Sunteți pe pagina 1din 25

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI

AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris CZU: 343. 915 (478)(043.2)=135,1 R 82

Rotaru Oxana

Criminalitatea minorilor:

aspect penal, psihologic şi criminologic

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (Drept penal şi criminologie)

Autoreferat al tezei de doctor în drept

Chişinău

2007

1

Teza a fost elaborată la Catedra Drept Penal a Facultăţii de Drept a Universităţii Libere Internaţionale din Moldova.

Conducător ştiinţific: Carpov Trofim, doctor în drept, conferenţiar universitar (Universitatea Liberă Internaţională din Moldova).

Referenţi oficiali: 1. Gladchi Gheorghe - doctor habilitat, conferenţiar universitar (Universitatea Liberă Internaţională din Moldova). 2. Macari Ivan – doctor în drept, conferenţiar universitar (Universitatea de Stat din Moldova).

Susţinerea va avea loc la 17 martie 2007, (ora 10.00), în şedinţa Consiliului Ştiinţific Specializat D 34 – 12.00.08/12.00.09 – 25.12.03 din cadrul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova (Sala de conferinţe nr. 417, str. V. Pârcălab 52, mun. Chişinău, MD-2012, Republica Moldova).

Teza de doctorat şi autoreferatul pot fi consultate pe pagina WEB a C.N.A.A. (http//www.cnaa.acad.md), şi în Biblioteca Universităţii Libere Internaţionale din Moldova şi Biblioteca Naţională a Republicii Moldova.

Autoreferatul a fost expediat la 8 februarie 2007.

Secretar ştiinţific al Consiliului ştiinţific specializat, dr. în drept, conferenţiar universitar

Vâzdoagă Tatiana

Conducător ştiinţific dr. în drept, conferenţiar universitar

Carpov Trofim

Autor

Rotaru Oxana

2

Rotaru Oxana

CARACTERIZAREA GENERALĂ A LUCRĂRII

Actualitatea temei investigate şi gradul de studiere a acesteia. Mileniul trei impune necesitatea elaborarării unor strategii în continuă modificare de autoevaluare şi autoperfecţionare a societăţii. În acest context, un rol aparte revine studierii şi combaterii criminalităţii minorilor ca un factor inerent oricărei societăţi. Sub aspect statistic, observăm scăderea infracţiunilor săvârşite de minori în România de la 14,4 % în 1991 până la 7 % în 2002. Situaţia este similară şi în Federaţia Rusă, unde numărul infracţiunilor săvârşite de minori a scăzut de la 8,5 % în 1991 până la 5,5 % în 2002. De altă natură, însă, este situaţia în RM, unde numărul infracţiunilor săvârşite de către minori a ajuns de la 11,2 % în 2003 la 14,1 % în 2005. Astfel, pentru infracţiuni excepţional de grave, deosebit de grave şi grave au fost condamnaţi circa 77, 6 % minori. În acest context, considerăm binevenită implicarea UNICEF-ului, Institutului pentru Reforme Penale (în continuare IRP), în promovarea reformelor în domeniul Justiţiei Juvenile. Astfel, în septembrie 2003 reprezentanţa UNICEF în Moldova a implementat proiectul “Alternative la detenţie şi asistenţă juridică pentru minorii din sistemul de justiţie penală”; în august 2004 a fost iniţiat proiectul “Acordarea asistenţei juridice şi psihosocicale pentru copii în sistemul de justiţie penală”. În luna noiembrie 2003, Fundaţia SOROS - Moldova, în scopul unei continuităţi a activităţilor, a asigurat implementarea proiectului “Reforma sistemului pedepselor penale şi promovarea alternativelor la detenţie”. De asemenea, în perioada 2004 - 2005 IRP a organizat diverse seminare naţionale şi internaţionale de instruire pentru colaboratorii instituţiilor penitenciare precum şi o vizită de studiu în Polonia, care a avut drept scop studierea aprofundată a practicii şi legislaţiei avansate de tratament al copiilor în conflict cu legea. Prin urmare, actualitatea temei propuse pentru studiu este determinată de: creşterea numărului infractorilor precum şi diversificarea infracţiunilor săşite de către minori; necesitatea constituirii unei metodologii şi a unei metode implicate în cercetarea delincvenţei juvenile în scopul identificării particularităţilor infracţiunilor săvîrşite de către minori, a factorilor ce contribuie la orientarea minorilor spre un comportament în dezacord cu legea şi a condiţiilor de prevenire şi combatere a criminalităţii minorilor; modificarea şi completarea legislaţiei în domeniu; apariţia în RM a unor noi servicii promovate atât prin intermediul organismelor statale, cât şi în sectorul nonguvernamental (ofiţeri de probaţiune, centru de plasament pentru minori etc.). Pornind de la acualitatea şi necesitatea abordării acestei probleme, considerăm că rezultatele studiului întreprins vor oferi un suport solid metodologic în vederea organizării activităţii minorilor cu comportament delincvent. Criza adolescenţei intensifică tendinţele de autocunoaştere, identificare şi afirmare. Cercetătorii în domeniu relevă că, adolescenţii manifestă un interes sporit pentru fenomenul social. Fiind conştienţi de lacunele pe care le au la acest capitol, ei se angajează cu curiozitate excesivă în perceperea şi evaluarea ambianţei. În contextul literaturii de specialitate, reliefăm contribuţiile cercetătorului rus E. Enikeev, care distinge următoarele tipuri de reacţii: a) reacţia de protest faţă de cerinţele sporite, de lipsa de atenţie din partea adulţilor, sau invers, de interdicţii abuzive, care pot provoca o stare de înstrăinare, tendinţa de a părăsi casa, vagabondajul, iar uneori chiar un comportament antisocial; b) reacţia de negare a modelului propus de adulţi; c) de compensare a insuccesului într-un anumit domeniu; d) de hipercompensare, de afirmare într-un domeniu extrem de dificil; e) de emancipare, de eliberare de standardele impuse de adulţi într-o formă

3

radicală, manifestată prin negarea valorilor şi a normelor cu caracter social; f) de aderare la grup, în special la cel al semenilor; g) de pasiune faţă de un anumit domeniu, care duce la formarea unei subculturi specifice adolescenţilor. Tematica dată sub aspect psihologic, şi-a găsit reflectare în lucrările unor asemenea cercetători precum: Mitrofan N., Rusnac S., Vasiliev V., Freidlander K., Pinatel J., Acchoron A., Alexander F., Staub H. etc. Aspectul penal al problemei este reflectat în lucrările autorilor Carpov T., Barbăneagră A., Ulianovschi X., Ereomin V., Kuzneţova N., Inako Ţ., Inşakov I., Karpeţ I., Kudreavţev V., Iakovlev A. etc. Perspectiva criminologică a criminalităţii minorilor este elucidată în cercetarea savanţilor: Gladchii G., Cioclei V., Pitulescu I., Dincu A., Voicu C., Revenco A., Gorceac L., Nistoreanu G., Păun C. etc. Sintetizând literatura de specialitate în domeniu, conchidem că problema criminalităţii minorilor este una cheie în criminologie. Dealtfel, problema a suscitat nu numai interesul juriştilor, ci şi al psihologilor, pedagogilor, sociologilor. Necesitatea de viziuni noi asupra acestei probleme e vădită. Dacă o vom neglija azi mâine vom avea o generaţie tânără de infractori – oameni care şi-au ratat viitorul nu numai din propria vină, ci şi din cauza indiferenţei sociale generale, precum şi a celor chemaţi să le faciliteze integrarea în ambianţa socială, marcată actualmente de procese perturbatorii. Scopul şi obiectivele tezei. Scopul prezentei lucrări constă în analiza aprofundată a concepţiilor, ipotezelor, afirmaţiilor doctrinare ale specialiştilor în materie de drept penal, criminologie, psihologie atât din Republica Moldova, cât şi din alte state, elaborarea recomandărilor pentru perfecţionarea bazei juridice ce reglementează răspunderea penală a minorilor precum şi elaborarea măsurilor de profilaxie şi combatere a acestui flagel. În funcţie de scopul preconizat ne propunem să realizăm următoarele obiective: a) analiza originii şi evoluţiei criminalităţii minorilor; b) analiza comparată a tratamentului penal al minorului în legislaţiile unor state; c) sinteza rezultatelor cercetărilor psihologice în problema investigată; d) studierea independenţei factorilor de risc ai delincvenţei juvenile; e) elaborarea mecanismelor de profilaxie a delincvenţei juvenile; f) definirea şi completarea noţiunilor operaţionale; h) studiul statistic comparat; Bazele metodologice şi teoretice ale cercetării. În vederea atingerii obiectivului investigat, urmărind abordarea graduală a problemelor enunţate, în procesul elaborării lucrării de faţă a fost selectat materialul doctrinar teoretic, normativ-legislativ, precum şi cel referitor la concepţiile în materia delincvenţei juvenile. Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetării îl constituie tezele principale ale filozofiei dreptului, teoriei dreptului internaţional, dreptului penal naţional şi internaţional, dreptului procesual-penal, al psihologiei sociale şi judiciare, medicinei, biologiei, precum şi altor materii socio-umane care au fost puse la baza studiului. Atenţionăm asupra faptului că metodele, tehnicile, procedeele folosite au fost determinate de pronunţatul caracter interdisciplinar al fenomenului supus studiului. Prin urmare, investigarea problemei în cauză s-a bazat pe studierea materialului legislativ existent în domeniu, folosind în plan diacronic şi sincronic, diverse metode generale şi speciale, respectiv:

Metoda analizei istorice, folosită pentru cercetarea sorgintelor noţiunilor “delincvenţă juvenilăşi “minoritate penală”, precum şi în vederea stabilirii evoluţiei acestora;

4

Metoda analizei logice (analiza deductivă, inductivă, generalizare, specificare) utilizate constant pe tot parcursul lucrării;

Metoda analizei comparative, folosită cu incidenţă maximă în vederea stabilirii răspunderii penale a minorilor în diferite state;

Metoda statistică, folosită în vederea elucidării caracterului cantitativ-calitativ al delincvenţei juvenile;

Metoda analizei sistematice, care a avut drept scop cercetarea regulilor juridice comunitare de ordin instituţional, material şi procedural;

Metoda previzională sau prospectivă care a avut drepr scop elaborarea politicilor în materie de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile. Suportul teoretico-ştiinţific al investigaţiilor a fost determinat de realizările doctrinare ale unor asemenea state ca: Franţa, Germania, România, Rusia, Ucraina, Polonia, Australia, Elveţia, Argentina, Olanda, Danemarca, Suedia, Japonia şi, bineînţeles, Republica Moldova. Baza juridico-doctrinară a investigaţiei este fundamentată şi de lucrările iluştrilor savanţi atât din ţară, cât şi de peste hotare, respectiv: Carpov T., Barbăneagră Al., Brînză S., Ulianovschi X., Gladchi Gh., Rusnac S., Ciobanu I., Pitulescu I., Kuzneţova N., Luneev V., Mitrofan N., Inşakov I., Vasiliev V., Kudreavţev V., Komissarov V., Iakovlev A., Beleaev S., Minikovskii G., Ignatov A., Voljenkin V., Golik Iu., Kareva D., Miheev R., Morozov N., Kodzumi E., Inako Ţ., Babaev R., Şedrina A. etc. Baza normativ-legislativă, metodologică şi empirică a lucrării o constituie Principiile Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenţei Juvenile (Principiile de la Riyadh), Regulile Minime ale Naţiunilor Unite referitoare la măsurile neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing); Recomandarea 1526 (2001) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei “O campanie împotriva traficului de minori pentru desamorsarea filierei de est a Europei: cazul Moldovei”; Recomandarea 1065 (1987) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind traficul şi alte forme de exploatare a copiilor; Convenţia Europeană pentru prevenirea torturii de la 02.05.1996. Caracterul ştiinţific novator al lucrării. Lucrarea în cauză prezintă un studiu special în domeniul criminalităţii minorilor, fiind la interferenţa a trei ştiinţe, respectiv: drept penal, criminologie şi psihologie cu implicaţii în medicină, sociologie etc., fapt ce dovedeşte caracterul complex al problemei supuse studiului. Tangenţial unele aspecte ale demersului investigativ au fost reflectate în tezele de doctorat realizate de Stamatin S., Bujor V., Marian G., Ursu V., Bîrgău M., Botnaru S., Corcenco A. În vederea atingerii obiectivelor trasate ale investigaţiei, a fost cercetat fenomenul delincvenţei juvenile sub toate aspectele posibile – de la concepte, sensuri, definiţii, evoluţie istorică, aspect compartiv până la propuneri concrete în materie de prevenţie. Autoarea şi-a propus înlăturarea discrepanţelor existente ale noţiunilor de “delincvenţă juvenilăşi “minoritate penală”, fapt pentru care a fost studiat sorgintele noţiunilor “delincvenţă”, “devianţă”, “minoritate” etc.

5

Prezintă interes, de asemenea, anchetele statistice efectuate pe două eşantioane de control, respectiv studenţi şi liceeni, în vederea stabilirii impactului folosirii substanţelor narcotice şi catalogării acestora în categoria factorilor de risc ai delincvenţei juvenile. Nu mai puţin relevante s-au dovedit a fi rezultatele anchetării minorelor deţinute la Rusca şi în Izolatorul de detenţie preventivă din Chişinău cu privire la afirmaţiile psihologilor S. Freud, D. Aichon, Kate Freidlender referitor la problema investigată. Un rol aparte revine studiului comparat al legislaţiei penale în circa 15 state şi concluziilor de rigoare, şi anume, - instituirea judecătoriilor specializate pentru minori, personalul căror ar avea o pregătire necesară nu doar în domeniul dreptului, ci şi al psihologiei sociale şi, implicit, al psihologiei minorilor, aplicarea în mod prioritar a măsurilor educative, sistematizarea într-un capitol aparte a pedepselor aplicate minorilor şi a particularităţilor acestora precum şi completarea articolelor respective din Codul Penal. Susţinem şi în continuare ideea conform căreia este mult mai simplu să preîntâmpini o maladie decât să o tratezi, fapt pentru care a fost studiată instituţia probaţiunii şi a muncii în folosul comunităţii în speranţa ca tinerii delincvenţi să fie resocializaţi, pentru ca ulterior să nu completeze rândul infractorilor majori. Suntem de părerea că propunerile enunţate, odată implementate, vor îmbunătăţi considerabil legea penală naţională atunci când discrepanţele încă sesizabile vor dispărea, acesta fiind un deziderat realizabil! Importanţa teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Importanţa teoretico-aplicativă a studiului întreprins este argumentată de:

Analiza complexă a problemei: criminalitatea minorilor sub aspect penal, criminologic şi psihologic cu elucidarea unor asemenea aspecte ca: vîrsta şi particularităţile răspunderii penale a minorilor; interesele şi aptitudinile delincventului minor; individualităţile tipologice de caracter ale acestuia, stabilirea factorilor de risc şi coraportului dintre aspectele sociale şi biologice ale personalităţii criminalului minor; elaborarea măsurilor de profilaxie şi combatere; Elucidarea premiselor, genezei şi evoluţiei istorice a problemei investigate prin prisma legislaţiei babiloniene (Codul lui Hamurapi), legislaţiei Romei şi Greciei Antice (Legea Cornelia de Sicaris), legislaţiei franceze (instituţia Brephotropia), legislaţiei spaniole (Codul lui Alfons al X-lea din 1263), legislaţiei gemaniei (Ordonanţa lui Carol al V-lea din 1532), precum şi a Ţărilor Româneşti (Pravila lui Matei Basarab de la 1652, Pravila lui Vasile Lupu de la 1646, Codul penal al lui Barbu Ştirbei de la 1853), a legislaţiei actuale a Republicii Moldova; Studierea sub aspect comparat a legislaţiei vizînd răspunderea penală a minorilor în diverse state (România, Franţa, Germania, Olanda, Polonia, Japonia etc.) în vederea elucidării aspectelor pozitive şi a formulării unor noi propuneri; Vizitarea şi anchetarea minorilor deţinuţi în penitenciarele din Rusca, Lipcani şi Izolatorul de detenţie preventivă din Chişinău în scopul elaborării politicilor optime de resocializare a acestor minori; Investigarea sociologică a liceenilor şi studenţilor în vederea stabilirii factorilor de risc ai delincvenţei juvenile; Studierea literaturii de specialitate, sistematizarea practicii aplicării legislaţiei penale naţionale şi internaţionale, a legislaţiei altor state, fapt ce ne face să concluzionăm că perfecţionarea legislaţiei penale, a

6

practicii aplicării acesteia reprezintă una dintre cele mai importante probleme atît a ştiinţei criminologice, cît şi ale dreptului penal; Analiza literaturii de specialitate în domeniul investigat şi elaborarea studiilor de caz prezentate în cadrul conferinţelor naţionale şi internaţionale. Concluziile şi recomandările prezentei teze pot fi de un real folos la trasarea unor direcţii distincte în materie de prevenţie a criminalităţii minorilor. Autoarea îşi propune să sensibilizeze opinia publică în domeniul investigat, or de fiecare membru al societăţii, în mod special de jurişti, criminologi, psihologi, depinde viitorul acestui stat, şi în mod inedit integrarea reprezentanţilor tinerei generaţii în viaţa economică, socială, politică a ţării. Pornind de la considerentele enunţate anterior, ne exprimăm speranţa ca lucrarea să-şi găsească potenţialul cititor nu doar în rîndul specialiştilor, studenţilor, masteranzilor, doctoranzilor şi lucrătorilor practici, dar şi în persoana cititorului neavizat. Aprobarea şi implementarea rezultatelor cercetării. Cercetarea a fost elaborată în cadrul Catedrei Drept Penal de la Departamentul Drept, ULIM şi reprezintă rezultatele cercetării întreprinse pe parcursul a nouă ani de activitate. Materialele cercetărilor, concluziile şi recomandările investigaţiilor şi-au găsit reflectare în publicaţiile conferinţelor naţionale şi internaţionale: a simpozioanelor ştiinţifice “Symposia Professorum” din cadrul Departamentelor Drept, Psihologie şi Asistenţă Socială, ULIM, precum şi în revistele de specialitate inclusiv “Analele Ştiinţifice ale ULIM”, “Analele Ştiinţifice ale Academiei “Ştefan cel Mare”, “Avocatul Poporului”, “Themis” etc. Totodată conţinutul tezei şi autoreferatul au fost discutate în cadrul catedrelor Drept Penal a Departamentului Drept, ULIM şi a catedrei Psihologie socială din cadrul Departamentului Psihologie şi Asistenţă Socială, ULIM, precum şi a seminarului de profil interuniversitar. Materialele cercetărilor sunt utilizate de autoare în procesul de predare a cursurilor: drept penal, statistica judiciară, criminologie, drept execuţional penal în cadrul Departamentului Drept, ULIM.

CONŢINUTUL LUCRĂRII

Structura lucrării. Structura, volumul şi conţinutul lucrării sunt determinate de obiectul, scopul, sarcinile, volumul şi ansamblul metodelor folosite în procesul de cercetare ştiinţifico-practică, care au condiţionat abordarea de prioritate următoarei structuri: Introducere, trei capitole care includ 11 paragrafe, concluzii şi propuneri, bibliografia, rezumat, cuvinte cheie, lista abrevierilor şi anexe. Introducerea inserează argumentarea alegerii, actualitatea şi gradul complex de studiere a temei investigate. Totodată, este stabilit scopul şi obiectivele lucrării, este determinat suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific, este argumentată noutatea ştiinţifică, semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a ei. În definitiv, sunt formulate tezele propuse spre susţinere, aprobarea şi structura tezei. Capitolul I, Tratamentul penal al minorilor, este divizat în 4 paragrafe. Paragraful 1, Sorginta noţiunilor de „delincvenţă juvenilă şi „minoritate penalăşi a constituirii unei tratări penale distincte” înserează conţinutul acestor noţiuni. Studiul literaturii de specialitate şi realitatea practică relevă faptul că urmează să se facă distincţie între noţiunile de “devianţă”, “delincvenţă”,

7

“infracţionalitate” şi “criminalitate”. Asemenea preocupări sunt pe deplin justificate, dacă ne referim la faptul că urmările acestor fenomene afectează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, în general, şi, în particular, pe cele ale persoanelor direct vizate. Un rol aparte revine conceptului de “delincvenţă juvenilă”, care deseori este folosit cu înţelesuri diferite nu doar în vorbirea curentă, ci şi în limbajul ştiinţific. Menţionăm că termenul de “delincvenţă juvenilă” nu este întâlnit nici în legislaţia penală din ţara noastră, nici în dreptul pozitiv al altor state, acesta fiind o creaţie a doctrinei penale şi a teoriilor criminologice şi sociologice în încercările lor de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie de criteriile de vârstă, or faptele penale reprezintă o serie de particularităţi determinate de nivelul de maturitate biologică. În lucrările de delincvenţă juvenilă este întâlnit şi termenul de “predelincvenţă”. El desemnează fie situaţia minorului care, deşi a săvârşit o faptă prevăzută de lege, nu răspunde penal din cauza vârstei, fie situaţia minorului care are un comportament imoral, fără ca faptele respective să fie prevăzute de legea penală. Se prezumă astfel că minorul respectiv nu este altceva decât un potenţial delincvent. Urmează să facem distincţie între noţiunile de “delincvenţăşi “devianţă”, având în vedere că sfera conceptului de “devianţă” este mai largă, incluzând-o şi pe cea de “delincvenţă”. Menţionăm că devianţa reprezintă un tip de comportament care se opune celui conformist şi care constă în manifestări ce violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social particular. Conceptul de “delincvenţă juvenilă” nu include şi categoria “tinerilor adulţi”, pentru care încă nu a fost stabilită o limită de vârstă. Legislaţia penală din Germania, România optează pentru vârsta de 18-21 de ani, în timp ce în SUA această categorie include tinerii cu vârsta cuprinsă între 20 şi 23 de ani. Considerăm că în acest caz este vorba nu numai de natura strict psihologică sau psihosocială a acestor persoane, ci şi de problema sistemului sancţionator penal distinct pentru “tineri adulţi” care trebuie să constituie obiectul unei cercetări ştiinţifice complexe, în care urmează să fie analizat contextul social, moral şi economic dintr-o anumită ţară şi într-o anumită etapă istorică, luând în considerare şi eficacitatea lui preventivă atât de ordin general, cât şi special. Paragraful 2, Evoluţia conceptului de minoritate penală relevă că minoritatea penală, reprezintă un concept cunoscut de unele popoare din timpuri străvechi şi care şi-a găsit expresia juridică fie în legislaţia scrisă, fie în dreptul cutumiar al primelor organizări statale. Astfel, legislaţia babiloniană (Codul lui Hamurappi) face răspunzător pentru un prejudiciu nu pe cel care l-a cauzat, ci pe cel care este apt să dea o satisfacţie materială victimei sau rudelor acesteia. Filosofii Greciei Antice, Aristotel şi Platon, susţineau ideea iresponsabilităţii penale a copilului. La romani însă apare cu mai multă claritate ideea de responsabilitate determinată de maturizarea fiziologică şi implicit psihică. Astfel, unii jurisconsulţi optau pentru vârsta de 14 ani, considerând-o drept element de referinţă pentru debutul acestei perioade din dezvoltarea psihofiziologică a ştiinţei umane. Jurisconsultul roman Gaius (sec. II d. Hr.) face distincţie între “puberi” şi copii “pubertaţi proximi” (aproape de pubertate), aşa încât pentru fiecare gen de furt (furt de oameni liberi, furt de imobil etc.) se prevedea o anumită pedeapsă. Legea Cornelia de Sicariis considera că dolul (vinovăţia) nu era compatibil cu nivelul de maturitate psihică şi somatică a copilului sub 7 ani – în cazul în care acesta săvârşea o omucidere

8

urma să fie asimilat cu alienatul mintal. Împăratul Theodosiu (379-395 d.Hr.) este cel care stabileşte vârsta copilăriei la 7 ani. Astfel, pentru anumite fapte, copiii de sex masculin în vârstă de până la 10,5 ani şi cei de sex feminin care nu au împlinit 9,5 ani erau asimilaţi cu infantes, adică cu copiii de până la 7 ani. Împăratul Justinian (527-565 d.Hr.) fixează vârsta pubertăţii la 14 ani pentru băieţi şi 12 ani pentru fete. Un studiu relativ recent referitor la evoluţia răspunderii penale a minorului arată că ulterior, sub influenţa obiceiurilor locale în care se manifestase influenţa legislaţiei romane, s-au stabilit anumite criterii obiective care urmau a fi luate în considerare la stabilirea vârstei minorului care la franci şi saxoni era de 12 ani, la suabi – 13 ani, iar la francii tripuari, burgunzi şi vizigoţi – 14 ani. Studiile de drept comparat referitor la regimul penal al minorilor din acea perioadă au scos în evidenţă o serie de similitudini, dar şi de diferenţe între statele europene. Astfel, în Anglia se admitea că minorul care nu a împlinit vârsta de 7 ani nu răspunde penal, iar cel între 7 şi 14 ani era pedepsit ca un adult, dacă se dovedea că avea capacitatea de a-şi da seama de vinovăţia cu care a săvârşit fapta. În Spania, Codul lui Alfons al X-lea din 1263 menţiona că minorul care nu a împlinit 10,5 ani sau chiar 12/14 ani în cazul fetelor şi băieţilor care săvârşeau o infracţiune contra bunelor moravuri nu era pedepsit penal. De asemenea, minorul care nu a împlinit 17 ani nu putea fi supus torturii. Codul Francez din 1791 stabileşte vârsta de 16 ani ca fiind pasibilă de răspunderea penală. În Ţările Româneşti, Pravila lui Matei Basarab, din 1652, din Muntenia şi Pravila lui Vasile Lupu din 1646, din Moldova, vizează iresponsabilitatea minorului care nu a împlinit 7 ani (aşa numiţii - “coconi”) şi o răspundere atenuată pentru cei cu vârsta de până la 12 ani fete şi 14 ani băieţi. Pentru unele fapte era prevăzută şi o atenuare a pedepselor pentru tinerii în vârstă de până la 25 de ani. Art. 54 CP al lui Barbu Ştirbei de la 1853 menţionează că minorul în vârstă de până la 8 ani nu răspunde penal. Aceleaşi prevederi sunt preluate şi de Codul Penal de la 1864. Pentru prima dată distincţia dintre minor, copil şi adolescent este sesizată de Codul Penal din 1936, care în art. 138 prevedea: “Minorul este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani. Copilul este minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani. Adolescent este minorul între 14 şi 19 ani neîmpliniţi”. Conform art. 10 al CP al RSS Moldoveneşti din 23.03.1961, răspunderii penale erau supuse doar persoanele care la momentul săvârşirii infracţiunii au împlinit vârsta de 16 ani. Aceeaşi vârstă de 16 ani este prevăzută şi de actualul CP al Republicii Moldova. Suntem de părere că, vârsta minimă a răspunderii penale nu trebuie să fie inferioară vârstei când persoana obţine anumite cunoştinţe, inclusiv în domeniul dreptului, experienţă de viaţă, ajunge la un nivel de maturitate necesară pentru a se putea conforma cu principiile legii penale. Conform paragrafului 3, Răspunderea penală a minorilor conform legislaţiei autohtone, calitatea de subiect al infracţiunii presupune aptitudinea biopsihică a persoanei de a înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile de comportare prevăzute de normele dreptului penal, precum şi capacitatea de a-şi stăpâni şi dirija în mod conştient actele de conduită în raport cu cele existente. Ţinând cont de particularităţile dezvoltării biopsihice a persoanei, în teoria dreptului penal s-a impus necesitatea de a stabili o limită de vârstă sub care răspunderea penală a minorilor să fie exclusă.

9

Astfel, conform alin. 1, art. 21 CP al RM sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile, care in momentul săvârşitii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani. Minorii între vârsta de 14 şi 16 ani poartă răspundere penală numai pentru săvârşirea infracţiunilor indicate expres în alin. 2, art. 21 CP. Prin urmare, legea penală prevede două limite de vârstă la care persoana poate fi trasă la răspundere penală:

14 şi 16 ani. În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei trebuie să se dovedească vârsta precisă a minorului (ziua, luna, anul naşterii). Confrom hotărârii Plenului Curţii Supreme de Justiţie cu privire la practica judiciară, în cauzele penale privind minorii se consideră că persoana a atins vârsta respectivă nu în ziua naşterii, ci începând cu ziua următoare acesteia. În cazul în care pentru prima oară este săvârşită o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă şi instanţa de judecată constată că procesul de corectare al minorului este posibilă şi fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale atunci, conform prevederilor art. 54 CP acesta poate fi liberat de răspundere penală. De asemenea, instanţa de judecată este întotdeauna obligată, conform art. 475 CPP al Republicii Moldova să cerceteze condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului precum şi interesele, şi necesităţile lui. Vârsta minorului este luată în considerare atât la individualizarea răspunderii penale cât şi a pedepsei penale. Astfel, în temeiul prevederilor art.93 CP dacă la momentul pronunţării sentinţei se constată că scopul pedepsei poate fi atins fără aplicarea pedepsei penale, inculpatul minor poate fi liberat de pedeapsa respectivă şi internat într-o instituşie specială de învăţământ şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea altor măsuri de constrângere cu caracter educativ prevăzute de art. 104 CP. Conform art. 311 Cod de Executare al Republicii Moldova hotărârea instanţei de judecată, adoptată în temeiul art. 54 şi 104 din CP, se expediază oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului. Pentru ca persoana fizică să fie pasibilă de răspundere penală, pe lângă vârsta cerută de lege aceasta urmează a fi şi responsabilă. În opinia cercetătorilor V. Dongoroz şi I. Vintilă responsabilitatea reprezintă starea psiho-fizică a persoanei care are capacitatea de a înţelege caracterul faptelor sale, de a-şi da seama de valoarea şi urmările lor, precum şi de capacitatea de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa în raport cu propriile acţiuni. I Moraru şi V. Predescu definesc responsabilitatea drept totalitatea particularităţilor psihice ale individului care-l fac pe acesta capabil să înţeleagă libertatea şi necesitatea acţiunilor sale în strânsă legătură cu legile de dezvoltare ale societăţii şi să aprecieze consecinţele faptelor sale atunci când el acţionează contrar acestei unităţi. În literatura de specialitate responsabilitatea mai este denumită capacitate penală sau imputabilitate şi ea presupune existenţa a doi factori: intelectiv şi volitiv. Legislaţia penală a Germaniei, Federaţiei Ruse, Poloniei etc. recunosc o stare intermediară între responsabilitate şi iresponsabilitate numită parţială sau redusă la baza căreia se află o tulburare psihică ce nu-i permite persoanei să înţeleagă în deplină măsură caracterul şi gradul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor sale) şi să le dirijeze. CP al RM nu recunoaşte o astfel de responsabilitate intermediară, însă tulburările psihice ale persoanei care nu exclude responsabilitatea pot fi recunoscute drept circumstanţe atenuante la stabilirea pedepsei (art. 76).

10

Considerăm oportun a sublinia că iresponsabiliatea trebuie deosebită de arieraţia sau înapoierea mintală a minorului, care îngreuează considerabil capacitatea lor de a înţelege sensul acţiunilor şi de a le dirija. În vederea stabilirii arieraţiei învinuitului sau inculpatului minor, organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti sunt obligate să dispună efectuarea expertizei de către specialişti în domeniul psihologiei sau de către expertul - psihiatru. Un studiu statistic epidemiologic în ceea ce priveşte cazurile de expertiză prsihiatrică-legală a minorilor, efectuat în RM, a demonstrat o creştere considerabilă a delincvenţei juvenile pe fundalul infracţionalităţii generale. Astfel, minorii delincvenţi reprezintă 21% din numarul total al infractorilor cu tulburări de personalitate, supuşi expertizei psihiatrice judiciare în perioada 1999-2004. Dintre subiecţii incluşi în studiu, fiecare al cincilea avea vârsta sub 18 ani, iar aproximativ 30% dintre delicte inclusiv 21.9% dintre crimele deosebit de grave au fost savârşite de către minorii retardaţi mental. Acelaşi studiu a evidenţiat că doar 1.4% dintre minorii retardaţi mental şi 1.8% dintre persoanele cu diverse tulburări de personalitate au fost recunoscuţi de către comisiile de expertiză psihiatrico-legală fără discernământ asupra faptei, iar de către instanţa de judecată – iresponsabili. În opinia noastră sistemul justiţiei juvenile ar trebui să promoveze drepturile şi siguranţa copiilor, să protejeze starea fizică şi mentală a minorilor şi să ia în calcul necesitatea de reabilitare a acestora, garanţiile respective fiind stipulate de art. 14 (4) al Pactului Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, de Regula nr.1 din regulile ONU cu privire la protecţia minorilor privaţi de libertate, precum şi de art. 5 (e) al Principiilor de la Riyadh. Considerăm că politicile promovate trebuie să ia în consideraţie faptul că comportamentul adolescentului face adesea parte din procesul de maturizare şi de creştere şi tinde să dispară spontan, în majoritatea cazurilor, odată cu maturizarea şi transformarea acestuia într-un om adult. În vederea formării unei viziuni cât mai ample asupra problemei investigate, precum şi a elucidării aspectelor pozitive şi negative ale legislaţiei naţionale în comparaţie cu legislaţiile penale ale altor state, în paragraful 4, Tratamentul penal al minorilor în legislaţiile unor state, ne-am propus studiul literaturii de specialitate în următoarea ordine: Tratamentul penal al minorilor în statele cu tradiţie (Franţa, Germania, Federaţia Rusă, Olanda); Tratamentul penal al minorilor în statele statele ex-socialiste (România, Polonia, Letonia, Ucraina); Tratamentul penal al minorilor în alte state (Suedia, Elveţia, Danemarca, Argentina, Japonia, Australia). Astfel, în urma studiilor am constatat că în România, Moldova, Letonia, Ucraina sunt pasibile de răspundere penală persoanele care au atins vârsta de 16 ani, cu toate că în unele cazuri aceste persoane urmează să răspundă penal de la vârsta de 14 ani. Limita de vârstă de 14 ani este stabilită şi de legislaţiile penale ale Argentinei, Germaniei (unde răspunderea penală totală survine de la 18 ani), Japoniei şi Australiei (pentru care caracteristic este faptul că dacă persoana conştientizează caracterul faptelor săvârşite, aceasta devine pasibilă de răspunderea penală de la vârsta de 10 ani). Relevantă sub acest aspect este legislaţia penală a Olandei, conform căreia sunt pasibile de răspunderea penală persoanele ce au atins vârsta de 12 ani, în timp ce răspunderea penală totală survine la vârsta de 21 de ani. Aceeaşi vârstă (21 de ani) e specificată şi de legislaţiile penale ale Suediei şi Danimarcei, astfel încât pedepse liberare sunt aplicate faţă de persoanele care au împlinit vârsta de 15 ani, dar nu au împlinit 21 de ani. Legislaţia penală a Poloniei specifică vârsta de

11

17

ani, în timp ce, conform Codului Penal Francez, sunt pasibile de răspunderea penală persoanele ce au

atins vârsta de 13 ani, răspunderea totală penală fiind atribuită vârstei de 18 ani. În acest context considerăm interesantă şi practica penală a Elveţiei, conform căreia persoanele răspund penal de la împlinirea vârstei de

18 ani, răspunderea penală totală survine însă de la vârsta de 25 de ani.

Conform Convenţiei O.N.U. privind drepturile copiilor din 1989, orice fiinţă umană care nu a împlinit vârsta de 18 ani este considerată a fi minor. În lumina celor analizate, venim cu propunerea ca persoanele să devină pasibile de răspundere penală de la 18 ani, iar în unele cazuri – de la 15 ani. De asemenea, considerăm oportună înfiinţarea în Republica Moldova a judecătoriilor specializate pentru minori, al căror personal ar avea nu doar pregătire juridică, ci şi psihologică, practică întâlnită în Franţa şi Germania. Considerăm necesară adoptarea unei legi similare celei Germane privind bunăstarea tineretului în vederea asigurării condiţiilor optime de instruire şi, ulterior, de activitate a tinerilor în ţara noastră în vederea stopării procesului migraţiunii. Venim cu propunerea ca faţă de minorul care a săvârşit o infracţiune să fie aplicate în mod prioritar măsurile educative şi să fie structurate măsurile luate faţă de minori în măsuri educative, de corecţie şi pedepse. Cercetările criminologice efectuate în unele state europene denotă în mod evident că minorii supuşi

unei măsuri de reeducare într-o instituţie specializată sunt mult mai puţin expuşi să comită o nouă infracţiune după expirarea măsurii educative decât minorii care au ispăşit o pedeapsă privativă de libertate în regim penitenciar. Salutăm decizia legiuitorului rus, român, ucrainean, olandez de a sistematiza într-un capitol aparte pedepsele aplicate minorilor şi particularităţile acestora şi venim cu propunerea ca o asemenea sistematizare să conţină şi CP al Republicii Moldova. În capitolul II, Personalitatea delincventului minor: concept şi aspecte biopsihice, psihologice şi sociale, ne-am propus să elucidăm rolul factorilor psihici în etiologia şi determinarea comportamentului criminal. Astfel, paragraful 1, Personalitatea delincventului juvenil: la confluenţa factorilor psihologici şi psihosociali, constată că comportamentul juvenil este determinat de modul de manifestare a personalităţii fiecărui individ, caracterizată de o atitudine dinamică, acordând acestuia un anumit loc în cadrul relaţiilor sociale în funcţie de exigenţa cu care răspunde cerinţelor sociale, de poziţia abordată în raportul social, criteriul social - psihologic impunând consideraţii referitoare la valoarea şi sensul acţiunilor indiviaduale, la cauzele finale şi formale, acestea modificându-se mai repede decât criteriul biologic şi mai încet decât condiţiile socio-economice. În acest context, un rol aparte revine studiului intereselor şi aptitudinilor delincventului minor. Considerăm oportun a ne referi şi la individualităţile tipologice temperamentale, or, delincventul coleric-sanguin, spre exemplu, are o atitudine psiho-afectivă exprimată de năzuinţă, trebuinţe datorate voluntarismului, inclusivităţii, supraexcitării. O trăsătură a actului voluntar specifică delincventului coleric o reprezintă trecerea de la tendinţele interne la acţiunea directă, realizând profilul psihic al acestuia. Acţiunea impulsivă nu se evidentiează în mod nemijlocit, fiind motivată de prezenţa contradicţiilor interne.

12

Delincventul coleric, apreciind că i-au fost afectate interesele şi trebuinţele, simpte nevoia să-şi exprime atitudinea faţă de condiţiile şi relaţiile cu mediul social. Eficacitatea preîntâmpinării anumitor infracţiuni depinde de cunoaşterea optimă a personalităţii criminalului. În urma studiilor efectuate de cercetătorii J. Pinatel, Di Tullio, De Greeff este formulată teoria

personalităţii criminale, conform căreia trăsăturile psihologice caracteristice criminalilor sunt: agresivitatea, egocentrismul, indiferenţa afectivă, lipsa de inhibiţie etc.

În paragraful 2, Coraportul aspectelor sociale şi biologice ale personalităţii criminalului minor

şi rolul factorilor psihici în etiologia criminală, este subliniat faptul că orientarea psihologică în criminologie include şcolile ştiinţifice, concepţiile, teoriile care explică etiologia comportamentului infracţional prin prisma trăsăturilor psihologice, cărora le conferă o importanţă hotărâtoare. În acest context, abordarea psihologică încearcă să demonstreze existenţa anumitor trăsături specifice, de ordin psihologic, care diferenţiază infractorul de non-infractor şi care determină comportamentul infracţional al acestuia. O contribuţie considerabilă, în acest context, a adus S. Freud care, deşi nu s-a preocupat în mod nemijlocit de problema criminalităţii, în urma studiilor efectuate ajunge la următoarea concluzie: crima reprezintă canalizarea greşită a instinctului sexual; crima constituie o expresie a tendinţei umane caracterizate prin agresivitate şi distructivitate; crima nu este altceva decât exponentul complexului de vinovăţie.

Într-o explicaţie directă cu privire la crimă, S. Freud vede în aceasta o expresie a sentimentului de culpabilitate tipic nevrozelor, adică rămas în stare inconştientă şi anterior faptei. Astfel, în opinia cercetătorului, îndeosebi la tineri, poate fi descoperit un puternic sentiment de culpabilitate, anterior şi nu consecutiv crimei, sentiment care a constituit mobilul crimei. Interesaţi de această constatare, le-am adresat minorelor deţinute la Rusca întrebarea dacă au trăit un sentiment de culpabilitate anterior sau consecutiv

săvârşirii crimei. Doar 8 % au relatat prezenţa acestui sentiment şi doar în perioada ispăşirii pedepsei privative de libertate. Cu totul alta este situaţia cu privire la minorii deţinuţi în IDP din Chişinău, unde starea de vinovăţie este resimţită de circa 75% şi care, de asemenea, apare ulterior săvârşirii infracţiunii.

O altă explicare a comportamentului criminal la tineri o găsim în teoriile cercetătorilor A. Aichoron,

Kate Freidlender, care ajung la concluzia că majoritatea delincvenţilor minori au un supereu subdezvoltat,

generat de faptul că părinţii acestora fie lipseau din viaţa lor, fie nu-i iubiau, astfel că tinerii au eşuat în formarea ataşamentului intim necesar unei dezvoltări normale a supereului.

În vederea concretizării ipotezelor înaintate anterior, ne-am propus anchetarea minorilor deţinuţi în

IDP din Chişinău, precum şi a celor din penitenciarul de la Rusca. În urma studiului practic am ajuns la concluzia că 95% din cei anchetaţi provin din familii dezavantajate, fiind lipsiţi de dragostea şi afectivitatea părinţilor şi doar 5% au săvârşit crime liberatorii. În viziunea cercetătorilor Fr. Alexander şi H. Staub, toţi oamenii sunt criminali înăscuţi - fiinţa umană apare în lume ca un criminal, respectiv ca un inadaptat social. Cercetătorul american Abrahamsen tratează criminalitatea drept un fenomen psihologic, fiind de părerea că pentru ca un infractor potenţial să devină într-adevăr infractor este necesar să fie întrunite următoarele condiţii: o situaţie corespunzătoare a ambianţei (denumită “de moment“) şi diminuarea controlului din partea supereului.

13

Paragraful 3, Condiţiile prenatale şi calitatea mediului familial ca factori de risc ai delincvenţei juvenile, scoate în evidenţă importanţa acestora. Astfel, Merry Morasch şi Lila Rucher, în lucrarea “Socilogia crimei şi delincvenţei”, analizând rezultatele obţinute în urma a patru cercetări întreprinse în SUA şi Anglia (inclusiv studiul Cambridge), ajung la concluzia că copiii mamelor adolescente sunt predispuşi într- o măsură mai mare să devină delincvenţi. Astfel, Israel Kalvin susţine teza conform căreia femeile care s-au căsătorit în adolescenţă sunt expuse dublu de a avea copii, care la 32 de ani pot deveni infractori, rata pe care-o avansează fiind de 49% faţă de situaţia inversă, care constituie doar de 23%. Sunt cunoscute efectele consumului de droguri şi de băuturi alcoolice asupra integrităţii fizice şi psihice, dar acestea reprezintă un risc sporit atunci când sunt folosite pe parcursul sarcinii. În opinia lui I. Kalvin şi a colegilor săi, consumul de droguri, alcool şi ţigări pe timpul sarcinii are o influenţă nefastă asupra dezvoltării ulterioare a copilului. Astfel, mama care fumează în perioada celor nouă luni este supusă riscului de a da naştere unor copii cu deficienţe, performanţele şcolare ale acestora fiind mult diminuate. Totodată, consumul excesiv de alcool va conduce la naşterea unor copii care vor fi predispuşi la hiperactivitate, vor avea intelegenţa scăzută şi o vorbire defectuoasă. Totodată, efectele complicaţiilor prenatale urmează a fi analizate şi în contextul altor factori, şi anume calitatea mediului familial. Astfel, “Studiul Cambridge” subliniază faptul că părinţii separaţi permanent sau temporar, înainte de vârsta de 10 ani a copilului, pot constitui una din cauzele importante care conduc către delincvenţă, însă cu condiţia ca separarea să nu fie cauzată de spitalizare sau moarte. Acelaşi studiu a scos în evidenţă şi faptul că familiile dezmembrate la vârsta mai mică de 5 ani a minorului, chiar şi în situaţiile amintite anterior (moartea sau spitalizarea prelungită), prezintă, de obicei, un potenţial criminogen, susţinând că în asemenea situaţii 56% dintre copiii separaţi de un membru al familiei au fost ulterior condamnaţi. Un factor nu mai puţin important al predelincvenţei juvenile îl constituie şi climatul familial. Literatura de specialitate distinge în acest context următoarele tipuri: climat familial conflictual; hiperautoritar; hiperpermisiv. Drept confirmare a celor menţionate anterior ne servesc şi rezultatele sondajului psihologic, efectuat pe un eşantion de 100 de minori, aflaţi în evidenţa Comisariatului de Poliţie din sectoarele Centru, Buiucani şi Botanica ale mun. Chişinău, având vârsta cuprinsă între 13 şi 17 ani. Atenţionăm asupra faptului că 68% dintre aceşti copii provin din familii complete şi 32% din familii destrămate. Fiind aplicat testul Lusher, s-a ajuns la concluzia că 63% dintre subiecţii sondajului nu se raportează afectiv la familia lor, iar 17% sunt cuprinşi de sentimentul înstrăinării, neînţelegerii de către părinţi, lipsei de atenţie din partea lor. În desenele executate de 58% dintre subiecţii sondajului, silueta tatălui fie e lipsă, fie este executată schematic, fapt ce denotă o atitudine negativă a subiecţilor faţă de tatăl lor, 16% au o atitudine similară faţă de mama lor. În 67 de cazuri silueta tatălui o domină pe celelalte. Prin folosirea testului “fraze neterminate” s-a constatat că 12% dintre subiecţii care au apreciat relaţia cu familia ca fiind foarte rele consideră pozitiv raportul lor cu grupul de semeni; 52% au apreciat relaţiile cu tatăl ca fiind proaste; 32% se află în raporturi pozitive cu mama; 46% - cu grupul de semeni. Conform declaraţiilor acestor adolescenţi, ei n-ar fi săvârşit infracţiunea dacă s-ar fi bucurat de autoritatea tatălui şi de dragoste din partea acestuia. Subiecţii testării indică frecvent faptul că taţii exercită o influenţă

14

negativă prin comportamentul autoritar şi demisionar; 42% nu pun preţ pe raporturile cu grupul şcolar, ci pe cel al prietenilor din curte. Prin aplicarea unei anchete s-a cercetat atitudinea adolescenţilor faţă de fapta săvârşită. Responsabilitatea şi-o asumă 42% din cei care au comis infracţiunea solitar şi 26% - în grup. Circa 42% din cei care au săvârşit infracţiunea în grup consideră că aceasta a rezultat din influenţa negativă a ambianţei sociale; 26% - din starea de ebrietate; influenţa negativă a familiei o indică 8%, iar a ambianţei sociale – 17%. „Oroarea albă” – drogurile - care în anii’50-’60 ai secolului trecut a inundat SUA îşi face tot mai insistent simţită prezenţa şi în statele ex-sovietice. Având în vedere faptul că folosirea stupefiantelor reprezintă un factor predelincvent, ne-am propus studierea acestui aspect al problemei în cadrul paragraful 4, Narcomania - un viciu al adolescenţilor contemporani (aspecte teoretice şi studiu practic). În vederea atingerii obiectivelor vizate ne-am propus să studiem două eşantioane de control formate din liceeni de 14-18 ani şi studenţi de18 -25 de ani. În urma studiului efectuat s-a constatat că prima ipoteză, conform căreia minorii sunt insuficient informaţi despre ceea ce reprezintă narcomania şi care sunt consecinţele consumului de droguri, a fost combătută. Astfel, majoritatea persoanelor ce cuprind segmentul de vârstă 14-18 ani cunosc, că aceste substanţe sunt periculoase pentru viaţă (45%), că au un efect halucinogen (28,33%), şi doar 15% consideră că utilizarea acestora provoacă plăcerea. Minorii sunt informaţi de asemenea şi despre

consecinţele consumului de droguri. Circa 40% sunt conştienţi de acţiunea nefastă a consumului de stupefiante asupra stării de sănătate; 15% au menţionat consumul de droguri printre cauzele decesului persoanei; şi doar 13,3% consideră că pot fi infectaţi cu virusul imuno-deficitar HIV. Cea de-a doua ipoteză, conform căreia minorii recurg la utilizarea drogurilor fie din curiozitate, fie sub influenţa grupului de semeni, fie din lipsa de ocupaţii, s-a adeverit. Astfel, practic fiecare al doilea minor din cei chestionaţi s-a drogat, apogeul revenind vârstei de 12-17 ani. Prin urmare, utilizarea drogurilor este condiţionată atât de influenţa factorilor externi (lipsa de ocupaţii, influenţa grupului de semeni), cât şi de influenţa factorilor interni (stresul). Să nu uităm că perioada de 14-18 ani e reprezentată de prima dragoste, care, pe lângă sentimentul înălţător, e însoţită şi de primele decepţii. De asemenea, în intervalul 14-18 ani are loc trecerea din rolul de copil în cel de adult, persoanele în cauză fiind supuse multiplelor schimbări de ordin fiziologic. Cresc responsabilităţile, elevii, liceenii urmând să susţină examenele de capacitate şi de bacalaureat. În asemenea situaţii, în caz de nereuşită, minorii încearcă să-şi înăbuşe emoţiile negative recurgând la un mijloc sigur, în opnia lor,– drogul.

O ultimă ipoteză, şi anume cea, conform căreia majoritatea subiecţilor nu devin dependenţi şi

renunţă la consumul de droguri datorită informaţiei adecvate, s-a confirmat. Astfel, studenţii chestionaţi

consideră că utilizarea drogului reprezintă un proces de autodistrugere (55%), în timp ce 45% sunt de părerea că acest lucru denotă regresul societăţii.

În urma studiului au rezultat date, care iniţial nu au constituit baza empirică, şi anume, faptul că

grupa de risc o constituie fetele, fie cu vârsta cuprinsă între 14 şi18 ani, fie cu vârsta de 18-25 de ani. Astfel, practic fiecare a doua persoană a încercat cel puţin să consume stupefiante. Statistica indică asupra numărului impunător de femei condamnate pentru infracţiunile cu stupefiante care este în continuă creştrere. Cu titlu de exemplificare vom menţiona că dacă în anul 1996 pentru asemenea infracţiuni au fost

15

condamnate 74 de persoane, apoi în anul 2000 numărul acestora a crescut până la 230. Încercând să explicăm aceste rezultate, am considerat că una din cauze ar fi schimbările socioeconomice, care antrenează schimbarea bruscă a conţinutului rolului femeii, astfel implicându-se cerinţe de sex –rol cu caracter, foarte drastic. Asistăm la anularea valorilor tradiţionale, atunci când dintr-o fiinţă gingaşă, plăpândă femeia se transformă într-o fiinţă puternică, independentă. Un factor ce ar caracteriza puterea femeii, ar fi, în opinia unora, însuşirea calităţilor proprii, în general, bărbaţilor, şi anume: folosirea băuturilor alcoolice, practicarea fumatului şi utilizarea drogurilor. Prin urmare, odată cu emanciparea femeii are loc perceperea greşită şi a unor calităţi ale acesteia, inclusiv folosirea drogurilor. Un factor nu mai puţin important este cel ce ţine de emotivitatea femeii, aceleaşi evenimente trecute prin prisma femeilor sunt privite altfel, de aceea în unele situaţii de nereuşită femeia apelează la ajutorul substanţelor narcotice. Capitolul III, analizează Măsurile de profilaxie şi prevenţie a delincvenţei juvenile având în vedere că delincvenţa reprezintă un fenomen în existenţa unei societăţi, reprezentând în acelaşi timp un element intrinsec al progresului societăţii din punctul de vedere al regulilor ce o guvernează. Paragraful 1, Modalităţi de intervenţie privind ameliorarea situaţiei minorului infractor, abordează cele două tipuri de sancţiuni aplicabile minorilor în caz de săvârşire a faptelor penale – pedepse şi măsuri de constrângere cu caracter educativ. Particularitatea sistemului de pedepse a minorilor constă nu numai în diminuarea numărului categoriilor de pedepse, ci şi în reducerea termenelor pedepselor respective în comparaţie cu aceleaşi tipuri de pedepse aplicabile adulţilor. Din cele opt categorii de pedepse, prevăzute de art. 62 al Codului Penal pentru persoanele fizice, faţă de minori sunt aplicabile doar patru categorii – amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, munca neremunerată în folosul comunităţii şi închisoarea. Din aceste patru categorii, unele doar teoretic pot fi atribuite minorilor, neavând nici o implicaţie practică. Cadrul pedepselor aplicabile minorilor include: amenda; munca neremunerată în folosul comunităţii, de la 60 la 240 de ore, începând cu vârsta de 16 ani; închisoarea pe termen de 6 luni-15 ani pentru persoane care nu au atins vârsta de 18 ani. În opinia noastră pedepsele non-privative oferă adolescentului şansa de a-şi continua studiile, de a menţine relaţiile cu familia, de a participa la viaţa comunităţii şi de a acumula experienţă socială. De notat că doar în cazul în care obiectivele reabilitării nu pot fi realizate într-un alt cadru decât detenţia se aplică sentinţa cu privaţiune de libertate, ţinând cont de principiul „ultimei soluţii” şi al „celui mai scurt timp posibil”.

Paragraful 2, Necesitatea implementării instituţiei probaţiunii în cazul minorilor în Republica Moldova, denotă faptul că reacţia socială faţă de criminalitate de-a lungul timpului a cunoscut câteva forme de manifestare, care s-au conturat sub forma modelului represiv, preventiv sau curativ – toate contribuind la formarea unor tendinţe noi ale reacţiei sociale. În acest context, o instituţie relativ nouă care propagă ideia tendinţei moderate o reprezintă probaţiunea, ale cărei începuturi se regăsesc în cadrul sistemului de drept anglo-saxon, şi anume în Legea Justiţiei de Pace din 1361, care pentru prima dată în istorie a reglementat institutul suspendării pronunţării hotărârii de condamnare.

16

La 12.06.2003 au intrat în vigoare dispoziţiile noului Cod Penal şi Codului Procesual Penal, care se remarcă prin crearea unui sistem sancţionator preponderent educativ pentru minori. Noile instituţii, precum medierea în cazurile penale, schema de repartiţii şi compensaţii acordate victimei pentru daunele materiale

suferite, precum şi munca neremunerată în folosul comunităţii reprezintă doar câteva exemple în acest sens. Aceste noi prevederi sunt condiţionate de necesitatea transpunerii dreptului comunitar în legislaţia naţională, pe de o parte, iar pe de altă parte, politica penală a statului este orientată spre crearea unor alternative reale la pedeapsa închisorii în vederea evitării costurilor şi consecinţelor negative ale încarcerării excesive. Preocupările naţionale de introducere a alternativelor închisorii sunt în concordaţă cu Recomandările şi Rezoluţiile Consiliului Europei, şi anume:

- Recomandarea nr. R (2000) 22 referitoare la implementarea Regulilor Europene privind măsurile şi sancţiunile comunitare;

- Rezoluţia 40/33 din 1985 – Ansamblul Regulilor Minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing);

- Regulile Minime ale Naţiunilor Unite referitoare la măsurile neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo) 45-110 din 1990;

- Rezoluţia 45/112 din 1998 - Principiile Naţiunilor Unite pentru Prevenirea Delincvenţei Juvenile (Principiile de la Riyadh) etc.

În cadrul modificărilor esenţiale ale legislaţiei penale şi ale pedepselor penale în lume, promovarea

alternativelor detenţiei a devenit o prioritate, de aceea prezintă interes, în opinia noastră, şi referatele presentenţiale de evaluare psihosocială a minorilor efectuate în Republica Moldova. În acest context optăm pentru adoptarea Legii cu privire la probaţiune care ar facilita situaţia minorului aflat în conflict cu legea.

O pedeapsă relativ nouă, care nu e altceva decât o opţiune la care recurge instanţa de judecată, prin

intermediul căreia o persoană care a comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă va presta o muncă constructivă în vederea compensării faptei comise în schimbul detenţiei sale o constituie munca în folosul comunităţii, care pentru prima dată a fost introdusă în Anglia în 1970. Apariţia acestei pedepse constituie o

oportunitate pentru instanţa de judecată în vederea aplicării corecte a politicii punitive în RM, fapt pentru care ne-am propus studierea muncii în folosul comunităţii prin prisma minorului delincvent în paragraful 3 al capitolului respectiv. Esenţa muncii comunitare este expusă de legiuitor în p. 2 al Regulamentului cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, aprobat prin Hotărârea Guvernului RM nr. 1643 din 31.12.2003. Munca în folosul comunităţii reprezintă o opţiune la care recurge instanţa judecătorească dacă a ajuns la concluzia că delictul comis de o persoană este mai puţin grav şi că persoana respectivă poate compensa fapta comisă prin prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii. Conform art. 67, alin. 1 CP RM, munca neremunerată în folosul comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă determinată de autorităţile administraţiei publice locale. Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută în baza sentinţelor rămase definitive parvenite la Oficiul de Executare. Copiile sentinţelor intrate în vigoare însoţite de

17

dispoziţiile de executare privind pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii intrate în vigoare se expediază de către Instanţele de Judecată în termen de 10 zile Oficiului de Executare. La rândul său, serviciul de executare expediază Instanţei de Judecată avizul privind punerea în aplicare a pedepsei numite. Persoanei condamnate i se înmînează sub semnă