Extremitatea cefalică reprezintă sediul de dezvoltare somato-psihică programată,

asigurînd constantele de creştere (homeoreza), de temperatură (homeotermia)

sau de mediu intern (homeostazia).

În aparatul dento-maxilar întîlnim variate programe de dezvoltare stabilite

genetic în limitele unei variabilităţi normale legate de vîrstă, sex, tip rasial sau
regional. Astfel nu există practic boli gnetice fără manifestări buco-dento-
maxilo-faciale. Extremitatea cefalică cu trecut filogenetic atît de vechi şi atît de
complex, avînd la bază cele 3 straturi embrionare : ectoderm, endoderm şi
mezodermul; zona sensorială cea mai evoluată, centrul administrativ, ce
coordonează adaptarea omului la mediul înconjurător.

Cînd apar abateri de la programul de creştere, dincolo de limitele de dezvoltare

normală, considerăm ca avem de afacere cu anomalii dento-maxilare; cînd
reacţia de apărare a ţesuturilor aparatului este ineficace la factorii nocivi externi
sau interni, apar afecţiuni de genul cariei, hipoplaziei sau parodontopatiilor
apărute în procente diferite în bolile genetice.

În cadrul acestei concepţii, ce integrează omul în mediul înconjurător, bolile

genetice apar ca programe neadaptate la condiţiile de viaţă la care s-a adaptat în
cursul filogenezei majoritatea grupului populaţional.

Este surprinzător că formele evolutive umane cu cel mai perfect aparat dento-
maxilar, cu cea mai armonioasă plasare a dinţilor pe arcade, cu cele mai
echilibrate mişcări mandibulare, Homo Neanderthalensis, dispare din Europa şi
zona mediteraniană, fiind înlocuit de Cro Magnon, la care apare primele
manifestări ale disarmoniei dento-maxilare.

A doua categorie de afecţiuni dento-maxilo-faciale genetice (cromozomiale) se

referă la manifestările bucale din cadrul anomaliilor autosomiale şi gonosomiale

(sindroamele : Down, Edward, Crouzon, Pierre-Marie; boala lui Marfan, etc.)