Sunteți pe pagina 1din 33

MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI

SPORTULUI
UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÂRGU MUREŞ

Programul de masterat: CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE

LUCRARE DE DISERTAŢIE

Îndrumător ştiinţific, Autor,


Conf.univ.dr. Camelia Stanciu Halmágyi Gerlinda-Ildikó

Târgu Mures
2011
MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI
SPORTULUI
UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR” DIN TÂRGU MUREŞ

Programul de masterat: CONSILIERE ŞI PSIHOTERAPIE

Implicaţiile agresivităţii părinţilor în


dezvoltarea personalităţii copiilor

Îndrumător ştiinţific, Autor,


Conf.univ.dr. Camelia Stanciu Halmágyi Gerlinda-Ildikó

Târgu Mures
2011
2
CUPRINS

CAPITOLUL 1. Implicaţiile violenţei domestice în dezvoltarea copiilor ............. 4

1.1. Definirea conceptelor ........................................................................................ 4


1.2. Rolurile şi aşteptările de rol în grupul familial ................................................
7
1.3. Violenţa în familie ........................................................................................... 13
1.3.1. Grupuri expuse riscului de violenţă ......................................................
14
1.3.2. Consecinţe ale expunerii la acte violente ............................................ 15
1.4. Influenţele violenţei domestice asupra copiilor ........................................... 17
CAPITOLUL 2. Studiul de caz. ............................................................................... 30
CAPITOLUL 3. Concluzii finale ...............................................................................
Bibliografie ...............................................................................................................

3
„Omul are nevoie de dragoste. Viaţa fără duioşie şi fără
iubire nu e decât un mecanism uscat, scârţâitor şi
sfâşietor.”
(Victor Hugo)

4
CAPITOLUL 1.
Implicaţiile violenţei domestice în dezvoltarea copiilor

1.1. Definirea conceptelor

În psihologie se foloseşte mai ales conceptul de agresivitate, în timp ce în


sociologie este mai des evocat conceptul de violenţă.
Dicţionarul explicativ al Limbii Române, la termenul “agresivitate” dă
următoarea definiţie: 1. însuşirea de a fi agresiv. 2. (psih.) comportament ostil,
destructiv al unui individ. însuşire a unor agenţi patogeni de a ataca plantele.
ostilitate a animalelor, iar la termenul “violenţă” 1. însuşirea, caracterul a ceea ce
este violent; putere mare, intensitate, tărie. 2. lipsă de stăpânire în vorbe sau în
fapte; vehemenţă, furie. 3. faptul de a întrebuinţa forţa brutală; constrângere,
violentare; siluire; încălcare a ordinii legale. faptă violentă, impulsivă.” Conform
aceluiaşi dicţionar un om “violent” este cel: “1. care se produce sau acţionează cu
putere, cu intensitate, cu violenţă; intens, puternic, tare. 2. (despre fiinţe) care are
accese de furie, care se lasă condus de mânie, care se înfurie uşor, care are
manifestări nestăpânite; coleric, furtunos, impulsiv, nestăpânit. (despre manifestări
ale fiinţelor) care arată violenţă, impulsivitate, nestăpânire, agresiune. 3. care se face
cu forţa; brutal, silnic.”1
Marele Dicţionar al Psihologiei2 notează la termenul “agresivitate”, “tendinţă de
a-l ataca pe celălalt sau orice obiect susceptibil de a sta în calea unei satisfaceri
imediate” sau “ansamblu al manifestărilor reale sau fantasmatice ale pulsiunii de
agresiune”. Conform “Introducerii în psihologie”, agresiunea este un comportament
care are ca intenţie lezarea altei personae (fizic sau verbal) sau distrugerea
proprietăţii.”3 Conceptul cheie în această definiţie este intenţia.

1
http://dexonline.ro/ accesat la data de 23.12.2010
2
Marele Dicţionar al Psihologiei, Larousse, traducere din limba franceză, Ed. Trei, Bucureşti, 2006, pg. 44
3
Smith, E.E., Nolen-Hoeksema, S., Fredrickson, B.L., Loftus, G.R. – Introducere în psihologie, Ediţia a XIV-a,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 2005, pg. 598-599
5
Autorii Marelui Dicţionar al Psihologiei consideră că agresivitatea nu este
sinonimă cu violenţa, ci că se poate manifesta prin numeroase comportamente
diferite. Actele agresive sunt cele care atrag cel mai adesea atenţia pentru că au un
caracter spectacular şi un potenţial periculos. Începând de la gesturile ameninţătoare
şi până la crimă, ele utilizează forţa agresorului sau un mediator (o armă) şi se pot
exercita în mod indirect (prin obiecte).
De toleranţa mai mică sau mai mare a societăţii în privinţa actelor agresive
depinde pragul pornind de la care ele se transformă în delicte sau crime. Aceste acte
au un caracter provocator, pot declanşa o agresivitate şi mai activă şi se
concretizează în ameninţări, insulte, critici, răutăţi, ironii etc. La copil şi la adolescent
numeroase tulburări de comportament pot avea o conotaţie agresivă latentă:
minciuni, tulburări alimentare, fugă de acasă, rezultate şcolare proaste, conduite
marginale etc.
Tendinţa de acţiune asociată cu furia este atacul. Oamenii care dau curs
acestui impuls devin fizic sau verbal agresivi. La nivel individual, mulţi oameni au
adesea impulsuri sau gânduri agresive, iar felul în care le gestionează are un efect
major asupra sănătăţii şi relaţiilor interpersonale.
Teoria psihanalitică a lui Freud priveşte agresivitatea ca pe o pulsiune, iar
teoria învăţării sociale o consider un răspuns învăţat.
Câteva elemente pot fi identificate ca factori ce predispun la o mai mare
potenţialitate agresivă: existenţa unor violenţe suferite în copilărie, anumite
antecedente personale de agresivitate faţă de ceilalţi, dar şi faţă de propria
persoană, ca şi unele trăsături de personalitate, precum impulsivitatea, labilitatea
emoţională, iritabilitate, intoleranţă la frustrări (neglijenţă, abandonism) etc.
Pentru D.Lagache orice comportament omenesc are o legătură cu
agresivitatea. În ceea ce priveşte comportamentul agresiv patologic, psihanaliştii
insistă asupra rolului carenţelor afective precoce şi al violenţelor exercitate foarte
devreme de către tată, ducând la o tulburare a identificării şi la o defectuoasă
elaborare simbolică: agresivitatea nu poate să-şi afle sensul pozitiv.
Conform teoriei psihanalitice enunţate de Freud, majoritatea acţiunilor umane
sunt determinate de instincte, mai ales de instinctul sexual. Când exprimarea acestor
instincte este frustrată, este indusă o pulsiune agresivă.
Teoria învăţării sociale vizează interacţiunile umane, dar îşi are originile în
cercetările comportamentului animal. Ea urmăreşte pattern-urile de comportament
6
dezvoltate de oameni ca reacţie la evenimentele din mediul lor înconjurător. Multe
pattern-uri comportamentale sunt învăţate prin urmărirea acţiunilor altor indivizi şi
observarea consecinţelor lor. Teoria învăţării sociale subliniază rolul modelelor în
transmiterea comportamentelor specifice şi a reacţiilor emoţionale. Această teorie
propune că agresivitatea este similară cu orice altă reacţie învăţată. Astfel,
agresivitatea poate fi învăţată prin observare sau imitaţie şi cu cât este întărită mai
des, cu atât mai mare probabilitatea ei de apariţie este mai mare. O persoană
frustrată de un obiectiv blocat sau deranjată de un eveniment stresant trăieşte o
emoţie puternică. Reacţia pe care această emoţie o declanşează va fi diferită, funcţie
de tipurile de răspuns pe care individul este învăţat să le folosească pentru a
răspunde unor situaţii stresante. De obicei reacţia aleasă va fi cea care a dus la
modul cel mai eficient de descărcare a frustrării în trecut. Frustrarea declanşează
agresiunea mai ales la persoanele care au învăţat să răspundă situaţiile adverse
printr-un comportament agresiv.
Teoria învăţării sociale presupune că: agresivitatea este numai una dintre
multitudinea de trăiri aversive ale frustrării şi că agresiunea este o reacţie care nu are
proprietăţi de pulsiune şi care este deci influenţată de consecinţele anticipate ale
comportamentului.
Cercetătorii au descoperit că observarea modelelor de agresiune pe viu sau în
film măreşte probabilitatea ca privitorul să dezvolte un comportament agresiv. Acesta
este şi unul dintre motivele pentru care copiii ai căror părinţi folosesc pedepse fizice
au o probabilitate mai mare de a fi mai agresivi decât media.
În afara cazurilor bolilor psihiatrice dovedite, care îşi au propriul tratament,
agresivitatea poate necesita o intervenţie terapeutică.
Violenţa, aşa cum este definită de Marele Dicţionar al Psihologiei, reprezintă
“forţă brutală pe care o fiinţă o impune altora, putând merge până la constrângere
exercitată prin intimidare sau teroare”.4 Violenţa, văzută din această perspecitvă, este
reprezentată prin toate conduitele agresive la care un subiect mai puternic fizic sau
moral îl supune pe unul mai slab: rele tratamente (copii maltrataţi), acte de violenţă
asupra partenerului (femei bătute) sau chiar acţiuni criminale putând merge până la
viol sau omor.
Lucrările lui A.Gorceix disting între violenţa elementară şi violenţa modificată.
Prima este legată de stările confuzionale de destructurare şi tratamentul ei poate
4
Ibid., pg. 1295
7
respecta anumite reguli. În violenţa modificată, locul sedativelor este mai delicat şi
soluţionarea crizei rămâne în prim-planul conduitei de urmat. Ea necesită analiza
plângerilor pacientului, mai ales în reacţiile sale cu anturajul, a cărui intoleranţă sau
agresivitate sunt adesea factorii declanşatori ai crizei.

1.2. Rolurile şi aşteptările de rol în grupul familial

Statutul ori statusul, cum este numit de unii autori, şi rolul persoanei sunt două
noţiuni centrale în disciplinele socioumane. În sens larg, statutul reprezintă poziţia pe
care o ocupă indivizii în spaţiul social, poziţie legitimată social şi acompaniată de o
suită de reguli, formale şi informale, de drepturi şi îndatoriri pe care ocupanţii trebuie
să le respecte. Rolul ar însemna aspectul dinamic al statusului, adică trecerea de la
poziţia abstract acreditată la comportamentul concret.
G.W. Allport (1981), examinând relaţia dintre rol şi personalitate, vorbeşte
despre rolul prescris (rolul dat social, existent în afara individului concret), rolul
perceput (cum îşi imaginează fiecare individ rolul cerut de societate), rolul asumat (rolul
perceput, la care se adaugă componenta evaluativ-afectivă) şi rolul efectiv jucat (unde
importante sunt capacităţile individului de a transcrie comportamental cerinţele de rol).
Practica socială a instituit legi scrise şi nescrise pentru statusurile şi rolurile
dintr-o anumită cultură. A fi tată, de exemplu, presupune responsabilităţi legale, dar şi
informale, după cum şi unele drepturi asupra copiilor. Altfel spus, atunci când vorbim
despre status şi rol, indicat este să discutăm în termeni de aşteptări. De altfel,
psihologia socială preconizează o definire a celor două noţiuni în acest spirit.
Statutul ar fi totalitatea atitudinilor, a opiniilor, reacţiilor comportamentale la
care un individ se aşteaptă din partea celorlalţi în virtutea poziţiei pe care o ocupă.
Rolul, pe de altă parte, reprezintă aşteptările celorlalţi faţă de o persoană ce deţine o
anumită poziţie. Întrucât conţinutul noţiunilor de statut şi rol sunt, ca aşteptări, perfect
simetrice, ele sunt privite ca interşanjabile, iar în literatura de specialitate, deoarece
rolul este mai aproape de comportamentul concret s-a împământenit expresia de
“aşteptări de rol”.

8
În diferite culturi şi în etape istorice diferite, aşteptările de rol se concretizează
nu numai prin conţinuturi deosebite, ci şi prin cât de clar sau de vag sunt definite ele.
Rolul de „mamă bună” are un conţinut sensibil diferit la anumite culturi exotice din
Africa, faţă de, de exemplu, cultura din vestul Europei. Mai mult, pentru cultura
modernă occidentală, termenul respectiv este destul de larg. Specificitatea şi claritatea
aşteptărilor sunt mai accentuate, în general, în cazul rolurilor înnăscute, impuse, unde
diferenţele sunt predominant de ordin biologic, mai evidente deci.
Ceea ce indivizii dintr-o anumită cultură se aşteaptă din partea unui bărbat sau
din partea unei femei, de la un tată sau de la o mamă se confundă în mare măsură cu
stereotipiile care circulă în legătură cu aceste aşteptări. Respectivele stereotipii şi
clişee sunt de multe ori afirmaţii false, dar care la nivelul conştiinţei comune circulă cu
valoare de adevăr şi au consecinţe acţionale. În cele mai multe culturi şi societăţi,
stereotipiile de sex sunt foarte pronunţate şi, cu extrem de puţine excepţii, ele sunt în
general pozitive în favoarea bărbatului şi mai puţin pozitive pentru femeie. Astfel, de
obicei, femeile sunt descrise ca fiind mult mai supuse, mai puţin aventuroase, mai
puţin agresive şi competitive, mult mai uşor influenţabile, mult mai emoţionale, mai
mult preocupate de felul cum arată, mai puţin obiective şi mult mai puţin interesate de
ştiinţă. De la bărbaţi se aşteaptă, în schimb, să fie mai independenţi, mai competitivi,
mai controlaţi emoţional, mai raţionali şi mai puţin interesaţi de sentimentele altora.
Cercetările (Baron, Byrne, 2000) nu arată însă diferenţe semnificative între
bărbaţi şi femei în multe dintre trăsăturile de personalitate, cum sunt dependenţa,
ascultarea, înclinaţia de a-i ajuta pe alţii. Diferenţe marcante s-au confirmat
experimental şi prin observaţii sistematice pe linia stereotipiilor în ceea ce priveşte
agresivitatea şi dominanţa la bărbaţi şi tendinţa mai pronunţată de afiliere (grija de
contact cu alte fiinţe umane) la femei. Există, de asemenea, o deosebire pertinentă
între bărbaţi şi femei referitor la locul de control: femeile atribuie o mult mai mare
însemnătate controlului factorilor externi, faţă de cei interni asupra vieţii lor decât
bărbaţii.
Aşteptările de rol creează diferenţe reale între comportamentele bărbaţilor şi ale
femeilor, în special prin socializare. Altfel spus, cele mai multe caracteristici de
personalitate şi acţionale atribuite prin stereotipii nu sunt naturale, biopsihologice, ci
induse prin diverse mecanisme psihosociale. Este vorba de efectele etichetării, legea
previziunilor (profeţiilor) care se autoîndeplinesc. Cercetările lui J. Money şi A. Erhard
(1972) au arătat că hermafrodiţii devin fete sau băieţi în funcţie de sexul (fetiţă sau
9
băiat) care le-a fost desemnat înainte de a împlini 18 luni. Odată ce i-a fost atribuit un
anumit gen (masculin sau feminin) şi a fost crescut în acord cu cerinţele legate de el,
individul a şi devenit, la cote acceptabile, ceea ce a fost „programat” să fie.
Aşteptările şi etichetările ce privesc rolurile de sex au serioase consecinţe,
directe şi indirecte, asupra vieţii de familie. Caracterizată ca fiind mai afectivă, înţele-
gătoare, grijulie, mama - indiferent dacă lucrează sau nu - va trebui să se ocupe în
principal de copii; bărbatul, având „natural” o înclinaţie mult mai pronunţată faţă de
ştiinţă şi cunoaştere, va aloca un timp mai mare cititului, televizorului.
S-a constatat că mariajul tradiţional (în care bărbatul lucrează, iar femeia nu)
face bărbaţii căsătoriţi mai sănătoşi fizic şi mental decât cei necăsătoriţi, în timp ce la
femeie situaţia este inversă. Diferenţele prin stereotipie afectează şi indirect viaţa în
familie, mai ales în ceea ce priveşte puterea într-un cuplu conjugal, aceasta fiind
legată direct de câştigul financiar pe care femeia îl aduce în bugetul familial. Or,
femeile sunt mult mai puţin angajate în câmpul muncii; ele ocupă posturi mult mai
slab plătite decât bărbaţii; la aceleaşi munci efectuate, câştigă mai puţin comparativ
cu bărbaţii.5
Încă din anii ‘40, în psihologia socială americană, se încerca explicarea armoniei
sau a dizarmoniei cuplului conjugal prin magnitudinea diferenţei dintre „la ce s-au
aşteptat” partenerii vizavi de viaţa de familie şi „ceea ce au găsit” în realitate, dintre
rolurile anticipate şi rolurile efective.
Abordarea psihosocială integralistă6 vede în familie un sistem psihosocial
puternic integrat, în care trăsăturile de personalitate ale membrilor sunt într-un feedback
(de regulă pozitiv) de mare intensitate cu realitatea psihosocială a familiei ca întreg.
Adică profilurile de personalitate în care datele biopsihologice (caracteristicile de sex,
vârstă, temperament, trăsături fizico-constituţionale) contează în mare măsură
determină în interacţiunea lor un anumit profil al familiei, iar acesta, la rândul lui,
acţionează continuu asupra personalităţii indivizilor (mai ales asupra celor în formare).
Conceptele fundamentale ale acestei orientări sunt cele de interacţiune, imagine şi
temă familială. Membrii familiei interacţionează perpetuu între ei, dar prin intermediul
imaginilor, al percepţiilor reciproce, al felului în care se definesc unul pe altul. Viaţa de
familie este rezultatul acestei mereu construite-reconstruite realităţi simbolice.

5
Stephan, C., Stephan, W. – Two Social Psychologies, Dorsey Press, Homewood, 1985
6
Hess, B., Handel, G. – Family Worlds, University of Chicago Press, Chicago, 1974
10
De asemenea, în aceeaşi teorie, este subliniată importanţa temelor dominante
ale familiilor, care, înţelese ca o configuraţie de simţăminte, motive, fantezii şi moduri
mai mult sau mai puţin convenţionale de a înţelege lumea, exprimă sintetic
mentalitatea unei familii în legătură cu „cine suntem noi” şi „ce trebuie să facem”.
Temele afectează comportamentele familiei ca întreg, ale membrilor ce o compun, şi
constituie elementele fundamentale ce o individualizează în raport cu mediul social
general şi cu alte familii.
În cadrul abordării psihosociale integraliste putem încadra şi teoria comunicării
în familie care explică, prin pattern-urile de comunicare din familie, unele tulburări
psihice. Conceptul central este aici cel de situaţie de cerinţă dublă contradictorie,
adică modelul de comunicare în care individul primeşte în familie mesaje cu sens
contradictoriu, opus. Acest dublu mesaj poate veni fie de la aceeaşi persoană într-un
interval de timp scurt, fie de la diferite persoane autoritare din familie. Contradicţia este
în numeroase cazuri între comunicarea verbală şi cea nonverbală.
Comunicarea disonantă sistematică din familie, resimţită ca atare de individul în
cauză, în particular de copii şi adolescenţi, conduce la stres psihic, la depresii şi, în
final, la tendinţa de a se sustrage situaţiei presante. Cerinţele contradictorii de
comportamente foarte concrete sau de aşteptări mai abstracte de rol sunt prezente,
după cum afirmă W. Jordan (1972), atât la familiile centrifugale, cât şi la cele
integrative. În situaţiile problematice, unde este prezent un amestec complex de
dificultăţi emoţionale şi sociale, mecanismele psihice fac ca rolul de părinte (în
special cel de mamă) să fie suprasolicitat şi să conducă la o invazie brutală în viaţa
adolescentului din familie.
Astfel, în cazul familiilor integrative, unde legăturile emoţionale dintre membri
sunt foarte puternice, iar contactul (afectiv) cu lumea exterioară este redus, presiunile
asupra copilului (preadolescent sau adolescent) se manifestă tocmai din cauza izolării
respectivei familii şi a obsesiei părinţilor de a păstra cu orice preţ „armonia” familiei şi
intimitatea ei emoţională. La familiile centrifuge, unde relaţiile din cadrul acestora fac
parte dintr-o reţea mai vastă de rudenie sau socială, această dispersie în afară a
afecţiunilor şi comportamentelor membrilor familiei o afectează în special pe mamă.
Ea îşi vede subminat rolul de soţie şi mamă autoritară şi, în loc să-şi asume respectiva
condiţie, proiectează insatisfacţia asupra fiului (de neîmplinire a rolului), trimiţându-1
(involuntar, bineînţeles) în afara vieţii de familie.

11
O altă viziune este abordarea dezvoltării sistemice (Strong, DeVault, Sayad,
1998), unde accentul se transferă pe evoluţia familiei, în particular a dezvoltării
copiilor, care se petrece într-un context interacţionist. Autorii includ aici modele
tranzacţionale, ecologice, contextuale. Principiul de bază comun este că dezvoltarea
are loc în contextul familial mai larg al rudeniei (chiar dacă gospodăria nu cuprinde
decât familia nucleară), unde funcţionează diferite subsisteme, între care interacţiunile
soţ-soţie, părinţi-copii, fraţi-surori sunt cele determinante.
Teoria presiunii de reţea face afirmaţii mai precise cu privire la segregarea
rolurilor în familie. Astfel, T. Parsons (1955) a pus pe seama industrializării şi a
modernizării centrarea rolului bărbatului pe funcţia economico-instrumentală („câştigă
pâinea”), iar cea a femeii pe funcţia emoţional-expresivă.
Pe de altă parte, E. Bott7 susţine că rolurile de soţ şi soţie sunt în strânsă
corelaţie cu faptul că unul sau amândoi soţii au legături cu reţeaua socială (rude,
prieteni, vecini, colegi) extrafamilială şi cu natura acestei legături. Dacă soţii sunt
puternic integraţi în reţea şi dacă, la rândul ei, reţeaua este densă (similarităţile şi
legăturile dintre rude, vecini etc. sunt mari), atunci rolurile celor doi soţi sunt
discriminative şi ierarhizate. Dimpotrivă, cu cât reţeaua este mai densă, dar
integrarea în ea a soţilor mai slabă, rolurile masculine şi feminine sunt mai puţin
segregate şi ierarhizate. Explicaţia este dată de presiunea culturală: cu cât reţeaua
este mai densă, cu atât cerinţele de rol sunt mai omogene şi suportul extrafamilial
pentru un anumit tip de comportament este mai mare. Astfel, dacă unul sau amândoi
soţii au diverse resurse şi roluri de activităţi în afara familiei, atunci discriminările de
rol se pot menţine. În mediul urban, unde, de obicei, reţeaua este mai laxă, rolurile au
devenit şi ele mai puţin discriminative.
La explicaţia presiunii reţelei în tipurile de roluri există şi alte alternative. Una
dintre ele este aceea că atât densitatea reţelei, cât şi rolurile sunt determinate de un
al treilea factor, cum ar fi angajarea femeii în activităţi extracasnice.
Abordarea microeconomică a rolurilor din familie pune accent deosebit pe
importanţa aspectelor economice ale grupului domestic (avere, venituri etc) şi încearcă să
descrie şi să explice aşteptările şi comportamentele de rol cu ajutorul unor variabile
economice mai ales, după modelul comportamentului microeconomic, în termenii
maximizării beneficiului (fie el material sau psihospiritual). În acest context,
segregarea de roluri este în funcţie de diferenţa de investiţie de capital dintre cei doi
7
Bott, E. – Family and Social Network, Tavistock, Londra, 1971
12
soţi în capitalul marital. La rândul lui, capitalul personal investit depinde de o serie de
variabile, cum ar fi averea prealabilă, salariul şi alte venituri, şcolaritatea.
B. Lemennicier8 a construit un tablou al comportamentelor de rol în familie în
care a introdus două variabile economice şi mai multe variabile sociodemografice:
vârsta, numărul de copii, mărimea localităţii, frecvenţa certurilor, presiunea familială şi
socială a reţelei. Cele două variabile economice au fost: raportul costurilor de
oportunitate (salariul soţului supra salariului potenţial al soţiei) şi raportul de dotare în
capital uman (numărul de ani de şcolaritate ai soţului supra numărul de ani de
şcolaritate ai soţiei). Calculând contribuţia fiecărei variabile la timpul alocat treburilor
profesionale şi celor casnice, autorul descoperă că variabilele de natură economică
evidenţiază foarte bine diferenţierile de roluri conjugale şi stabilitatea maritală.
Se pot face şi observaţii pe marginea acestui model. Segalen (1987) formula o
serie de întrebări între care: „Cum se construieşte un indice reprezentativ al „certurilor”
din familie?”; „Este posibil să se măsoare insatisfacţia şi instabilitatea maritală doar
prin indicele „ceartă”?”; „Este îndreptăţită opunerea sarcinilor domestice celor
profesionale?”.
Paradigma costuri-beneficii şi a schimbului social ce are loc în spiritul ei
serveşte ca bază pentru noi nuanţări în înţelegerea rolurilor şi a comportamentele
maritale. Astfel, Kellerhals9 ataşează dimensiunii economice una culturală în
înţelegerea strategiilor de roluri: o normă considerată cultural dezirabilă este
menţinerea unei distanţe economice între soţ şi soţie.
Teoria echităţii aplicată la rolurile conjugale se întemeiază pe ideea că aşa cum
căsătoria este o „afacere”, căsnicia este o continuă „negociere de roluri”, iar
structurarea şi dinamica de roluri se face după principiul echităţii. Astfel, cei doi
parteneri îşi ajustează conduitele şi aşteptările potrivit felului în care văd schimbul de
bunuri şi activităţi ca fiind echitabil sau nu. Chiar dacă nu la modul riguros cantitativ,
membrii familiei, estimează raportul dintre „ce primesc eu în derularea vieţii de familie”
şi „ce dau”. Dacă acest raport este egal sau foarte apropiat ca mărime cu cel dintre
„ce primeşte celălalt” şi „ce dă”, situaţia este considerată echitabilă. În momentul în
care unul din membrii familiei apreciază că nu există egalitate între raporturile
respective, ei vor adopta diverse strategii pentru a rezolva inegalitatea. Soluţiile sunt
comportamentale, atunci când individul în cauză modifică ceva în acţiunile lui faţă de

8
Lemennicier, B. – Le marché du marriage et de la familie, PUF, Paris, 1988
9
Kellerhals, J. – „Les types d’interaction dans la familie”, în L’année sociologique, 37, 1987
13
celălalt în vederea restabilirii egalităţii, sau psihologice, adică modificarea prin diferite
tactici justificative a percepţiei mărimii elementelor din ecuaţie. În primul caz, se
transformă ceva efectiv în comportament, în al doilea, doar pe plan mental.
Prezenţa tot mai pregnantă a femeilor pe piaţa de muncă a dus la schimbări
dramatice în viaţa de familie. Sarcina şi îngrijirea copilului se află în evident conflict
cu munca în afara gospodăriei. În consecinţă, puţine femei au în prezent mai mult de
doi copii, tot mai multe au doar unul, iar unele, nici unul. În vreme ce bărbaţii au
început să fie mai dornici să participe la treburile casei, femeile continuă de fapt să
presteze marea majoritate a serviciilor domestice, cum ar fi gătitul sau îngrijirea
copiilor şi a casei. Acum, o femeie căsătorită nu munceşte doar pentru propria ei
satisfacţie, ci şi pentru a menţine standardul de viaţă al cuplului într-o societate în
care locuinţele sunt scumpe şi standardul de confort cere achiziţionarea unui număr
sporit de bunuri de consum.
Este greu să se surprindă prin cercetări pe bază de anchete şi sondaje
comportamentul efectiv al bărbaţilor şi femeilor în spaţiul domestic şi în ceea ce
priveşte participarea la treburile casnice, fiindcă ceea ce se obţine de fapt sunt
declaraţiile subiecţilor.
S-a constatat că în materie de participare la treburile gospodăreşti, femeile din
spaţiul nord-american, deşi pe ansamblu sunt înclinate mai mult decât bărbaţii pentru
egalitate, la modul concret practică prioritar principiul echităţii. Întrucât multe femei nu
lucrează cu normă întreagă, pe când soţul da, consideră că munca în gospodărie
trebuie să reflecte acest lucru; alte femei sunt de părere că dacă soţul câştigă mult
mai bine, e firesc ca el să participe mai puţin la treburile gospodăreşti. Sunt destule
femei şi în SUA care aprobă diviziunea tradiţională de roluri casnice. Aceasta
caracterizează femeile din rândul muncitorimii, pe când cele din clasa de mijloc sunt
foarte sensibile la echitatea de tip modern.
În raportul muncă salarială-activitate domestică intervin alte câteva aspecte
importante: este necesar de luat în calcul consecinţele pe care le are munca asupra
altor dimensiuni ale vieţii, cum afectează şi viaţa de familie. Intenţionat sau nu, sunt
aduse acasă bucuriile şi necazurile de la locul de muncă, influenţând relaţiile conjugale
şi raporturile cu copiii. Bărbaţii vin cu stresuri legate de grija de a avansa şi de a
câştiga mai mulţi bani, cu responsabilităţile de conducător, în timp ce la femei două
fenomene pot marca semnificativ starea lor de spirit: ponderea mult sporită în
activitate cu disonanţă emoţională şi expunerea la hărţuirea sexuală. Contextul
14
domestic poate compensa aceste stări, dar este şi marcat negativ de ele.
Investigaţiile întreprinse arată că femeile din România nu dezvăluie decât rar familiei,
şi îndeosebi soţului, experienţele de hărţuire la locul de muncă, fiind în joc frica de
gelozie şi de culpabilizare.10

1.3. Violenţa în familie

Violenţa reprezintă un “obstacol major în calea dezvoltării sociale”11. “Se


estimează că una din cinci femei se confruntă cu o anumită formă de violenţă de-a
lungul vieţii, în unele cazuri ea fiind grav rănită sau chiar ucisă.” 12 Până de curând,
majoritatea guvernărilor au considerat violenţa domestică (în particular violenţa
domestică săvârşită de soţ sau de partenerul de viaţă) o problemă socială minoră.
A cerceta domeniul violenţei în lume poate reprezenta o adevărată provocare.
Această situaţie de fapt este cauzată de multitudinea definiţiilor atribuite sintagmei,
dar şi de ambiguitatea conceptului de comportament violent, ambiguitate ce provine
din specificul cultural al fiecărei zone. Uneori, chiar în cadrul aceleiaşi culturi, astfel
de definiţii ori tipologii pot fi neadecvate atunci când sunt aplicate unor diverse
grupuri culturale. În unele limbi nici nu există expresia de “violenţă domestică”.
Violenţa domestică reprezintă o problemă socială majoră şi o violare a
drepturilor omului, iar violenţa provocată de un membru al familiei reprezintă cea mai
comună formă de violenţă. Cea mai mare problemă este însă faptul că o mare parte
dintre victimele acestor abuzuri nu caută ajutor şi nici nu depun plângeri împotriva
agresorilor.
Naţiunile Unite definesc violenţa domestică astfel: “orice act de violenţă care
rezultă din sau care este probabil să rezulte din lezarea fizică, sexuală sau mentală
sau care provoacă suferinţă, inclusiv ameninţări cu privire la astfel de acte,

10
Iluţ, P. – Sociopsihologia şi antropologia familiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, pg. 140
11
Addressing violence against women and achieving the Millennium Development Goals, World Health
Organization, Department of Gender, Women and Health. Family and Community Health, Switzerland, 2005,
pg. 1
12
World Report on Violence and Health, Geneva,World Health Organization, 2002
15
constrângeri sau lipsire de libertate, indiferent că se petrec în public sau în viaţa
privată.”13
În fiecare an, în lume, aproximativ 5000 de femei sunt ucise de către membri
ai familiei în numele onoarei. Traficul de carne vie care implică obligarea femeilor sau
a fetelor la muncă forţată sau la acte de natură sexuală este răspândit în toată lumea
şi de obicei afectează grupurile cele mai vulnerabile. Căsătoriile forţate sau
căsătoriile între minori încalcă flagrant drepturile omului, şi, cu toate acestea, sunt
adesea practicate în state din Asia, Orientul Mijlociu sau Africa. Peste tot în lume,
aproximativ una din cinci femei şi unul din zece bărbaţi spun că au fost supuşi
abuzurilor în timpul copilăriei. Copiii care au fost expuşi la abuzul sexual sunt mai
predispuşi la apariţia altor forme de abuz mai târziu, pe parcursul vieţii.14

1.3.1. Grupuri expuse riscului de violenţă

Deşi factorii de risc pot varia, anumite caracteristici sporesc posibilitatea


apariţiei unor abuzuri la anumite grupuri. Astfel, potenţialii factori de risc pot fi: 15
• la nivel de societate: un risc crescut se întâlneşte în societăţile cu norme
diferenţiate funcţie de gen, în care se manifestă lipsa autonomiei femeii şi
unde există legislaţie limitativă cu privire la divorţ şi la proprietatea de bunuri.
De asemenea, riscul creşte şi din cauza apariţiei unor conflicte sau dezastre.
• la nivel de comunitate: riscul este mai mare cu cât este mai mare inegalitatea
dintre sexe şi lipsa coeziunii sociale sau a resurselor.
• la nivel familial: riscul de violenţă creşte odată cu sporirea conflictelor
conjugale, dominaţia masculină, stresul economic şi slaba funcţionare a
familiei.
• la nivel individual: atribute personale asociate cu un risc mai crescut la
expunerea la violenţă includ: educaţia limitată, vârsta fragedă, statusul socio-
economic inferior, existenţa unui istoric de abuzuri sau de consum de
substanţe interzise, personalitatea partenerului. Printre trăsăturile membrului
familei sau partenerului capabil de violenţă domestică includ: consumul de
alcool şi droguri, nivelul scăzut de educaţie, atitudinea negativă cu privire la

13
http://www.who.int/mediacentre/factsheets/fs239/en/ accesată la data de 21.12.2010
14
Not a minute more: ending violence against women, UNIFEM, 2003, pg. 39 şi urm.
15
http://www.who.int/mediacentre/factsheets/fs239/en/ accesată la data de 21.12.2010
16
femeie, expunerea la violenţă şi abuz împotriva familiei încă de la vârstă
fragedă.

1.3.2. Consecinţe ale expunerii la acte violente

Există o serie întreagă de consecinţe ce decurg direct din actele violente sau
din efectele pe termen lung ale expunerii la violenţă.
Vorbim întâi de leziuni fizice. Abuzurile de natură fizică sau sexuală venite din
partea unui membru al familiei sunt asociate adesea cu leziuni. Violenţa venită din
partea partenerului intim reprezintă cauza principală a leziunilor neletale suferite de
femei în SUA16.
Moartea este cea mai gravă consecinţă cauzată de violenţa domestică. Se pot
include aici: crimele pentru onoare (săvârşite de membri ai familiei din cauze
culturale), suicidul, uciderea pruncilor de sex feminin imediat după naştere ori
moartea provocată de avorturile desfăşurate în condiţii nesigure.
Violenţa domestică poate fi asociată şi cu17 afectarea sănătăţii organelor
reproductive, cu contractarea de infecţii transmise pe cale sexuală, apariţia unor
probleme ginecologice, a unor sarcini nedorite, a avorturilor spontane, a pierderilor
de sarcină sau a greutăţii scăzute a fătului la naştere ori moartea infantilă a copilului.
Abuzul sexual suferit în copilărie este asociat cu rate mai ridicate ale riscului
de natură sexuală precum: contacte sexuale dezvoltate la vârste fragede, existenţa
unor parteneri multiplii, practicarea sexului neprotejat, consumul de substanţe
halucinogene şi expunerea la alte tipuri de victimizare.
Fiecare dintre aceste comportamente expuse mai sus cresc riscul apariţiei
problemelor de sănătate. Astfel, violenţa şi abuzul sporesc riscul de depresie, de
stres post-traumatic, de deficienţe de odihnă, de boli de alimentaţie precum şi de
apariţia altor probleme mentale. Abuzul poate duce şi la apariţia unor probleme de
sănătate fizică, inclusiv apariţia de cefalee cronice, dureri de spate, dureri stomacale,
probleme ale tractului gastro-intestinal, mobilitate scăzută şi, per total, sănătate
şubrezită.

16
Balmori, HB. - Gender and Budgets: Overview Report, Institute of Development Studies, University of
Sussex, 2003, la adresa: http://www.bridge.ids.ac.uk/reports/spanish-budgetsor-doc accesată la data de
21.12.2010
17
Garcia-Moreno, C., Watts, C. - Violence against women: its links with HIV/AIDS prevention. AIDS, 2000,
14:5000-8000
17
Costurile de natură socio-economică ale violenţei domestice sunt enorme şi
au repercursiuni nefavorabile ce se extind către întreaga societate. Femeile ori fetele
abuzate pot suferi de izolare, de incapacitatea de a munci, de expunere la scăderea
salariilor, de lipsă a participaţiei la activităţi de zi cu zi şi de o abilitate limitată de a-şi
purta de grijă sau de a-şi îngriji corespunzător proprii copii.
Violenţa domestică are deci repercursiuni majore pe mai multe planuri. Ea
este săvârşită de către un membru al familiei şi de cele mai multe ori este invizibilă
societăţii deoarece se petrece în spatele uşilor închise. Mai mult decât atât, unele
sisteme juridice şi norme culturale nici nu încadrează violenţa domestică ca faptă
penală, ci mai degrabă ca problemă personală a familiei, parte a vieţii obişnuite.
Violenţa de natură sexuală reprezintă o altă problemă cu consecinţe asupra
sănătăţii fizice şi psihice a victimelor. Cu toate acestea, în multe locuri nu există
servicii disponibile care să încerce rezolvarea situaţiilor de această natură şi care să
ajute victimele. De multe ori, persoanele care depun plângere pentru atacuri de
natură sexuală neglijează examinarea medicală post-factum şi nici nu există instituţii
care să răspundă unor astfel de nevoi.
O evaluare pertinentă este necesară pentru atingerea eficienţei în asigurarea
prevenţiei în cazul violenţei domestice. Intervenţiile care au generat rezultate
promiţătoare includ creşterea nivelului de educaţie şi sporirea oportunităţilor pentru
tineri, îmbunătăţirea respectului de sine şi a tehnicilor de negociere, precum şi
scăderea inegalităţilor de gen existente în societate.
În diverse zone au existat iniţiative în sensul îmbunătăţirii răspunsului
sectorului medical la violenţa sexuală. Printre aceste iniţiative se numără dezvoltarea
de măsuri directoare pentru asigurarea de sprijin victimelor abuzurilor de natură
sexuală şi construirea unor planuri cadru pentru ghidarea politicilor sectoriale din
domeniul sănătăţii. Măsurile întreprinse în acest domeniu sunt concepute astfel încât
să se asigure ajutor de “natură medicală, psihologică şi legală supravieţuitorilor
atacurilor sexuale”18. Cadrul general care doreşte îmbunătăţirea răspunsului venit de
la sectorul de sănătate împotriva violenţei de natură sexuală constă din îndrumări
adresate guvernanţilor în sprijinul dezvoltării unui serviciu specializat comprehensiv,
precis şi de calitate.

18
Protection from Sexual Exploitation and Abuse:
http://ochaonline.un.org/webpage.asp?Site=sexex accesată la data de 21.12.2010
18
Alte acţiuni cu consecinţe pozitive includ: lucrul cu tinerii în sensul informării şi
consilierii pentru reducerea violenţei manifestate în relaţiile adolescentine de cuplu,
înfiinţarea unor programe care ajută copii ce au fost martorii violenţei domestice,
campanii majore de presă, instruirea băieţilor şi a bărbaţilor în sprijinul modificării
atitudinilor referitoare la inegalităţile de gen şi neacceptării violenţei.
Astfel de iniţiative pot micşora consecinţele violenţei.

1.4. Influenţele violenţei domestice asupra copiilor

Relaţiile sănătoase se bazează pe încredere, onestitate şi compromis. Sună


destul de simplu, însă nu se întâmplă mereu aşa. Oamenii implicaţi în relaţiile
sănătoase se respectă reciproc, îşi pot vorbi sincer şi deschis unul altuia şi iau
împreună decizii. Ei îşi ajută partenerul căruia îi respectă independenţa. Prin
contrast, în relaţiile maladive nu există un echilibru. Una dintre persoane încearcă să
o controleze pe cealaltă sau să o manipuleze astfel încât aceasta din urmă să se
comporte într-un anumit mod, foloseşte un limbaj injurios şi maliţios şi recurge şi la
violenţă fizică.
O dispoziţie proastă sau o zi groaznică la serviciu nu sunt argumente pentru
folosirea violenţei domestice. Recurgerea la violenţă nu trebuie iertată chiar dacă
apare doar din când în când. Ceea ce trebuie cunoscut este faptul că violenţa
domestică chiar neregulată se va tranforma într-un tipar de comportament. Multe
persoane nu cunosc faptul că violenţa domestică nu se referă numai la violenţa
fizică. Desigur, ea se poate referi la agresiunea fizică, dar nu se limitează la aceasta.
Nenumărate femei şi nenumăraţi copii sunt supuşi abuzului verbal sau emoţional,
constând din insulte, izolarea de familia extinsă sau de prieteni, intimidări,
ameninţări, denigrări, control asupra fiecărui aspect al vieţii, violenţă sexuală, dar nu
cunosc că sunt de fapt victime ale violenţei domestice.
Printr-un studiu bazat realizat în 48 de state din toată lumea19, s-a constatat că
între 10% şi 69% dintre persoanele care au răspuns chestionarului au fost agresate
fizic de un membru al familiei sau de către partenerul lor de sex masculin la un

19
http://www.who.int/violence_injury_prevention/violence/global_campaign/en/chap4.pdf , accesat la data de
22.12.2010
19
anumit moment al vieţii. Procentajul victimelor care au fost agresate de un membru al
familiei sau un partener în ultimele 12 luni a variat de la 3% printre persoanele din
Australia, Canada şi Statele Unite, la 27% dintre persoanele din Leon, Nicaragua,
38% dintre femeile căsătorite şi copii lor din Republica Koreea şi 52% dintre femeile
palestiniene căsătorite care au dorit să răspundă aflate în Fâşia Gaza şi Orientul
Mijlociu. Pentru majoritatea acestor persoane, agresiunea fizică nu a fost un act
izolat, ci parte a unui comportament abuziv. Studiile au demonstrat că violenţa fizică
din relaţiile intime este de obicei însoţită de abuzul psihologic şi într-o parte din cazuri
de abuzul sexual.
Datele rezultate din aceste sondaje sugerează că violenţa domestică este
principala cauză a morţilor prin omor în rândul femeilor. Studiile din Australia,
Canada, Israel, Africa de Sud şi SUA arată că între 40-70% din femeile ucise au fost
ucise de soţii sau iubiţii lor în contextul unor relaţii abuzive. Factorii culturali şi
accesul la arme influenţează profilul crimelor domestice din diferite state. De
exemplu, în SUA, femeile sunt ucise cu arme de foc. În India, armele sunt rare, dar
morţile cauzate de loviri agresive sau de arsuri cu cherosen sunt foarte răspândite.
Oficiali din India mărturisesc că multe din omorurile femeilor sunt notate în statistici
ca “arsuri accidentale”.
În multe locuri ale lumii noţiuni precum onoarea bărbaţilor şi castitatea
femeilor expun fetele şi femeile la mari riscuri. De exemplu, în zona estică a sudului
Mării Mediteraneene, onoarea unui bărbat este legată de obicei de percepţia
“purităţii” sexuale a femeii. Dacă fata sau femeia este “deflorată”, ori din cauza unui
viol ori din cauza unor raporturi sexuale voluntare în afara căsătoriei, este
considerată o ruşine ce afectează onoarea familiei. În anumite societăţi, singura
modalitate de recâştigare a onoarei familiei este prin uciderea fetei sau a femeii.
Numeroşi experţi au încercat să construiască teorii valabile cu privire la
cauzele violenţei domestice, unii referindu-se la individ sau la cuplu, iar alţii privind la
nivel de societate.
Mediul emoţional al familiei este decisiv în procesul dezvoltării stimei de sine,
necesară construcţiei identitare, a formării conceptului de sine. Respingerea,
izolarea, ignorarea, neglijenţa, ameninţarea, umilirea, ironizarea, suprasolicitarea
sunt expresii ale abuzului emoţional asupra copilului, fie că au loc în public, în
prezenţa unor martori, sau în mediul exclusiv al familiei. Bărbaţii sunt mai frecvent

20
agresori ai copiilor. Copiii raportează mai frecvent victimizarea lor de către taţi, taţi
vitregi sau o rudă de sex masculin.
Părinţii absenţi sau devianţi, lipsa unui climat preponderent ordonat, lipsa
supravegherii, neglijenţa, indiferenţa şi lipsa de implicare afectivă, carenţele de
alocaţie psihologică, toate acestea pot determina comportamente violente, adesea
stabilizate şi structurate, persistente în timp, ca reacţie a copiilor la felul în care
trăiesc şi sunt trataţi.20
Numeroase cercetări arată că, într-un raport copleşitor, violenţa fizică este
asociată cu copilăria, fie ca experienţă personală, fie ca definind raporturile între
părinţi. S-a pus în evidenţă şi faptul că dincolo de diferenţele interindividuale, felul în
care este tratat în copilăria timpurie un individ poate fi definitoriu pentru destinul său.
Agresivitatea unor adulţi are uneori rădăcinile şi în modul în care au fost trataţi de
către părinţi sau în expunerea repetată la scene de violenţă între părinţi.
Analiza cazurilor de abuz şi de neglijenţă parentală a evidenţiat faptul că
violenţa în familie este o cauză a relaţionării inconsistente sau defectuoase între
membrii familiei. Această perspectivă care pune accentul pe interacţiunile din cadrul
familiei acordă importanţă potenţialului parental de agresivitate, devianţei, sănătăţii
mentale, dar şi stilului şi conţinuturile comunicării intrafamiliale. Mai mult, prezenţa
unui climat pozitiv, afectuos în familie contribuie la diminuarea şanselor de exprimare
a criminalităţii infantile, chiar atunci când copiii au tendinţe native către
comportamente violente. Contează deci funcţionalitatea familiei, concretizată în relaţii
afective şi de comunicare adecvate.
Copiii care provin din familii violente vor tinde să reproducă violenţa din familie
, vor transfera violenţa ca firească în relaţiile cu alţii, vor deveni agresori, folosind
violenţa fizică ca modalitate de gestionare a conflictelor şi a divergenţelor. Trebuie
ţinut minte că nu orice victimă devine agresor, dar, totuşi, traumele suferite în
copilărie, au consecinţe de ordin psihologic bine conturate în psihologia dezvoltării.
Proximitatea şi vizibilitatea publică redusă explică de ce familia este factor de
risc a apariţiei violenţei domestice şi de ce vorbim despre prevalenţa criminalităţii în
familie.
Teoriile psihologice au ca fundament violenţa care îşi are originile în
psihopatologia individuală sau în structurile disfuncţionale de personalitate care sunt
deprinse şi conturate în copilăria timpurie. (Dutton şi Golant, 1995)
20
Russell, D.E.H. - The secret trauma: Incest in the lives of girls and women. New York, Basic Books, 1986
21
Conform teoriei de învăţare socială, copiii deprind agresivitatea de la părinţi şi
reproduc aceleaşi comportamente în timpul propriilor relaţii ca adulţi. (O’Leary, 1988)
Teoria interacţiunii de cuplu sugerează că violenţa îşi are esenţa în dinamica
relaţională disfuncţională, iar ca remediu este propusă terapia. (Strauss, Gelles şi
Steinmetz, 1980)
Teoriile structurale pun în relaţie apariţia violenţei cu structurile sociale ca
opuse însuşirilor individuale sau dinamicii familiale. Acestea includ teoriile feministe
şi teoriile de status. Potrivit celor dintâi, inegalitatea de gen şi dominaţia masculină se
află la baza violenţei domestice (Dobash şi Dobash, 1979). Se presupune că violenţa
provine din rolul inferior şi devalorizat al femeii în familie şi societate. Există şi o serie
de studii care susţin astfel de afirmaţii. De exemplu, se pare că abuzul din partea
unui membru al familiei sau din partea partenerului de viaţă apare mai des în
societăţile patriarhale unde valorile culturale, inclusiv moravurile sociale şi credinţele
religioase, dictează dominaţia masculină în relaţiile de cuplu, scuză violenţa şi crează
coduri diferite de conduită pentru femei şi bărbaţi (Sugarman şi Frankel, 1996).
Potrivit teoriilor de status, familia reprezintă un sistem de putere în care
distribuţia resurselor diferă între membri. Cei care sunt ameninţaţi de lipsa de resurse
sau care percep propriul status ca în contradictoriu cu normele sociale se pot folosi
de violenţă ca strategie de compensare pentru lipsa de putere (Campbell, 1992).
Schimbările de status apar de obicei prin migraţie, fiind însoţite de agenţi cauzatori
de stres precum sărăcia, lipsa unui loc de muncă, discriminarea, izolarea, care
afectează noile familii şi care provoacă schimbări de dinamică între bărbaţi şi femei,
crescând vulnerabilitatea femeii şi a copiilor la expunerea la violenţa domestică.
Vârsta fragedă la căsătorie sau factorii de stres de natură socială sunt două
componente majore ale modelelor care explică asocierea dintre expunerea la
violenţa dintre părinţi în copilărie şi consecinţele ei pe termen lung la nivel de
sănătate mentală.
Violenţa domestică, inclusiv expunerea copiilor la aceasta, au fost analizate în
studiile de cercetare americane din ultimele trei decade. Aceste studii confirmau
extinderea consecinţelor unui astfel de comportament la nivel de societate. Încă din
1990 expunerea copiilor la forme ale violenţei domestice a fost considerată abuz
psihologic21. În Franţa, de exemplu, primul studiu referitor la răspândirea violenţei

21
National Center on Child Abuse and Neglect (NCAAN). Study findings: national study of incidence and
severity of child abuse and neglect. Washington, DC: Department of Health, Education, and Welfare, 1996
22
domestice în interiorul familiei a fost organizat în anul 2000, dar violenţa
interparentală nu este recunoscută ca formă de tratament necorespunzător asupra
copiilor, ci numai ca factor de risc. Conform ultimelor descoperiri s-a arătat că
violenţa domestică şi tratamentele rele aplicate minorilor co-există în familii.22
În ciuda opiniilor divergente, din cauza răspândirii experienţelor ce pot fi
clasificate ca expuneri la violenţa domestică, consecinţele acestui tip de violenţă au
fost cercetate în contexte ca terapiile familiale sau în centrele de adăpost pentru
victimele abuzurilor. Astfel de studii23 relevă faptul că acei copii care au fost expuşi la
violenţa dintre părinţi denotă un factor mare de risc în dezvoltarea de comportamente
negative, maladaptive şi sunt mai expuşi la apariţia tulburărilor emoţionale, de
comportament, cognitive sau sociale în timpul copilăriei. Mai mult, o serie de studii 24
au demonstrat şi efectele adverse pe termen lung ale expunerii la violenţa domestică
cu privire la sănătatea mentală şi funcţionarea socială în perioada adultă.25
Violenţa domestică produce, în toate cazurile, rezultate dăunătoare asupra
societăţii însăşi. Are efecte dăunătoare din punct de vedere fizic şi psihic şi produce
consecinţe pe termen lung. Copiii care au fost expuşi, mai ales cei care au fost
expuşi pe termen lung, la aceste comportamente maladive suferă de probleme de
sănătate mentală. Expunerea la violenţă provoacă sporirea riscului de apariţie a
depresiei, tentativelor de suicid, bolilor psihosomatice şi în general tot felul de
afecţiuni psihice. 26
Violenţa dintre partenerii de cuplu a fost descrisă ca într-un cadru integrat,
ecologic în care factorii de natură personală, situaţională şi socio-culturală
interacţionează. Într-un asemenea cadru, traiectoriile de la expunerea la violenţa
dintre părinţi către manifestarea de comportamente ostile în viaţa de adult au fost
cercetate potrivit a două modele conceptuale.27
22
Appel, AE., Holden, GW. - The co-occurrence of spouse and physical child abuse: a review and appraisal. J
Fam Psychol 1998;12:578–99
23
Fantuzzo, J.W., Mohr, W.K. - Prevalence and effects of child exposure to domestic violence. Future Child,
1999; pg. 21–32; Rhodes KV, Levinson W. - Interventions for intimate partner violence against women: clinical
applications, JAMA 2003, pg. 601–605
24
Rossman, B.B.R., Hughes, H.M., Rosenberg, M.S. - Children and interparental violence: the impact of
exposure, New York: Taylor and Francis, 2000
25
Geffner, R., Spurling Igelman, R., Zellner, J., eds. - The effects of intimate partner violence on children. New
York: The Haworth Press, 2003, pg. 11–45
26
Heise, L., Garcia-Moreno, C. – “Violence by intimate partners” în World Report on Violence and Health,
2002, pg. 89-121
27
Heise, L.L. - Violence against women: an integrated, ecological framework . Violence Against Women, 1998,
4, pg. 262–290
23
Unul dintre aceste modele scoate în evidenţă factorii de stres de natură
familială ca declanşatori ce determină parcursul personal de dezvoltare de la violenţa
domestică din copilărie la comportamente psihologice ostile în viaţa de adult. Factorii
de stres de natură familială includ personalitatea părintelui implicat în procesul
violent şi evenimentele de familie strâns legate de apariţia violenţei, precum certurile
sau despărţirile.
Al doilea model scoate în relief factorii sociali de stres, precum sărăcia,
şomajul şi problema locuinţei, ca deteminanţi atât pentru violenţa domestică, cât şi
pentru funcţionarea defectuasă a vieţii de adult. Din punct de vedere psihologic,
caracteristicile individuale precum temperamentul pot contribui ca mediator al
asocierii dintre violenţa dintre părinţi şi sănătatea mentală negativă de mai târziu28.
Vârsta şi sexul au de asemenea efect de moderator şi, cu cât scade vârsta expunerii
la violenţe, cu atât sporesc probelemele în viitor. Expresia acestor probleme diferă
funcţie de gen: fetele se dezvoltă tulburări de introspecţie, iar băieţii de extroverţie.29
S-a descoperit de asemenea că factorii de stres de la nivel familial, precum
relaţiile defectuoase părinte-copil ce au loc înaintea vârstei de 18 ani şi
psihopatologia părinţilor, reprezintă factori mediani în ceea ce priveşte asocierea
dintre expunerea la violenţa domestică şi tentativele de suicid în perioada adultă.
Pentru alte comportamente ostile există o asociere puternică cu violenţa dintre
părinţi, în ciuda corectărilor factorilor de stres familiali şi de natură socială din
copilărie.
Fără îndoială, chiar şi actele de violenţă moderată precum cele actele de
violenţă verbale duc la producerea de consecinţe negative în viaţa de adult. În mod
surprinzător, dacă ne-am aştepta ca evenimentele negative din copilăria timpurie să
aibă loc mult mai frecvent în sânul familiilor care locuiesc în cartiere sărace,
mărginaşe, rezultatele cercetărilor sunt surprinzătoare. Raportul nu este atât de
covârşitor în acest sens. Multe persoane subestimează însă implicaţiile
evenimentelor din copilărie asupra vieţii prezente.
S-a mai stabilit şi că adulţii care au fost martori la violenţa dintre părinţi în
timpul copilăriei au fost victime ale altor experienţe ostile familiale şi sociale şi au
manifestat un risc mai crescut de dezvoltare de comportamente maladaptive ca
28
Danielson, K.K., Moffitt, T.E., Caspi, A. – “Comorbidity between abuse of an adult and DSM-III-R mental
disorders: evidence from an epidemiological study” în Am J Psychiatry, 1998, 155, pg. 131–133
29
Osofsky, J.D. – “The effects of exposure to violence on young children” în Am Psychol, 1995, 50, pg. 782–
788
24
adulţi. Astfel de asocieri pot fi explicate prin ipoteza securităţii emoţionale dezvoltate
de Davies şi Cummings30. Această ipoteză spune că acei copii care au fost expuşi la
conflicte familiale trăiesc, de obicei, ca adulţi, în familii disfuncţionale, în care
simţămintele de ordin fizic sau psihic sunt ameninţate. Insecuritatea emoţională
rezultată de aici, prin coroborare cu factori de stres, poate conduce la constituirea
unor căi de dezvoltare la limita dintre violenţa domestică şi inadaptarea psihosocială
ulterioare.
Numeroase tipuri de experienţe ostile din copilărie, precum divorţul părinţilor,
abuzul sexual, abuzul fizic şi/sau dezavantajele socioeconomice sunt asociate cu un
risc mai crescut la dezvoltarea depresiilor.31
Alte studii32 atestă că violenţa din familie reprezintă factor puternic în
dezvoltarea tulburărilor introspective în adolescenţă. Depresia stabilită în
adolescenţă care îşi are originile în conflictele dintre părinţi duce şi la instaurarea
unor alte probleme psihologice, ca axietatea, consumul de substanţe interzise sau
tulburări de comportament.
De asemenea, violenţa interparentală este asociată şi cu adicţia de alcool şi
cu diverse tulburări de comportament familial în viaţa de adult. Consumul excesiv de
alcool este asociat şi altor probleme de sănătate şi comportament antisocial.
Experienţele traumatice din trecut care apar în familii disfuncţionale pot avea un efect
cumultativ cu adicţia de alcool. Astfel de experienţe pot conduce la tulburări post-
traumatice sau la instalarea de stări anxioase. Copiii proveniţi din părinţi alcoolici şi
violenţi vor manifesta acelaşi tipar comportamental ca adulţi din cauza geneticii sau a
normelor familiale greşite.33
Rezultatele cercetărilor34 mai arată şi legătura dintre expunerea la violenţă în
copilărie şi adoptarea unui comportament deviant, violent şi abuziv în propria familie.
Astfel, violenţa este transmisă între generaţii. Acest ciclu de tratamente defectuase şi

30
Cichetti, D., Cohen, D. J., Davies, P.T., Cummings, E.M. – “Interparental discord, family process, and
developmental psychopathology” în Cichetti, D., Cohen, D.J., eds. - Developmental psychopathology. Vol. 3:
Risk, disorder, and adaptation, 2nd edn, New York: Wiley & Sons, 2006, pg. 86–128
31
Widom, C.S., Dumont, K., Czaja, S.J. - A prospective investigation of major depressive disorder and
comorbidity in abused and neglected children grown up, Arch Gen Psychiatry, 2007, pg. 49–56
32
Fergusson, D.M., Horwood, L.J., Ridder, E.M. - Subthreshold depression in adolescence and mental health
outcomes in adulthood, Arch Gen Psychiatry, 2005, pg. 66
33
Dube, S.R., Anda, R.F., Felitti, V.J. – “Adverse childhood experiences and personal alcohol abuse as an
adult” în Addictive Behav , 2002; 27, pg. 713–725
34
Grych, J.H., Raynor, S.R., Fosco, G.M. - Family processes that shape the impact of interparental conflict on
adolescents, Dev Psychopathol, 2004, pg. 649–665
25
violenţă care se transmit perpetuu au fost explicate de specialişti prin intermediul
paradigmelor cognitive. Conform teoriei învăţării sociale, învăţarea prin observaţie
constituie principalul proces prin care copiii deprind căi maladaptive de raportare la
conflict şi prin care îşi orientează propriile comportamente. Conform teoriei sistemului
familial, disfuncţiile din familie afectează practicile de părinte şi deci reglările de
comportament ale copilului.
O importantă descoperire este că nivelul ridicat de educaţie se comportă ca
zonă tampon împotriva bolilor psihice, ceea ce sugerează rolul important al educaţiei
în reducerea violenţei şi de aici a afecţiunilor psihice. Aceasta implică faptul că un
nivel ridicat de educaţie ajută la dezvoltarea competenţelor privitoare la rezolvarea
situaţiilor cauzatoare de stress. Studiile au arătat că rezultatele academice scăzute
reprezintă unul dintre factorii de risc care prezic apariţia abuzurilor fizice.35 Ceea ce
trebuie menţionat aici este faptul că acei copii expuşi la violenţa domestică sunt, de
obicei, expuşi şi la apariţia unui parcurs academic scăzut, de unde deducem că ne
aflăm într-un cerc vicios.
Expunerea la o disciplină prea strictă în timpul copilăriei şi asistarea la
comportamente violente ale tatălui asupra mamei la vârste fragede sunt factori care
sunt puternic asociaţi cu riscul crescut al slăbirii sănătăţii psihice, al consumului de
alcool şi al apariţiei violenţei domestice.36 Mulţi cercetători au afirmat că alcoolul
operează ca factor situaţional, care creşte probabilitatea apariţiei violenţei prin
reducerea inhibiţiei, întunecarea judecăţii şi diminuarea capacităţii individuale de
interpretare corespunzătoare a faptelor.37
Motivele trecerii la un act violent diferă, mai ales prin felul în care se exprimă.
Aşadar, trăsăturile de personalitate nu determină ele însele în sine comportamentul
violent. Ar fi prea simplu să afirmăm că o anumită trăsătură de personalitate este
aceea răspunzătoare de comportamentul violent. Totuşi, profilul psihologic al
abuzatorului conţine unele trăsături speciale funcţie de anumite tipuri de criminalitate.
Trăsături de personalitate, precum insuficienta dezvoltare sau chiar absenţa
autocontrolului sau accentuata reprezentare a controlului altei persoane, nivelul

35
Moffitt, T. E., Caspi, A. - Findings About Partner Violence From the Dunedin Multi-disciplinary Health and
Development Study, New Zealand,Washington, DC: National Institute of Justice, 1999
36
Black, D. A., Schumacher, J. A., Smith, S. - Partner, Child Abuse Risk Factors Literature Review. National
Network of Family Resiliency, National Network for Health, 1999
37
Flanzer, J. P. – “Alcohol and other drugs are key causal agents of violence” în Current Controversies on
Family Violence (eds R. J.Gelles & D. R. Loseke), Thousand Oaks, CA: Sage, 1993, pg. 171 -181
26
redus sau chiar absenţa empatiei, conflictualitatea şi agresivitatea, intoleranţa la
frustrare, nivelul de inteligenţă şi cel de instrucţie şi educaţie, imaginea de sine
negativă, adicţiile, sunt ingredientele frecvente ale criminopatului.38 În literatura de
specialitate se fac din ce în ce mai dese referiri la aşa numitul tip de controlor, care
poate dezvolta forme de comportament violent mergând până la omucidere. Dintre
toate tipurile şi categoriile de personalităţi care tind către agresiune şi violenţă,
personalitatea psihopată reţine atenţia pentru că indivizii de acest gen sunt aroganţi,
iritativi, vindicativi, ostili, prin însăşi strutura personalităţii, predispuşi să intre în
conflicte.
Cercetătorii au oferit dovezi puternice care atestă efectele negative pe termen
la nivel psihologic asupra persoanelor care îşi amintesc violenţe între părinţii lor.
Aceste persoane au fost diagnosticate ca suferind de depresii, competenţe sociale
scăzute şi nivel mic al respectului de sine.39
Mai mult, persoanele care au fost victime ale abuzurilor fizice, psihice sau
sexuale în copilărie au arătat un risc mai crescut de apariţie a diferitelor tipuri de
deficienţe în funcţionarea fizică sau psihologică.40 Asocierea puternică dintre
asistarea la violenţe ale tatălui asupra mamei şi sănătatea psihică slăbită, la fel ca şi
între expunerea la orice violenţă în copilărie şi sănătatea mintală deficientă la femeia
adultă, asigură dovada incontestabilă a efectelor foarte dăunătoare pe termen lung a
violenţei.
În situaţii de pericol, apar răspunsuri fiziologice, cognitive, emoţionale, sociale
şi comportamentale comune tutoror persoanelor, care se află în pericol sau se
confruntă cu un pericol. Toate aceste răspunsuri sunt adaptative şi urmăresc un scop
precis: supravieţuirea. Totuşi, în timp aceste răpsunsuri devin maladaptative şi, în
cele din urmă, au consecinţe negative. Pericolul prelungit, indiferent dacă este real
sau imaginar, conduce la structurarea unei hiperactivităţi cronice în care creierul şi
corpul sunt solicitate, astfel încât reacţiile de protecţie devin disfuncţionale, în special
dacă aceasta se petrece în copilărie. Astfel, apare o pierdere a controlului intern faţă
de stimulii exteriori. Înfricoşarea cronică produce modificări la nivel cognitiv şi

38
M.Cusson – “Le contrôle sociale du crime” în Encyclopaedia Universalis France, 1984, pg.469-470
39
Silveryn, L., Karyl, J., Waelde, L., - “Retrospective reports of parental abuse: relationships to depression,
trauma and self-esteem among college students” în Journal of Family Violence, 10, 1995, pg. 177 -202
40
McCauley, J., Kern, D. E., Kolodner, K. – “The `battering syndrome': prevalence and clinical symptoms of
domestic violence in primary care internal medicine practices” în Annals of Internal Medicine, 123, 1995, pg.
737 -746
27
emoţional şi duce la afectarea capacităţii de decizie, diminuarea abilităţii de a
categoriza informaţia. Consecinţele fricii şi ale stresului lasă urme pe termen lung.41
Proximitatea, accesul şi vulnerabilitatea, caracteristice violenţei domestice, şi
natura relaţiilor interpersonale în contextul violenţei fac din victimizarea domestică o
realitate extrem de complexă şi consecinţe îndelungate, iar persoana are un
comportament “organizat în jurul traumei”, în care trauma devine “principiu
organizator al gândirii, emoţiilor, comportamentului şi semnificaţiilor”.42
Conform “teoriei activităţii de rutină”, Finkelhor afirmă că bărbatul agresează
pentru că partenera lui, legală sau consensuală, este disponibilă spaţial, agresiunea
este mai facilă în mediul privat şi pentru că îi este “mai uşor” să recurgă la violenţă
decât să negocieze sau comunice stresul şi tensiunile din cadrul relaţiei. În plus, în
asemenea condiţii, şansa de a fi raportat poliţiei este redusă.43
Toate studiile pe această temă demonstrează răul ce poate decurge din
violenţa domestică şi trag semnalul de alarmă privitor la repercursiunile grave ce se
manifestă în viaţa adultă a copilului care a fost expus la mediul violent şi abuziv.
Ce este foarte grav este faptul că în multe ţări în curs de dezvoltare, locuitorii
sunt de obicei de acord cu ideea că bărbaţii au dreptul de a-şi disciplina soţia şi
copiii, şi, la nevoie, de a folosi forţa în acest scop. În Egipt, de exemplu, peste 80%
din femeile din zona rurală declară că bătăile sunt justificate în anumite
circumstanţe.44 Aceste societăţi de obicei disting între motive juste şi injuste pentru
abuz şi între niveluri acceptabile sau inacceptabile ale violenţei. Astfel, anumiţi
indivizi, de obicei soţii sau membrii mai în vârstă ai familiei, de obicei bărbaţi, au
dreptul de a pedepsi fizic o fata sau o femeie din familia lor, în anumite limite, pentru
anumite greşeli. Numai dacă bărbatul depăşeşte aceste limite, adică dacă devine
prea violent pentru greşeala respectivă, apare intervenţia celorlalţi.45
În aceste societăţi tradiţionale şi în familia clasică din interiorul lor, autoritatea
bărbatului şi a tatălui este de la sine înţeleasă, nevasta şi copiii reprezentând un gen
de bunuri pe care bărbatul le administra şi admonesta fără protecţia comunităţii, ea
intervenind doar în circumstanţe extreme.
41
Maeve, K.M. – “Speaking unavoidable truth: Understanding earlychildhood sexual and physical violence
among women in prison” în Issues in Mental Health Nursing, nr. 21, 2000, pg.475
42
Maeve, K.M. – Art.cit., pg.475
43
Finkelhor, D. - Child sexual abuse, New York, The Free Press, 1984
44
El-Zanaty, F. – “Egypt demographic and health survey 1995” în Calverton, MD, Macro International, 1996
45
Heise, L. – “Violence against women: an integrated ecological framework” în Violence Against Women, 4,
1998, pg. 262–290
28
Violenţa familială este de obicei un răspuns dat la anumite condiţii care includ
sărăcia, lipsa de putere sociopolitică, promovarea în mass-media a violenţei
domestice, ideologia dominaţiei şi a agresivităţii masculine etc. Toţi aceşti factori
contează foarte mult, dar variabilele psihologice „de blamare” nu trebuie neglijate
pentru că situaţiile cotidiene arată că la aproximativ aceleaşi condiţii sociale, oamenii
se comportă diferit şi în privinţa violenţei.
Au fost enumeraţi ca factori principali ai iniţierii violenţei tulburările psihice şi
emoţionale, personalitatea dizarmonică, consumul de alcool şi droguri. Nu e vorba
neapărat de boli mentale, ci de un potenţial psihoemoţional favorabil agresivităţii, ce
ţine de combinaţia dintre datele biogenetice, socializarea emoţională defectuoasă şi
experienţele traumatice de viaţă. La abuzul sexual faţă de copii se invocă neputinţa de
expresivitate normală a masculinităţii, constatându-se că mulţi dintre bărbaţii înclinaţi
spre pedofilie şi incest sunt timizi şi stângaci în relaţiile cu adulţii.
Se prezumă că indivizii recurg la violenţă atunci când, dorind autoritatea şi
dominanţa, nu au resurse oficiale (situaţie materială, prestigiu social) pentru a le obţine
sau păstra. Un tată care vrea să-şi impună cu orice preţ dominanţa în familie, dar este
şomer sau are o slujbă de mic prestigiu şi salariu, nu are şcoală şi nici înalte abilităţi
intelectuale şi comunicaţionale va recurge la violenţă. Inegalitatea de putere, bărbaţii
având mai multă forţă fizică, adesea şi economică faţă de soţii şi de copii, caracterul
privat al familiei, toate acestea determină reţinerea din partea celor agresaţi să ceară
ajutor din afară şi stânjeneala celor din exterior de a interveni. Imaginea „bărbatului
adevărat” contribuie la sporirea violenţei domestice în sensul că, în multe subculturi,
masculii violenţi sunt apreciaţi şi aplaudaţi fiindcă reuşesc să-şi impună autoritatea.
Femeile sunt victime ale agresivităţii bărbaţilor, mai mult decât copiii, în toate
mediile sociale şi la toate rasele şi etniile. Dar nu în aceeaşi proporţie şi cu aceeaşi
intensitate. La familiile cu un status socioeconomic scăzut, bătăile sunt mai frecvente şi
mai severe, iar între condiţia socioeconomică, rasă şi etnie există o corelaţie destul de
strânsă. Astfel încât, dezavantajate apar în SUA femeile afro-americane şi hispanice,
iar la noi, cele din comunităţile de rromi. În asemenea familii, şi certurile sunt mai grave,
fiind determinate de consumul de alcool şi droguri, de lipsa de bani, de inegalitatea
flagrantă în efectuarea treburilor gospodăreşti, de gelozie. Aceste caracteristici sunt
atât de interdependente, încât formează un sindrom al incapacităţii de convieţuire
normală care duce, în marea majoritate a cazurilor, la disoluţia familială.

29
În acest spirit, violenţa familială poate fi considerată o cauză directă a divorţului,
dar şi o variabilă intermediară, în sensul că ea cumulează efectele unor factori sociali şi
psihologici (situaţie materială precară, incompatibilitate de statut educaţional, consum
de alcool, lipsă de afectivitate, mentalitate de dominanţă etc), fiind rezultatul unor
grave neînţelegeri pe care le întreţine şi le amplifică căci majoritatea femeilor nu
raportează în niciun fel actele de agresiune.
În plus, copilul care nu se potriveşte cu aşteptările părinţilor (este neascultător,
are dizabilităţi emoţionale ori comportamentale de dezvoltare) şi familia supusă unor
presiuni economice şi sociale care nu are susţinerea comunităţii (îngrijirea copiilor,
asistenţă socială şi medicală, ajutor material) măresc extrem de mult riscul de violenţă
între soţi şi abuzul faţă de copii.
Conlucrând, toţi aceşti factori expuşi de-a lungul capitolului împing la violenţă
familială, însă factorul cel mai important cauzator de violenţă domestică este faptul că
adulţii şi precumpănitor copiii învaţă să fie agresivii din societate în general, din
mediul familial încărcat de violenţă, în particular.
În multe state se manifestă o implicare foarte scăzută a organelor în drept, în
speţă poliţia şi procuratura, explicabilă prin faptul că, tradiţional, violenţa domestică
este considerată o chestiune de privtată, suportată şi rezolvată de membrii familiei. De
foarte multe ori, soţiile deşi doresc ajutor, atunci când e vorba de arestare sau
condamnare îşi retrag plângerile, astfel încât poliţiştii şi procurorii ajung la concluzia că
e o pierdere de vreme să intervină. Mai mult, uneori, ofiţerii de poliţie se confruntă cu
acte de agresivitate din partea celor ce înainte se băteau între ei. Autorităţile merg şi
pe ideea că arestarea soţului şi trimiterea lui la închisoare provoacă rău tot familiei,
lipsind-o de cel ce aduce bani în casă, iar poliţiştii fiind de regulă bărbaţi, deliberat
sau nu, au tendinţa de a fraterniza cu soţul agresor.
Soţii agresează, cu intensităţi şi frecvenţe diferite, unii cu totul circumstanţial,
dând o palmă, după care regretă şi îşi cer iertare în genunchi, iar alţii cu sadism şi
repetat. În societăţile tradiţionale, de dragul copiilor şi de gura lumii, multe femei
rabdă supliciile la care sunt supuse „până nu mai pot suporta” şi abia văzându-se în
această situaţie şi spunându-li-se şi din exterior că le este ameninţată viaţa, iar copiii
vor suferi mai mult, decid să se despartă.
Se cunosc efectele benefice ale sprijinului social. Sănătatea psihică a
victimelor care au mărturisit că se bucură de un sprijin social puternic este net
superioară celei specifice victimelor care nu beneficiază de acest tip de ajutor. Coker
30
şi colaboratorii săi au descoperit că un nivel superior de sprijin emoţional poate
modifica efectul negativ al violenţei domestice asupra sănătăţii victimei şi au sugerat
că intervenţiile pentru creşterea ajutorului emoţional şi social acordat victimelor
violenţei pot reduce repercursiunile şi mai ales cele de lungă durată asupra sănătăţii
fizice şi psihice.46
Din studiul situaţiei infracţiunilor săvârşite în România anului 200247 rezultă că
majoritatea faptelor comise între membrii familiei le constituie cele de omor, tentativa
de omor, loviri cauzatoare de moarte, pruncucidere, vătămare corporală gravă,
vătămare corporală, viol, act sexual cu un minor, perversiune sexuală, corupţie
sexuală, incest, tâlhărie, abandon de familie, rele tratamente aplicate minorului şi
punerea în primejdie a unei persoane în neputinţa de a se îngriji.
Astfel, din totalul de 26.890 asemenea infracţiuni, în 2.115 autorii şi victimele
au fost soţi sau rude apropiate, reprezentând un procent de 7,86%. La cele 2.115
infracţiuni intrafamiliale au fost victime 2.182 persoane, respectiv:
• minori - 852 (39,04%) din care:
 cu vârsta între 0-14 ani - 570;
 cu vârsta între 14-17 ani - 282;
• majori – 1.330 (60,95%), din care:
 femei - 943;
 bărbaţi - 387.
Mai mulţi minori care au fost victime ale infracţiunilor intrafamiliale au avut
Direcţiile Generale ale Poliţiei din: Bucureşti - 186, Brăila - 182, Bacău - 56, Bihor -
51, Mehedinţi - 56, Mureş - 37, Cluj - 31, iar majori victime au avut Direcţiile
Generale ale Poliţiei din: Bucureşti - 96 (77 femei + 19 bărbaţi), Bistriţa – Năsăud -
332 (330 femei şi 2 bărbaţi), Bacău - 295 (259 + 36), Dolj - 76 (54 + 22).
De remarcat că ponderea infracţiunilor comise cu violenţă în familie o deţin
abandonul de familie (art. 305 C. pen. numai lit. „a” - părăsirea, alungarea sau
lăsarea fără ajutor, prin expunerea la suferinţe fizice sau morale) şi vătămările
corporale, respectiv 1.029 (48,65%) şi 525 (24,82 %) fapte, iar împreună reprezintă
73,47% (1.554).

46
Coker, A. L., Watkins, K.W., Smith, P. H. – “Social support reduces the impact of partner violence on health:
application of structural equation models” în Preventive Medicine, 37, 2003, pg. 259 -267
47
Documentarul “Dinamica violenţei intrafamiliale în anul 2002”
31
Important de menţionat este faptul că dintre infracţiunile intrafamiliale, 770 au
fost comise spontan (36,40%), din cauza unor discuţii conflictuale privind situaţia
financiară şi materială precară, lipsa unui loc de muncă, moşteniri (30 cazuri - 1,41%)
sau împărţirea unor terenuri agricole (49 cazuri - 2,31%), nemulţumirea că un
membru al familiei nu s-a conformat la anumite solicitări sau a încălcat o anumită
cerinţă (894 cazuri - 42,26%), etc. În 372 de asemenea cazuri, ce reprezintă 17,58%,
mobilul este constituit de gelozie (196) şi răzbunare (176), dar ale căror consecinţe -
în majoritatea cazurilor - au fost foarte grave.
Ca şi în România, în Marea Britanie incidentele au loc „în spatele uşilor
închise”. Ceea ce se cunoaşte reprezintă numai vârful icebergului, dintr-un fenomen
greu de stăpânit. Statistica Marii Britanii arată că la nivelul anului 1991 au avut loc -
în Anglia şi Wales - 530.000 de incidente din domeniul violenţei domestice. Doar
25% dintre agresiunile raportate au fost către Poliţie şi se consideră că, de fapt,
acestora le sunt raportate numai 5% din totalul agresiunilor. Marea Britanie are
totuşi în vigoare legislaţie specială privind violenţa domestică, începând cu anul
1984. Aici, Poliţia percepe violenţa ca fiind o problemă socială şi nu o crimă.
Pe de altă parte, violenţa domestică este privită, în unele state din SUA, ca o
crimă majoră împotriva societăţii, ce nu poate fi tolerată. Se consideră că victimelor
violenţelor domestice trebuie să li se acorde maximă protecţie legală. Copiii abuzaţi
de părinţi comit de 6 ori mai multe sinucideri şi abuzează de 5 ori mai mult de alcool
decât cei neabuzaţi. Printr-un ordin general adoptat în 1995, în SUA s-a înfiinţat un
departament în scopul de a întări aspectele legale de protejare a victimelor şi de
acuzare a suspecţilor, acolo unde există suficiente elemente care să indice
prezenţa unei atare crime.

32
33