită, gîn-
dindu-se că în ziua în care se va aştepta cel mai puţin
îşi va găsi casa pustie, iar pe el nicăieri. Cînd moş
Alberto a semănat neghina nemulţumirii zicînd că
n-are de ce să sufere el pentru alţii, dacă tot ce-au
pus ei la cale o să se ducă de rîpă, iar stăpînii, prin-

134
zînd de veste, oi: să le dea Cu picioru-n fund şi-or sâ-i
alunge de pe pămînturile pe care le muncesc de atîta
timp. Cînd, pentru a nu fi socotită rea de 'gură şi neîn­
ţelegătoare, i-a spus copilului că între a pleca şi între
a rămîne, ea vrea să rămînă, că aşa e mai drept. Cînd
a trebuit să-i spună că el nu-i încă bărbat şi că nici
nu trebuie să se gîndească să plece...
întotdeauna s-a gîndit la plecare. în fiecare clipă,
în orice împrejurare, întotdeauna. Fără să uite „că
cel care se naşte pentru durere şi-i e sortit să fie spri­
jinul altora nu trebuie să aibă încredere nici măcar
în copii, pentru că aceştia, chiar dacă sînt sînge din
sîngele tău, într-o bună zi îşi dau arama pe faţă, şi
unde credeai că-i plin, vezi că-i gol“.
— Trebuia să-mi închipui.
— Ce ?
— Nimic.
— Tu ştii ce spui.
— Ştiu, băiatule. Nu-i o zi de cînd îmi spun asta,
ci multe, multe zile. Şi vezi, tocmai acum, la sfîrşit,
prima dată cînd am lăsat-o mai moale şi-am început
să-mi fac fel şi fel de planuri cu tine, că numai de
asta mai sînt în stare, tu te-ai purtat atît de rău.
Nu geme. Nici nu suspină măcar. Dar basmaua i se
răsuceşte pe degete, înnodîndu-se uneori, alteori des-
făcîndu-se, ca lacrimile care o îneacă. Părul, la lumina
lămpii, tremură ca frunzele plopilor deasupra apelor
curgătoare ; şi e atît de alb, că se confundă cu varul
de pe pereţi, iar faţa ei pare desenată în cărbune.
Corpul i se apleacă, se prăbuşeşte ; parcă fuge de ea
îndepărtîndu-se pe albia mîngîierii...
Dar deodată tresare, se ridică şi izbucneşte în hohote
de plîns :
— De ce ? De ce ? De ce ai făcut asta ?
— De ce am făcut ? Ce ?
— Ştii prea bine ce.
— îţi spun că nu, mamă.
— Ba da, ba da. Ştii prea bine ce i-ai făcut lui
Manuel.
Şi băiatu-i răspunde; îi spune că aşa trebuia să
facă, de nevoie, din dorinţa de-a se apăra şi din in­

135
teres, ca sa plătească în aceeaşi monedă şi să pună
capăt unei situaţii pe care nimeni n-o mai poate
răbda.
— Ţi-am spus-o la timp, mamă. Ţi-am spus că
dacă rămîn, trebuie să fac ceva. Şi-am făcut-o. Atunci
de ce te mai plîngi ?
— N u mă plîng.
— Mie mi se pare că da.
— Se poate, deşi nu mi-a plăcut niciodată să mă
plîng. Şi tu ştii asta. Ştii prea bine că ăsta-i adevărul.
Nu mi-a plăcut să mă plîng niciodată. Dar să faci
rău singurului om care ne-a ajutat, asta mă scoate din
fire. Ştii că eu nu pot să fiu femeie nerecunoscătoare.
Şi totuşi, ai făcut-o. De ce ? Vreau să mă lămureşti
şi pe mine ? De ce ?
Mariano răspunde :
— A cumpărat apă cînd noi toţi ne-am hotărît să
nu licităm. Ţi se pare puţin ?
Ea rămîne uimită nu atît de ceea ce aude, cît de
tonul cu care i se vorbeşte. Băiatul pare deznădăjduit,
ieşit din minţi, turbat. Apasă pe fiecare silabă, strînge
pumnii şi-i loveşte unul de altul, iar ochii îi sclipesc
ca două cioburi de sticlă tăioasă.
— Mi se pare puţin, fiule. Foarte puţin. Şi nu te
mai uita aşa la mine !
El o întreabă :
— Dar cum să mă uit ?
— Ca întotdeauna. Ştiu că te doare. Eu sînt de vină
că v-am iubit prea mult. Cel care iubeşte mult odată
şi-odată trebuie să obosească. Dar nu asta o să mă
facă să tac. Ceea ce ai făptuit nu-ţi face cinste, fiule.
Pînă azi am fost mîndră de tine. De-acum mi-e ruşine.
Şi ştii de ce ?
— Spune-mi.
— Pentru că ai avut curajul unui laş, al celui ce
atacă numai pe omul despre care ştie că nu se poate
apăra. Nimeni nu suferă mai mult ca mine cînd îţi
spun asta, dar oricît aş încerca să-l ascund, ăsta-i ade­
vărul, şi întotdeauna o să gîndesc la fel.

136
 Mariane) spune ca-i adevărat, ca nu poate sa spună
nu şi că n-are rost s-o facă să vadă lucrurile altfel,
deoarece e atît de deosebită de el. '
— Cel care nu înţelege un lucru ca ăsta rămîne pe
de lături.
— Şi ce vrei să spui cu asta ?
— Numai ceea ce am spus, mamă.
— Că asta nu mă priveşte pe mine ?
— Da, că nu te priveşte. Dar încearcă, încearcă
să-mi răspunzi. Ce-a făcut el cu noi, ce înseamnă ?
Spune-mi, cum se cheamă asta ?
— Nevoie.
— Nevoie, ai spus ?
— Da, asta, asta am spus : nevoie. Tu ai putea să
trăieşti fără să răsufli ? Bineînţeles că nu. Dar acelaşi
lucru i se întîmplă şi lui Manuel cu pămîntul. El
vorbeşte cu pămîntul. Spun asta pentru că l-am văzut.
L-am văzut apleeîndu-se, luînd un pumn de ţărînă,
ducîndu-1 la piept şi spunîndu-i cuvinte pe care nu
mă încumet să ţi le repet, pentru că tot n-ai putea să
le înţelegi şi le-ai pîngări.
— Mi-a făcut rău şi mie şi celorlalţi. Şi ştii asta.
— Ştiu. Dar ştiu şi ceea ce tu ai u ita t: că trebuie
să-i fii recunoscător pentru multe lucruri. Şi asta mă
doare, băiatul mamei. Asta mă chinuieşte şi mă mînie :
că n-ai ţinut seama de lucrul ăsta. Stăpînii cer din
partea noastră supunere şi linişte. Altfel nu mai au ochi
să ne vadă şi ne urăsc. Şi crezi că nu ne urăsc ?
— Nu.
— Sigur ?
— Foarte sigur.
— Dar Manuel se află şi el în aceeaşi situaţie. A
avut nevoie de apă şi a cumpărat-o.
— Trebuia să se stăpînească.
— Pentru ce ?
— Pentru o mie şi una de lucruri. Şi în primul
rînd pentru că noi ne legasem să nu licităm.
— Faceţi şi voi la fel, şi-o să vă fie recunoscători.
La urma urmelor, pămîntul e al lor.
— Nu-i adevărat.
— Cum adică ?

137
 — Da, bine, e al lor. Dar ilU ttiă gîndesc la â$tâ.
— Dar la ce ?
— E al lor, dar e şi-al nostru. Ne-am născut pe el.
Şi voi şi părinţii voştri. Iar dacă de atunci şi pînă azi
a rodit mereu, asta se datoreşte muncii voastre.
— Totu-i adevărat. Dar nici tu, nici moş Alberto,
nici cei de-o seamă cu voi n-or să poată dovedi lu­
crul ăsta. Pămîntu-i al stăpînilor, iar voinţa de a-i
asculta sau nu e a lui Manuel. Dacă vreţi să cereţi
ceea ce vi se pare că vi se cuvine, faceţi-o. Dar nu
prin mijloace necinstite. Aţi da naştere la lucruri noi,
şi ceea ce azi e de partea voastră, mîine o să vă fie
împotrivă. Dacă el s-a hotărît să liciteze, treaba lui.
Iar voi, care înţelegeţi cît e de important să nu lici­
taţi, abţineţi-vă mai departe.
— Cum ?
— Nu licitaţi.
— Ca să poată cîştiga alţii apa pe-o nimica
toată, nu ?
— Asta-i soarta săracului: ori se împacă cu soarta,
ori se zbate înainte.
— Mereu aceeaşi poveste.
— Aceeaşi, într-adevăr. Şi cel care vrea să facă
ceva s-o facă pe spinarea lui. La urma urmelor, mulţi
dintre cei care azi au pămînt mai de mult au fost la
fel ca noi.
— Nu-i chiar aşa.
— Ba este.
— Nimeni nu poate face din coadă de cîine sită
de mătase. Cum crezi că şi-au făcut rost de pămînt ?
— Poate că i-a ajutat timpul. Iar pe de altă jparte,
stăpînii de-atunci erau mai buni la inimă decit cei
de azi.
— Nu-i vorba de bunătate, mamă. Un om care-şi
dă pielea pentru o brazdă de pămînt nu trebuie să
aştepte mila lor. E înjositor.
— Un om sărac nu trebuie să se ruşineze dacă lor
le e milă de el.
— Eu m-aş ruşina.
— Pentru că eşti mîndru. întotdeauna ai fost
mîndru. Şi asta-i partea rea, fiule.

138
 — Poate că da, poate că nu. După cum o iei. Eu
cred că cel care poate să cîştige ceva nu trebuie s-aş­
tepte să i se facă daruri. Sau nu eşti de-aceeaşi părere ?
— Nu ştiu. Eu ştiu prea puţin din toate astea,
destul de puţin. Dar dacă-i aşa, de ce nu-1 laşi pe
Manuel să cîştige ce-i al lui aşa cum poate el ?
— Pentru că nu-i cu putinţă, mamă. N u putem în­
gădui aşa ceva.
— Nici el. Şi aici e buba. Niciodată nu vă loviţi
în planuri. Ca să fie frăţie, ar trebui să ne doară pe
toţi acelaşi lucru şi în aceleaşi împrejurări. Stăpînii,
cum nu duc lipsă de nimic, nu înţeleg că nevoile ne
îngenunchează atît de mult. Voi iubiţi pămîntul mai
puţin decît Manuel şi nu puteţi înţelege jertfa lui. Tu,
cum eşti un nerecunoscător, dacă o să fie nevoie, n-ai
să fii în stare să-ţi calci pe mîndrie şi să depui în
favoarea lui.
Privirea lui Mariano stăruie asupra mamei sale, 6
sfredeleşte adînc, fix, în timp ce ea îl contemplă. îl
doare amărăciunea ei. Ar da orice s-o vadă altfel.
Dar trebuie s-o rănească. Ceva ciudat, neaşteptat şi în
acelaşi timp necunoscut pentru el îl obligă s-o facă.
Poate că timpul pe care l-a pierdut, pe cînd alţii s-au
dus, şi astăzi, chiar dacă nu-i adevărat, scriu că le
merge bine ; poate că ciuda că se simte legat de ea şi,
după ce-a pătimit atîta pentru el, nu-i în stare s-o
părăsească, sau poate că faptul că-i prea slab de înger
şi n-are curajul s-o facă trecînd peste toate. Dar ceea
ce e limpede e faptul că acum se revoltă, se fereşte de
mîngîierile ei şi-o supără înadins.
Tot ceea ce a trebuit să plănuiască supus împreju­
rării de a locui într-o casă în care să nu fie stăpîn.
De a fi obligat să ţină loc de tată fără să aibă copii.
De a sta lîngă o femeie care nu-i e soţie. Totul, absolut
totul îi revine în minte : dezgustul de a fi ridicat
mîna asupra fratelui mai mic. Mustrările mamei cînd
cheltuia mai mult decît socotea ea, deşi el era singurul
care cîştiga pentru întreaga familie. Situaţia de a fi
întotdeauna ultimul, pentru că nu-i bine s-o iei înain­
tea mamei sau a fratelui mai mic, care abia dacă-şi
dă seama pe ce lume trăieşte. De faptul c-a trebuit

139.
să-i dea socoteală de felul în care a folosit sămînţâ.
De cît a cheltuit pe apă. De cît a plătit oamenilor la
lucru şi de ce n-a izbutit ca în loc să le dea bani, să fi
căzut la învoială să facă totul pe ajutate, lucrînd şi el
la ci. De faptul c-a trebuit să recunoască întotdeauna
că-i mai bine cum spune mama, pentru că ea vede lu­
crurile mai bine. Că nu s-a putut duce pe la petreceri
cu flăcăii de seama lui, pentru c-ar fi trebuit să-l ia
cu el şi pe frate-său. De-o mie şi-o mie de lucruri care
îl apăsau pe suflet şi care acum, eliberate, ies pentru
a lovi în ruga mamei sale, care-i pare nedreaptă şi
umilitoare.
— Asta vrei să fac ?
— Asta.
— Să fiu ţintă batjocurii şi urii celorlalţi ? Asta
doreşti să fac, mamă ?
— Asta doresc. O doresc de la tine şi pentru tine,
băiatul meu. Ca să înveţi şi tu că nu trebuie să-i faci
rău celui căruia îi eşti atît de îndatorat. Şi dacă-i faci
rău, pentru că se mai întîmplă între oameni, să încerci
să-ţi îndrepţi greşeala. Nimic mai frumos din partea
cuiva, decît să-şi îndrepte greşeala la timp.
Lumina lămpii clipeşte, se răsuceşte ca respiraţia în
gura mortului şi se stinge. Fitilul ars mai străluceşte
puţin, sfredelind umbrele şi atrăgînd privirile amîndu-
rora care văd în acelaşi timp pustiul în care rămîn
după stingerea lui.
Atunci Ana se ridică, se apropie de el şi, lipindu-şi
obrazul de-al lui, îi şopteşte :
— Trebuie s-o faci. Dacă vrei să trăim ca şi pînă
acum, fără ca nimic să ne întunece bucuria, trebuie să
te expui şi să-l ajuţi pe Manuel dac-o să fie cazul.
Dac-o să-ţi spună că trebuie să-i fii. martor, s-o faci.
O merită, fiule.
Mariano îi răspunde, acceptă ; nu poate să scape de
mîngîierile mamei lui şi admite că ei trebuie să-i fie
recunoscători, dar că şi ea trebuie să înţeleagă
încurcătura în care l-a pus.
— Dacă o să fac asta, toţi or să creadă că i-am
trădat, mamă.

140
 — Or să creadă ; poate c-or să creadă. Dar pe tînC
nu te leagă nimic de ei. în afară de cuvîntul dat, ni­
mic. Dar de mine şi de Manuel te leagă recunoştinţa.
Sau poate nu merită atîta lucru mîngîierea mea ?
îl sărută din toată inima.
— Ştiu, Mariano. Ştiu c-o să-ţi fie greu.
— Foarte greu.
— E drept ; din cale-afară de greu.
— Mai greu decît îţi închipui.
— Nu trebuie să-mi spui asta. Dar dacă o dată
putem răspunde şi noi cu bine la bine, de ce să n-o
facem ? Mai bine zis, de ce n-ai face-o ? Ce-ncredere
mai pot avea eu în tine, în viitorul care mă aşteaptă,
dacă...
— încrederea de pînă acum.
— De pînă acum, nu.
— Aceeaşi.
— Cel care-i nerecunoscător cu un străin poate fi
nerecunoscător şi faţă de părinţii lui.
Mariano o îndepărtează ; îi înlătură mîinile de pe
umeri şi-n timp ce se ridică :
— Crezi asta ?
— O cred. Şi de asta mă frămînt atîta. în afară de
faptul că ţin mult la Manuel şi poate să mă doară
răul ce i l-ai făcut, asta mă înspăim întă: că mai
tîrziu sau mai devreme ai să uiţi ce-am făcut pentru
voi şi-ai să pleci fără să-ţi pese de nimic. Şi-o să ră-
mîn singură din nou, cu pustiul de altădată ; fără nici
un sprijin în afară de cel al fratelui tău, care-i mic
şi nu-mi poate fi de nici un folos. Şi-acum sînt bă-
trînă ; prea bătrînă ca să mai pot încerca să mă ţin
singură, Mariano.
Mariano se apropie de ea pentru ca ea să-l atingă
şi să-l mîngîie. îi spune mamă, o dată şi de mai multe
ori, ca să-i dea curaj şi s-o facă să nu deznădăjduiască
sau să-şi piardă încrederea în el, căci o iubeşte şi n-o
s-o poată părăsi. îi spune că înţelege bine că de-acum
e bărbat în toată firea şi că nu trebuie să se mai
poarte ca un copil mic, pentru a nu culege dispreţul
de la cei ce şi-au pus de la început toată nădejdea în
el şi l-au crescut cu curaj.

141
 — Cînd o să treacă povestea astâ, ârn s-o fac. Am
să mă duc la el şi-o să-l rog să mă ierte. îţi jur,
mamă. Dar ca să depun mărturie pentru el, asta nu.
— Nu vrei ?
— Nu pot.
— Mai gîndeşte-te încă, fiule.
— îţi spun ceea ce simt. N u pot, mamă.
— Atunci eşti rău, fiul meu. Mă doare că-ţi spun
asta ; dar în tine, mîndria şi îngîmfarea cîntăresc mai
mult decît recunoştinţa. N u putem să vedem toţi lucru­
rile la fel, ai dreptate ; ceea ce pentru tine e foarte
trebuitor poate să-i facă rău altcuiva. Dar tu ai su­
ferit ; ai suferit destul ca să mai poţi fi nedrept cu cei
care suferă. Şi dacă ai fi tu în locul lui, cui i-ai cere
să te înţeleagă ? Pe ce temeiuri ?
Caută chibriturile pe poliţa de lîngă uşă, unde le lasă
pentru a nu trebui să bîjbîie cînd intră în casă, aprinde
unul, pune ulei în lampă şi, întorcîndu-se către el,
continuă :
— Ne plîngem de stăpîni. Dar eu îţi spun că mulţi
dintre cei care suferim sîntem de două ori mai cîinoşi
ca ei. Ei cunosc foarte puţine lucruri. Şi chiar dacă ar
cunoaşte foarte multe, întotdeauna le mai rămîn multe
necunoscute ; şi asta-i dezvinovăţeşte. Cei umiliţi ca noi
nu au scuze. Noi nu putem găsi nici o scuză ! în afară
de Manuel, nimeni n-a sărit să mă ajute. Şi ei ştiau
foarte bine ce-nsearnnă să rămîi fără ajutorul unui
bărbat, cu grîul nesecerat şi cu doi copii mici care ţi
se agaţă de fuste, căutînd ajutor aşa cum înţeleg ei.
Stăpînii, nu. Ei, dacă mor, au bani în bancă, aşa că
cei care rămîn pot face faţă oricărei nevoi, şi nu-i
dau acestei nenorociri însemnătatea care ar trebui să
i se dea. Dar, cum ne e uşor să-i învinovăţim pe cei
pe care-i invidiem, îi arătăm cu degetul şi le spunem
nerecunoscători pentru că ne-au luat jumătate din ceea
ce am scos de pe pămînturile lor. Dar tu ? Te-mpiedică
ceea ce a făcut Manuel pentru mama ta ? Te-mpiedic
eu, care numai ochii nu mi i-am scos pentru ca să te
joci cu ei cînd erai mic ? Nu, nu-i aşa că nu ? I-ade-
vărat că nu, Mariano ? Cum crezi tu c-ai să faci ceva

142
în lumea asta dacă începi să nu mai iubeşti nici pe cei
care te iubesc ? Spune ! Răspunzi sau ba ?
— Ce să răspund, mamă ? întotdeauna termin tre-
cînd de partea dumitale.
— Ai să te duci ?
— O să fac cum doreşti. O să mă duc să-l văd şi-o
să-i fiu martor.
— Spui drept c-ai să te duci şi-ai să-l rogi să te ierte
şi să-i fii martor ?
— Chiar dacă o să-mi fie ruşine de ceilalţi, o să-ţi
fac această plăcere. Dar nu mai plînge, te rog.
— N u plîng.
— Dar asta ce-i, mamă ?
— Bucurie, fiule. Bucurie că eşti aşa cum te-am fă­
cut. Un pic încăpăţînat, un pic băţos, dar mai bun ca
pîinea, băiatul meu.
— Şterge-ţi ochii, mamă.
— Asta şi fac. între timp, du-te şi cheamă-1 pe fra­
tele tău să vină acasă. E foarte tîrziu.
Mariano iese şi, de lîngă poartă, încuviinţează :
— Foarte tîrziu.

întîi, Manuel. La doi paşi şi aproape de spatele lui,

Tonia.
în jurul lor, lumea.
în fund estrada, crucifixul şi omul.
Omul, cu coatele sprijinite de masă şi balustradă
pentru a-1 vedea sosind pe el, pe Manuel, cu cămaşa
desfăcută la gît, cu citaţia în mînă şi cu pasul rar.
Tonia, nepăsătoare. Şi lumea, aşteptînd, dîndu-se în
lături pentru a-i face loc să treacă, apoi apropiindu-se
cît mai mult de estradă pentru a-1 vedea pe Sindic
dîndu-se mai la o parte şi spunînd :
— Bun : să începem.
Apare Simon, îşi face semnul crucii, deschide regis­
trul şi citeşte.
„Ieri noapte, douăzeci şi cinci iunie, anul în curs,
Manuel Paza Garcfa, de patruzeci şi şapte de ani, năs­
cut în provincia ... şi domiciliat în Purias, lîngă

143
Campillo şi Viznaga, s-a făcut vinovat de însuşire de
apă pe cale necinstită.
Neavînd drept de irigat la altă oră decît la nouă, el
a irigat mult mai tîrziu de apusul soarelui, drept pentru
care, proprietarul, reprezentat prin Judecătorul Apelor,
îl cheamă în judecată, în locul numit Alporchdn.
Şi pentru a nu se stabili precedente şi pentru ca
aceasta să servească drept lecţie celor care caută să-şi
rezolve nevoile cum le vine lor, acuzatul este condam­
nat să plătească o amendă care se ridică la dublul pre­
ţului cel mai ridicat al unei raţii de apă, amendă care
trebuie achitată în termen de patruzeci şi opt de ore.
în caz de neexecutare, acuzatul va fi condamnat la
două luni de arest în închisoarea satului.
Dată în Lorca, azi 29 iunie, anul 1956.
Sem nat: Judecătorul Apelor. “

I.ovitura registrului, cînd se închide, e primul lucru

ce se aude. Apoi paşii lui Simon care se retrage dispă-
rînd pe uşa din dreapta. Şi, puţin după aceea, glasul
omului, care întreabă :
— Ai ceva de lămurit, Manuel ?
Manuel, în loc să răspundă, priveşte şi nu ştie ce ar
trebui să spună. Ar vrea să strige, să spună că nu a
putut, că i-a fost cu neputinţă să irige la ora cînd
trebuia, pentru ca nu m-au lăsat, pentru că m-a legat
cireada asta de animale. Dar cine-o să creadă ? O să
rîdă, o să-fi bată }oc de mine, mai mult ca sigur: „Tre­
buia să se ocupe nevastă-ta de ir ig a tA s ta o să spună:
„Au mai făcut-o fi altele“. Şi Tonia o să tacă, o să
păstreze cea mai desăvîrfită linifte. Dar orice o să se
spună: „Eu nu ftiarri nimic din toate astea”. S a u :
„N-am ftiut fi nici nu ftiu nimic”. Ceva asemănător,
că doar pentru asta a venit.
Şi ea e la doi pafi, privindu-mă, pentru a mă zori să
răspund, ca în cazul cînd o să mă încurc să-mi arunce
cu ţărînă în ochi. De asta mă privefte. Şi toţi afteaptă;
la ţel ca ea ; afteaptă să răspund. Şi trebuie s-o fac.
Dacă nu vreau să mă închidă cît mai repede. Orice,
numai să răspund. Că nu am putut, de pildă.

144
 — N-am putut.
— N-ai putut ?
— Nu.
— Lămureşte-ne şi pe noi.
— Păi, ştiu eu... ?
— Nici asta nu poţi ?
— Nici.
— Atunci spune că n-ai nimic de adăugat şi să ter­
minăm. Da ?
în loc să răspundă, neagă ; scutură capul în stînga
şi-n dreapta şi neagă ; spune nu de cîteva ori cu capul :
întîi cu energie, cu dîrzenie ; apoi cu blîndeţe.
Vrea, încearcă ; dar tot ceea ce reuşeşte este să şovăie,
să înghită în sec. Să-şi dreagă glasul şi să şovăie. Nu
găseşte cuvintele ; îi scapă, fug de el, se şterg. Atunci
se-ntoarce, se-nvîrte pe loc şi vrea să iasă în drum şi
să se îndepărteze pînă cînd vine ora să mă închidă. Nu
poate să fie altfel şi trebuie să mă supun. Dreptatea
celor săraci e departe de toţi cei pe care alţii îi... Pen­
tru că asta nu înseamnă că suferi, ci că te laşi /...
Şi pe moment se înviorează, ridică o mînă, arată spre
Alberto şi strigă :
— Din pricina lui.
Caută, se ridică pe vîrfuri, se împinge, loveşte lumea
cu capul, dă coate, deschide braţele şi-şi face loc cu
mîinile printre cei care se îmbrîncesc, ca să-i vadă pe
toţi şi să-i arate :
— Şi din pricina ăstuia.
Lumea se împotriveşte, îl îmbrînceşte, îl loveşte, îl
înşfacă ; unii îl calcă pe picioare ; alţii îl lovesc pe la
spate pentru a-1 sili să se retragă ; sînt mulţi care îl
atacă pe faţă şi se reped asupra lui. Dar el rezistă,
se-ncruntă, se strecoară cum poate şi,continuă să arate
cu degetul :
— Şi din pricina ăluia.
Mulţimea îl duce înapoi spre estradă, aruncîndu-1 pe
sus, din braţe-n braţe, ca pe un sac, apoi trîntindu-1 jos,
în singurul loc liber din sală, exact acolo unde stătuse
mai înainte.
— Din cauza acestora ? Ce vrei să spui ?
— Din cauza lor n-am putut.

to 145
 — Ce n-ai putut ?
—: Să irig la ora cînd aveam dreptul.
Lumea strigă, spune că-i mincinos şi că scorneşte po­
veşti ca să nu intre la răcoare şi să profite de ceea ce
nu-i aparţine : •
— Minte.
Sau :
— Poveşti !...
Sau :
— Afară !
Sau :
— La dracu cu el !
Sau :
— Dreptate !t
Sau :
— Să-l închidă !
Parcă ar licita, ar pretinde un lucru anume, ar cere,
sau s-ar ruga pentru ceva imposibil. Mîinile se răsucesc
prin aer ca nişte crengi ; se leagănă dintr-o parte în
alta ; agită bastoane şi pălării. Se rostesc înjurături şi
ameninţări ca aceea că o să ia ei dreptatea în mîinile
lor şi-o să irige atunci cînd le convine, asigurîndu-i că
de-acum n-o să mai suie la Alporchon să strige sau să
plătească apa, aşa cum a făcut Manuel.
Mariano tace.
Şi Zacarfas.
Şi fiul lui, Pedro.
Şi moş Alberto.
Numai că moş Alberto, din cînd în cînd, atunci cînd
încetează gălăgia sau se mai domoleşte, îşi muşcă una
din buze, îşi încruntă sprîncenele şi-i întărită să înceapă
din nou ca să acopere glasul omului aceluia care întinde
liniştit mîinile şi strigă :
— Linişte. Am spus linişte.
în lipsa ciocanului de lemn, bate din palme de mai
multe ori. Apoi, descumpănit, îngînă ceva, se întoarce
şi cheamă :
— Alberto Diaz.
— Mariano Martinez.
— Zacarias Tirada şi fiul lyi, Pedro,

146
 Apar fiecare din cîte o parte, fac cîţiva paşi în faţa,
apoi se retrag şi se opresc pe locurile de la început, trag
aer în piept şi-n cele din urmă îşi croiesc drum şi urcă
pe estradă aşezîndu-se în rînd, ca martorii care trebuie
să fie întrebaţi în legătură cu procesul.
Omul îi arată şi-i spune :
— Poftim, îi ai în faţa ta.
— (-O
— Vorbeşte !
- ( ...)
— Spune ceea ce aveai de spus în apărarea ta.
Şi el îi spune :
— M-au legat. După licitaţie m-au dus la gîrlă şi
m-au legat.
Sindicul îl întreabă unde. Cine. în ce căruţă. Cu al
cui cal. Cine era stăpînul lui ? Dacă era acolo sau l-au
adus ei. în cît timp. Mai mult sau mai puţin. Numele
celui care l-a adus. Ora. Aproximativ. Cum a început.
Cine a fost primul. I-a provocat ? Cu ce cuvinte ?
Dacă s-a folosit de violenţă. Dacă a rezistat. Dacă s-a
opus. Bun. Şi cum ? Pînă unde ? Dacă a obosit. Dacă
a strigat. Sau de ce n-a strigat. Poate-şi închipuia.
Poate bănuia. Pe care din ei. De cînd. Pentru ce. De ce
credea asta. Pentru ce motive. Mai dinainte ? Dacă s-a
mai întîmplat şi altă dată aşa ceva.
— Nu. N-am ştiut niciodată. Niciodată mi au mai
făcut aşa ceva.
— Şi-atunci ?
El spune că bănuia aşa, din instinct. Ca animalele,
întocmai ca ele. După miros. Aşa cum spune. în că­
ruţă. Da, da. Cu pătura. Ca să nu-1 vadă nimeni. El,
nu. Cei care treceau. Să piardă irigatul, asta-i. Să nu
poată fi la ora fixată la apă. Aşa i-au spus. Dacă nu
murea, cel puţin nu se mai putea folosi de apă. Să-l
înveţe minte. Pe el, nu. Pe ceilalţi. Fireşte. Pentru o
sută de pesetas, nimeni nu-i stăpîn pe el. Nici el, nici
nimeni. Teama.
— Teama ?
— Da, teama.
— Teamă de ce ?

io 147
 — I)e a nu avea cine să-i apere. Pot cumpăra âpâ,
dar nu se pot folosi de ea. Şi asta mi s-a întîmplat mie.
Omul îi spune să nu mai ocolească întrebările :
— Ai luat apa la o altă oră sau nu ?
— Âm luat-o.
— E clar, deci.
— Foarte clar.
— Şi-atunci, mai ai ceva de spus ?
— O singură întrebare.
— Poftim, pune-o !
Şi Manuel o pune. Vrea să ştie dacă cineva e în stare,
dacă-i ciung, să întindă braţele şi să apuce.
— Am cumpărat apa pentru ora nouă. Rămînea doar
să merg şi să ridic stăvilarul la timp. Dar au venit ei
şi m-au legat. Eu sînt vinovat că nu l-am putut ridica ?
Omul îi răspunde :
— în nici un caz, Alporchon nu-i.
— Şi-atunci cine-i ? Ei au spus că s-au săturat de
licitaţie ; şi că pentru a găsi o scăpare, s-au hotărît să
se abţină. îşi dau seama că or să obţină ceva şi în­
cearcă ; e dreptul lor. Dar e şi dreptul meu să cumpăr.
Şi-am cumpărat. în registrul acela scrie c-am cumpărat.
Trebuie neapărat să pierd pentru că nu vreau să trec
de partea celor ce caută să păgubească Alporch6n-ul,
răzvrătind pe ţărani ? Asta-i drept ? Sau, cel puţin, are
vreun rost ?
Omul răspunde, aprobă şi cere să-i arate că-i adevă­
rat tot ceea ce spune. Şi el, Manuel, îi priveşte pe toţi
deodată şi-apoi pe fiecare-în parte : să văd dacă găsesc
niacar unul care să vrea să mă apere. Mariano, după
cît se pare, e hotărît să mă-nfunde... Sau poate că nu.
Poate că-n ultima clipă să fi fost mama lui cea care
şi-a muşcat limba ca să nu se supere cu el, cum zice
Fonia. Fapt e c-am spus adevărul şi nu mă crede ni­
meni. Ei spun că adevărul întotdeauna sună a adevăr;
dar nu în faţa judecăţii. De ce ? Pentru că judecata e
făcută de om, nu de lege. Dacă omul e înţelegător, drep­
tatea e bună ; dacă-i rău, e strîmbă. Şi-aşa sînt şi ăştia.
Mă văd singur şi neputincios şi mă lovesc. Asta-i groaz­
nic : ei mă învinuiesc, iar eu nu am pe nimeni care să
mă apere. Mă privesc, da ; dar nu ca să m-ajute. Fonia

148
nu poate să mă ajute. Cu frică sau fără, e la fel cu ceă
de întotdeauna. Şi asta doreşte. Aşteaptă să mă folo­
sesc de ea ca să nege : „Nu ştiu nimic din ce spune el“.
Sau: „Eu m-am culcat devreme“. Sau ceva asemănător.
Dar nu se poate. Chiar dacă o să mi se-nfunde, asta
n-o să se datoreze ei. Mai bine de la oricare altul, decît
de la ea. Dac-o face ea, în afară de faptul că mă doarţ,
mă distruge. Fie ce-o fi. O să mă apăr ca o pisică : tot
în picioare o să cad. O să-i învinuiesc pe ei.
— Nimeni nu poate fi martor pentru sine însuşi.
Sirigurii pe care îi am sînt aceştia.
Moş Alberto neagă.
Şi Zacarias.
Şi fiul lui, Pedro.
Şi Mariano.
Toţi patru în acelaşi timp.
Şi el, Manuel, se-ncurcă, se tulbură fiindcă n-are
putere să strig. Trebuie să mă înfurii, da. Dar cum ?
Poate oare un om să se înfurie aşa, din senin ? Cel care
moare încearcă să se agaţe de viaţă şi uneori reuşeşte.
Cel care se îneacă vrea aer. Dar cel care se prăbuşeşte nu
găseşte nimic de care să se sprijine, se lasă să cadă; cu
cit mai repede, cu atît mai bine.
întreabă :
— De ce ?
— Adică ?
— De ce nu recunosc ? De ce mint ? De ce înşală ?
De ce ?
Şi-a deschis palmele, şi mîinile-i cad de-a lungul trupu­
lui ; şi le mişcă ritmic, după fiecare întrebare. Dar
nimeni nu-i răspunde; toţi îl privesc cu bucurie şi
dispreţ.
Sînt aici cei din Campillo, cei din Purias şi cei din
Granja. Şi cei de lîngă cimitirul din Puerto şi cei din
Paca şi cei din Viznaga, care sînt cei mai cîinoşi şi-n
acelaşi timp mai mult sau mai puţin vecini cu mine şi
care seamănă între ei ca două picături de apă.
— Bine i-a fă c u t!
Sau :
— Aşa-i trebuie !

149
 Sau :
— Nici vorbă.
Sau :
— Ducă-se dracului !
Sau :
— Tu să nu-i fii martor.
Sau :
— Nici ăl de colo.
Sau :
— Nici ăsta.
Sau :
— Nici eu.
— Eu ! spune cineva răspicat, de lîngă poartă.
Şi toţi se-ntorc cu gurile căscate, uluiţi şi surprinşi,
văzînd-o pe Ana cum înaintează printre două rînduri
de oameni care se dau în lături şi-i fac loc să treacă,
iar ea merge, ajunge lîngă Manuel şi spune :
— Eu pot să spun că-i adevărat.
Mariano se dă cîţiva paşi înapoi, coboară de pe es­
tradă, se duce lîngă mama lui şi-i şopteşte :
— Nu face asta, mamă. N-o face !
Şi omul :
— Ce să nu facă ?
Şi Mariano :
— Să tacă.
Şi mama :
— Că trebuie să tac !
Şi fiul :
— Trebuie să taci. Pentru mine, trebuie s-o faci,
mamă.
Şi omul :
— Vorbeşte odată.
Oamenii îşi lungesc gîturile, se ridică pe vîrfuri, se
mişcă în faţă şi-n lături încercînd să înainteze cît de
cît. Fac ochii mari. Ciulesc urechile. Sînt curioşi să
vadă cum o să se termine. La urmă, o să se termine ca
orice pe lumea asta : cei care sînt mai tari au drep­
tate ; cei care nu rămîn de ruşine. Dar puţin îmi pasă.
Atîta timp cît dăinuieşte viaţa, dăinuieşte şi nădejdea.
Chiar dacă nu ştiu ce-o să...

150
 Ana spune:
— Ceea ce a spus Manuel e adevărat. N-a putut.
— De unde ştii ?
— Ştiu.
— Poţi să juri ?
— Pot.
— Pe ce ?
— Pe orice.
— Atunci, jură.
Şi jură, şi povesteşte că-i adevărat, că un om ca Ma­
nuel nu minte.
— Niciodată nu minte.
Sindicul o întreabă :
— L-ai văzut cel puţin ?
Ea şovăie ; îşi întoarce privirile spre Mariano care
o caută nehotărît. Ar putea sa spună că i-a povestit el,
dar poate n-o s-o facă ; e copilul ei, şi un copil nu-i la
fel pentru toată lumea. Da, eu aş face-o. Dar asta pen­
tru că eu sînt cel în cauză. Cel care n-are nevoie nu
poate gîndi în acelaşi fel. Biata Ana a făcut destul...
Să faci atîta drum şi să încerci să mă ajuţi, asta e mai
mult decît destul; cu toate că nu-i drept. Drept ar fi
dacă s-ar arăta mai curajoasă. Sau mai recunoscătoare,
ceea ce-i acelaşi lucru. Recunoştinţa e un fel de curaj.
De ce ? Pentru că nimeni nu-i folositor cînd te ajută
din aceeaşi parte din care bate vîntul, ci dimpotrivă.
Şi ea nu-i în stare să facă asta. 11 iubeşte prea mult.
Asta-i buba. A îndurat cit mine, sau poate mai mult,
şi-acum trece de partea celui ce-o ajută să-şi ducă
zilele.
Apoi Ana îşi face curaj şi spune :
— Mi-au povestit ei.
— Asta nu-i de-ajuns.
— Ba-i de-ajuns.
Şi, cu voce joasă, şopteşte şi-l roagă pe Mariano pen­
tru tot ceea ce-i mai drag, pentru ea şi pentru fratele lui,
pentru tot ce-i mai bun şi cinstit în sufletul lui, pen­
tru tot ce-a făcut în amintirea tatălui său care s-a dus
dintre cei vii fără ca nimeni să-l fi putut vorbi vreodată
de rău, ci dimpotrivă, numai de bine, să spună adevă­
rul singur, fără să fie ea nevoită să-l dea de gol.

151
 — Pentru mine. Fa-o pentru mine, fiul meti.
Şi fiul refuză ; spune că nu, că niciodată, că nu tre­
buia sa se amestece în treburi de bărbaţi, care nici n-o
privesc, nici nu le înţelege şi nici nu-şi dă seama ce
urmăresc şi unde vor să ajungă. Şi la toate astea adaugă
ameninţarea c-o să-şi ia lucrurile şi-o să plece acolo
unde nimeni n-o să-i mai poruncească şi nici n-o să vrea
să ştie ce face el în fiecare ceas din zi sau din noapte,
pentru că de-acum e om în toată firea şi ştie ce are de
făcut.
Ea rămîne buimacă, nu ştie ce să facă, se umileşte şi-i
cere să tacă, să nu mai vorbească aşa, c-a îndurat destule
ca să-i crească, şi asta fără să se fi gîndit măcar o dată
să ceară de la ei o altă mulţumire decît respectul, adică
cel mai mic lucru pe care-1 cere orice mamă de la copiii
ei, chiar dacă nu i-a îngrijit, deci cu atît mai mult ea,
care i-a iubit aşa cum toată lumea o ştie.
— Toată lumea ! Şi cei care sînt aici, şi care nu sînt.
Toată lumea !
Şi în privinţa asta toţi sînt de partea ei :
— E adevărat.
Şi :
— Nu le-a lipsit niciodată nimic.
Ş i:
— S-o fi văzut numai.
Şi :
— Puţine mame se zbat aşa pentru copiii lor.
Şi =
— Oricît le dădea, tot i se părea că e prea puţin.
Dar fiul nu-şi poate stăpîni mîndria şi o-nfruntă spu-
nîndu-şi că n-are a face una cu alta, iar dacă vrea să-i
fie recunoscătoare lui Manuel, să strîngă bani şi să-i
plătească tot ce-i este datoare, dar să nu-i arate recu­
noştinţa printr-o mărturie mincinoasă.
— Pentru că nu ţi-am spus nimic, mamă ! Nimic nu
ţi-am spus !
Ea-i pune o mînă pe umăr, îl zgîlţîie, îl împinge îna­
inte, îl priveşte drept în faţă mormăind vorbe pe care
numai el le aude ca să nu afle că-l iubeşte atît de mult,
că pînă şi la mînie îl respectă. Şi aşa trebuie să şi fie,
pentru că dragostea nu-i în salturi, ci neîntreruptă.

152
 Dar el refuza ; vfea sa arate ca ea încearcă sa-1 facă
să mintă, dar c-o să se ţină bine.
— Niciodată, mamă. Spune-mi orice, dar niciodată
n-o să dau înapoi. Oricum mi-ai cere acest lucru. Am
spus că nu ştiu nimic şi nu-mi schimb mărturia. N-o
schimb.
— Pentru că eşti mîndru.
— Pentru că ăsta-i adevărul.
— Nu-i ăsta adevărul şi tu ştii prea bine că nu-i.
Asta-i partea rea. Asta îmi sfîşie sufletul. Ca să nu te
umileşti pe tine recunoscînd adevărul, vrei s-o faci pe
mama ta mincinoasă. Doamne fereşte !... De ce n-a dat
Dumnezeu să pleci de-aici ! Cu cît mai departe, cu atît
mai bine ! Cel puţin te-aş fi iubit la fel ; poate chiar
mai mult. Dar acum m-ai omorît, copilul meu.
Se sprijină de balustradă şi oftează, geme, icneşte de
parcă şi-ar da sufletul, fără să-i mai poată răspunde
lui Mariano care-o strigă „mamă" încercînd să-i dea
curaj, fără ca ea să-şi revină pînă ce-1 vede apropiin-
du-se de sindic pentru a-i spune :
— E adevărat.
— Ce-i adevărat ?
— Totul. De la un cap la altul.
— Adică tot ce-a spus cine ?
— Mama mea. Tot ceea ce-a spus e adevărat. E mai
mult decît adevărat.
Şi, îmbrăţişînd-o, face semn lui Manuel şi Toniei să-i
urmeze.

Cîte un grup merge în urma lor, la distanţă.

Soarele cade dintr-o parte, arzînd ; se apleacă deasu­
pra capului, îl sfredeleşte şi intră înăuntru. Greierii
cîntă şi domolesc parcă paşii celor care merg. în loc să
ridice picioarele, le tîrşesc, le fac să alunece prin praful
drumului care se ridică în jurul lor şi-i învăluie ca o
limbă de flacără făcîndu-i albi, ca şanţurile şi arborii
de pe marginea drumului. Ei, Ana şi Mariano, Manuel
şi Tonia, care alcătuiesc primul grup, par văruiţi.
Ana, între două suspine, spune :
— Lasă-mă !... Lasă-mă !...

153
 $i el, fiul ei, o trage spre pieptul lui şi-o strînge ca
să vadă că, orice s-ar întîmpla, tot o iubeşte. Şi, cum
şi ea îl iubeşte, face puţin pe supărata, apoi se lasă.
Dar Tonia, nu.
— Nu vreau, a zis.
Cînd, la fel ca acum, eu şi ea mergînd înainte, ru­
dele în spatele nostru şi ceilalţi la sfîrşit, a zis :
— Nu vreau.
Cînd veneam de la primul parastas pentru băiatul
nostru şi, văzînd-o tulburată, m-am apropiat de ea,
ca Mariano de Ana, şi i-am spus:
— Nu te amărî aşa, nevastă.
Şi simţind că se înmuia puţin pentru a da drumul
ţipătului care-i stătea în gît, după care respira cu tot
plămînul şi-şi aranja haina cu faţa brăzdată de du­
rere, am continuat:
— Niciodată n-ar fi fost mai nimerit ca acum ca
să putem u ita ; vorbind despre mînie, bineînţeles.
Ea s-a oprit în loc, a fluturat din cap ca animalele
cu muscă, a ridicat vălul care-i cădea pe ochi ca o
ceaţă, ca o fîşie de doliu, şi a spus :
— N iciodată! A uzi! Niciodată n-o să uit nimic
din toate astea.
Şi asta-i ceea ce Ana şi Mariano îşi repetă la ne-
sfîrşit pe acelaşi drum cu ei, într-o situaţie mai mult
sau mai puţin asemănătoare. Mama, fugind, ferindu-se
de băiatul ei care încearcă mereu să se apropie de ea
ca să-i ceară iertare :
— Iartă-mă, mamă ! Iartă-mă !
Şi ea :
— Nu trebuia să te porţi aşa. Mă cunoşti destul de
bine şi ştii că nu trebuia.
— Ştiu. Acuma cînd mă gîndesc, ştiu. Şi de asta îmi
pare rău, mamă.' De asta mă căiesc. Pentru că nu pot
să înţeleg cum de-am putut să şovăi atîta, cînd tu
vorbeai.
— încrederea.
— Mai degrabă mîndria, mamă.
— Mîndiria, nu ; încrederea. Noi credem că dra­
gostea iartă întotdeauna, dar nu-i aşa ; dragostea cere.
Dacă-i adevărată, cere. Cum o să te mai pot îndrăgi

154
ca mai înainte ? Cum ? înainte erai aşa de bun, iar
acum... Acum e cu totul altceva. N u poţi să fii mereu
acelaşi om. Nu te doare ?
— Mai mult decât îţi închipui. S-a întâmplat totul
atît de repede... îţi jur. îţi jur că aş da orice.
Orice, i-am spus atunci,
— Aş da orice ca s-o faci, Tonia.
Şi ea, ca întotdeauna, la ţel ca întotdeauna, a ţipat
ca s-audă to ţi:
— Alt copil ?
Eu, făcîndu-mă că nu pricep, am întrebat-o :
— De cine vorbeşti ?
Şi mulţumesc lui Dumnezeu că niciodată nu mi-a
dat prin cap să îndrept discuţia în altă parte. Pentru
că ea s-a oprit, şi-a aranjat haina pe umeri, a respirat
adine, şi a izbucnit:
— Ticălosule ! De două ori ticălosule ! Ai putea să
mi-1 dai înapoi ? Spune ! Ai putea ?
Şi e u :
— N u fi aşa de rea, Tonia.
Şi ea, fără să înceteze de a mai ţip a :
— Dar cum să nu fiu ? Cum poate fi o mamă
care-a făcut singurul lucru pe care-1 putea face pentru
copilul ei ? Vorbeşte !
Şi eu, ca întotdeauna, n-am ştiut sau n-am vrut să-i
răspund. Dar i-am arătat lumea care ne urma cum e
obiceiul: bărbaţii la dreapta, femeile la stînga şi noi
în faţă. Trebuia să spunem rugăciuni, iar ei să ne răs­
pundă, dar n-am putut-o face pentru că ea a început
să plîngă în hohote şi eu am uitat rugăciunile. Am în­
cercat de două-trei ori să-mi mişc buzele şi să spun
Tatăl nostru, dar am spus „fiula ;
— Ce spui acolo ? m-a întrebat ea.
Şi eu i-am răspuns:
— Ceea ce auzi : „fiul*. îl chem să văd dacă vine
să ne ajute.
Ea a făcut ochii mari, ca să mă vadă mai bine. Erau
plini de lacrimi şi luceau ca sticla, iar genele păreau
nişte aşchii de cristal, despărţite una de alta.
— La ce ? a întrebat ea.
Şi eu i-am răspuns:

155
 — Ca sa ne înţelegem.
— Eu cu tine ? a zis ea uimită.
Şi eu :
— Amîndoi ; unul cu celălalt. Tu, să nu-mi mai
arunci în faţă toate astea fără să te gîndeşti. Eu, să
am răbdare.
Atunci s-a înfuriat şi mi-a spus:
— Răbdare... pentru ce ?
— Ca să sufăr singur, fără tine, am spus eu.
Şi cum am văzut că nu înţelege, pentru că niciodată
nu înţelege mare lucru, mai ales cînd nu vrea, aşa ca
atunci, i-am explicat:
— Suferinţa cea mai rea e cea pe care-o încerc eu :
sînt singur şi nimănui nu-i e milă de mine.
Ea a negat:
— Tu nu suferi de loc. Nici la parastas, nici cînd
mi l-ai adus mort, n-ai suferit! Nici cînd bai în-
mormîintat. Niciodată. Niciodată n-ai suferit pentru el.
Eu i-am răspuns :
— Pentru că n-am plîns... Pentru că n-am vărsat
nici o lacrimă.
— De asta, mi-a zis ea. Chiar de asta.
Şi a încetinit pasul ca să ne-ajungă rudele, s-o ia
de mîini şi să-i spună nu ştiu de cîte ori „biata de
tineu.
— Biata de tine !...
— Biata femeie !...
— Nimeni n-ar dori să fie în locul ei...
— Ce nenorocire !...
Dînd din cap şi văicărindu-se-n spatele meu, încer-
cînd să mă întreacă şi să mă lase-n urmă, ca şi cînd nu
eu aş fi fost tatăl, ci un vecin sau un străin oarecare.
— Străin, a zis ea. Ca şi cînd ar fi un străin...
Şi eu i-am spus:
— Mai bine-ai tăcea. Tonia.
Şi e a :
— Mai bine.
Şi m-au lăsat în urmă de tot. Şi ca să mă doară
mai mult, ca să-mi fie ruşine, a început să se roage din
ce în ce mai tare şi să bocească, de parcă pînă atunci
n-ar fi putut-o face pentru că eram eu Ungă ea. La

150
început am auzit rugăciunea uneia dintre femei. Cînd
s-au îndepărtat mai mult, auzeam numai crîmpeie de
rugăciune. Bătea vîntul şi mi se părea că rochiile fe­
meilor, împinse într-o parte, erau tot rugăciuni. Pen­
tru că rugăciunile şi vaietele sînt acelaşi lucru. Iar
praful părea fum de tămîie. Şi totul părea un nor care
lunecă. Şi peste cîteva clipe, cînd se îndepărtaseră
bine de tot, am mai auzit doar „plinea noaîtră cea de
toate zilelea. Şi mi s-a părut că acesta era un răspuns
al băiatului meu, ca să mă liniştească. „Nu-ţi face
griji, tată, tu şi eu înţelegem asta." Şi m-am simţit
atît de mulţumit şi de mîngîiat, că în loc să-i urmez
ca acum,
Ana, în faţă, neîngăduindu-i lui Mariano s-o ia de
mină sau pe duipă umeri pentru a-i spune:
— Nu fi aşa, mamă.
— Taci !
— N u fi aşa.
— Trebuie să fiu.
— Ştii bine că nu. Tu ştii mai bine ca oricine.
Chiar dacă nu vrei, o să-ţi treacă.
— Poate. Totul trece pe lumea asta. Şi dragostea
celor ce s-au iubit odată. Acum însă trebuie să fiu.
— Ai văzut. Ai văzut bine că atunci cînd ai în­
ceput să plîngi n-am mai putut să rabd.
— Am văzut.
— Şi ce ?
— Asta mă amărăşte.
— Vrei să mă umileşti, mamă ?
— Nu, fiule ; nu.
— Şi atunci ?
— Ce,?
— Ce te amărăşte ?
— Asta ; ca să mă aperi, a trebuit să mă fac de
ruşine.
— Dar nu-ţi ajunge ? Nu-i de-ajuns că un copil nu
poate suferi să-şi vadă mama plîngînd ?
— Nu. Mie nu mi-e de-ajuns. Mie, care mai înainte
ca tu să începi să vorbeşti, mă dădeam cu capul de
toţi pereţii şi munceam cît doi şi coseam toată noap­
tea, iar ziua, cînd răsărea soarele, trebuia să plec şi

157
sa lucrez cot la cot cu Manual, pe care azi ai venit
să-l faci mincinos, şi-mi spuneau toţi zgârcită pentru
că păstram şi ultimul bănuţ, ca să aveţi voi de toate,
şi vă iubeam atâta încît, în lac să mi se spună Ana
lui Antonio ca altădată, îmi spuneau toţi Ana lui Ma-
riano, nu mi-e de-ajuns. Fiecare dă în măsura în care
aşteaptă să primească înapoi...
j— N u întotdeauna.
— întotdeauna ; fie că recunoşti, fie că nu vrei să
recunoşti, băiatul meu. Asta-i partea proastă în dra­
goste, fiule. Dar şi cea care leagă cel mai puternic.
Dacă o rupi, totul se împrăştie, se risipeşte.
— Trebuie s-o adunăm la loc, mamă.
— încet, încet.
— încet, încet, nu. Deodată. Vreau să te văd ca mai
înainte, fără supărări.
— Greu.
— Greu sau nu, vreau.
— Şi eu... Şi eu vreau, băiatul meu. Dar asta nu de­
pinde de tine însuţi. Cu cît încerci să uiţi mai repede,
cu atît îţi aminteşti mai des. E rău, băiatul meu. Te
chinuie şi totul se opreşte aici, unde nici nu ţi-a trecut
prin cap. Şi asta doare. Asta doare cel mai mult.
— înţeleg. Trebuia să te ascult de la bun început ;
dar ştii cum e omul, se mai înşală câteodată. Te ameţesc
cu vorbele şi fără să-ţi dai seama te prinzi în plasă :
„Eşti bărbat. Curajos. Dîrz. Din cei de care ne tre­
buie..." Lucruri de astea de care ne plac nouă, celor
tineri. Şi unul, sătul de atîtea necazuri, se lasă ademe­
nit. Chiar dacă nu gîndeşte ca ei, se lasă.
— Asta se-ntîmplă cu tine.
— E adevărat, mamă. Eu pot fi ademenit foarte
uşor. îmi vorbesc de oraş şi eu cred tot ce-mi spun.
Şi tu ştii bine cum e oraşul. Ai stat în el, doar. Şi poate
nu crezi, dar eu le-am spus : „Mama nu minte. Ce zice
ea e drept".
— Le-ai spus tu asta ?
— Aşa cum auzi. v
— Şi ce-au răspuns ?
— Nimica.
— Da’ ceva, ceva tot or fi spus.

158
 — Mai nimic...
— Ceva rău ?
— Nici bun, nici rău ; prostii. Că, cel puţin, chiar
dacă lucrează la pietruitul străzilor, au ce mînca. Dum­
neata îi cunoşti doar. Cel care nu vrea să se dea bătut
găseşte răspuns la toate. Dar eu ştiu că şi ei se gîndesc
la asta. Tomas mi-a spus într-o zi că-i adevărat ce
spui dumneata. Şi Juan. Şi Mateo. Mai ales Mateo.
— Mi-a dat dreptate ?
— Mai mult. M-a asigurat că nu degeaba s-a în­
tors acasă.
— Vezi ?
— Da.
— Era şi timpul.
— Ce timp ?
— Să înţelegi că, orice ţi-ax spune alţii, numai ceea
ce-ţi spune maică-ta e adevăfat. întotdeauna.
— întotdeauna.
— Chiar întotdeauna nu. Aş putea să mai greşesc
şi eu. Dar nu cînd e vorba de voi. O mamă care-şi iu­
beşte copiii nu poate să greşească atunci cînd e vorba
de ei. Dacă-i iubeşte cu adevărat, nu poate greşi aproape
niciodată.
— Am văzut.
— După ce m-ai ars pe jăratic cu ameninţarea că
pleci.
— Niciodată n-aş putea să te părăsesc, mamă.
— Asta o spui acum.
— Acum şi-ntotdeauna.
— Nu-i adevărat.
— Ba, dacă stai să te gîndeşti bine, i-adevărat. Ceva
îmi spunea că n-o să pot să tac. Te iubesc mult, mamă.
— Şi eu. în fiecare seară cînd te duceai în sat, eu
mă uitam în dulap să văd cu ce haine-ai plecat. Şi
te-aşteptam toată noaptea.
1— Te-am văzut.
— M-ai văzut ? Şi vezi că nu mint ? Minciuna nu-i
bună niciodată la nimic.
— Aşa-i.
— Cel care minte se înşală tot pe el. Iar ceilalţi
îşi dau seama de asta. Cum bine vezi. Eu mergeam în

159
vîrful picioarelor : „Să nu se trezească". Mi-era ruşine
să mă ştii atît de îngrijorată de gîndul că ai putea
pleca. Dar am şi eu mîndria mea. Cînd mă culcam şi
nu puteam adormi, mă întrebam de ce trebuie să depin­
dem atîta unul de altul, dacă sîntem atît de deosebiţi.
— Nu chiar atît de mult cît pare, mamă. Totul stă
în a-ţi da- seama, sau în a te înţelege.
— Şi tu înţelegi ? Ceea ce-ai făcut tu, înseamnă că
înţelegi, băiete ?
— înţeleg.
— Şi una şi alta ?
— Da, şi una şi alta.
— Atunci să nu mai vorbim de asta. Ce-a fost a
fost. La urma urmei, orice rău e bun la ceva.
Am rămas privindu-i, cum îi privesc pe ăştia de aici,
şi în loc să-i urmez, cum fac acum, am luat-o drept
peste cîmp, ascultîndu-i cum, între două rugăciuni,
rosteau numele meu ca să ştie toată lumea că eu nu
făceam parte din grupul lor, că nu mă rugam pentru
copilul meu şi că habar n-aveam de Tonia. Pentru că
mai tîrziu, orice aş face, o să-mi arunce totul în faţă,
ca acum cînd mă învinuiesc că, vrînd să mă apăr pe
mine, am semănat vrajbă între mamă şi fiu. Şi ce e drept
e drept. Tonia n-a avut alt gînd decît să mă învinuiască.
N u mi-a spus-o, dar s-a gîndit la asta. Şi ce-mi pasă
mie ? E bine că totul s-a terminat. Am irigat şi-mi voi
salva semănăturile. Restul nu-i decît paie, ceva peste
care trebuie să treci, cum zice Mariano. Dar la urma
urmelor, cel care doreşte un lucru şi reuşeşte să-l aibă
se simte împăcat. Şi eu zic la f e l : ceea ce preţuieşte
mult costă mult. Şi ceea ce mă priveşte înainte de toate,
e pămîntul. Moş Alberto poate să înţeleagă asta cum
vrea el...

în faţa meselor, frazele sînt repetate la nesfîrşit, pe

un ton leneş. Cuvintele răsună printre două sughiţuri,
sau printre două răsuflări adînci. Uneori cu întreruperi
şi momente lungi de tăcere. Trag fumul în piept cu
plăcere, rostind alene o vorbă-două, cu siguranţa celor
care se cred în stare să rezolve totul mai dinainte.

160
 După ce l-au suflat, îl privesc cu gura deschisă, gîn-
ditori, încîntaţi de ideea pe care au emis-o ca şi cum
ar căuta în rotocoalele de fum acel ceva pe care l-au
contemplat în ei şi care îi face să vorbească atît de
strălucit. Dar cum nu ajung la nici o soluţie care să-î
mulţumească, tac un moment şi-apoi o iau iar de la.
c a p ă t:
— E hotărît.
— N-avem de ce să fim neliniştiţi.
— Au s-o lase mai moale.
— Cui nu-i convine n-are decît să plece.
— Să-şi vadă de treburi.
— Dacă mai dăm înapoi măcar o singură dată, putem
să ne luăm adio de la toată povestea asta.
— O să vedeţi c-au să se dea bătuţi.
— Iar dacă nu, cu atît mai rău pentru ei.
— Ei sînt cei care o să piardă.
Unii îşi întind picioarele, le încrucişează, aşezîndu-ser
mai bine, ca să se odihnească. Alţii îşi strecoară mîna
între curea şi burtă, pipăindu-şi-o cu grijă, mîngîindu-
şi-o parcă. Ceilalţi se mulţumesc să privească pustiuî
de pe drum, socotind distanţa care-i desparte de omul1
care se opreşte într-un anumit loc, prefăcîndu-se că
aşteaptă. Acesta merge încet, absent la tot ceea ce se
întîmplă în jurul lui, dar cu pasul hotărît, cu capul ple­
cat, calm şi sigur. înainte de-a ajunge, şovăie o clipă,
fixînd din ochi cîteva puncte precise din direcţii opuse.
Nu departe de grup, se opreşte urmărindu-I pe cel care
se apropie în acelaşi fel şi cu aceeaşi intenţie, de a se
opri într-un anume loc, ales mai dinainte. Nu pare o
întîmplare, ci un rit, un obicei. Abia a terminat unul,
că imediat se şi iveşte un altul la celălalt capăt al dru­
mului. Se lasă mîngîiaţi, atinşi de soarele care strălu­
ceşte în spatele lor şi le desenează cu precizie umbrele
pe pămîntul uscat. Cînd nu se mişcă, siluetele lor p a r
tăiate cu foarfecă; iar cînd înaintează le desprind,,
tîrîndu-şi-le prin praful mărunt care-i învăluie într-urss
nor albicios.
Primul, în cap, moş Alberto. Pe urmă, venind dins
puncte diferite, pentru a forma un cerc în jurul celor
ce beau, moţăie, fumează sau se odihnesc, ceilalţi.' în:
l l — M oarte la licitaţie
■mijloc, la distanţă egală de stăpîni şi ei, se află Jesus,
şaşiul.
Ţine în nună o coajă de pîine pe care ’o frămîntă
nehotărît. Ai zice că tocmai a furat-o şi că, înainte de
a-şi înfige dinţii în ea, o arată celor de faţă cerîndu-le
încuviinţarea. Mai întîi îşi întinde mîna şi-o arată, pe
rînd, la toţi cei care stau jos. Aşteaptă pînă ce toate
privirile se îndreaptă spre el, şi-atunci scoate un stri­
găt neînţeles, arătîndu-se pe sine, şi-şi loveşte gura cu
coaja de pîine. Apoi începe s-o roadă ; o molfăie fără
a izbuti să muşte din ea, o udă cu salivă ca să se în­
moaie, o zgîrie cu unghia neagră şi lungă şi-o freacă de
piept ca s-o cureţe. în cele din urmă o aşază pe masă
contemplînd-o, flămînd şi îndărătnic.
îşi îndeamnă tovarăşii să facă la fel. Cei care n-ajung
pînă la ea o dau jos, o ridică şi-o strîng îndelung în
mîinile aspre. Unii o adulmecă adînc, resemnaţi, trişti.
Alţii o ţin mai mult, făcîndu-i pe ceilalţi să se lupte ca
s-o poată lua. Se înghesuie şi se înjură aruncîndu-şi în
faţă zgîrcenia şi lăcomia, pe urmă îşi reiau locurile
şi-aşteaptă să le vină rîndul din nou, după cum vrea
Hnoş Alberto.
Acesta spune :
— Juan Manuel.
Şi Juan Manuel face un pas înainte, se închină cu
respect în faţa stăpînilor, ca şi cum le-ar cere voie,
apoi întinde mîna spre coaja de pîine, o apucă şi în­
cearcă s-o muşte. îşi deschide gura larg — mai-mai
să-şi rupă fălcile — cu bărbia în piept. Caută cu dinţii
•o crăpătură, o gaură cît de mică s-o poată ataca,
înainte de-a reuşi s-o sfărîme, moş Alberto strigă :
— Zacarias.
Aceeaşi scenă.
— Mariano.
Şi scena se repetă.
— Pedro.
Pînă cînd unul dintre stăpîni, reuşind să-şi biruie
«aimirea, îi întreabă, bîlbîindu-se:
— Ce înseamnă asta ?
D ar ei continuă nepăsători.
 Cei care nu salută cu capul îşi duc mîinile la piept,
frînţi de mijloc, se închină de mai multe ori, şi fără
să se îndrepte, se apropie.
— Ce înseamnă asta ?
Şi ei continuă.
Unii, în loc să se închine, îngenunchează sau şovăie,
întind mîna fără a izbuti să atingă coaja de pîine, dar
fără să renunţe. E un gest monoton, insistent, ca şi
cum ar fi obosit la jumătatea drumului, sau nu ar şti
să termine o mişcare.
— V orbiţi!
Dar ei îşi văd mai departe de treabă.
Unii în acelaşi fel : cu gesturi domoale, gîndite mai
dinainte. Alteori în grabă, cu îndemînare. Mişcările
sînt stîngace, neobişnuite, obosite dar nerăbdătoare. Ne-
putînd să rupă coaja cu dinţii, o lovesc de obraz sau
de marginile meselor. Şi-ndată ce se rupe o fărîmă,
se ceartă, se năpustesc asupra ei ca un stol de păsări
înfometate.
— Dar vorbiţi odată !
Şi ei continuă.
Cei' care nu sînt în mijlocul cetei îi dau tîrcoale ;
poate că, în învălmăşeală, fărîma o fi căzut pe un­
deva, pe de lături. O caută plini de teamă şi nesi­
guranţă. Ca şi cum ar cunoaşte zădărnicia eforturilor
lor şi nu ar vrea să recunoască adevărul fără a încerca
de zece-cincisprezece ori imposibilul. Cercetează şi sco­
tocesc, îşi îndepărtează picioarele sau le ridică lovind!
capul celui care se apleacă pentru a vedea dacă nu
cumva fărîma s-a lipit de talpa cuiva.
— Ce vreţi să faceţi ? V orbiţi!
Şi, vorbind, el împinge măsuţa către grupul îmbul­
zit, împrăştiindu-1. Măsuţa se rostogoleşte descriind un
cerc la vîrful sandalelor celor ce aşteaptă, ca şi cum ar
indica fiecăruia locul ce i se cuvine. Moş Alberto se
apleacă, o ridică, pune coaja de pîine pe ea şi răspunde,
arătînd-o cu degetul :
— Asta.
— Asta nu înseamnă nimic, spune stăpînul. înţelegi,
Alberto ? Nimic. Absolut nimic. Tu cauţi pe dracu
şi-ai să dai de el. Fii sigur c-ai să dai. Dreptatea e de

ll îea
partea noastră. Există ordonanţe şi legi, şi chiar dacă
am vrea noi, tot n-am putea trece peste ele. E mai
bine să fii om de înţeles şi să nu-i mai întăriţi şi pe cei­
lalţi. N-o să obţii nimic în felul ăsta ; în afară de faptul
■c-o să stai cîteva luni la răcoare.
în timp ce vorbeşte, stăpînul se uită la ţărani şi la
•ceilalţi stăpîni, ca şi cum ar dori să-i facă să-i împăr­
tăşească ideile. Ţăranii îi ocolesc însă privirea şi se
uită atenţi la moş Alberto, care-i taie vorba dintr-o
dată, arătîndu-i coaja de pîine :
— Voiam să vă arătăm felul în care ne împărţim, de
ani de zile, hrana. Poate vă miră că ne certăm. Şi e în-
tr-adevăr de mirare că noi, prieteni, adesea chiar rude,
ne batem pentru o coajă de pîine uscată, pe care nu poţi
nici s-o muşti fără să-ţi rupi dinţii. Dar mai există o altă
scăpare. Uneori am încercat s-o împărţim frăţeşte, am
pus-o pe masă şi-am însemnat bucăţile cu cuţitul. Fie­
căruia partea lui. N-aveam altceva de făcut decît să ne
supunem şi să primim fiecare cît ni se cuvine. Dar foa­
mea e un sfătuitor rău şi te împinge la lucruri de care
trebuie neapărat să ţii seama. Dar voi nu puteţi înţelege
un lucru ca ăsta. De bine de rău, voi aveţi pămînt şi în
alte părţi, mai bogate, aveţi bani cu dobîndă la bancă,
sau un loc sigur în Societatea de Irigaţie. Şi asta vă îm­
piedică să vedeţi dincolo de interesele voastre. Nu cîşti-
gaţi prea mult. Se poate chiar ca ceea ce cîştigaţi să nu
vă ajungă. Dar puteţi totuşi să mîncaţi, să şedeţi pe te­
rasa cafenelei, să vă prăjiţi la soare sau să staţi la umbră,
să vă plimbaţi pe străzi, să vă îmbrăcaţi bine şi să vă
trimiteţi copiii la şcoală ca să înveţe să facă şi ei ca voi
■şi să-i înveţe şi pe copiii lor la fel. Nici o lege nu inter­
zice unui tată să-şi îngraşe copiii ca pe nişte porci, în
tim p ce alţii crapă de foame. Dimpotrivă. Cum bine
spui, voi aveţi legea de partea voastră. Ea datează din
1850 sau din 1831 şi nu-i cuprinde pe toţi oamenii care
trebuiesc apăraţi în aceeaşi măsură. Pămînturile pe care
le lucrăm noi sînt ale voastre datorită acestei legi sau
alteia mai vechi, iar noi, din acelaşi motiv, sîntem slu­
gile voastre.
Cel care vorbise îl întrerupe :

1G 4
 — Atunci, plînge-te de lege, nu de noi. Sînt sute de
feluri, în care poţi să-ţi arăţi nemulţumirea, şi fără
scandal.
Şi moş Alberto îi răspunde :
— Şi sute de mii de feluri să răstălmăceşti legea. Pe
acest pămînt, legea sînteţi voi. Tu, ei şi părinţii voştri.
Pîinea şi cuţitul vostru şi al părinţilor voştri. Aţi făcut
regulamente ca să amortizaţi investiţiile în lucrările de
baraj şi ca să scoateţi venituri. N u spun c-ar fi nedrept,
dar nici că e drept. Trăind printre nedrepţi, nu pot să
mai ştiu nici eu ce e drept şi ce nu-i. Dar spun şi susţin
că, făcîndu-se asta, nu s-a ţinut seama de loc de noi. S-a
calculat cîştigul, amortizarea, pierderile, dar nu şi truda
celor care trebuiau să-şi ude brazdele cu sudoarea frunţii
şi să muncească pînă se-ntunecă de tot. Noi — eu, oa­
menii de colo — nu însemnăm nimic. N u ni s-a cerut
niciodată părerea şi nici acum nu ne-o cereţi. Trebuie
votată o sumă de bani ca să se cumpere maşini şi să se
caute apă ? Se votează. Dacă se-ntîmplă să daţi de apă,
lucru foarte greu, pentru că voi fixaţi dinainte locul
unde ştiţi că nu-i, atunci se astupă puţul, se mută ma­
şina şi se reîncepe totul de la capăt ca şi cînd nu s-ar fi
.petrecut nimic. Cînd s-au terminat banii, se votează alţii
şi voi, în timp ce noi ne măciriăm ducînd o viaţă de
cîine, voi trageţi foloasele, vă îndulciţi viaţa cum puteţi
mai bine. Vă credeţi dincolo de orice vină şi spuneţi că
totul se face spre binele pămîntului. Voi ştiţi ce mult îl
iubim şi abuzaţi de asta. Dar de-acum încolo pentru noi
e totuna.
Un altul dintre stăpîni intervine :
— Toţi pierdem cu restanţa pe care o amînăm de ani
de zile. Ne-ar place tuturor să găsim o soluţie pentru
apă. Cel care are zece pogoane de pămînt ar recolta cît
de pe şaizeci, sau poate mai mult. Dar e nevoie de timp.
Depindem de fel de fel de formalităţi bugetare.
Moş Alberto îl întrerupe :
— Vorbeam de furturi, nu de formalităţi bugetare.
Stăpînul care a vorbit primul dă să se înţeleagă c-ar
vrea să se retragă. Cel care a continuat discuţia face
acelaşi lucru, dînd la o parte masa pentru a-şi face loc
de trecere şi făcînd semn celorlalţi să-l urmeze, ca să

165
arate că nu sînt dispuşi să asculte prostiile pe care le în­
şiră moş Alberto. Dar oamenii îi înconjoară şi-i silesc
să rămînă pe loc, fără să se mişte, în timp ce moş Al­
berto îi face să asculte în continuare :
— Noi nu avem nici o dovadă despre ceea ce spunem.
Aţi putea să ne daţi în judecată. Dar ăsta e adevărul şi
voi îl ştiţi foarte bine. Ceea ce e trist şi ruşinos în cazul
vostru e că vă daţi seama că avem dreptate. Dar trebuie
să vă acoperiţi greşeala, ca nu cumva, dacă se răscoleşte
totul, să iasă la iveală şi altele. Şi-o acoperiţi aşa cum
vi le-acoperă şi cei mai mari pe-ale voastre. Noi, însă,
nu avem sfinţi nicăieri. Dăm doar cu gura, şi la cea mai
mică greşeală sîntem pedepsiţi. De asta trăim cum se
trăia cu mai bine de o sută douăzeci de ani în urmă.
Aici lucrurile se aranjează după cum le convine celor
mari. Cînd rezolvaţi o situaţie, lucrurile nu se îmbună­
tăţesc cu nimic. Voi nu vă gîndiţi la ceilalţi şi nici la
venitul pe care poate să-l aducă mai tîrziu o îmbunătă­
ţire. Nu vă gîndiţi decît la cîştigul imediat. Şi pentru
voi cîştigul imediat sînt banii pe care-i stoarceţi din
Alporchon şi din cei plasaţi mai sus, în întreprinderile
cele mari, care înghit o groază de parale. Dar trebuie să
avem în vedere adevărul curat, nu bunăstarea unora ;
ceea ce îndurăm noi şi nu ceea ce se spune. Cînd una din
întreprinderile astea mari dă faliment, voi ascundeţi totul
cu grijă, frăţeşte. Trebuie să vă ajutaţi ca să puteţi păstra
puterea în mîinile voastre cît mai mult timp, cu orice
preţ, şi vă ajutaţi unii pe alţii fără cea mai mică remuş-
care.
Cei care trec pe drum, văzînd agitaţie, se abat şi se
apropie de grup, se pierd printre ceilalţi, pun întrebări
şi discută :
— Ce-i aici ?
— Ce s-a-ntîmplat ?
— Sînt oameni de la ţară ?
— Era şi timpul să se discute clar.
— Ce rost are ?
— N-o să le folosească la cine ştie ce.
— O să rămînă mereu în aceeaşi situaţie.
— Ca şi cum n-ar fi încercat să facă nimic.
— N-are a face. E bine că vorbesc.

166
 La balcoanele vecine apar oameni care se apleacă
peste balustradă de mai multe ori, privind prin deschi­
zăturile prelatei care-i acoperă pe cei de jos ; şi, cum nu
reuşesc să-i vadă, coboară în stradă. Unii încearcă să-şi
facă drum spre cei care s-au strîns la un loc. Alţii for­
mează noi grupuri în care se discută despre nepăsarea
ţăranului, despre feţele livide şi trase ale proprietarilor,
despre energia cu care vorbeşte moş Alberto :
— Puteţi să faceţi cum vă place : să ne băgaţi la în­
chisoare, să ne alungaţi de pe pămînturile voastre, orice ;
ne e totuna. Poate că mai înainte de asta o să căutaţi
să ne-mpăcaţi într-un fel. E în interesul vostru. Ca să nu
vă daţi de gol o să încercaţi să cocoloşiţi totul cît mai
repede şi cît mai bine. Ei sînt siguri că le sînteţi credin­
cioşi şi trebuie să le-o dovediţi. Dar nu prin măsuri pri­
pite şi necugetate. O, nu ! Ei ştiu să facă asta şi fără
ajutorul vostru ; mai bine ca voi ; cu răbdare şi calm.
în linişte. N u degeaba v-au dat slujbele pe care le ocu­
paţi şi vă spun ţărani, deşi numai asta nu sînteţi. După
cum vedeţi însă, jocul ăsta are unele neajunsuri. Nu prea
multe, dar destule ca să fiţi mereu la cheremul lor. Aţi
fi putut să nu depindeţi decît de voi înşivă. Să vă puteţi
iubi pămîntul alăturîndu-vă nouă, veghind asupra lui.
în felul ăsta aţi fi putut fi liberi şi aţi fi cîştigat totul
în mod cinstit. Aţi fi putut fi stăpîni adevăraţi, nu stă-
pîni şi totodată slugi, aşa cum sînteţi de fapt. Dar vouă
vă e bine cum sînteţi. Nu depinzi de îngheţ, nici de se­
cetă, nici de apă. Cînd cu datorii, cînd cu cîştiguri, aţi
avut destul pînă acum. Să vedem însă cum o să vă po­
triviţi interesele voastre cu ale lor.
— iNoi putem acţiona împotriva voastră potrivit le­
gilor, spune stăpînul care a vorbit primul.
— Dar n-o s-o facem, răspunde altul.
— Vă putem da în judecată pentru calomnie.
— Dar nici pe asta n-o s-o facem.
— Putem să cerem dovezi despre tot ceea ce ai spus
aici şi-apoi să te urmărim.
— Dar n-o să facem nici aşa ceva.
— Te-ai lăsat dus de palavragiii care nu ştiu decît să
încurce lumea cu lăudăroşeniile lor. Şi noi vrem să-ţi
arătăm că nu-i aşa cum îţi închipui tu. Există interese

167
şi situaţii care datează de prea mult timp ca să putem
crede că or să fie înfrînte într-o singură clipă. Ceea ce
ar fi binefăcător pentru aceste cîmpuri ar dăuna celor
din Murcia. Producţia şi cererea sînt disproporţionate,
iar abundenţa ar reduce beneficiile oamenilor din această
regiune. Dacă noi am lua în consideraţie problemele
voastre ei s-ar opune formal. O să le vorbiţi despre mi­
zeria căreia trebuie să-i faceţi faţă şi despre foamete.
Dar ei n-or să admită alte motive în afară de motivele
lor.
Face o mică pauză pentru a urmări impresia pe care
a produs-o. îi priveşte pe rînd, pe fiecare, fix. încearcă
să zîmbească şi, nereuşind, continuă :
— Zici că noi sîntem în serviciul celor mai puternici.
Aşa se pare ! Dar să nu crezi c-o facem din interes. In­
teresul nostru e pămîntul. Cu cît o să fie mai roditor,
cu atît o să recoltăm mai mult. Şi cu cît o să recoltăm
mai mult, cu atît o să fie şi pămîntul mai scump. Dar
ştiu că pentru moment acest lucru nu-i posibil. Trebuie
să aşteptăm. Să cîştigăm teren pe lîngă cei mari şi să
ocupăm o poziţie favorabilă, să putem porunci fără ca
nimeni să ne revoce ordinele.
Arătîndu-se cu degetul pe el însuşi şi cuprinzîndu-i
dintr-o privire pe toţi ceilalţi, moş Alberto zice :
— în situaţia voastră e uşor să aştepţi. Aveţi burta
plină şi puteţi dormi liniştiţi. Puteţi aştepta şi un an în­
treg. Sau pînă cînd o să vă ia locul copiii voştri. Cine
mai ştie cît puteţi voi aştepta ! Bunăstarea vă stă la
îndemînă şi n-o să riscaţi cu schimbarea în care poate
o veţi pierde. Vă daţi seama că se poate face o schim­
bare şi vă gîndiţi în fel şi chip la rezultatele ei, dar nu
vă gîndiţi de loc la ce-o să se-ntîmple cu noi.
— Dar la ce ne gîndim ? îl întreabă celălalt.
— La ale voastre. Vă e frică să vedeţi că se duce
obişnuinţa de a vă băga mîna-n sacul cu bani şi de a
strînge averi, şi de aceea încercaţi să credeţi că schim­
bările care s-ar putea petrece ar aduce cîştiguri la fel
de mari sau mai mari. Aşa vreţi voi să se facă schim­
bările.
Ca să iasă mai repede din încurcătură în care simte
că se afundă, proprietarul îl întrerupe :

168
 — Că în situaţia noastră e mai uşor de aşteptat decît
în a voastră e de la sine înţeles. Dar bănuielile voastre
nu sînt bine întemeiate. Mîine, unul din administratorii
noştri o să vă arate registrele şi o să puteţi constata
singuri dacă ceea ce se spune e adevărat sau nu. Pe urmă
o să facem o petiţie pe care o s-o înaintăm autorităţilor
în drept. O să alegem o delegaţie şi-o să mergem la
Madrid. Pînă atunci sînteţi scutiţi de contractele de
arendă. Mai mult nu pot. Ce zici de asta ?
Moş Alberto, pentru ca ceilalţi să nu creadă că e de
neînduplecat şi că pune violenţa mai presus de orice
considerent oportun şi drept care s-ar oferi, acceptă :
— Fie. Dar bagă de seamă că sîntem hotărîţi la orice.
Dacă vrei să cîştigi timp, ca să ne poţi înşela, nu te mai
obosi. N-o să ne lăsăm cu una, cu două. Sîntem sătui
pînă-n gît de vorbe goale.
Se-ntoarce şi, cu o mişcare a capului, le face semn ce­
lorlalţi să-l urmeze.
Soarele, în coborîre, pare-o flacără de sînge, rotundă.
Umbrele se lungesc şi se îngustează, legate de paşi.

Telalul îi arată registrul. Pune degetul pe fiecare foaie

şi-l plimbă dintr-o parte în alta, vorbind. Vorbeşte
despre rîndurile de apă care s-au vîndut în timpul anu­
lui. Despre preţul ei. Despre felul în care s-au folosit
banii încasaţi. Despre deficit. Despre cheltuiala făcută
pentru desfundarea canalelor. Despre plata pe care a
trebuit s-o achite muncitorilor. Funcţionarilor. Ingine-
rului-şef. Şefului personalului. Subalternilor. Meşterului.
Salahorilor. Celor de la curăţirea bazinelor. Apoi impo­
zitele funciare. Cheltuiala cu cei care au căutat apa. Cu
importul de maşini. Şi, în sfîrşit, cu tehnicienii.
— Tot ceea ce voi, cei de la ţară, nu ştiţi şi nici nu
vreţi să ştiţi, pentru că v-aţi învăţat să nu vedeţi nici­
odată mai departe de lungul nasului. Şi asta numai de
la o vreme. înainte era altfel. Părinţii voştri, părinţii
părinţilor voştri şi cei care-au trăit înaintea lor n-au
cerut niciodată imposibilul. Stăvilarul nu se terminase
încă şi ei n-au cerut niciodată apă. Se supuneau ; da,
ăsta-i cuvîntul. Iubeau pămîntul şi se obişnuiseră cu
12 - Moar t e la licitaţie
W9
toate, cum îi stă bine celui sărac. Dar voi uitaţi asta.
Sînteţi săraci şi uitaţi. De ce ?
Moş Alberto face cîţiva paşi în faţă, bagă mîna-n
buzunar şi scoate o hîrtie pe care i-o dă.. în ea se văd
nume ; o mulţime de nume. Şi numere,; cantităţi ; cifre
şi obiecte, şi unelte de lucru.
3 sape ........................................... 7,50
1 sită de cernut . . . . . 30
1 maşină de cusut . . . . . 250
cîteva cazmale mici . 40
4 perechi de pui . . . . . 110
1 sac şi jumătate de grîu . . 180
Total . . 61.7,50

Primul irigat a costat . . 300

mai ră m în ............................. . 317,50
Al doilea irigat a costat . 700
mai trebuie . . . . . 382,50
Un ham complet pentru arat . 145
20 de căpiţe de paie . 140
1 c a t î r ...................................... . 975
1 căruţă ................................... . 400
Total . . 1660
Al treilea irigat a costat . . . 1500
mai ră m în ............................. . 160
mai p u ţ i n ................................... . 382
mai trebuie . . . . . . 222

— Mai trebuie încă două sute douăzeci şi două de

pesetas ca să hrăneşti o familie din noiembrie pînă în
iunie, socotind că pentru un pogon ni se dă întotdeauna
tot atîta apă, şi la preţul cu care l-am iriga în lunile
astea. Altfel nu ţi-ar ajuta, la nimic faptul că ţi-ai golit
casa şi ţi-ai vîndut tot avutul. Poate doar să mănînci
banii. Dar atunci, în afară de amărăciunea de a nu
mai avea ce mînca după.un timp, s-ar adăuga şi aceea
de a ne simţi că sîntem neputincioşi. E drept asta ?
Telalul admite.

170
 Nu-i drept. t) a r . nii se poate face nimic. Cind
tte-ajută timpul şi plouă, scădem şi noi preţul apei.
— Aşa e.
— După cum ai văzut, cea mai mare parte din be­
neficiu o cheltuim pe căutarea de noi pînze de apă.
— E adevărat şi asta.
— Avem oameni pricepuţi.
— Aşa se pare.
— Atunci ce urmăreşti cu purtarea ta ? De ce te
vaiţi ? De ce-i împingi pe oameni să nu mai liciteze ?
Vrei să-mi spui, Alberto ?
— Vreau.
Şi reîncepe să-i arate socotelile din registru, ca mai
înainte. Aminteşte numele celui care i-a adus în starea
a s ta ; greutatea cu care şi-a făcut rost de bani ;
zilele în care el şi familia lui n-au avut ce mînca ;
oamenii cu care a trebuit să se certe ; blestemele şi în­
jurăturile pe care le-a rostit ; ura care-a mocnit în­
delung în el şi nu s-a putut uşura decît vărsîndu-şi-o
asupra celor din jur.
Ajungînd la capitolul beneficiilor îl întreabă de ce
atîtea cheltuieli cu desfundatul canalelor dacă multe din
ele n-au văzut cum arată apa de veacuri. Şi de ce atîţia
bani aruncaţi pe căutarea de noi pînze de apă, dacă se
ştie de la bun început că totu-i în zadar.
— Căci ştiu, aşa cum ştiu toţi, că atunci cînd se gă­
seşte apă, o înfundă şi mută maşinile în altă parte. Nu
spun ceea ce nu ştiu. N u pîrăsc şi nu învinuiesc pe ni­
meni. Şi nici nu spun că, fac asta ca să cîştige cît mai
mult. Dar vorbeşte lumea şi-i adevărat.
— împingi lucrurile prea departe.
— Aşa vreau.
— Nimic din ceea ce ai spus nu-i adevărat. Aceste
pămînturi sînt seci. Aşa spun toate rapoartele şi consta­
tările inginerilor.
— Şi totuşi, în ciuda tuturor acestor rapoarte şi con­
statări, continuaţi să căutaţi apă. De ce ?
— Nădăjduim că vom avea norocul ca dintr-o mie
de încercări să găsim o dată ceva. Şi nu trebuie să
pierdem acest noroc.

12* 171
 — Ceea ce nu vreţi voi să pierdeţi e afacerea cea
grasă de la Alporchon. Dacă s-ar termina o dată cu po­
vestea apei, ar dispărea şi afacerea. Şi cu ce-o să vă
mai ocupaţi atunci ? Cu lucratul pămîntului ? Sînt atîţia
ani de cînd o ţineţi numai în chefuri şi n-o să căpătaţi
peste noapte obiceiul de-a munci. La voi toată munca
se reduce la a lua parte la dijmuială şi la a merge de
colo pînă colo, fără nici un alt gînd decît acela de-a
vă distra.
— Nu trebuie să uiţi că sînt multe interese în joc.
— Asta au spus-o şi ei.
— Şi-au avut dreptate. Noi putem merge la Madrid
să le spunem care e situaţia şi că lucrurile nu mai pot
rămîne aşa. Pe moment poate c-or să se ocupe de tine.
Dar abia apuci să pleci şi te-au şi uitat. Ei trebuie să
se gîndească la o groază de lucruri, de obicei mult mai
importante decît ale noastre. Cîteva sute de pogoane
nu interesează prea mult viaţa unei ţări. „Cum au
rezistat pînă acum, cu puţină bunăvoinţă or să mai
reziste şi de-acum încolo". Iată ce-o să spună.
— Nu-i sigur.
— Eu am fost acolo, Alberto.
— Şi dînşii au fo s t; şi-or să se mai ducă. Nu-i
nevoie să te juri ca să mă faci s-o cred. Or să meargă
ori de cîte ori o să-i silim. O călătorie mai mult sau
mai puţin, asta n-are nici o importanţă. în capitală nu
te poţi plînge că lipsesc distracţiile. Cînd o s-ajungă ei
acolo, or să spună că lucrurile nu merg chiar atît de
prost pe cît pare, că nu s-a întîmplat nimic deosebit.
Şi asta ca să nu ie facă griji boierilor celor mari şi să
le cîştige şi bunăvoinţa, căci le poate fi de folos odată
şi-odată. N-are nici un rost să se supere unii pe alţii.
Trebuie să-i facă să creadă că lucrează întotdeauna
pentru ei.
— Şi ce-ar trebui să facem după părerea ta ?
— Nu mai ştiu nici eu ce-ar trebui şi ce n-ar trebui.
Dar cred c-ar fi mai bine să fim noi aceia care să
meargă Ia Madrid pentru a le arăta cum stau lucrurile.
Eu şi oamenii ăştia am putea s-o facem. Poate că n-o
să ştim noi să vorbim prea frumos, dar o să le spunem
ceea ce se întîmplă cu adevărat.

172
 — Ar fi exact acelaşi lucru.
— Trebuie să aveţi voi vreun interes de nu ne daţi
voie ! Lăsaţi-ne să ne dăm noi singuri seama că guvernul
ne-a părăsit tocmai acum.
— Bună-cuviinţa cere ca de aceste lucruri să se ocupe
cei în măsură. Cel care poartă răspunderea lor, acela
trebuie să le şi expună.
— Nu-i. vorba de cine ştie ce mare lucru. Aici nu-i
vorba decît de o situaţie grea, care durează de mai
bine de o sută şi treizeci de ani. O situaţie care în­
seamnă foamete şi nepăsare. Nepăsarea stăpînilor care
ne dau pămîntul în dijmă şi storc toată vlaga din noi.
Iată despre ce-i vorba. Comisia despre care spui că
poartă această răspundere o să fie făcută întotdeauna
din oameni care n-o să vă învinuiască niciodată pe voi.
Ei or să expună fel de fel de planuri, or să vorbească
despre ceea ce ar trebui făcut, şi ou asta basta. „Vom
face să meargă treaba din nou. Aveţi răbdare şi totul
se va aranja.". O strîngere de mînă şi totul rămîne la
fel. Dar situaţia în care ne găsim noi nu mai poate
dura. Ne-am săturat de jocul ăsta şi n-o să mai semnăm
nici un fel de petiţie. Nu vrem să fim reprezentaţi decît
prin noi înşine.
— Ieri ai primit.
— Ei, da ; azi însă nu mai primesc. Lăsaţi-ne să
încercăm şi noi o dată. Sau rezolvaţi problema pe loc,
sau suportaţi consecinţele. Căci cei ,ce sînt mai mari
deoît voi o să^şi scoată pîrleala. Ştiu că nu le convine
de loc să vadă lucrurile astea prin ziare. Dar or să le
vadă. Pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii din cer, îţi ga­
rantez c-or să le vadă. Noi spunem da şi ei te trimit
la noi cu tot talmeş-balmeşul ăsta al tău de socoteli
din registru.
Moş Alberto, vorbind, îşi plimbă nervos mîinile pe
paginile registrului, de parcă ar vrea să-i şteargă toată
cifrăraia. Le plimbă după cum vorbeşte şi cuvintele lui
par, în aceste clipe, răspunsuri ; parcă nu discută cu
telalul, ci cu registrul :
— Prea multe socoteli. Prea multe note. Prea multe
minciunţ, îmbrăcate frumos şi aşezate unele sub altele,
pentru a-i înşela pe cei care le privesc de nevoie. Poţi

173
să le demonstrezi, să arăţi legătura dintre ele şi să-l
convingi pe oricare dintre cei ce ştiu să adune şi să
înmulţească. Dar niciodată pe cel care scade şi împarte.
Niciodată ! Bagă-ţi bine-n cap asta ca s-o poţi repeta :
Niciodată ! Poţi să vorbeşti. Ştiu că poţi. Şi să crezi
ceea ce spui. Şi să rămîi mulţumit şi mîndru c-ai reuşit
să-i convingi pe oameni la fel de uşor cum te convingi
pe tine. Dar nimeni n-o să-şi fure căciula singur. Şi
nimeni n-o să piardă atîta cit ai să pierzi tu. Şi ştii
de ce ? Pentru că o să pierzi timpul. Te-ai gîndit la
asta ?
— M-am gîndit.
— Şi ?
— Nu-mi stă în puteri să îndrept lucrurile.
— Şi nici llor.
— E x act; nici lor.
— Nu stă în puterea nimănui. Aşa se întîmplă
mereu. Şi cînd ne plîngem, singurul lucru care vă vine
la socoteală e să întoarceţi spatele şi să pomeniţi de
numele părinţilor noştri şi de cele ale părinţilor părin­
ţilor lor, spunîndu-ne că ei au răbdat. Dar la asta îţi
răspund că nu cu proprietari ca cei de-acum. Cei de
altădată lăsau să treacă un an fără să le ceară dato­
riile şi-apoi uitau ; poate pentru că nu ştiau să soco­
tească la fel de bine ca cei de-acum, sau poate, şi asta-i
neîndoios, pentru că aveau un suflet mai bun. Ei îşi
dădeau seama. înţelegeau că dacă nu sameni, n-ai ce
culege. Şi cum erau primii interesaţi să culeagă, se
purtau altfel. Şi-acum, ce ? Mi-ai arătat registrele. Eu
nu mă prea pricep la socoteli, iar tu te-ai gîndit că
înainte de-a vă hotărî asupra unei măsuri mai tari, care
ar fi putut ajunge la urechile cui nu vă convine, ar fi
mai potrivit să încercaţi să ne convingeţi. Dar să-i
vedem pe ei. Să-i vedem dacă au suflet şi se conving
cu lista mea. Sînt tot cifre ; ca şi în registrul tău. Dar
în afară de adunări, există şi scăderi.
Soarele-şi trimite razele de la orizont. Pînzele de
păianjen şi paiele din lucarna şopronului primesc lu­
mina, o împart în fîşii şi-o împrăştie, ca pe nişte stele
murdare, agăţîndu-le pe peretele din faţă. Deşi negru,
peretele luceşte, şi fiecare fir de rază pare o gaură

174
prin care s-ar putea vedea ce se află în partea cealaltă
a şopronului lui moş Alberto.
Teialul spune :
— Nu vrei să fii om de înţeles, Alberto.
— Ora de înţeles ? Cum adică ?
— Să te gîndeşti la ce ai de făcut. Vorbeşti prea
obraznic, şi pentru că ştii atîtea nu trebuie să uiţi un
lucru.
— Care anume ?
— Că ei isînt mai puternici.
Moş Alberto zgîrie paginile registrului cu toate cele
zece degete ale sale, care alunecă şi se încordează şi
se strîng în pumni. Loveşte puternic în masă făcînd să
cadă registrul pe care-1 ridică, stăpînindu-se cu greu şi
spune :
— E a/devărat.
— Ba bine că nu.
— Nu pot tăgădui.
— N u trebuie, cel puţin.
Deschide pumnii, şi, îndreptîndu-se de mijloc, face
cîţiva paşi înainte, se opreşte lîngă telal şi-i spune :
— Pe pămîntul ăsta care ne îngăduie să trăim şi să
murim, totul se face prin silnicie. Dacă ar fi dreptate,
totul ar merge altfel. Dar ceea ce e trist în acest colţ
de lume e faptul că dreptatea a intrat de mult timp
slugă la cîţiva.
— Cum nu-ţi dă cineva dreptate, îl şi crezi slugă
la altul. Tu vezi numai duşmani peste tot.
— Pentru că sînt. Trăim pe unul din cele mai haine
pămînturi din lume. Oamenii î s-au dat cu trup şi
suflet, şi el le rămîne duşman. Şi, pe deasupra, nu s-ar
zice că nu vă place să vă răzbunaţi pe cei mai slabi.
Cel care munceşte trebuie totuşi să ia ceea ce i se cuvine.
— Tu vrei să fii egalul proprietarilor.
— N u ! Mi-e de-ajuns să fiu Alberto, născut pe
acest pămînt şi tovarăşul ăstora de lîngă mine. A fi
moş Alberto e poate tot aşa de important, sau poate
mai mult decît a fi proprietar. Eu am picioare să merg
cu ele unde-mi place, iar curaj, pot să mai şi vînd
din el.
— Nimeni nu se îndoieşte de asta.

175
 — N u se prea vede. Eu nu cer decît puţină înţele­
gere. Aista ne-ar mai uşura. Dacă unii au avut noroc
cînd s-au născut să găsească acte prin care erau făcuţi
proprietari ai nu ştiu cîtor hectare de pămînt, eu şi
oamenii ăştia de aici am avut norocul să avem, în
schimb, două braţe puternice pentru a vi-1 munci.
— Problema e mai comjpliicată. Mult mai compli­
cată idecît crezi tu.
— Poţi să-ţi economiseşti cuvintele. Cunoaştem pie-
dicele peste care trebuie să trecem.
— Sînt o mulţime.
— Una singură.
— Nu cred, Alberto.
— Toată ziua se votează bugete. Acum cîţiva ani
nu exista nici o biserică în Campiilo, şi în trei luni
aţi construit una. în districtul Paca, alta. Şi în Pueblo.
Unul din granguri a avut poftă să ridice o troiţă Inimii
Preaisfinţite a lui Isus, şi-a ridicat-o. Nu că aş avea
eu ceva împotriva lui sau împotriva bisericii. Dimpo­
trivă, socot că sînt lucruri foarte trebuitoare. Dar iată,
voi găsiţi soluţii la toate problemele în afară de pro­
blema noastră. Troiţa stă acolo jos, părăsită, iar bise­
ricile sînt aproape goale. De-attîtea ori am cerut şi-am
făcut sfeştanii, dar n-a căzut nici măcar o picătură de
apă din cer, îneît ne e şi ruşine să ne mai rugăm. Tre­
cem pe l'îngă troiţă fără să ne uităm la ea. N-am dat
banii de bunăvoie. Dar cînd i-am dat ne-am gîndit că
dacă s-ar fi făau& asta acum 130 de ani, ar fi curs
apă pe toate potecile şi am fi ridicat de bunăvoie trei­
zeci de troiţe, nu una', pentru fiecare zi din lună. Ne
puneţi în faţă lucruri pe care nu sîntem în stare să le
înţelegem şi ne smulgeţi credinţa ca să nu ne mai ră-
mînă nimic.
— Tu iei lucrurile cum îţi convine. Oricînd ai fi în
stare să găseşti un motiv pentru a te plînge. Eşti un
oîrcotaş din naştere şi te porţi ca atare. Dar nu uita
că totul are o margine.
— Astea-s ameninţări ?
— Te previn, numai.
— De ce ?

176
 *— Ca să ştii că, orice-ai face, ei vor fi mereu mai
puternici decît voi. Cu puţină răbdare ai cîştiga de
două ori mai mult. Nu trebuie să-ţi atragi ura lor. Şi
tu ştii prea bine acest lucru.
— Ştiu că nu trebuie, dar o fac. Am s o fac. Şi-ai
s-o vezi nu de sus, ci de unde eşti în clipa asta, de jos,
ca şi cum ai fi unul de-al nostru, care are nevoie de
apă. Şi eu, în locul tău ; aşa cum stai tu de obicei.
Ca să vezi şi tu ce înseamnă asta. Să vezi totul din
afară, pentru că pe dinăuntru te simţi foarte bine. Pari
împăcat. Şi-ai să vezi. Ai să vezi c-am s-o fac...
Şi îl vede, îl vede urcîndu-se, îndepărtîndu-se, căţă-
rîndu-se pe căpiţele de paie, cu degetele-nifipte în vestă,
la subţiori, cu încrederea pe faţă, bucuros, fericit că
se ipoate răzbuna.
Jos, telalul.
în fund, ceilalţi. Aşezaţi unul lingă altul, doi cîte
doi, cu picioarele desfăcute, cu mîinile pe genunchi, cu
bărbiile sprijinite-n palme, ascultă. Ascultă, şi, ceea ce
le place cel mai mult, e să aştepte ca moş A'lberto să
înceapă să spună ceva, ca să-l vadă pe telal cum muşcă
ţărîna. Să ştie şi el ce-nseamnă să fii sărac (Zacarias),
să apese cu toată greutatea corpului pe coarnele plu­
gului care alunecă, dar nu se-nfige de loc în pămîntul
atît de tare şi de uscat (Pedro), să-şi muşte limba ca să
se ca... pe el şi pe tot neamul lui (Jesus, şaşiul), să i se
usuce gura, să ceară apă şi neavînd de unde, să bea şi
ce face iapa (Tomăs), şi să-şi dea seama ce înseamnă
să te tîrăşti o viaţă întreagă fără alt scop, fără alt
motiv decît acela de-a paşte ca vitele. Să mănînci şi să
rumegi, să-ţi plimbi pîinea prin gură şi să-ţi minţi sto­
macul cu te miri ce, în nădejdea c-o să se mai strîngă
şi-o să ceară mai puţin (Salvador) ; să înnebunească, să
se înfurie, şi din cauză că vrea prea mult să nu mai
reuşească să dorească nimic şi să rămînă năuc, în mij­
locul cîmpului, pînă cînd o să-i găurească soarele capul
şi, ca să-l scape de insolaţie, să-i pună foc pe ţeastă să
vadă şi el ce-i asta (Alberto).
— Ai să vezi. Sînt sigur c-ai să vezi. Dar nu de
sus. De aici, de jos ; din mijlocul acelora care au
nevoie de apă şi-şi schimbă glasul strigînd mai tare sau

177
mai jalnic, ca să te poată înduioşa. Ai dreptate, eu nu
trebuie să mă port aşa. Eu nu am nimic, al meu, de
apărat. Trăiesc din ceea ce cîştig în dreapta şi în stînga,
şi nu am păimînt de apărat. Dar, ca să vezi şi tu ; să
vezi şi să pricepi : că, deşi n-am nimic, îi apăr. Mă
pun în locul lor şi-i apăr. Şi ştii de ce ? Pentru că
mi-e milă de ei. Mă doare că au mintea atît de întu­
necată. Şi din pricina asta ai să vezi c-am s-o fac.
îi vede pe Zacarias şi pe Pedro, pe Jesus şi pe toţi
ceilalţi ridioîndu-se, formând un cerc strîns în jurul lui
şi strigînd numere şi oferte ca la licitaţie, o dată şi
încă o dată, din ce în ce mai răguşiţi, transpiraţi, înlă­
crimaţi, cu buzele pârlite, strălucind din cauza salivei
care le iese din gură şi cade pe pămînt ca nişte pică­
turi de ploaie.
Iar el, moş Alberto, îşi plimbă privirile peste gră­
mezile de paie din şopron şi merge încet. Se opreşte
pentru a le desluşi mai bine glasurile, îşi întinde gîtul,
îşi duce mîna pâlnie la ureche ca şi cînd n-ar auzi, şi
pe urmă îşi reia mersul, prefăcîndunse nepăsător.
Şi ei îl înconjoară pe telal, îl încercuiesc din ce în
ce mai mult (Juan Mantiei), din toate părţile (David)
pentru ca să-l silească să facă un du-te-vino continuu,
să sară şi să cadă, să se ridice şi să se învîrtă (Zaca-
rîas), să-i fie ruşine şi să se lase moale, fără nici o altă
pretenţie în afară de aceea de-a se termina cît mai re­
pede totul, ca să iasă şi să respire liber (Pedro) la fel
ca noi (Jesus, saşiul), întinzînd braţele pentru a re­
zista greutăţii care-l ameninţă din faţă şi-l împinge din
spate (Tomăs), şi cu cît se apleacă mai mult, cu atît
primeşte mai multe lovituri (Mateo) şi cu cît zice de
mai multe ori basta, se strîmbă şi gesticulează, încă,
— încă ! în c ă ! în c ă !... Să vedem dacă te înveţi
minte, dacă-ţi dai seama de ceea ce se întîmplă cînd,
în loc să fii mereu sus, pe estradă, trebuie să rămîi
jos, printre noi. îţi ieşi din minţi, nu ? îţi vîjîie capul,
şi dacă ar mai dura puţin, ai înnebuni, nu-i aşa ? Şi
totuşi, niciodată nu te-ai gîndit la asta. Ai 2% din
beneficiu şi niciodată n-ai avut la ce să te gîndeşti.
Totul e ca la licitaţie să se cîştige cît mai mult. Să
urce. Puţin contează dacă asta e sau nu groaznic, greu

178
 sau dureros. îţi cântăreşti venitul şi niu dai atenţie deoît
acestui lucru. Şi ca tine toţi cei care îşi au partea lor
din vânzarea apei. Funcţionarii zic că şefii sînt cei care
profită ; şefii că grangurii ; grangurii că împrejurările ;
împrejurările şi timpul. Şi azi aşa, mîine aşa, şi poi­
mâine la fel. Şi în tot timpul ăsta voi faceţi pe proştii
şi strângeţi la bani cu nemiluita. Vorba ceea : „dă-mi
pîine şi spune-mi prost“. Numai că adevăraţii proşti
sîntem noi. Spun asta pentru că de mult timp văd totul
limpede, şi tocmai de aceea nu mai vrem imposibilul.
Care vrea paie n-are decât să semene. Dar s-a sfârşit
şi cu povestea asta. Ori se rezolvă problema apei, ori
n-o s-o mai cumpere nimeni.
Tela'lul îşi scoate batista, îşi şterge fruntea, tuşeşte,
respiră adînc să vadă dacă se poate linişti, înainte de a
deschide gura pentru a spune:
— Faci rău... Am venit cu cele mai buine gânduri,
Alberto. Azi-dimineaţă aş fi putut să te învinovăţesc :
pe tine şi pe toţi ceilalţi. Dar am preferat să stăm de
vorbă, prieteneşte. Pentru că n-ai vrut să facem asta
la Alporchon, am coborât eu pînă aici. Şi-n loc să ne
înţelegem, te dai la mine. Crezi că pot face ceva ?
Spune, ce crezi că pot face ?
— Să încerci.
— De-acord : să încerci, asta se poate întotdeauna.
Pot să-mi părăsesc slujba. Asta ai vrea, nu ?
— Asta.
— Să le spun că nu-s de-aceeaşi părere cu ei, fiindcă,
într-adevăr, nu-s, şi să plec. Da ?
— Bineînţeles.
— Ei bine, te-nşeli. Dacă tu crezi că se poate re­
zolva totul prin forţă, te-nşeli. Mai devreme sau mai
târziu, ai să te convingi. Forţa-i a celui bogat. întot­
deauna ! Dacă eşti sărac, rău începi, rău termini !
— Toţi sîntem săraci. Sub o formă sau alta, toţi
avem nevoi. Dar dacă ne daţi afară, dacă vă lipsiţi
de noi, ce mai rămâne ?
— întotdeauna mai rămîne oîte ceva. Şi asta nu în­
ţelegi tu. Eu pot foarte uşor să-i părăsesc. Le spun că
nu mai vreau şi plac. Dar ia bine seama. Imediat, o
să vină altcineva. Şi nu unul ; douăzeci or să cer-

179
Şească locul meu. Şi, neştiind dacă am plecat de voie
sau de nevoie, o să fie mult mai aspri ca mine. O să
ceară mai mult. Şi, fiind mai săraci decît mine sau, în
cel mai bun caz, mai lacomi, o să ridice licitaţia. Şi
ceea ce azi face trei, mîine o să facă şase, iar ceea 02
face şase, o să facă doisprezece. Şi cine-o să piardă ?
Voi. Nimeni altcineva decît voi.
— Da, dar tu nu încerci.
— Sigur că nu. N-o să-ncerc niciodată. Şi eu am
cunoscut foamea, Alberto. Şi nevoia. Şi frigul. Pînă
s-ajung aici a trebuit să-ndur multe, deşi nu-ţi vine să
crezi. Şi nimeni nu mi-a venit în ajutor. Din lăcomie.
Dar toţi sîntem lacomi. Săracii, îndată ce pot, sînt mai
lacomi decît cei bogaţi. Şi ştii de ce ? Pentru că ei sînt
mai puţin sătui. Mai puţin sătui de huzur. Mai puţin
sătui de trai bun. Mai puţin sătui de toate. Şi ca să
se sature, strîng. Strîng ce pot şi cum pot. Dacă se
folosesc sau nu de cele strînse, asta n-are prea mare
importanţă. Important e să-şi poată umple o dată
pustiul din toţi anii. Te miri sau nu, ăsta-i adevărul.
Ştiu, n-o să fii de acord cu mine. Nici eu n-aş fi dacă
m-aş găsi în situaţia ta. Dar e adevărat. De asta
nu plec.
Moş Albento coboară, îşi târăşte picioarele prin paie
şi înainteăză printre oameni.
— Eu aş 'pleca. Cred c-aş pleca. Dar, cum nu sînt
în situaţia ta, trebuie să cer ; ăsta-i rostul meu. Al meu
şi al celorlalţi. Al tuturor nevoiaşilor. Pentru că cel
care nu doreşte nimic nu cere nimic. Şi cel care nu cere
cînd are nevoie înseamnă că se supune. Şi asta-i treabă
de tîmpiţi.
Pălăria zace pe pămiîlnt făcînd o pată rotundă ; o
ridică şi-o pune pe cap. Căzîndu-i pe faţă, umbra boru­
rilor îi subliniază privirea întunecată, transformînd-o-n
durere.
Continuă :
— Dacă cineva trebuie să se dea bătut în treaba
asta, nu sîntem noi aceia. Noi nu putem nimic. Şi nu
din încăpăţânare. Din nevoie. Trebuie să ne apărăm.
Pentru că altfel, ar trebui să ne punem lacăt la gură
şi s-aşteptăm moartea. Spune-o. Spune-le stăpînilor tăi

180
că nu-i o născocire ceea Ce le cerem. C ată doresc, 0'
vom face fără să cerem, dar şi fără să ne umilim. La
urma urmelor, ruşinea-i a lor ; niciodată a noastră.
Dacă ne-iam umili, totul ar fi pentru ei un prilej de
lăudăroşenie — ca şi pînă acum. De data asta însă, n-o
să mai fie. S-a mers prea departe. De-acum n-o să le
mai cerem nori. Nici fîntîni. Nici râuri cu apă. Nimic.
Doar să-nţeleagă. Noi le dăm munca din toate zilele
anului. Şi ei ce ne dau nouă ?
— Puţin.
— Puţinul ăsta, cînd nu mai avem nimic, înseamnă
mult. Foarte m u lt! Şi noi asta le cerem : puţin. Dacă
nu pot să cureţe canalele, să nu le mai cureţe. Dacă
n-au cu ce plăti mecanicii, să nu-i mai angajeze. Dacă
nu pot să ţină şef de .personal şi subalterni, să se des­
curce cum ştiu. Că asta facem şi noi. Dar, mai mult
ca orice, să nu încerce să ne-nşele ; să nu se joace cu
puţina răbdare care ne-a mai rămas. Dacă o să se
schimbe ei, o să ne schimbăm şi noi. Dacă nu, sîntem
hotărâţi să ne apărăm pe orice cale. Mai rău ca acum
nu poate ;să ne fie.
— Ţi se pare.
— Mi se pare şi aşa este.
— Asta o crezi acum. Dar te mai pot şi închide. La
asta nu te-ai gândit ?
— Pe mine ?
— Pe tine şi pe toţi cei care nu se astâmpără. Să nu
încerci să-i ataci şi să nu le ceri să te respecte. Sînt
mai puternici şi-or să te învingă destul de uşor.
Moş Alberto înjură, simte cum îi înţepeneşte limba
şi îlncepe să suflle greu, sătul să-l mai audă pe tîmpitul
ăsta luînd apărarea patronilor, ca un cîine care se gu­
dură pentru firimiturile aruncate şi muşcă (Zacarias),
şi în loc să-i spună cîteva cuvinte care să-l usture şi să-l
cocoşeze (Pedro), pentru că nu ştiu cum de se mai
stăpîneşte cu firea lui şi tace (David), în loc să-i zic
fiu de căţea, pripăşoi şi om de nimic, acum cînd îl au
la mină ăştia sînt gata de orice, mă abţin şi nu pot să
fac ceea ce voiam, ca să-l învăţ minte. Şi totul se duce
de rîpă. Trebuie să-i înspăimîntăm cît mai repede şi să
ne hotărîm o dată pentru totdeauna; cu cît mai aspri

181
Cu atît mai bine. b a r trebuie făcut ceva. Ceva care să
fie spre binele nostru. Şi-acum, nimic, nimic nu-i mai
bun ca violenţa.
— Ameninţi. Vrei să spui că m-ameninţi ? H a ?
— îţi spun să bagi de seamă, Alberto.
— Să bag de seamă, nu ?
— Da, să bagi de seamă.
— Mai bine nu te-ai mai obosi. Pentru că adineauri
m-ai învăţat ce trebuie să fac. Tu singur ai să-mi arăţi
pînă la urmă ce-i mai bine. Ceri un lucru, şi ei te
amînă. Atunci îl iei singur şi-i bun luat. I-all tău. Poate
c-o să ţi-1 ia înapoi. Dar acum, în clipa asta, nimeni
nu ţi-1 poate smulge. Aşa că, trebuie să-l luăm.

încep să se mişte, cad peste el şi-l tîrăsc.

Soarele coboară, atinge pămîntul, pe alocuri negricios,
pe alocuri cenuşiu; prăfuit sub tălpile celor care îl
calcă. Praful, stînnit de picioarelle lor grăbite, se ridică
şi-i învăluie. Par nişte umbre care se pierd în ceaţă :
dispar şi apar din nou, ca nişte vedenii. Mîinile despică
aerul cu repeziciune. Paşii lor răsună înăbuşit peste
pămînt. Se îndreaptă spre catîrii înhămaţi la plug ;
telalul îşi întinde mîinile, le lasă legate, strîns, de coar­
nele plugului şi începe să tragă prima brazdă. Bulgării
de pămînt răsar ca prin farmec ; întîi cei mici, răstur­
naţi de înaintarea brăzdarului, se dau la o parte şi
rămîn pe marginea brazdellor. Apoi cei mari, care, în
loc să salte, se răsucesc pe partea cealaltă şi cad, greoi,
în mijlocul brazdei.
Picioarele se zbat, neputincioase ; se ridică pe vîrfuri,
tremură şi aad, caută ceva pe care să se sprijine şi n-au
pe ce. Cum mîinile îi sînt legate şi nu-i pot fi de nici
un folos, îşi încordează trupul, se chirceşte şi se destinde
ca o nuia subţire. Simte cum i se înmoaie grumazul şi
genunchii; picioarele i se frîng în unghiuri repetate,
căutînd un sprijin. Dar, negăsindu-l, feresc cormanul
şi se prăbuşesc fără ca el să-şi poată întinde trupul
aplecat peste plug. Picioarele lui par două brăzdare
tocite care trec deasupra bulgărilor tari şi-i răstoarnă,

182
făcîndu-4 să se zbată, să ţipe şi să se roage, înnebunit
de durere :
— Destul ! Ajunge ! Lăsaţi-mă !
Praful i-a intrat în gît şi-l face să tuşească. Tuşind,
se înăbuşe şi mai rău. Se bîlbîie, g'îfîie, iar cuvintele,
rostite pe jumătate, cad în mijlocul brazdei. Se amestecă
şi se pierd în pămînt, vrfnid parcă să prindă rădăcini,
să încolţească şi să se ridice pînă la urechile oamenilor
care-1 privesc, bucuroşi că acest fiu de căţea se tîrăşte
la fel ca noi (Salvador), ca să ştie şi el că nu ne plîngem
în zadar, sau din obişnuinţă, sau numai din dorinţa
de-a trăi mai bine (Zacarfas), să înveţe să înţeleagă că
dacă părinţii noştri, şi părinţii părinţilor noştri se supu­
neau, asta nu-i treaba noastră, pentru că ei sînt morţi
de mult şi sînt în rai, său în iad dacă s-au purtat ca el
(Jesiis saşiul), cîinos, cu inima de piatră, greu de cap ;
nu trebuie, să ne fie milă de scîrba asta, dacă ar crăpa
aici pe loc, unde crăpăm noi în fiecare zi a anului, fără
a fi înşelat pe nimeni, fără a ne fi umplut buzunarele
şi a rie fi înfruptat ca el (.Juan Manuel), şi, oricît ar
geme, s-ar ruga, sau ar ameninţa, trebuie să are o bu­
cată de ogor, ştiind dinainte că munca lui nu va ■servi
la nimic şi că nu-i bună decît să-l facă să sufere şi să
ne dea nouă prilej să rîdem.
— Ce spuneai ?
Şi, pentru ca să nu rîdă, ca să nu creadă că mi-a fost
frică şi să nu povestească stăpînilor că am fost un laş,
un om de nimic, fără curaj, ci să-mi fie recunoscători
şi să mă laude în toată provincia, să mă răsplătească,
sau să-mi mărească leafa asigurîndu-mi slujba pentru
anii care-mi mai rămîn, pentru că i-am apărat şi am
încercat să rezolv problema asta cît mai bine cu
putinţă:
— Nu, nimic. Dacă vă face plăcere, puteţi continua.
Sînt al vostţu.
Acoperit de pămînt, asudă. Frământate cu praf, bro­
boanele de sudoare îi curg pe obraji şi4 murdăresc de
parc-ar fi ieşit dintr-un coş cu funingine, în timp ce
ei îi potrivesc mîinile pe coarnele plugului şi-l îmbrîn-
oesc din nou, să se ţină mai bine şi să nu se mai tăvă­
lească din nou, obligîndu-ne să oprim plugul (moş

183
Alberto), căci mârlanul ăsta, cu toată bătaia pe care
a primit-o, mai are încă destulă putere în el fi se vede
că nu-i lipsefte mîncarea ca nouă, cei care cădem jos
de la prima brazdă, fi trebuie să fumăm o ţigară, să
ne ameţim stomacul ca să nu ne mai ceară de mîncare,
lucru pe care ăsta nu-l cunoafte (Ziacarias), fi trebuie
să înveţe, dă, Doamne, să-nveţe ce-nseamnă să trudefti
pentru nimic (Jesus, saşiul).
Şi dă bici animalelor spunîndu-le „dii“ şi se aşază
înaintea lor pentru a trage de căpăstru mai tare sau
mai încet, făcîndu-le chiar să fi alerge pe alocuri. Tre­
buie să se tîrască, să cadă iar, căci ăsta-i cel mai bun
mijloc pentru a-l obosi fi a-l face să scoată limba fi
să înţeleagă ce înseamnă să nu poţi munci mai repede,
defi toată ziua te străduiefti zadarnic s-o faci...
Şi după cum gîndeşte, aşa şi face. Micşorează pasul,
priveşte înapoi şi-l măreşte din nou, dar al meu obo-
sefte, căci nu-mi mai pot întinde picioarele. Şi am să
mă împiedic fiindcă mă las prea greu pe coamele plu­
gului, ca fierul să intre mai adînc în brazdă fi să scot
pământ mai mult. Altfel, dacă nu strîng, îmi joacă în
mîini- fi scapă, fi-o să-mi taie un picior, sau o să cad
fi o să-mi sparg capul de vreun ciot. E bine că se ţine.
Dar să nu ne mai înfrunte, fiindcă sîntem în stare să-i
frîngem ceafa (Juan Manuel), iar dacă vrea să ne arate
că are puteri, să fi le păstreze pentru licitaţie, că-i prind
bine (Salviador). Aici nu-i acelafi lucru. Aici trebuie
să-fi ferească pielea fi să vorbească numai cu el singur,
să-fi răspundă că treaba asta nu servefte la nimic, că
e zadarnică (moş. Alberto), căci oricît o să se învîrtă
fi-o să sară din bulgăr în bulgăr, tot o să cadă la pă­
mânt (Pedro), dintr-o clipă într-alta. Va trebui să cadă
fi să mănînce pământ fi paie putrede ca să guste din
amărăciunea leţinului fi ca să deschidă apoi ochii sub
copitele animalelor fi să-ntrebe de ce.
— De ce ? Vreţi să-mi spuneţi, de ce ? întreabă el
sărind dintr-o parte într-alta a brazdei ca să nu-şi
piardă cumpătul şi să nu lunece, să nu mă tîrască vitele
pe jos ca adineauri fi să-mi feresc coatele fi genunchii,
care sîngerează, pe care ar trebui să ţi le zdrobefti pînă
la os, nerufinatule. (Juan Manuel), Dă, Doamne, să moară

184
şi să piară odată, chiar dacă o să fim arestaţi şi azvîr-
liţi în închisoare, căci cel puţin acolo am mînca fasolea
statului fără să mai facem în fiecare zi ceea ce faci tu
acum (moş Alberto), pentru că noi, cu toate că avem
mîinile libere, tot legaţi sîntem.
— Auzi ?
— Aud.
— Ce faci tu acum noi facem de ani de zile. Aşa
că ridică-te şi continuă.
— Nu pot. N u mai p o t!
— Aşa zicem şi noi. Ne-o spunem de mii de ori,
de sute de ori ; şi ,pe urmă ? Crezi că li se faice milă
de noi ? Ei bine, n u ! Trebuie să continuăm şi să
strângem mai tare coarnele pllugului pentrur ca să nu ne
tremure-n mâini şi să nu ne scape. Aşa, exact aşa cum
faci tu. Dar, cum sîntem prea slăbiţi, ne scapă. Ne
scapă pe nesimţite din mîini şi atunci, ca şi tine, ne
căutăm echilibru ; ne desfacem picioarele peste brazde
şi pipăim cu eile. Chiar dacă-i în zadar. Cel care
n-are sprijin se prăbuşeşte. Şi noi cădem. Ne prăbuşim
sub copitele vitelor. Cădem şi ne ridicăm cu gurile
pline de pămînt. Şi n-avem cui ne plînge. Voiai să fii
tu mai deştept ca oricare altul ?
— Nu.
— Şi-ialtunci, de ce să ne fie milă de tine ?
— 'Pentru că nu mai pot.
— Înainte puteai. Stăteai în Jocul nostru şi noi
într-al tău. Multă vreme. Foarte multă vreme. Şi
totuşi, ce făceai atunci ? Urcai la Alporchon, te gîn-
deai puţin şi-ţi socoteai dintr-o dată partea ta de cîş-
tig. Tu n-ai făcut nimic altceva în toată viaţa decît
să socoteşti beneficiile. Dar niciodată n-ai socotit pier­
derile, căci tot ceea ce puteai să pierzi eram noi.
Trăiai pe spinarea noastră şi, orb, n-ai vrut să vezi
lucrul ăsta. Ai' vrut tu vreodată să fim noi mai tari
decît tine ? Şi mai şireţi ? Hai, spune !
Telalul îşi pipăie coatele şi picioarele rănite, se
schimonoseşte şi plînge cu jumătate de glas, şi nu mă
pot ridica oricît de mult aş dori. La urma urmelor,
oricare dintre ei, în locul meu, ar fi făcut acelaşi lu­
cru, Totdeauna se întîmplă la f e l : toate mă dezvi-
novâţesc. Nimeni nu s-ar fi expus la ce m-am expus
eu, şi n-are rost să merg prea departe pentru că de
la ăştia te poţi aştepta la orice. Şi chiar dacă aş vrea,
tot nu mai pot lucra. Sînt plin de apă. Tretnur... Parcă
sînt adormit, complet adormit. Vreau să mă mişc şi
parcă-s paralitic. Iar ei o să-mi spună să mă ridic, dar
presimt că, dacă nu le fac pe plac, or să mă oblige
lovindu-mă cu picioarele. Poate că, pină la urmă, or
să mă lase. Cine ştie...
— Răspunzi, sau nu ? Şi să nu crezi c-am terminat.
Trebuie să mai cazi încă ; să te mai ridici de cîteva
ori şi să-n v e ţi; să ştii şi tu cum ne chinuim noi. Şi tu
tot mai tragi nădejde. Ou toate că nu te simţi prea
bine, tot crezi c-o să scapi. Şi asta, oricît de nesăbuit
s-ar părea, te mai linişteşte puţin. Dar pe noi nu. Noi
suferim aşa cum suferi tu acuma, exact ca tine, sau,
mai mult ; pentru că durerea ta e proaspătă, dar a
noastră ne roade de mult şi creşte mereu, devenind in­
suportabilă, făoînidu-te să-ţi pierzi capul oa şi cînd
n-ai mai fi sau n-ai mai putea judeca. Şi-atît de mult
te apasă şi te chinuieşte că, în loc să-ţi mai închipui
ziua de mîine, te agăţi oa un disperat de cea de ieri.
Şi-n felul ăsta, în singurătatea care te-nvăluie,
te-intrebi pe bună dreptate la ce să mai lucrezi sau să
mai îngrijeşti pămîntul ? la ce să mai plăteşti şi să
mai urci după apă, dacă la sfîrşLt totul va fi ca şi cînd
ai fi stat singur, cu braţele-norucişate, aşteptîndu-ţi
moartea ? Dar ce ? Cine se gîndeşte la astea ? Pe
cine-1 doare ? Pe nimeni. Absolut pe nimeni. în afară
de noi, pe nimeni. Iată de ce, orice s-ar întîmpla, nu
ne pasă. Singurul lucru bun pe care ţi-1 poate face
nevoia, cînd devine cu adevărat nevoie, e să-ţi frîngă
oasele şi să te scape o dată de toate belelele. Să-ţi dis­
trugă frica. Şi dragostea. Şi mîngîierea. Şi respectul
alor tăi. Şi tot ceea ce te opreşte şi te-mpinge înainte
ca pe o vită, obligîndu-te să faci rău. Şi nu numai să
faci rău, dar de-atîta sete de dreptate, abia că te mai
Mustră cît de oîc conştiinţa. Dacă te gîndeşti, dacă
stai să te gîndeşti bine, dacă judeci, atunci începi să
te bucuri, să fii mîndru de tine, să te umfli-n pene.
Şi-n clipa asta, cu toate că ştii bine c-ai să pierzi, cu

186
toate că nu Vrei să te stapîneşiti, te simţi împăcat, t£
saturi. Şi asta-i ceea ce dorim noi, prietene d rag ă;
vrem să ne saturăm, să te chinuim, să te ridici şi să
cazi, sa te tîrăşti şi să te ridici din nou şi iar să cazi,
să cazi ori de cîte ori va ţi nevoie (Zacarias), să rămîi
fără suflare şi să nu mai ai limbă cu care să le vor­
beşti stăpînilor tăi. Cînd or să te-ntrebe ce-ai făcut,
să se înspăimînte sau să se închipuie în locul tău şi
să-şi aducă aminte că asta s-ar putea întîmpla şi cu
ei, ei fiind mai vinovaţi (Pedro), toţi fiind mai vino­
vaţi decît tine, absolut toţi. Căci cel care se naşte-n
puf nu cunoaşte cum trăiesc cei de jos, săracii ca
n o i; dar tu eşti de-al nostru (Jesus, saşiul).
Şi fără să-i mai dea răgaz să răspundă sau să se
ridice, dani bice animalelor şi pornesc plugul mai de­
parte, pe brazdă. Iar el, vrînd-nevrînd, apasă pe coarne
şi ară, căzînd, tîrîndu-se, ridicîndu-se pentru a cădea iar
pînă cînd o să se sature şi-o să-mi spună să mă opresc;
dar, Doamne, parcă n-o să se mai sfîrşească niciodată.
— Gata, ajunge. Chiar dacă nu merită, ajunge.
— Să-l lăsăm.
— Bine, să-l lăsăm.
— E păcat.
Şi el, întins, în sfîrşit dezlegat şi liniştit, aprobă :
— Ajunge. E prea mult... Pentru un om e prea
destul.
— De-aeord, deşi nu meriţi. Ar trebui să te spin­
tecăm şi să te coasem la loc şi să te ţinem în viaţă ca
să te putem spinteca iar. Dar vrem să te mai poţi fo­
losi de picioare. Trebuie să mai rămână puţină viaţă
în tine ca să le poţi povesti stăpînilor ce-nseamnă să
stai cu mîinile legate de plug şi să ari, în soare, cu
gura plină de praf. Să le spui toate astea.
— O să le spun.
— Atunci, şterge-o cit mai repede, să nu intru-n
păcat cu tine.
Şi tellalul pleacă, se-ndepărtează cum poate, în timp
ce ei discută, tac sau se înspăimîntă de ce-au fost în
stare să facă.
187
 A i i » i j •i ; -
Spune-mi orice mi-ai spune, nu ma mai priveşte.
Nu-mi mai poţi face nimic. M-ai ameninţat atît de mult,
încît nimic nu mă mai sperie, Tonia.
— E adevărat. De data asta ai dreptate.
— Poiate că da... întotdeauna cînd ţi-ai pus ceva în
gîtnd, nu te-ai lăsat pînă nu l-ai îndeplinit. Nimeni nu
tăgăduieşte asta. Dar ce vrei să-ţi spun ? După toate
cîte s-au întâmplat, asta n-o să mă facă să-mi ies din
fire.
Tonia îşi simte limba împleticindu-i-se : ar vrea să
spună atîtea lucruri deodată încît se încurcă ! Buzele-i
tremură şi se descarcă.
— Eşti un egoist. Pe Dumnezeu şi pe toţi sfinţii din
cer că eşti un egoist.
— Sînt. N u m-ascund. Sînt egoist. Şi rău. Şi ticălos.
— Un om de nimic. Şi-un tată rău.
— Da, un tată rău.
— Şi mai ce ?
— îţi spun că nu vreau să te mai văd. Pleacă !
— Unde ?
— Oriunde.
— Oriunde înseamnă în multe locuri.
— Puţiin îmi pasă. Important e să nu te mai văd.
Să nu te mai simt.
— A tît de mult mă urăşti ?
— Atât, Manuei.
— Aista înseamnă neputinţă.
— Neputinţă ? Pentnu ce ? De ce sînt neputin­
cioasă ?
— Pentru că nu mă poţi înfrânge. Nu-mi poţi face
răul pe care mi-1 doreşti. Vezi că pun înainte de tine
pămîntul şi înnebuneşti. N u poţi să te ştii iubită doar
pe jumătate şi înnebuneşti. Şi suferi. Şi eu sufăr. Dar
am curaj.
— Pînă cînd n-o să mai poţi.
— Poate. Poate că pînă atunci. Dar întotdeauna- o
să am ceva de care să mă sprijin. Tu nu.
— S-o crezi tu.
— Cred, şi-aşa şi e. Pămîntul nu se schimbă : se
fereşte de tine sau ţi se dă, dar de schimbat, nu se

188
schimbă. Dacă ştii s-aştepţi, într-un an sau altui, îşi
deschide braţele şi ţi se dăruieşte.
— Şi ura ?
— Ura nu. Ura te usucă. •'Te roade.
— Slavă lui Dumnezeu !
— Lui Dumnezeu ? De oe ?
— Pentru că altfel nu te-ai mai putea opri nicio­
dată. începi şi, vrei sau nu, trebuie să continui. Din
ce în ce mai îndîrjit. Şi cu cît creşte, cu atît mai mult
i te supui. Şi eu asta vreau. Asta urmăresc. Vreau ca
răul pe oare mi-1 faci să-mi fie la fel de trebuitor ca
aerul. Şi te doresc. De asta te doresc atîta. Mă gîndesc
la tine şi te doresc. Mă înfierbînt. Mi-e dor de tine. Şi
cînd nu mai pot te chem. Şi cum tu nu vii, pentru că
am eu grijă să te afli departe, te blestem, Mamuel.
Atunci te blestem.
— N-o să ajungi la nimic bun, Tonia. La nimic.
— O să vedem. încăpăţînează-te şi rămîi sub ace­
laşi aooperiş cu mine şi-o să vedem. Numai văzîndu-te
şi-mi ies din sărite. Uneori asta nu-i ură. Nu-i ură,
Manual. Nici furie. Nici soîrbă. E ceva mai mult. Nici
eu mu-mi dau saama ce-i. Şi-atunci încep să mă liniş­
tesc. Mă simt mai potolită şi mă bucur. îţi jur că mă
bucur. Dar deodată m-aprind. M-aprind şi mă rup în
mii de bucăţi. Şi fiecare bucăţică din mine te strigă.
Te întreabă de ce şi dacă nu cumva am putea-o lua
de la capăt. Şi-atunci mi-e ciudă că nu sînt un pumn de
pămîmt ca să mă poţi călca în picioare şi să suferi
pentru mine cum 9uferi pentru el. Dar ştii ce-s astea ?
M inciuni! Amăgiri cu care mă mai liniştesc. Şi cînd
amăgirea se stinge, te urăsc cu şi mai multă îmdîrjire.
— Nu-mi dori atîta rău, Tonia, că-mi ajunge cît
sufăr.
Şi-am intrat în casă, m-am aruncat pe pat, să mă
odihnesc şi să nu-i mai dau prilej să discute cu mine.
— Pleacă, mi-a spus ea. Tot ceea ce ştii tu să faci
e să pleci. Dar într-o bună zi ai să te întorci. Ştiu
bine c-ai să te întorci. Ai să simţi nevoia să vorbeşti
cu mine, şi-ai să te-ntorci. Dar o să fie prea tîrziu şi-o
să trebuiască să-ţi vorbeşti singur.

189
 i a a tăcut. Şi s-a. făcut atîta linişte, că am deschis
ochii să văd dacă plecase. Şi-am văzut-o privind spre
locul unde ştia că privind, numai privind, ar putea
găsi ce căuta. Mi-a spus ca un m urm ur: •
— Te urăsc.
Şi-a adăugat:
— O să te urăsc întotdeauna ! întotdeauna !
— Ştiu, Tonia. Ştiu.
— Din ce în ce mai mult. Ce crezi tu c-am făcut
în zilele astea ? Crezi că m-am liniştit ? Te-nşeli!
N-am. făcut decît s-aştept, să văd dacă se mai în-
tîmplă ceva, după cum trăgeam nădejde.
— De data asta n-ai să izbuteşti să mă mai înspăi­
mânţi.
— Ţi se pare. Dacă-ţi spun că Mariano pleacă din
pricina ta ai să te-nspăimînţi. Şi dacă nici asta nu-ţi
ajunge, o să-ţi spun că Ana, mama lui, o să plece
cu el.
— N u te cred. M in ţi! Ai văzut, ca şi mine, că
s-au împăcat pe cînd se întorceau acasă. Pe drum. Ştii
foarte bine că minţi.
— Repetă. Să vedem dacă te convingi.
— Minţi.
— întotdeauna cînd te înspăimântă ceva, încerci să
te convingi singur. Eşti atît de slab, că te convingi.
— Pentru că ştiu că minţi.
— Simţi nevoia să te înşeli şi te încăpăţînezi. Ca
întotdeauna. Dar de data asta-i adevărat.
— Ana iubeşte pămîntul ca şi mine.
— Tocmai de aceea m-am grăbit să te înştiinţez.
Ca să-ţi dai seama. Şi să te frămînţi. Iubeşte pămîntul
ca şi tine, şi îll părăseşte. Pleacă... Departe... Unde-a
mai fost cînd era tînără şi de unde a trebuit să se în­
toarcă. Acolo se duce. Din nou. Acum, la bătrîneţe. E
sătulă să-şi vadă mâinile topindu-i-se în apă de-atîtea
rufe câte-a spălat ca să-şi poată creşte coipiii. Şi ai
idee de ce pleacă ? Da ? Nu bănuieşti ? Pentru că ar
muri dacă nu l-ar vedea. Nu-i trist ? Nu-i dureros
că după atîta amar de ani trebuie să se închidă între
patru pereţi ?
— Ba da.

190
 — Bine că recunoşti. Dar tu n-ai fi în stare de
asta. Pun rămăşag că tu n-ai putea. I-adevărat ?
— Nu. _
— Ştiu că n-ai putea. Tu l-ai lăsa să plece. Şi dacă
nu s-ar mai întoarce, cu atît mai bine. Şi dacă ar muri,
nu ţi-ar păsa nici de asta. „Pe pămînt pace şi-ntre oa­
meni bunăîn voire."
— Nu-noepe iar.
— Te doare ?
— Mai puţin decît crezi. Mult mai puţin. Ţi-am
spus mai de mult că sînt un tată rău şi-o spun şi acum.
Sînt un tată rău, Tonia. Un tată rău.
— Şi-un om rău.
— Şi. Tot ce vrei tu. Şi ce ? Am ş tiu t! Am văzut
că avea fierbinţeală şi l-am forţat să lucreze. în fie­
care zi.
Ea tresare, se înfurie, se ridică şi ţipă :
— Nu-i adevărat.
— Ba da.
— Vrei să mă zdrobeşti de (tot.
— Te-nşeli, Tonia. Vezi că şi tu te-nşeli. L-am for­
ţat, Tonia. L-am forţat. Sînt un tată rău şi l-am for­
ţat.
— O spui, dar şi tu te-nsţpăimînţi. Şovăi şi te-n-
spăimînţi. Ţi-e frică. Numai spunînd-o şi începi să
tremuri. *
— Poate... Poate că-mi ,pare rău.
— Ai fi murit. Dacă ceea ce-mi spui i-adevărat, ai
fi murit pînă acum.
— Am miurit încetul cu încetul. Tot ceea ce am
făcut în acest timp n-a fost nimic altceva decît să mor.
încet... Foarte încet, Tonia.
— Dimtr-o dată. Ai fi murit dintr-o dată. Sau crezi
că nu te cunosc ? Spune ! Eu pot să te-nşel pe tine ;
tu nu poţi. Qricîlt ai încerca.
— Nu, nu pot. Şi tu ştii asta. întotdeauna ai
ştiut-o. Dar vezi că nu mă înspăimîntă. Am suferit
atît de mult, că acum sînt la pămînt. Şi cînd eşti la
pămînt, nu-ţi mai pasă de nimic. Te agăţi de ce poţi
şi uiţi de toate. Totul ţi se paire la fd .
— Nu totul.

191.
 — E drept. Nu totul. Mai e egoismul.
— Pentru „ puţin timp, Mamuel.
— Cît oi trăi. Acum mu ştiu să fac altceva decît
să socotesc, să cîntăresc.
— Dar n-ai s-o mai faci cînd o să afli că...
— Ce anume ?
— Ceea ce o să-ţi spun.
— Ceva mai rău ?
— Mai.
— Anume ce ?
— Că pleacă şi ei. Zacarlas şi moş Alberto şi toţi
ceilalţi; pleacă. După întâmplarea cu telalul, le-a in­
trat frica-n oase şi se frământă. Ştiu că n-o să obţină
nimic şi se tem. Nu mai vor să trăiască mereu ca pînă
acum şi pleacă. Sîmt bătrîni şi le e ruşine să piardă.
Pentru că de-acum încolo o să fie mai greu. Chiar
dacă presupunem că n-o să-i aresteze, o să fie mult
mai greu. Au pierdut, şi cel care pierde trebuie să se
supună la toate. Nici acum nu te doare ?
— Nici.
— Înseamnă că eşiti un monstru. Ţi-am spus-o o
dată şi ţi-o repet. Tu nu eşti un om. Eşti un animal.
O fiară. Un instinct. Dar nu un om. Unui om i-ar
părea rău. S-ar umple de mînie şi i-ar părea rău că
el e vinovat pentru faptul că Ana şi fiul ei pleacă,
pentru faptul că ceilalţi au fost înfrânţi şi pentru fap­
tul că nevasta lui M dispreţuieşte. Pentru că te dispre­
ţuiesc. Şi te compătimesc. Mi-e atît de millă de tine, că
te compătimesc. Şivni bat joc de tine. Şi te scuip. Iar
dacă tu crezi că a fost ceva adevărat din tot ce-am
făcut împreună, te înşeli. Ori de cîte ori te-am sărutat,
m-ai scîrbit. Ori de cîte ori te-am mîngîiat, te-am în­
şelat. Mi-am bătut joc de tine. Mi-am rîs de tine.
Pentru că numai asta meriţi. Nu milă, ci bătaie de
joc. Bătaie de joc pentru carnea ta ca de carton ars.
Şi de culoarea feţei tale ca de mort. Şi de ochii tăi
adormiţi. Şi de mîinile tale cu care, cînd vrei să mîn-
gîi, loveşti. Şi cînd răsufli, puţi. De tot. De tot ceea
ce faci. De tot ceea ce spui. E mai bine să taci. Să taci
sau să spui ajunge, ajunge, ajunge... Sau să pleci. Cu cît
mai departe, cu atît mai bine. Numai să nu te mai văd

192
şi nici să te mai aud. Şi pentru asta, deseară cînd or să
plece, o să mă duc cu ei şi-o să le spun : „Vedeţi.
După ce mi-am pierdut copilul, trebuie să plec cu
voi.“ Şi numele tău va merge din gură-n gură. Şi
dacă-i atât (arată pe deget) se va mări. Tu ştii prea
bine ouim se măreşte un zvon. Şi cu cît se întinde, se
deformează. Şi-o să vină o zi în care numele tău o
să însemne ciumă. Nici asta nu te doboară ?
El neagă, souturînid din cap.
— Nici asta. Oricît te-ai strădui şi orice mi-ai spune,
nimic nu mă poate doborî, Tonia. Şi vezi bine : ar
trebui să mă mînii, să mă ridic şi să-ţi crap capul
pentru ticăloşia ta. Dacă aş fi bărbat aş face-o. Dar
nu sînt. Slavă lui Dumnezeu, n-am fost niciodată. Şi
pentru asta o să-mi păstrez pământul. E dur. Şi-i
oribil. Moş Alberto e un om bun. Şi Zacarfas. Şi
Pedro. Şi tu... Se prea poate ca tu să fii bună, mai
bună decît mine. Dar nici unul dintre voi n-o
să aibă ultimul cuvînt. Aţi vrut să fiţi curajoşi şi
trebuie să fugiţi ca nişte laşi. Eu am fost ceea ce sînt
şi am învins. Rămîn cu pământul. Şi bagă de seamă,
Tonia : în ci-ulda tuturor învinuirilor care mi se aduc,
chiar dacă le-aş recunoaşte, singurul simţămînt pe
care-1 încerc este bucuria. Pentru că tot ce ai spus tu
nu s-înt decît minciuni. Pricepi ? Numai minciuni. Nu
mai poţi să-mi faci nimic altceva, şi-atunci recurgi la
minciuni. îmi spui că ţi-am făcut scârbă. Cu atît mai
rău pentru tine ! Pentru că nici amintirea nu-ţi mai
rămâne. Nici amintirea n-o să te urmărească. Aşa
se-ntîmplă cu ura : cînd nu mai poate face rău ni­
mănui, se întoarce împotriva celui care-a nutrit-o. îmi
spui că lumea o să vorbească despre mine ca despre
ciumă şi c-o să-mi blesteme numele. Să-l blesteme.
Viaţa nu-i un cuvînt. Cel care socoteşte trăieşte. Eu
am semănăturile mele, o să plătesc arenda şi-o să păs­
trez totul. Dar voi, cu ce-o să rămîneţi voi ? Cu con­
vingerile ? Şi astea îţi dau să mănânci ? Plecaţi cît
mai repede! Drum bun !... Proprietarii se şi grăbesc
să aducă oe alţii în locul vostru.

193
 Primul care-o apucă pe poteca uiide au aşteptat e
Juan Manuel. Apoi, vărul lui, Tomăis şi Zacarîas. în
urma lor Salvador, Mateo şi Âlvaro. După ei, Jesus,
saşiul, şi încă vreo cîţiva. Şi-n spatele lor, familiile. Iar
la urmă de tot, Mariano, fratele lui şi mama lor.
Ana, în loc să păşească, se tîrăşte. Se prinde de
loitra unei căruţe şi se laisă tîrîtă ; cu ochii-n pămînt,
cu umerii căzuţi, cu mlîinile-ntinise. Marama i se des­
face şi flutură strălucind în bătaia soarelui. Praful
pare că-i fum, iar căruţele par stropite cu soare. Şi
uneltele, negre, sclipesc de parcă-s lustruite, iar cră-
tiţele par date cu poleială. Fiecare căruţă pare un soare
care se mişcă. Se rostogolesc peste pămînt şi-ţi iau
ochii, te orbesc. Cel care se uită la ele trebuie să ţină
ochii pe jumătate închişi
i-am închis atunci... Strălucea atît de puternic pe
sicriu că i-am închis.
— Acum, au spus cei ce mă însoţeau pe drumul
cimitirului.
— Acum, au repetat cei care îl duceau ţe umeri.
— Acum, m-am gîndit eu. Poate c-o să pltng acum.
Şi oricît m-am forţat, mi-a fost cu neputinţă.
Oricît am încercat să-mi împing nodurile din gît
în sus, pînă la ochi, să storc din ei o lacrimă, ca s-o
vadă şi să nu mai murmure tot ce le povestise Tonia
la priveghiu şi să-şi dea seama de durerea mea, mi-a
fost cu neputinţă.
— Bine, au spus cîţiva.
Alţii s-au îndepărtat, au pus florile pe sicriu şi, în-
cercînd să fie văzuţi, au spus:
— Ar trebui să-l lăsăm şi să mergem.
Eu m-am înspăimîntat. Am auzit asta şi m-am în­
spăimântat. Am văzut sicriul în mijlocul drumului.
Am privit drumul ca de catran, pământul ars, aproape
negru, şi munţii ridicîndu-se din marginea lui ca şi And
dintr-o clipă într-alta ar sta să se prăbuşească. Şi pentru
ca să nu facă ceea ce spuseseră, mi-am dus mâinile la
ochi şi am apăsat.
— Ce ai ? m-a întrebat Juan.
Şi eu am răspuns :
— Nu mai pot !

194
 — Nu mai poţi ? s-a mirat el.
— Da, nu mai pot.
Şi el mi-a spus :
— încearcă să plîngi. O să te uşurezi.
Dar oricît am vrut, a fost în zadar. Mă gîndeam.
Doar atît puteam face. Mă gîndeam. Să mă gîndesc,
să mă gîndesc şi să mă gîndesc. Şi cu cît mai viu reve­
deam în minte felul cum a murit în braţele-mele şi-l
auzeam spunîndu-mi tot ceea ce-mi spusese atunci, cîn-
tăream totul cu ceea ce spunea Tonia pentru a vedea
dacă mă întristez şi cu atît îmi venea mai puţin să
plîng. Şi-am spus:
— O să-mi treacă.
Iar el, ca să mă facă să mă simt rău, m-a întrebat:
— O să-ţi treacă ?
Şi eu am tăcut. întotdeauna cînd sînt încurcat, tac.
Fac ochii mari şi tac. Cînd găsesc cuvintele, e tîrziu. Şi
trebuie să mă chinuiesc. Şi să-mi spun că nu sînt bun
de nimic. Chiar dacă mi-e greu, trebuie să recunosc.
Un om nu-i preţuit prin ceea ce este el, ci prin ceea
ce are. Să ai mîndrie, asta e ceva. Şi să poţi... Eu pot.
Fiecare om e ca o durere care vine după alta. Merg
încet, trişti, resemnaţi. Fără >să privească înapoi, fără
să şovăie, cu lacrimile gata să ţîşnească...
Praful le arde tălpile, pentru ultima dată, şi-n loc
să-i înăbuşe, îi mîngîie. Şi ei se lasă-n voia lui. Nu
fac nici un gest împotrivă : a se opri înseamnă a se
întoarce. A se întoarce înseamnă s-o ia iarăşi de la
începuturi, să moară încet, fără să-şi dea seama. Şi le
e peste puterile lor să se oprească. De-aceeea se înde­
părtează, se pierd... Iar soarele, înainte de-a se stinge,
sîngerează.
Oamenii par făcuţi din b ro n z; parcă sînt stîlpi
de spînzurători abia înfipte în părnînt. întîi Juan
Manuel. Apoi, în grup, familia lui. în urmă Salvador,
Mateo şi Âlvaro. După aceea Zacarias, Pedro şi ai lor.
în spatele lor ceilalţi şi, la sfîrşit de tot, Ana, Mariano
şi fratele mai mic.
Merg cîte trei sau cîte doi la un loc, în grupuri mai
mari sau mai mici şi se distanţează. Se înşiruie şi se
distanţează. Cînd trec prin faţa lui Manuel, iau un

195
pumn de ţărînă, deschid mina şi, aruncîndu-1 în faţa
acestuia, murmură sau spun cu glas tare :
— Să-ţi fie ţărîna uşoară.
Sau :
— Să fii blestemat !
Sau :
— Tot ce ni s-o întîmpla să apese pe cugetul tău.
Sau :
— Laşule !
Sau :
— Dea Dumnezeu să suferi de două ori mai mult.
Sau :
— Să se usuce tot pe ce-o să pui mîna.
Sau :
— Să te bată Dumnezeu.
Sau :
— Să n-ai odihnă, nici linişte, nici pace !
asta mi-a spus-o acelaşi de la marginea gropii...
Şi eu, ca să nu priceapă ceilalţi, i-am răspuns: -
— Mulţumesc ; lăsînd, bineînţeles, să se înţeleagă că
mi-a spus cu totul altceva.
Şi atunci, unul cîte unul, au început să pună lumină­
rile în jurul sicriului. O luminare s-a îndoit peste el
şi-a început să picure. Şi scîndurile sicriului răsunau
puternic, şi mi se părea că zgomotul vine din el. Şi
m-am înspăimîntat.
Ei au început să spună Tatăl nostru în cor, pentru
ca eu să le răspund singur... „pîinea noastră cea
de toate"...
Dar cum n-am făcut-o, unul m-a întrebat:
— Nu te rogi ?
Şi eu i-am spus :
— Nu pot.
— N u poţi sau nu ştii ? m-a întrebat el.
Şi eu i-am răspuns : '
— Nu ştiu.
Şi mi-a spus:
— Pentru copilul tău trebuia să ştii.
— E adevărat, am zis eu.

196
 Şi ei, fără să mă bage în seama, au strîns luminările
în aceeaşi ordine în care le puseseră şi s-au retras, lă-
sîndu-mă în mijloc cu sicriul.
Unul a strigat:
— Frînghiile.
Şi, dîndu-i-se frînghiile, le-a petrecut pe sub sicriu
şi-a aşteptat să treacă cineva în partea cealaltă. Şi cînd
a trecut, au mai venit alţi doi, l-au ridicat pe umeri şi
l-au coborît în mormînt.
Eu m-am aşezat în picioare pe grămada de pămînt
care urma să acopere groapa, ca să primesc condolean-
ţele şi strîngerile de mînă.
Şi-a spus unul:
— Dumnezeu să-l odihnească.
Şi ceilalţi i-au răspuns în cor:
— Dumnezeu să-l ierte.
Şi cel care stătea mai aproape de mine şi-a stins lu­
minarea. Şi după aceea ceilalţi, pînă la ultimul. Şi ulti­
mul a aruncat primul pumn de pămînt pe sicriu. Apoi
altul...
Şi altul :
— Să se ţină nenorocirile de tine.
Şi a ltu l:
— Să fii bîntuit de stafii şi să-ţi ieşi din minţi.
Şi a ltu l:
— Durerea mea şi a copiilor mei să cadă asupra ta.
Durerea copilului meu, al meu, e cea pe care o duc
în spate, ca pe o cruce. Dar nu pămîntul m-a făcut
să sufăr. Pământului, dacă-i dai,1îţi dă... Dacă nu mă cre­
deţi, daţi-mi apă : blestemaţi-md cît vreţi şi lăsaţi-mă
să irig, pentru că ştiu eu să mă apăr... Şi vor înţelege şi
ei că moartea copilului meu a fost ceea ce m-a durut
atîta, pentru că nu mai aveam de ce să mă mai sprijin şi
că acum rămîn pentru că am, iar ei se duc, în loc de...
— Să dea Dumnezeu să dai socoteală.
Sau :
— Să dispari de-aici cît mai repede.
Sau:
— Cînd o să vrei s-o faci, să fie prea tîrziu.
Sau :

197
 §ă crapi ori de cîte ori îţi vom pomeni numele.
S au:
— Să ai parte numai de nenorociri.
Sau :
— Să te ia dracu.
Sau :
— Să mori ca un cîine.
Sau :
— Să-ţi iei plata pentru crima ta.
Şi cum nu mai e lovit cu pămînt îşi descoperă faţa,
se ridică puţin cîte puţin şi-o zăreşte pe Tonia merjţînd
înaintea Anei, pe care trebuie s-o văd, vrînd-nevnnd ;
căci a făcut înadins ca să mă doară, văzînd-o, şi să
tremur în faţa ei, întrebîndu-mă dac-o să se poarte la
fel cu ceilalţi, ca să-mi amintesc cît oi trăi şi să mă
frămînt. Presimt asta. Se gîndeşte că nu trebuie să-l lase
pe Mariano vinovat în ochii tuturor şi cum îşi dă seama
că dacă n-o face ea, el o să fie neputincios, iar ceilalţi
or să se ridice împotriva lui, se îndreaptă spre mine şi
caută, ca toţi ceilalţi, un bulgăre de pămînt. Poate n-o
să-l vadă. Dă, Doamne! Dă, Doamne, să nu-l gă­
sească ! Dar se apropie, vine încoace... Şi-o să-l găsească.
De unde se află, ar putea da, dar se apropie mai mult.
N u vede prea bine şi vrea să fie sigură. Acum e acum.
Dar Ana, în loc să-l lovească, îi pune un pumn de
pămînt în palmă, îi ridică mîna în sus, i-o închide, apoi
porneşte cu paşi grăbiţi să-i ajungă pe ceilalţi ca să
nu-i piardă din ochi.
Şi m-a întrebat groparul:
— înmormîntarea ?
Şi eu i-am spus:
— Cît mai repede.
Şi a început să arunce pămînt cu prundiş şi a ră­
sunat aşa de tare, că semăna a nu ştiu ce. Şi cu cît
groapa se umplea mai mult, se făcea mai linişte, şi nu
i-am putut spune decît să dea zor.
— Ţi-e frică ? m-a întrebat.
Şi eu, ca şi cînd cu asta m-aş fi uşurat puţin,
i-am spus:
— Mi-e frică.
— Tare ?

198
 — Mai tare decît s-ar părea, am zis eu.
El, care, trăind mai mult în cimitir nu mă cunoştea,
m-a întrebat:
— Cineva din familie ?
Şi eu i-am răspuns:
— Fiul meu.
M-a întrebat:
— Ai aruncat un pumn de pămînt, cel puţin ?
M-am aplecat. Am luat pămînt şi mi-a fost aşa de
frică, încît l-am strîns în mîini ca şi acum. Şi asta mi-a
dat puteri să-mi revin. Cu toate că acum, oricît aş
strînge de tare, nu pumnul de pămînt îmi dă curaj, ci
ogorul. Ogorul e singurul lucru care mai are importanţă
pentru mine, căci dacă trebuie să se întîmple ceva, se
întîmplă. Şi oricît de greu o să-mi fie, o să treacă. Şi
dacă după atîtea, mai rămîi cu ceva pe care te poţi
bizui, nici nu-ţi mai aminteşti ceea ce a fost. Şi cum l-am
udat bine, trebuie să rodească şi să-mi dea pîine, iar pe
deasupra o să-mi pot plăti şi arenda. Şi încă doi-trei ani
de zile n-o să mi-1 poată lua. Iar dacă între timp
m-ajunge moartea, cu atît mai bine. Căci toată înţelep­
ciunea stă în a ajunge cît mai bine la sfîrşitul zilelor
tale. Şi ajungînd, să te poţi odihni în pace. Iar eu îmi
merit cu prisosinţă odihna.
Redactor responsabil : CONSTANŢA TĂNĂSESCU
Tehnoredactor : AURICA IONESCU
Dat Ja cules 13.08.1963. Bun de tipar 1 7 . 1 0 4 9 6 3 .
A p ă r u t 1963 . T i r a j 2 0 . 1 6 0 e x . b r o ş a t e . H î r i i e t i p a r
Î n a l t : e d i ţ i e m a t . t i p B d e 6 3 g/m*. Format 5 4 0 X 8 4 0 / 1 6 .
C o l i e d . 1 0 ,8 0 . C o l i t i p a r 1 2 ,5 . A . n r . T . 8 9 9 4 . C . Z .
pentru bibliotecile mari 86. C . Z . p e n t r u bibliote­
cile mici 86—3 Î = R .
Tiparul executat sub comanda nr. 30.695 la Combina­
tul Poligrafic ,,Casa Sclnteii", Piaţa Scînteii nr.l.
Şucyreşti — R.P.R.