Sunteți pe pagina 1din 285

Dan Lupaşcu

Ioana Pădurariu

DREPTUL FAMILIEI
- suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”


BUCUREŞTI

2019
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.

Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului/autorilor; designul, machetarea şi


transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.
UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Dan Lupaşcu, Ioana Pădurariu

Dreptul familiei
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti


Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro

ISBN: 978-606-751-743-9
Cuprins

Introducere

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Noţiunea, autonomia şi izvoarele dreptului familiei
IV. Uniunea consensuală (concubinajul)
V. Logodna
VI. Rezumat
VII. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
VIII. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 2. CĂSĂTORIA. ÎNCHEIERE. EFECTE

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Noţiunea, scopul, natura juridică şi caracterele căsătoriei
IV. Încheierea căsătoriei
V. Formalităţile ulterioare încheierii căsătoriei
VI. Efectele căsătoriei
VII. Rezumat
VIII. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
IX. Temă de control
X. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 3. CĂSĂTORIA. NULITATE.


ÎNCETARE. DESFACERE

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Nulitatea căsătoriei
IV. Încetarea căsătoriei

5
V. Desfacerea căsătoriei
VI. Rezumat
VII. Test de autoevaluare a cunoștințelor
VIII. Temă de control
IX. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 4. RUDENIA

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Aspecte generale privind rudenia
IV. Filiaţia
V. Rezumat
VI. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
VII. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 5. SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Situaţia legală a copilului
IV. Rezumat
V. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
VI. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 6. ADOPŢIA

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Adopţia
IV. Rezumat
V. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
VI. Bibliografie

6
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 7. ASPECTE GENERALE PRIVIND
OCROTIREA MINORULUI

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Ocrotirea minorului. Aspecte generale
IV. Rezumat
V. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
VI. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 8. EXERCITAREA AUTORITĂȚII


PĂRINTEȘTI

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Exercitarea autorității părintești
IV. Rezumat
V. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
VI. Bibliografie

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 9. PROTECȚIA ALTERNATIVĂ A


COPILULUI

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Protecția alternativă a copilului
IV. Rezumat
V. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
VI. Bibliografie

7
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 10. OBLIGAȚIA LEGALĂ DE
ÎNTREȚINERE

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Obligaţia legală de întreţinere
IV. Rezumat
V. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
VI. Bibliografie

8
Introducere

Suportul de curs reprezintă o sinteză a conţinutului cursului Dreptul


familiei. El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi
constituie materialul minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea
cunoştinţelor la această disciplină.
Pentru aprofundarea noţiunilor specifice recomandăm şi consultarea
cursului Dreptul familiei, ediţia a III-a, publicat la Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2017, autori Dan Lupaşcu şi Cristiana Mihaela Crăciunescu.
Suportul de curs este structurat conform standardelor şi procedurilor de uz
larg în învăţământul universitar naţional şi internaţional, care se adresează
învăţării individuale, pe baze interactive. Parcurgerea suportului de curs, pe baza
prezentelor instrucţiuni, asigură reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea
fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor
probleme specializate.
Suportul de curs este structurat într-un singur modul, iar modulul este
structurat, la rândul lui, pe unităţi de învăţare. Modulul reprezintă o categorie de
probleme distincte din materia disciplinei, care formează un tot unitar din punct
de vedere al specificului cunoştinţelor, al însuşirii unui anumit aspect al
fenomenologiei disciplinei, precum şi din perspectiva timpului necesar parcurgerii
şi însuşirii fondului informaţional respectiv. În acest sens, un modul conţine una
sau mai multe unităţi de învăţare. Unitatea de învăţare reprezintă o parte
omogenă din componenţa modulului, caracterizată de un volum strict limitat de
cunoştinţe, care pot să fie parcurse şi însuşite printr-un efort continuu de
concentrare intelectuală, care se referă la conţinutul de idei al unităţii de învăţare.
Fiecare unitate de învăţare are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor
autoinstruirii, astfel că folosirea suportului de curs se face pe baza unui program
de autoinstruire.
Astfel, recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a
programului de auto-instruire pe baza acestui suport de curs:
1. Unităţile de învăţare se parcurg în ordinea în care sunt prezentate, chiar în
cazul în care studentul apreciază că ar putea „sări” direct la o altă unitate de
învăţare (de exemplu în cazul în care studentul se află la a doua facultate sau în
alte situaţii echivalente). Criteriile şi modalitatea de „înlănţuire” a unităţilor de
învăţare sunt prezentate la fiecare unitate de învăţare şi ele trebuie respectate
întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametri maximali a programului de
autoinstruire.
2. Fiecare unitate de învăţare conţine teste destinate autoevaluării gradului şi
corectitudinii însuşirii cunoştinţelor specifice unităţii de învăţare, înţelegerii

9
fenomenelor şi a proceselor descrise sau prezentate în unitatea de învăţare.
3. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de învăţare este următoarea:
a) se citeşte scopul şi obiectivele unităţii de învăţare;
b) se citesc termenii de referinţă (cuvintele-cheie);
c) se parcurge conţinutul de idei al unităţii de învăţare;
d) se parcurge bibliografia recomandată;
e) se răspunde la întrebările de autocontrol, revăzând, atunci când este
necesar, conţinutul de idei al unităţii de învăţare;
f) se elaborează câte un referat pentru fiecare dintre temele de reflecţie
propuse la unitatea de învăţare;
g) se efectuează testele de autoevaluare după procedura descrisă;
h) se rezolvă exerciţiile, problemele sau studiile de caz propuse pentru
laboratorul sau lucrările practice propuse în unitatea de învăţare.
Pentru creşterea eficienţei utilizării suportului de curs şi fixarea temeinică
a cunoştinţelor dobândite, fiecare unitate de învăţare se încheie cu: întrebări de
autocontrol, teme de reflecţie, teme pentru studii de caz şi teste de autoevaluare.

Obiectivele cursului

Suportul de curs prezentat în rândurile ce urmează se adresează


studenţilor din învăţământul universitar la distanţă, având ca
finalitate explicarea principalelor instituţii ale Dreptului familiei.
Lucrarea este concepută pentru a trata aspectele fundamentale
ale dreptului familiei, astfel încât studenţi să-şi însuşească
noţiunile şi termenii de specialitate.
Cursul de faţă îşi propune:
1. să analizeze instituţiile fundamentale ale dreptului familiei şi
conexiunile existente între ele;
2. să transmită studenţilor informaţiile necesare pentru
interpretarea şi aplicarea în mod corect a reglementărilor din
domeniul dreptului familiei;
3. să transmită studenţilor cunoştinţele necesare înţelegerii
aspectelor specifice Dreptului familiei şi formării unor specialişti
în domeniu;
4. să abordeze instituţiile dreptului familiei în strânsă legătură
cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii
Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi a
altor organe judiciare.

10
Competenţe conferite

Competenţele generale ale prezentului curs sunt (competenţele


generale sunt menţionate în fişa specializării) următoarele:
1. competenţe instrumentale (capacitate de analiză şi sinteză,
capacitate de organizare, capacitate de a decide independent fără
imixtiuni şi influenţe, capacitatea de a soluţiona probleme,
capacitatea de a susţine public un discurs coerent, logic şi retoric,
voinţa de a asigura promovarea şi respectarea legalităţii, cunoştinţe
de bază necesare unei profesii);
2. competenţe interpersonale (capacitatea de lucra în echipă,
abilităţi interpersonale, abilitatea de a lucra într-o echipă
interdisciplinară);
3. competenţe sistemice (capacitatea de a transpune în practică
cunoştinţe dobândite, capacitatea de a învăţa, capacitatea de
adaptare la noi situaţii, capacitatea de a se adapta procesului de
integrare europeană şi de armonizare a legislaţiei, abilităţi de
cercetare, capacitatea de a concepe proiecte şi de a le derula,
preocuparea pentru obţinerea calităţii, cunoaşterea jurisprudenţei
în general şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Curţii
Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în special,
corelarea legislaţiei interne cu legislaţia şi jurisprudenţa din alte
ţări sau cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului,
precum şi cu tratatele şi convenţiile internaţionale, abilitatea de a
lucra permanent, capacitatea de a interpreta legile, voinţa de a
reuşi, creativitate).

Conform fişei disciplinei, competenţele specifice acesteia sunt:

1. Cunoaştere şi înţelegere (cunoaşterea şi utilizarea adecvată a


noţiunilor specifice disciplinei):
- cunoaşterea conceptelor şi principiilor dreptului familiei;
- asigurarea unei gândiri juridice pentru aplicarea normelor
legale;
- cunoaşterea practicii judecătoreşti în materie.

2. Explicare şi interpretare (explicarea şi interpretarea unor idei,


proiecte, procese, precum şi a conţinuturilor teoretice şi practice
ale disciplinei):
- explicarea principiilor dreptului familiei;
- explicarea corelaţiilor dintre normele dreptului familiei şi

11
cele ale altor ramuri de drept;
- analiza interpretărilor date de instanţele judecătoreşti.

3. Instrumental-aplicative (proiectarea, conducerea şi evaluarea


activităţilor practice specifice; utilizarea unor metode, tehnici şi
instrumente de investigare şi de aplicare):
- discutarea soluţiilor instanţelor judecătoreşti;
- analizarea reglementării legale în corelaţie cu
reglementările din celelalte ţări membre ale U.E.;
- analiza evoluţiei reglementării legale.

4. Atitudinale (manifestarea unei atitudini pozitive şi responsabile


faţă de domeniul ştiinţific / cultivarea unui mediu ştiinţific centrat
pe valori şi relaţii democratice / promovarea unui sistem de valori
culturale, morale şi civice / valorificarea optimă şi creativă a
propriului potenţial în activităţile ştiinţifice / implicarea în
dezvoltarea instituţională şi în promovarea inovaţiilor ştiinţifice /
angajarea în relaţii de parteneriat cu alte persoane - instituţii cu
responsabilităţi similare / participarea la propria dezvoltare
profesională):
- dezvoltarea abilităţilor de gândire juridică;
- formarea unei atitudini pozitive faţă de dreptul familiei;
- stimularea interesului pentru perfecţionarea pregătirii.

Resurse şi mijloace de lucru

Parcurgerea unităţilor de învăţare nu necesită existenţa unor


mijloace sau instrumente speciale (laborator, software etc.)
Metoda este cea a studiului individual combinată cu alte metode
folosite cu prilejul activităţilor desfăşurate la întâlnirile tutoriale
(activităţi desfăşurate în grupe de lucru, activităţi desfăşurate în
cooperare etc).
Instrumente utilizate în vederea înţelegerii aspectelor teoretice şi a
rezolvării elementelor de test: legislaţia relevantă din domeniul
dreptului familiei.

Structura cursului

Suportul de curs este structurat într-o singură parte şi se numeşte:


Dreptul Familiei.
Acesta cuprinde 10 unităţi de învăţare, aşezate, de regulă, în

12
conformitate cu succesiunea logică a autorilor în cunoaşterea şi
aprofundarea principalelor instituţii ale dreptului familiei.
Însuşirea temeinică a Dreptului familiei presupune, pe lângă
activităţile didactice programate, un efort consistent din partea
studenţilor în ceea ce priveşte studiul individual pe baza
bibliografiei minime obligatorii recomandate în prezenta lucrare.
De asemenea, fiecare student are obligaţia întocmirii – minimum –
a unui referat, care să aibă ca obiect tratarea unei instituţii sau
teme din cadrul disciplinei. Referatul nu poate avea mai puţin de
10 pagini şi nici mai mult de 25 de pagini şi trebuie să aibă
elemente de originalitate. Depunerea referatului şi transmiterea
rezultatelor către studenţi se vor face potrivit calendarului
disciplinei şi anume, în format electronic, prin intermediul
platformei eLis. Fiecare referat va fi apreciat cu un procent de
10% din nota finală.
Pentru a nu exista încălcări ale legislaţiei drepturilor de autor,
studenţii vor prezenta odată cu lucrarea şi o declaraţie pe proprie
răspundere că nu au adus atingere normelor juridice care
protejează dreptul de autor.

Temele de control sunt următoarele :

Tema de control nr. 1 constă într-un referat cu titlul “Tăgada


paternității“, apreciat cu 10% din nota finală (tema se regăsește la
finalul Unității de învățare nr. 4).

Tema de control nr. 2 constă într-un referat cu titlul “Condițiile


de fond ale adopției“, apreciat cu 10% din nota finală (tema se
regăsește la finalul Unității de învățare nr. 6).

Suportul de curs redat în rândurile următoare trebuie completat


prin studierea bibliografiei obligatorii, specificate la finalul
materiei.

Cerinţe preliminare

Este necesară actualizarea tuturor cunoştinţelor de drept acumulate


pe parcursul studiilor anterioare.
Pentru înţelegerea conceptelor şi a noţiunilor prezentate în acest
curs de dreptul familiei şi pentru a le aplica eficient în practică este
necesară parcurgerea în prealabil a cursurilor de Drept civil –

13
Partea Generală, Persoanele, Drepturile reale şi Teoria generală a
obligaţiilor.

Discipline deservite

Dreptul familiei poate fi considerat ca o continuare a studiului


părţii generale a dreptului civil şi interferează apoi cu dreptul civil
al contractelor şi al succesiunilor, precum şi cu procedura în faţa
instanţelor judecătoreşti.

Durata medie de studiu individual

Timpul necesar parcurgerii unei Unităţi de învăţare este estimat la


minimum 2 ore. Pentru cele 10 unităţi de învăţare (UI), din fiecare
parte a materiei, vor fi alocate 20 de ore de studiu individual (SI).

14
Evaluarea

Aprecierea nivelului de pregătire a studenţilor se realizează


astfel:

1. Evaluarea parţială, prin intermediul unor teme de control,


sub forma de referat, conform calendarului disciplinei, care
valorează 10% per fiecare referat, din nota finală.

2. Evaluarea finală, prin examen la sfârşitul fiecărui semestru.


Examenul este scris, iar notarea se face de la 1 la 10. Stabilirea
notei finale va avea loc în felul următor:

1. Răspunsurile la examen 80%;

2. Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale -

3. Teme de control 20%;

Promovarea examenului presupune obţinerea unei note mai


mari sau egale cu 5, în care trebuie să aibă o pondere de cel puţin
30% nota de la examenul propriu-zis. Studenţii care nu au obţinut
cel puţin nota 3 la examenul propriu-zis nu pot promova examenul
pe baza notării făcute la evaluarea parţială.

Grila de Evaluare:

Grila de evaluare pentru examen cuprinde:

1. 10 întrebări tip grilă;

2. o speţă.

15
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
Cuprins
I. Obiectivele unităţii de învăţare
II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Noţiunea, autonomia şi izvoarele dreptului familiei
IV. Uniunea consensuală (concubinajul)
V. Logodna
VI. Rezumat
VII. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
VIII. Bibliografie

I. Obiectivele unităţii de învăţare


Prezenta unitate de învăţare are drept scop să familiarizeze
studenţii cu noţiunile fundamentale ale dreptului familiei: noţiuni
introductive, definiţii, izvoare, principii generale. De asemenea,
în această primă unitate de învăţare se tratează uniunea liberă şi
logodna.

II. Competenţele unităţii de învăţare


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi fi capabili să:
⇒ definiţi dreptul familiei, ca ramură de drept, şi ştiinţa
dreptului familiei;
⇒ enumeraţi izvoarele dreptului familiei;
⇒ analizaţi principiile generale ale dreptului familiei.

Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este


de 120 minute.

III. NOŢIUNEA, AUTONOMIA


ŞI IZVOARELE DREPTULUI FAMILIEI

Secţiunea 1. Noţiunea dreptului familiei


00:40
Dreptul familiei este ramura de drept ce include ansamblul normelor juridice
care reglementează raporturile personale şi patrimoniale izvorâte din căsătorie,

16
rudenie (firească sau civilă), precum şi raporturile asimilate de lege, sub anumite
aspecte, cu raporturile de familie.

Secţiunea a 2-a. Autonomia dreptului familiei

1. ANALIZA ELEMENTELOR CARE IMPUN AUTONOMIA DREPTULUI


FAMILIEI
1.1. Obiectul de reglementare
Obiectul de reglementare al dreptului familiei îl constituie raporturile de
familie. Aceste raporturi se împart în următoarele categorii:
1. Raporturi de căsătorie
Consolidarea familiei impune reglementarea unor aspecte cu privire la
căsătorie, cum ar fi: încheierea căsătoriei; raporturile personale şi cele
patrimoniale dintre soţi; încetarea, constatarea nulităţii, anularea ori desfacerea
căsătoriei ş.a.
2. Raporturi de rudenie (firească)
În sfera raporturilor de rudenie dreptul familiei reglementează, în primul rând,
raporturile dintre părinţi şi copii. Avem în vedere modul de stabilire a filiaţiei
(faţă de mamă şi faţă de tată), raporturile personale dintre părinţi şi copii, obligaţia
reciprocă de întreţinere, protecţia şi promovarea drepturilor copilului ş.a.
În al doilea rând, în cadrul examinat sunt incluse şi alte raporturi dintre rude
în linie dreaptă (indiferent de grad) şi, respectiv, raporturile dintre rude în linie
colaterală (numai până la un anumit grad).
3. Raporturi de adopţie (rudenie civilă)
Adopţia reprezintă „operaţiunea juridică prin care se creează legătura de
filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi
rudele adoptatorului”.
Efectele adopţiei diferă după cum este vorba de adopţia cu efecte restrânse
sau adopţia cu efecte depline.
În prezent este reglementată doar adopţia cu efecte depline. Adopţiile cu
efecte restrânse, încuviinţate sub imperiul actelor normative aplicabile la vremea
respectivă, au fiinţat alături de adopţiile cu efecte depline până la intrarea în
vigoare a Codului civil.

4. Raporturi asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de


familie
Referitor la această „asimilare”, aparţin dreptului familiei:
a) unele raporturi rezultând din luarea unei măsuri de protecţie specială a
copilului lipsit de ocrotirea părinţilor săi;
b) unele raporturi dintre un soţ şi copilul celuilalt soţ;
c) unele raporturi dintre moştenitorii unei persoane care a fost obligată la

17
întreţinerea unui minor sau care i-a prestat întreţinere fără a avea obligaţia legală
şi minorul îndreptăţit la întreţinere;
d) unele raporturi dintre foştii soţi.
Se impune sublinierea că nu toate raporturile dintre membrii familiei
formează obiectul dreptului familiei, ci numai acelea care se nasc din căsătorie,
rudenie (firească sau civilă) şi cele asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu
acestea.
De pildă, raporturile succesorale dintre membrii familiei nu sunt reglementate
de dreptul familiei, ci de dreptul civil.
Raporturile de familie prezintă aspecte personale nepatrimoniale şi aspecte
patrimoniale.
1.2. Metoda de reglementare
Metoda de reglementare reprezintă mijlocul specific utilizat de legiuitor
pentru a asigura conduita necesară subiectelor raportului juridic.
Specificitatea metodei de reglementare în dreptul familiei rezultă din
următoarele:
1. majoritatea normelor dreptului familiei au caracter imperativ, iar unele
dintre acestea configurează ceea ce se cheamă „statutul legal” al unei persoane (ca
de exemplu: soţ; logodnic; starea civilă ş.a.);
2. relaţiile de ocrotire (autoritatea părintească, tutela minorului, ocrotirea
minorului aflat într-o situaţie specială etc.) sunt reglementate prin metoda
subordonării drepturilor persoanelor care ocrotesc (părinţi, tutore, alte persoane)
interesul superior al copilului;
3. în anumite situaţii normele juridice din această materie reglementează
generic, de principiu, conduita de urmat, revenind celor care aplică legea sarcina
determinării în concret a conţinutului relaţiilor de familie vizate.

1.3. Principiile generale ale dreptului familiei


Principiile generale ale dreptului familiei rezultă din analiza dispoziţiilor care
reglementează relaţiile de familie.
Cunoaşterea lor permite stabilirea soluţiei în acele materii în care legislaţia nu
este suficient de clară sau nu conţine nicio reglementare, precum şi determinarea
măsurii în care dreptul familiei se completează cu dreptul comun (dreptul civil).
Considerăm că sunt principii generale ale dreptului familiei următoarele:
1. principiul ocrotirii căsătoriei şi a familiei;
2. principiul căsătoriei liber consimţite între soţi;
3. principiul egalităţii între soţi;
4. principiul monogamiei;
5. principiul interzicerii căsătoriei dintre persoanele de acelaşi sex;
6. principiul acordării sprijinului reciproc, moral şi material, de către soţi şi

18
ceilalţi membri ai familiei;
7. principiul alegerii regimului matrimonial aplicabil;
8. principiul interesului superior al copilului;
9. principiul protecţiei copiilor şi a tinerilor;
10. principiul egalităţii în drepturi a copiilor;
11. principiul dreptului şi îndatoririi părinţilor de a asigura creşterea şi
educarea copiilor.

1.4. Calitatea subiectelor de drept


Subiecte ale oricărui raport juridic sunt oamenii, care participă fie individual –
în calitate de persoane fizice, fie în mod colectiv – în calitate de persoane juridice.
Ceea ce este specific dreptului familiei din acest punct de vedere este faptul
că, în numeroase situaţii, subiectele trebuie să aibă o anumită calitate (ca de
exemplu: logodnic, soţ, părinte, rudă, adoptat, afin, tutore etc.).
Participarea persoanelor juridice la raporturile de familie este destul de
restrânsă şi rezidă în exercitarea unor atribuţii prevăzute de lege în acest domeniu.

Secţiunea a 3-a. Izvoarele dreptului familiei

1. NOŢIUNEA DE IZVOARE ALE DREPTULUI FAMILIEI, ÎN SENS


FORMAL
Izvoarele dreptului familiei, în sens formal, desemnează forma exterioară pe
care o îmbracă normele juridice în această materie, respectiv sursa în care sunt
formulate.

2. CLASIFICAREA IZVOARELOR DREPTULUI FAMILIEI ÎN FUNCŢIE


DE APARTENENŢĂ
Sub aspectul apartenenţei lor, izvoarele dreptului familiei pot fi împărţite în
izvoare interne şi izvoare internaţionale.
2.1. Izvoarele interne ale dreptului familiei
Majoritatea normelor dreptului familiei se găsesc în Codul civil.
Dispoziţii ale dreptului familiei există şi în alte acte normative, cum ar fi, spre
exemplu: Constituţia României, republicată; Codul de procedură civilă; Legea nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă; Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului ş.a.
2.2. Izvoarele internaţionale ale dreptului familiei
În afara izvoarelor interne menţionate (în parte) mai sus, există şi izvoare
internaţionale, ca de exemplu:

19
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
2. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
3. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale;
4. Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru
căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor;
5. Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate;
6. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale;
7. Convenţia cu privire la drepturile copilului;
8. Protocolul facultativ la Convenţia cu privire la drepturile copilului, referitor
la vânzarea de copii, prostituţia copiilor şi pornografia infantilă;
9. Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara
căsătoriei;
10. Convenţia europeană în materia adopţiei de copii;
11. Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei inter-
naţionale;
12. Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite ş.a.
Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, republicată: „Tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, statul român având
obligaţia de a îndeplini întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din
tratatele la care este parte.
În situaţia existenţei unor neconcordanţe între reglementările internaţionale
privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi
legile interne, se aplică, în mod prioritar, reglementările internaţionale, cu
excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile.

3. SITUAŢIA LACUNELOR LEGISLATIVE


Situaţia lacunelor legislative este soluţionată de art. 1 Cod civil, care, în alin.
(2) prevede: „În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa
acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există
asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului”.

IV. UNIUNEA CONSENSUALĂ (CONCUBINAJUL)

Secţiunea 1. Noţiunea şi condiţiile concubinajului


00:25

1. NOŢIUNEA DE CONCUBINAJ
Concubinajul, denumit şi „căsătorie nelegitimă”, este convieţuirea de fapt sau
menajul în comun dintre un bărbat şi o femeie o perioadă relativ îndelungată de

20
timp, fără ca aceştia să fie căsătoriţi (între ei sau cu alte persoane).

2. CONDIŢIILE CONCUBINAJULUI
Concubinajul trebuie să fie liber consimţit, să nu încalce ordinea publică sau
drepturile altor persoane şi să nu fie fondat pe o cauză ilicită.

Secţiunea a 2-a. Dovada concubinajului


Fiind o situaţie de fapt, concubinajul poate fi dovedit cu orice mijloc de probă
admis de lege.

Secţiunea a 3-a. Efectele concubinajului


Copiii rezultaţi din concubinaj nu beneficiază de prezumţia de paternitate;
după stabilirea paternităţii – în condiţiile legii – ei au acelaşi statut ca şi copiii din
căsătorie.
Tot astfel, copiii rezultaţi din concubinaj se bucură de întreţinerea datorată de
părinţii aflaţi în relaţie de concubinaj, în condiţiile Codului civil.
Concubinii pot adopta împreună un copil, în condiţiile Legii nr. 273/2004.
Bunurile dobândite în timpul concubinajului sunt proprietate comună, pe cote-
părţi, sub rezerva dovedirii.

Secţiunea a 4-a. Situaţia juridică a concubinajului în România


Concubinajul nu este reglementat expres în dreptul nostru, spre deosebire de
alte sisteme de drept. Totodată, legea română nu interzice concubinajul, însă
acestuia nu i se pot aplica dispoziţiile referitoare la căsătorie, indiferent de durata
sa.
Legislaţia noastră a recunoscut totuşi unele efecte juridice concubinajului.
Astfel, de exemplu, potrivit art. 27 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 114/1996,
republicată: „În cazul părăsirii definitive a domiciliului de către titularul
contractului de închiriere sau al decesului acestuia, precum şi în cazul titularului
de contract, nerezident, care, fără a fi detaşat, nu a mai folosit locuinţa mai mult
de 2 ani, fără întrerupere, închirierea continuă, după caz: (...) c) în beneficiul
altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an şi care
au fost înscrise în contractul de închiriere”.
Aşadar, de aceste prevederi pot beneficia şi concubinii.
Tot astfel, potrivit art. 4 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi
combaterea violenţei în familie: „De efectele prezentei legi beneficiază şi
persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre
părinţi şi copil, dovedite pe baza anchetei sociale”.
De asemenea, Codul de procedură civilă prevede, în materia recuzării

21
judecătorilor, că dispoziţiile privitoare la soţ se aplică şi în cazul concubinului.
Există şi alte reglementări în legislaţia noastră care consacră efecte
concubinajului.

V. LOGODNA

00:55
Secţiunea 1. Noţiunea şi natura juridică a logodnei
Definim logodna ca fiind starea juridică facultativă, premergătoare căsătoriei,
izvorâtă din promisiunea reciprocă intervenită, în condiţiile legii, între un bărbat şi
o femeie, de a încheia căsătoria.

Secţiunea a 2-a. Caracterele juridice ale logodnei


Instituţia logodnei prezintă următoarele caractere juridice:

1. logodna este uniune între două persoane;


2. logodna se încheie între un bărbat şi o femeie;
3. logodna este liber consimţită;
4. logodna este consensuală;
5. logodna se încheie până la căsătorie;
6. logodna se întemeiază pe egalitatea în drepturi şi obligaţii a persoanelor
logodite;
7. logodna se încheie în scopul căsătoriei.

Secţiunea a 3-a. Condiţiile de fond pentru încheierea logodnei

1. CONDIŢIILE DE FOND PENTRU ÎNCHEIEREA LOGODNEI


1. Vârsta necesară pentru logodnă
Ca regulă, logodna se poate încheia numai dacă persoanele respective au
împlinit vârsta de 18 ani, sau, după caz, au dobândit capacitatea deplină de
exerciţiu anticipat. Prin urmare, prezintă relevanţă atât majoratul civil, cât şi
dobândirea capacităţii depline de exerciţiu.
Cu titlu de excepţie, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate logodi
cu încuviinţarea părinţilor (din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptivi) sau,
după caz, a tutorelui, a persoanei sau instituţiei care exercită drepturile părinteşti,
numai dacă există „motive temeinice”, pe care legea nu le defineşte.
În caz de divergenţă între părinţi cu privire la încuviinţarea logodnei,

22
hotărăşte instanţa de tutelă, având în vedere interesul superior al copilului.
Dacă unul dintre părinţi este decedat (moarte constatată fizic ori declarată
judecătoreşte) sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa (interdicţie
judecătorească, stare de comă, declararea judecătorească a dispariţiei, alienaţia
mintală sau debilitatea mintală ş.a.) este suficientă încuviinţarea celuilalt părinte.
De asemenea, în situaţia scindării autorităţii părinteşti (în cazuri excepţionale: la
divorţ, la constatarea nulităţii sau la anularea căsătoriei etc.) este suficientă
încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea părintească.
Încuviinţarea logodnei este o componentă a autorităţii părinteşti, fiind, în
esenţă, un act juridic unilateral, revocabil până în momentul încheierii logodnei.
La fel ca şi în cazul căsătoriei minorului, considerăm că atât refuzul abuziv de
încuviinţare a logodnei, cât şi revocarea abuzivă a încuviinţării pot fi cenzurate la
instanţa de judecată, urmându-se calea procedurii contencioase.
Legea nu impune vreo condiţie de formă pentru încuviinţare, situaţie în care
opinăm că aceasta poate fi dată verbal sau în scris.
Ca şi în cazul încheierii căsătoriei, şi logodna poate fi încheiată de minorul
căruia instanţa de tutelă i-a recunoscut capacitatea deplină de exerciţiu anticipat,
după împlinirea vârstei de 16 ani (emancipat în temeiul art. 40 Cod civil), fără a
avea nevoie de încuviinţarea sau autorizarea menţionată.
Nu există vreo limită de vârstă maximă pentru logodnă ori vreo condiţie
privind diferenţa de vârstă dintre logodnici.
2. Diferenţa de sex
Ca şi în cazul căsătoriei, logodna poate fi încheiată numai între un bărbat şi o
femeie. Sexul fiecărei persoane este menţionat în actul de naştere şi, respectiv,
certificatul de naştere.
În cazul persoanelor cu anumite probleme medicale (sex incert, modificări în
planul sexualizării, tulburări psihologice de sexualizare) se poate promova acţiune
în justiţie pentru stabilirea exactă a sexului sau, după caz, pentru schimbarea
sexului.

3. Consimţământul la logodnă
A. Noţiunea de consimţământ de logodnă
Consimţământul la logodnă reprezintă manifestarea de voinţă a celor două
persoane în vederea încheierii logodnei.
B. Condiţiile consimţământului la logodnă
Consimţământul la logodnă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să provină de la o persoană cu discernământ, adică de la o persoană care are
atât capacitate intelectivă, cât şi capacitate volitivă;
b) să fie exprimat personal de către cei ce vor să se logodească, fiind exclusă
încheierea logodnei prin reprezentare;
c) să fie liber, în sensul că nu există nicio piedică în alegerea viitorului

23
logodnic (limitări de castă, rasiale, religioase, juridice ş.a.);
În sens juridic, consimţământul este liber dacă nu există vicii de
consimţământ.
d) să fie deplin, adică neafectat de modalităţi (termen, condiţie, sarcină);
e) să fie exprimat neîndoielnic.
C. Viciile consimţământului de logodnă
La fel ca şi în cazul căsătoriei, consimţământul poate fi viciat prin eroare (care
poate viza doar identitatea fizică a celuilalt logodnic), dol sau violenţă.
4. Inexistenţa stării civile de persoană căsătorită sau de persoană logodită
Cum bigamia este o condiţie de fond negativă pentru încheierea căsătoriei,
aplicabilă în mod corespunzător şi în cazul logodnei, rezultă că persoana
căsătorită nu se poate logodi cu o altă persoană. Tot astfel, dat fiind specificul
proiectului de căsătorie şi fundamentul acestuia, apreciem că persoanele logodite
nu pot încheia o nouă logodnă.
5. Inexistenţa rudeniei fireşti
Este necesar să se distingă între rudenia în linie dreaptă (directă) – caz în care
logodna este interzisă indiferent de grad – şi rudenia în linie colaterală – caz în
care logodna este interzisă doar până la al patrulea grad inclusiv. Pentru motive
temeinice – la fel ca şi în cazul logodnei minorului – rudele în linie colaterală de
gradul al patrulea (adică verii primari) se pot logodi.
6. Inexistenţa rudeniei civile
Logodna este oprită între adoptat şi rudele sale din adopţie, în aceleaşi
condiţii ca şi între rudele fireşti.
Interdicţia se referă atât la cei care au devenit rude prin adopţie, cât şi la cei a
căror rudenie firească a încetat prin efectul adopţiei.
7. Inexistenţa tutelei
Tutorele, din raţiuni de ordin moral, nu se poate logodi cu persoana minoră
aflată sub tutela sa, între aceste persoane existând şi interdicţia de a se căsători.
8. Inexistenţa alienaţiei mintale sau a debilităţii mintale
Alienatul mintal sau debilul mintal nu se pot logodi, indiferent dacă se află
sau nu sub interdicţie judecătorească.

Secţiunea a 4-a. Situaţia formalităţilor pentru încheierea logodnei


Dominată de principiul consensualismului, logodna nu este supusă niciunei
formalităţi. Cu toate acestea, considerăm că nimic nu împiedică părţile să încheie
logodna într-un cadru solemn (de exemplu: în faţa notarului public, la biserică
etc.), consemnându-se în scris promisiunea reciprocă de a se căsători.
Legea nu impune vreo cerinţă privitoare la remiterea unor bunuri (exemplu:
inelul de logodnă ori alte daruri), astfel că inexistenţa acestora nu influenţează
validitatea logodnei.

24
De asemenea, nu se cere ca logodna să fie înregistrată în evidenţele vreunei
instituţii. Evident, în măsura în care logodna s-a încheiat într-un cadru solemn,
autoritatea competentă va înregistra această operaţiune juridică, fără ca aceasta să
constituie o condiţie de formă impusă de lege.

Secţiunea a 5-a. Dovada logodnei


Logodna poate fi dovedită cu orice mijloace de probă admise de lege, cum ar
fi: interogatoriu, martori, prezumţii, înscrisuri etc.

Secţiunea a 6-a. Efectele logodnei


Actul juridic al logodnei generează starea juridică de persoane logodite. De
aici decurg o serie de consecinţe morale, dar şi juridice.
Între cei doi (bărbat şi femeie) se creează o relaţie specială, care trebuie să le
domine conduita în realizarea promisiunii reciproce de a se căsători.
Din împrejurarea că persoana care rupe logodna în mod abuziv sau care, în
mod culpabil, îl determină pe celălalt să rupă logodna este sancţionată din punct
de vedere juridic, putem afirma că între logodnici există o serie de drepturi şi
îndatoriri personale, asemănătoare, în principiu, celor din căsătorie.
Astfel, ca expresie a deplinei egalităţi în drepturi şi obligaţii, logodnicii
hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte proiectata lor căsătorie.
Fără a pune semnul egalităţii între cele două instituţii juridice, dat fiind faptul
că ambele au la bază prietenia şi afecţiunea dintre un bărbat şi o femeie, credem
că nu este exagerat a se susţine existenţa unor obligaţii reciproce (respect,
fidelitate şi sprijin moral).
În afara drepturilor şi obligaţiilor care decurg din însăşi natura logodnei,
suntem de părere că pot să existe şi alte drepturi şi, respectiv, obligaţii corelative,
în raport de conţinutul concret al înţelegerii dintre părţi. Avem în vedere acele
aspecte asupra cărora cei doi pot conveni (în virtutea principiului autonomiei de
voinţă) şi care sunt compatibile cu logodna.
Dacă în trecut logodna presupunea în mod obligatoriu respectarea unui
legământ de castitate până la cununie şi chiar purificarea spirituală a viitorilor soţi,
astăzi ei pot conveni să locuiască şi, eventual, să se gospodărească împreună,
situaţie în care logodna se poate suprapune pe starea de concubinaj.
Dacă din relaţia celor logodiţi s-au născut copii, aceştia sunt din afara
căsătoriei, urmând regimul juridic respectiv.
Logodnicii pot să aleagă regimul matrimonial, însă o astfel de înţelegere va
produce efecte doar din momentul încheierii căsătoriei. Din acest punct de vedere,
pot opta pentru: comunitatea legală, separaţia de bunuri (inclusiv în varianta
participării la achiziţii) sau comunitatea convenţională. Dacă aleg un alt regim
matrimonial decât cel al comunităţii legale, trebuie să se prezinte la notarul public

25
pentru încheierea unei convenţii matrimoniale, care îmbracă forma unui înscris
autentic.
Întrucât logodnicilor nu li se aplică un regim matrimonial, bunurile dobândite
împreună în perioada logodnei sunt supuse regulilor coproprietăţii (proprietatea
comună pe cote-părţi). De menţionat că există chiar o prezumţie relativă de
coproprietate, în cazul bunurilor stăpânite în comun (de orice persoane).
În considerarea logodnei sau pe durata acesteia, în vederea căsătoriei,
logodnicii pot să-şi facă daruri (donaţie, după regulile dreptului comun) ori să
primească daruri de la terţi. Această din urmă variantă poate îmbrăca forma
legatului sau donaţiei, iar natura proprietăţii asupra bunului respectiv se va stabili
în raport de voinţa dispunătorului.
Logodnicii pot conveni să-şi acorde reciproc sprijin material (obligaţia de a
suporta împreună cheltuielile eventualului menaj în comun şi obligaţia de
întreţinere).

Secţiunea a 7-a. Nulitatea logodnei

1. NULITATEA ABSOLUTĂ A LOGODNEI


Logodna este lovită de nulitate absolută în următoarele cazuri:
a) persoanele respective nu aveau vârsta necesară pentru logodnă (avem în
vedere minorii sub 16 ani, care nu se pot logodi în nicio situaţie);
b) logodna s-a încheiat între două persoane de acelaşi sex;
c) consimţământul nu îndeplineşte condiţiile analizate mai sus (cu excepţia
vicierii consimţământului);
d) persoana logodită era căsătorită sau logodită;
e) persoanele între care s-a încheiat logodna sunt rude în linie dreaptă
(indiferent de grad) sau rude în linie colaterală (până la gradul patru inclusiv);
În cazul rudelor în linie colaterală de gradul patru inclusiv, dacă există motive
temeinice, logodna este valabilă.
f) persoana logodită este alienat mintal sau debil mintal.
Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a logodnei este imprescriptibilă şi
poate fi introdusă de orice persoană interesată, inclusiv de către procuror.
În mod excepţional, în cazul nerespectării condiţiei privind vârsta necesară
pentru logodnă, nulitatea se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, persoanele în cauză au devenit majore.

2. NULITATEA RELATIVĂ A LOGODNEI


Logodna este lovită de nulitate relativă în următoarele cazuri:
a) minorul care a împlinit 16 ani s-a logodit fără să aibă încuviinţarea
prevăzută de lege;
b) consimţământul a fost viciat prin eroare, dol sau violenţă;

26
c) la data încheierii logodnei persoana era lipsită vremelnic de discernământ;
d) tutorele s-a logodit cu persoana minoră aflată sub tutela sa.
Acţiunea în anularea logodnei se prescrie în termen de 6 luni, care curge de la
date diferite, după cum urmează:
a) în cazul lipsei încuviinţării pentru logodna minorului, termenul curge de la
data la care cei chemaţi să încuviinţeze logodna au luat cunoştinţă de aceasta;
b) în cazul vicierii consimţământului ori a lipsei vremelnice a
discernământului, termenul curge de la data încetării violenţei sau, după caz, de la
data la care cel interesat a cunoscut eroarea, dolul sau lipsa vremelnică a
discernământului;
c) în cazul tutorelui logodit cu persoana minoră aflată sub tutela sa, termenul
curge de la data încheierii logodnei.
Acţiunea în anulare are caracter personal, putând fi intentată doar de către cel
al cărui interes a fost vătămat, respectiv: persoana (persoanele) sau autoritatea
chemate să încuviinţeze logodna minorului; logodnicul al cărui consimţământ a
fost viciat; persoana lipsită vremelnic de discernământ; minorul aflat sub tutelă.
Dreptul la acţiune nu se transmite moştenitorilor. Cu toate acestea, dacă
acţiunea a fost pornită de către titularul său, ea poate fi continuată de moştenitori.
În cazul logodnei minorului care a împlinit 16 ani (dar nu a fost emancipat în
condiţiile art. 40 Cod civil), nulitatea relativă se acoperă dacă, până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti, s-a obţinut încuviinţarea.

3. EFECTELE NULITĂŢII LOGODNEI


Hotărârea judecătorească definitivă de admitere a acţiunii în constatarea
nulităţii sau în anularea logodnei produce efecte retroactiv, din momentul
încheierii logodnei.
Ca efect al admiterii acţiunii se consideră că acea logodnă nu a existat, astfel
că nu a produs nicio consecinţă juridică.

Secţiunea a 8-a. Încetarea logodnei

1. PRECIZĂRI PREALABILE
Logodna încetează (stricto sensu) în cazul realizării scopului său (încheierea
căsătoriei) ori în situaţia morţii unuia dintre logodnici (constatată fizic ori
declarată prin hotărâre judecătorească, definitivă).
În primul caz, foştii logodnici devin soţi, cu drepturile şi obligaţiile ce derivă
din căsătorie.
În cel de-al doilea caz, încetează toate efectele logodnei (ex nunc), iar darurile
pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în

27
vederea căsătoriei nu sunt supuse obligaţiei de restituire. Este vorba atât de
darurile pe care logodnicii şi le-au făcut între ei, cât şi cele primite de la terţi.
Dispensa de restituire vizează atât moştenitorii logodnicului mort, cât şi
logodnicul supravieţuitor.
Lato sensu, încetarea logodnei include şi ruperea acesteia.

2. RUPEREA LOGODNEI
2.1. Cazurile ruperii logodnei
Ruperea logodnei poate interveni printr-un act bilateral sau printr-un act
unilateral.
Astfel, cum logodna are la bază acordul de voinţă al părţilor, nimic nu le
împiedică pe acestea să convină ruperea logodnei.
Părţile pot decide ruperea logodnei chiar şi în cazurile în care logodna ar fi
lovită de nulitate, atâta timp cât nu s-a constatat judecătoreşte ineficienţa
juridică.
Ruperea logodnei doar de către una dintre părţi se poate face din motive
întemeiate sau din motive neîntemeiate.
Temeinicia motivelor se apreciază prin raportare la drepturile şi obligaţiile
care dau conţinut concret logodnei respective. Aprecierea temeiniciei motivelor se
va face de către instanţa de judecată de la caz la caz.
Ar putea constitui motive temeinice, de exemplu: încălcarea obligaţiei de
fidelitate; atitudinea violentă a unuia dintre logodnici faţă de celălalt; declararea
judecătorească a dispariţiei; încheierea unei logodne cu o altă persoană etc.
Stabilirea temeiniciei motivelor ruperii logodnei prezintă importanţă din
perspectiva acţiunii în despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă ale ruperii logodnei, Codul civil reia
ideea bazată pe principiul simetriei de formă, dispunând că: „Ruperea logodnei nu
este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă”.
2.2. Efectele ruperii logodnei
2.2.1. Prezentarea generală a efectelor ruperii logodnei
Ruperea logodnei are drept consecinţă principală încetarea drepturilor şi
obligaţiilor născute din actul logodnei.
Potrivit legii, logodnicul care rupe logodna nu poate fi obligat să încheie
căsătoria.
Codul civil se ocupă de efectele patrimoniale ale ruperii logodnei, având în
vedere două chestiuni, şi anume: a) restituirea darurilor; b) angajarea răspunderii
pentru ruperea abuzivă a logodnei.

28
2.2.2. Obligaţia de restituire a darurilor
Restituirea are ca obiect „darurile pe care logodnicii le-au primit în
considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei”.
Trebuie restituite inclusiv darurile primite de unul sau de ambii logodnici de
la terţi (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), în măsura în care
acestea au fost făcute în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea
căsătoriei.
Acestea sunt „daruri condiţionale”, adică donaţii supuse unei condiţii
rezolutorii.
Obligaţia de restituire a acestor daruri este independentă de ideea de culpă a
unuia dintre logodnici pentru ruperea logodnei.
Sunt exceptate de la restituire „darurile obişnuite”.
Darurile obişnuite trebuie considerate în raport de contextul sau situaţia
oferirii lor (de exemplu, ziua de naştere) şi trebuie apreciate în raport cu starea
materială a persoanelor în cauză. Darurile obişnuite nu trebuie confundate cu
darurile manuale, reglementate la art. 1011 alin. (4) Cod civil, a căror sferă de
aplicare este mai largă.
În cazul sumelor de bani dăruite, restituirea va avea în vedere valoarea
actualizată, fără dobânzi (fructe civile), deoarece restituirea este independentă de buna
sau rea-credinţa logodnicilor. Dobânda ar putea fi datorată numai începând de la
data la care se solicită restituirea sumei respective.
Dacă restituirea în natură nu mai este posibilă, aceasta se face „în măsura
îmbogăţirii”.
Restituirea darurilor sau a echivalentului în bani (atunci când restituirea în
natură nu mai este posibilă) se va putea realiza fie de bună-voie, fie prin
intermediul unei acţiuni în justiţie. În acest din urmă caz, dreptul la acţiune se
prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data ruperii logodnei.

2.2.3. Răspunderea pentru ruperea abuzivă a logodnei


Angajarea răspunderii se produce, în următoarele cazuri: 1) dacă o parte „rupe
logodna în mod abuziv”; 2) dacă o parte „în mod culpabil, l-a determinat pe
celălalt să rupă logodna”.
Spre deosebire de restituirea darurilor primite în timpul logodnei, care se
poate realiza fie de bunăvoie, fie prin acţiune în justiţie, despăgubirile, fiind
bazate pe ideea de apreciere a culpei, vor putea fi obţinute doar pe cale
judecătorească.
Logodnicii au dreptul de a rupe logodna, dar exercitarea abuzivă a acestui
drept generează obligaţia de a repara prejudiciul cauzat.
Lipsa culpei exonerează de orice sancţiune ruperea logodnei, care nu
generează obligaţia încheierii căsătoriei pentru logodnici.
Conţinutul răspunderii juridice pentru ruperea abuzivă sau culpabilă a
logodnei este precizat, de asemenea, de art. 269 Cod civil: partea în culpă poate fi

29
obligată la „despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea
căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările, precum şi pentru
orice alte prejudicii cauzate”. Teza finală duce la concluzia că orice prejudiciu
suferit de una dintre părţi, ca urmare a ruperii logodnei în mod culpabil de către
cealaltă parte, poate face obiectul reparaţiei, inclusiv prejudiciul nepatrimonial.
Dreptul la acţiunea pentru obţinerea de despăgubiri se prescrie în termen de
un an de la ruperea logodnei.
Se impune, de asemenea, precizarea că art. 267 alin. (2) Cod civil prevede:
„Clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă”.
Semnificaţia dispoziţiei legale de mai sus este instituirea interdicţiei părţilor
de a conveni anticipat asupra eventualelor despăgubiri pentru ruperea logodnei.
Dacă totuşi au făcut-o, o atare cauză nu va avea eficienţă juridică.
Prin această prevedere se asigură posibilitatea exprimării libere a
consimţământului la căsătorie.

Răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Care sunt principiile generale ale dreptului familiei?

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

30
2. Care este situaţia copiilor născuţi dintr-o relaţie de concubinaj, din punct de
vedere al filiaţiei?

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

...................................................................................................................................

Să ne reamintim...

Dreptul familiei este o ramură a dreptului privat, care cuprinde totalitatea


normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce
izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub
anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei

Prin izvoarele dreptului familiei, în sens formal, se desemnează forma exterioară pe


care o îmbracă normele juridice în materie, respectiv sursa în care sunt formulate.

Principiile generale ale dreptului familiei rezultă din analiza dispoziţiilor care
reglementează relaţiile de familie şi permit stabilirea soluţiei în acele materii în
care legislaţia nu este suficient de clară sau nu conţine nicio reglementare,
precum şi determinarea măsurii în care dreptul familiei se completează cu
dreptul comun (legislaţia civilă).

Concubinajul nu este reglementat expres în dreptul nostru, spre deosebire de


alte sisteme de drept. Legea română nu interzice concubinajul, însă acestuia nu i
se pot aplica dispoziţiile referitoare la căsătorie, indiferent de durata sa.

Bunurile dobândite în timpul concubinajului sunt proprietate comună, pe cote-


părţi, sub rezerva dovedirii.

Logodna este promisiunea reciprocă a două persoane de sex diferit de a se


căsători în viitor.

31
VI. Rezumat

Prezenta unitate de învăţare are drept scop să familiarizeze studenţii cu noţiunile


fundamentale introductive ale dreptului familiei. De asemenea, am urmărit să
identificăm corect rolul dreptului familiei în sistemul nostru de drept, precum şi
să subliniem importanţa familiei şi principiile generale care guvernează această
materie.

VII. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

Exemple de subiecte de sinteză

1. Definiţi dreptul familiei.

2. Clasificarea izvoarelor dreptului familiei.

3. Prezentaţi principiile generale ale dreptului familiei.

Exemple de test tip grilă

1. Concubinajul:

a) este expres reglementat în legislaţia internă;


b) i se aplică dispoziţiile de la căsătorie, indiferent de durata sa;
c) fiind o situaţie de fapt, poate fi dovedit prin orice mijloc de probă.

2. Logodna:

a) este promisiunea reciprocă a două persoane de sex diferit de a se căsător


în viitor;
b) obligă la încheierea căsătoriei;
c) nu poate fi dovedită prin orice mijloc de probă.

Răspunsuri întrebări grilă: 1. c), 2. a).

32
VIII. Bibliografie

1. D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ediţia a III-a, Editura


Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pag. 7-73;

2. M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București,


2016, pag. 1-20, 30-37;

3. E. Florian, Dreptul familiei, ediția a 5-a, Editura C.H. Beck, București, 2016,
pag. 1-30.

33
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2. CĂSĂTORIA. ÎNCHEIERE.
EFECTE

Cuprins
I. Obiectivele unităţii de învăţare
II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Noţiunea, scopul, natura juridică şi caracterele căsătoriei
IV. Încheierea căsătoriei
V. Formalitățile ulterioare încheierii căsătoriei
VI. Efectele căsătoriei
VII. Rezumat
VIII. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
IX. Temă de control
X. Bibliografie

I. Obiectivele unităţii de învăţare


Scopul unităţii de învăţare nr. 2 este acela de a prezenta
încheierea și efectele instituţiei căsătoriei.

II. Competenţele unităţii de învăţare


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
⇒ definiţi căsătoria, analizând natura juridică, precum şi
caracterele sale juridice;
⇒ analizaţi condiţiile de fond şi de formă la încheierea
căsătoriei;
⇒ prezentaţi efectele căsătoriei.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este


de 120 minute.

34
III. NOŢIUNEA, SCOPUL, NATURA JURIDICĂ
ŞI CARACTERELE JURIDICE ALE CĂSĂTORIEI

00:10 Secţiunea 1. Noţiunea şi scopul căsătoriei


Termenul „căsătorie” are mai multe accepţiuni.
În primul rând, „căsătoria” reprezintă dreptul fundamental al persoanei fizice
ajunse la vârsta nubilă de a-şi întemeia o familie.
În al doilea rând, „căsătorie” înseamnă actul juridic pe care îl încheie bărbatul
şi femeia care vor să se căsătorească, exprimând acordul de voinţă al persoanelor
respective.
În al treilea rând, „căsătoria” desemnează situaţia juridică, în principiu
permanentă, a celor căsătoriţi, adică statutul legal al soţilor.
În al patrulea rând, termenul „căsătorie” poate avea înţelesul de instituţie
juridică, adică ansamblul normelor juridice care reglementează căsătoria.
În fine, „căsătoria” semnifică şi „ceremonia ce are loc atunci când se încheie
actul juridic al căsătoriei, adică formalităţile etatice şi religioase la care aceasta
este supusă ca negotium”.
Scopul căsătoriei este întemeierea unei familii.

Secţiunea a 2-a. Natura juridică a căsătoriei


Căsătoria este un act juridic de dreptul familiei, bilateral, solemn şi irevocabil.

Secţiunea a 3-a. Caracterele juridice ale căsătoriei


Instituţia juridică a căsătoriei prezintă următoarele caractere juridice:

1. căsătoria este o uniune între un bărbat şi o femeie;


2. căsătoria este liber consimţită de viitorii soţi;
3. căsătoria este monogamă;
4. căsătoria este solemnă;
5. căsătoria este laică;
6. căsătoria se încheie pe viaţă;
7. căsătoria se întemeiază pe egalitatea în drepturi şi obligaţii între soţi;
8. căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii.

35
IV. ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

00:40

Secţiunea 1. Noţiuni introductive privind condiţiile încheierii căsătoriei


Încheierea căsătoriei este supusă anumitor cerinţe legale, pe care Codul civil
le împarte în două categorii: 1) condiţii de fond; 2) formalităţi pentru încheierea
căsătoriei.
Condiţiile de fond se înfăţişează fie sub formă pozitivă (adică trebuie să existe
pentru a se putea încheia căsătoria), fie sub formă negativă (adică nu trebuie să
existe pentru a se putea încheia căsătoria). Acestea din urmă se mai numesc
impedimente la căsătorie.
Formalităţile pentru încheierea căsătoriei – numite şi condiţii de formă – sunt
mijloacele care realizează solemnitatea actului juridic al căsătoriei.

Secţiunea a 2-a. Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei


1. Vârsta matrimonială (nubilă)

A. Vârsta minimă
Codul civil stabileşte regula potrivit căreia căsătoria se poate încheia numai
dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani.

B. Dispensa de vârstă
De la regula de mai sus este reglementată o abatere în alin. (2) al art. 272 Cod
civil, care stabileşte că, în anumite împrejurări, bărbatul şi/sau femeia pot obţine
dispensă de vârstă pentru încheierea căsătoriei.
Aceasta presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
a) persoana în cauză a împlinit vârsta de 16 ani;
b) există motive temeinice care justifică dispensa;
c) există un aviz medical;
Acest aviz poate fi emis de medicul îndrituit să practice această profesie şi
care îşi asumă responsabilitatea concluziilor sale (de regulă, medicul de familie).
Sub aspectul conţinutului, avizul trebuie să ateste aptitudinea (fizică, psihică şi
intelectuală) a solicitantului de a încheia o căsătorie valabilă.
Avizul medical trebuie să preceadă încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a
tutorelui, persoanei ori instituţiei care exercită drepturile părinteşti.
Avizul medical este relevant mai cu seamă pentru autoritatea îndrituită să
autorizeze încheierea căsătoriei şi pentru cea chemată să încheie căsătoria.

36
d) există încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, a persoanei sau
autorităţii abilitate să exercite drepturile părinteşti.
De regulă, încuviinţarea se dă de către părinţi (din căsătorie, din afara
căsătoriei sau adoptivi). Dacă unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria,
va hotărî instanţa de tutelă, în raport de interesul superior al copilului.
Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa, este suficientă încuviinţarea celuilalt părinte.
Cu titlu de excepţie, când copilul se află sub tutelă, încuviinţarea se dă de către
tutore.
Tot ca excepţie, dacă nu există nici părinţi, nici tutore, sau aceştia se află în
imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea se dă de către persoana sau
autoritatea abilitată să exercite drepturile părinteşti.
Declaraţia de încuviinţare se face de către părinţi sau, după caz, de tutore,
persoana sau instituţia care exercită drepturile părinteşti la serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor ori la primăria competentă, la misiunea
diplomatică ori la oficiul consular unde urmează să se încheie căsătoria.
Atât refuzul abuziv de încuviinţare, cât şi revocarea abuzivă pot fi cenzurate
de către instanţa de tutelă, pe calea procedurii contencioase.
Acordarea dispensei de vârstă este de competenţa instanţei de tutelă, care,
potrivit legii, „autorizează” căsătoria minorului, în cadrul unei proceduri
necontencioase.

C. Vârsta maximă
Căsătoria se poate încheia oricând, chiar in extremis vitae momentis (în pragul
morţii).

D. Diferenţa de vârstă
Legea nu impune o atare condiţie. Diferenţa de vârstă prea mare între soţi
poate fi un indiciu că s-a încheiat o căsătorie fictivă.

2. Diferenţa de sex

Potrivit Codului civil, în România căsătoria se poate încheia numai între


persoane de sex diferit, întrucât unul dintre principalele scopuri ale căsătoriei este
procreaţia.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că transsexualii se pot
căsători, întrucât prin art. 12 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale este garantat dreptul fundamental, pentru un bărbat şi o
femeie, de a se căsători şi de a întemeia o familie. Acest al doilea aspect nu este o
condiţie a primului, iar incapacitatea unui cuplu de a concepe sau de a creşte un

37
copil nu poate constitui un motiv de lipsire a dreptului la căsătorie.

3. Consimţământul la căsătorie

A. Noţiunea de consimţământ la căsătorie


Consimţământul la căsătorie reprezintă manifestarea de voinţă a viitorilor soţi
în vederea încheierii căsătoriei.
B. Condiţiile consimţământului la căsătorie
a) consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, adică
de la o persoană care are, deopotrivă, capacitatea intelectivă şi volitivă;
Persoana care este lipsită vremelnic de facultăţile mintale (din cauza beţiei,
hipnozei, somnambulismului etc.) nu se poate căsători cât timp se află în această
stare.
b) consimţământul trebuie să fie liber;
În sens larg, consimţământul liber la căsătorie semnifică faptul că au fost
înlăturate limitările de castă, rasiale, religioase, juridice sau de altă natură în ce
priveşte alegerea între viitorii soţi.
În sens juridic, consimţământul liber la căsătorie înseamnă lipsa viciilor de
consimţământ.
c) consimţământul trebuie să fie deplin;
Această cerinţă exclude afectarea de modalităţi (termen, condiţie, sarcină) a
actului juridic al căsătoriei.
d) consimţământul trebuie să fie serios, şi nu exprimat în glumă (iocandi
cauza), fără intenţia de a produce efecte juridice;
e) consimţământul trebuie să fie actual, adică exprimat în momentul încheierii
căsătoriei;
f) consimţământul trebuie exprimat personal şi împreună de către viitorii soţi,
fiind exclusă încheierea căsătoriei prin reprezentare;
g) consimţământul trebuie exprimat expres, prin răspunsuri succesive şi
afirmative ale celor doi viitori soţi la întrebarea ofiţerului de stare civilă dacă vor
să se căsătorească unul cu celălalt;
În cazul persoanelor care nu aud sau nu pot vorbi, consimţământul se ia prin
interpret.
Dacă persoanele care vor să se căsătorească nu cunosc limba oficială în care
se desfăşoară solemnitatea încheierii căsătoriei, se va folosi, de asemenea, un
interpret.
h) consimţământul trebuie să fie exprimat în mod public, în prezenţa a doi
martori;
i) consimţământul trebuie să fie constatat în mod direct de către ofiţerul de
stare civilă.

38
C. Lipsa consimţământului la căsătorie
Lipsa consimţământului la căsătorie poate fi materială sau psihică.
Lipsa materială există în situaţia erorii ofiţerului de stare civilă cu privire la
consimţământul viitorilor soţi. De exemplu, unul dintre parteneri răspunde negativ
sau nu răspunde deloc la întrebarea privind încheierea căsătoriei, iar ofiţerul de
stare civilă încheie căsătoria.
Lipsa psihică există în situaţia în care unul dintre viitorii soţi răspunde
afirmativ la întrebarea ofiţerului de stare civilă, dar, în acel moment, este lipsit de
facultăţile sale mintale.
Se află în această situaţie alienatul mintal sau debilul mintal. Din consideraţii
de ordin medical, aceştia nu se pot căsători nici în eventualitatea unor momente de
luciditate pasageră.
De asemenea, starea de ebrietate, delirul, hipnoza, sugestia ş.a. determină
lipsa unui consimţământ conştient.
D. Viciile consimţământului la căsătorie
a) Precizări prealabile
Faţă de dreptul comun, în materia căsătoriei reglementarea viciilor de
consimţământ prezintă anumite particularităţi, după cum se va arăta în continuare.
O primă particularitate este aceea că, în această materie nu-şi găseşte aplicare
leziunea, ci doar eroarea, dolul şi violenţa.
b) Eroarea
Eroarea are un câmp de aplicare restrâns, în sensul că este viciu de
consimţământ numai dacă poartă asupra identităţii fizice a celuilalt viitor soţ.
c) Dolul (viclenia)
Dolul viciază consimţământul viitorului soţ prin eroarea provocată ca urmare
a manoperelor frauduloase ale celuilalt viitor soţ.
Dolul cuprinde un element subiectiv – eroarea, şi un element obiectiv –
manoperele frauduloase.
Pentru a fi o cauză de anulare a căsătoriei, mijloacele viclene folosite de unul
dintre viitorii soţi trebuie să fie determinante pentru ca celălalt viitor soţ să-şi
manifeste consimţământul.
Problema caracterului determinant se rezolvă de la caz la caz – in concreto –
instanţele de judecată trebuind să ţină seama de experienţa de viaţă, pregătirea şi
de alte date privitoare la cel care se pretinde victimă a mijloacelor viclene.
Dolul constituie viciu de consimţământ şi în cazul în care manoperele
frauduloase se manifestă sub forma reticenţei (de exemplu: ascunderea stării de
graviditate a viitoarei soţii ca urmare a relaţiilor cu un alt bărbat).
Domeniul de aplicare al dolului este mai întins decât al erorii, putând purta şi
asupra altor elemente decât identitatea fizică a celuilalt soţ, şi anume asupra unor
calităţi ale viitorului soţ, pe care, dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat căsătoria.
Aceste calităţi trebuie să fie necesare sau esenţiale pentru încheierea unei

39
căsătorii.
d) Violenţa
Violenţa viciază consimţământul viitorului soţ prin temerea justificată indusă,
fără drept, de celălalt viitor soţ sau de un terţ, ca urmare a constrângerii fizice sau
morale exercitate împotriva sa.
Violenţa cuprinde un element obiectiv – constrângerea, şi un element
subiectiv – teama insuflată, care, conjugate, lipsesc de libertate consimţământul.
Violenţa prin constrângere fizică este aproape imposibil de întâlnit în practică.
Violenţa presupune luarea în considerare a unor aspecte, precum: vârsta,
starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa,
precum şi de orice altă împrejurare ce a putut influenţa starea acestuia în
momentul exprimării consimţământului.
Simpla „temere reverenţiară” (adică respectul datorat părinţilor sau altor rude)
nu constituie viciu de consimţământ.
Suntem în prezenţa violenţei şi în cazul temerii insuflate prin ameninţarea cu
exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje injuste.

4. Inexistenţa unei alte căsătorii încheiată de unul din soţi


Pentru a se putea căsători fiecare dintre viitorii soţi trebuie să fie necăsătorit,
celibatar, fost soţ dintr-o căsătorie nulă sau anulată, divorţat sau văduv.
Existenţa unei căsătorii anterioare, nedesfăcută, a unuia dintre soţi face ca,
prin încheierea celei de-a doua căsătorii, acesta să devină bigam.

5. Inexistenţa rudeniei fireşti


Conform art. 274 alin. (1) Codul civil: „Este interzisă căsătoria între rudele
în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la gradul al patrulea
inclusiv”.
Impedimentul ce rezultă din rudenie se referă atât la rudenia din căsătorie, cât
şi la rudenia din afara căsătoriei, chiar dacă aceasta din urmă nu a fost stabilită în
condiţiile legii.
Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al
patrulea poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie
domiciliază cel care cere încuviinţarea.
Instanţa de tutelă se va pronunţa numai pe baza unui aviz medical special dat
în acest sens.

6. Inexistenţa rudeniei civile


Interdicţia vizează – la fel ca şi în cazul rudeniei fireşti – rudele în linie
dreaptă indiferent de grad (de exemplu: adoptat şi adoptator, adoptat şi părinţii ori
copiii adoptatorului etc.), precum şi rudele în linie colaterală până la al patrulea
grad inclusiv.
De asemenea, interdicţia la căsătorie operează şi între adoptat şi fostele sale

40
rude fireşti, având aceeaşi arie de cuprindere.
La fel ca şi în cazul rudeniei fireşti, pentru motive temeinice şi numai în baza
unui aviz medical special, instanţa de tutelă poate autoriza, la cerere, căsătoria
între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea.

7. Inexistenţa tutelei
Art. 275 Cod civil prevede: „Căsătoria este oprită între tutore şi persoana
minoră ce se află sub tutela sa”.
Impedimentul urmăreşte protejarea intereselor celui aflat sub tutelă,
fundamentându-se pe considerente morale.

8. Inexistenţa alienaţiei mintale sau a debilităţii mintale


Art. 276 Cod civil prevede că: „Este interzis să se căsătorească alienatul
mintal şi debilul mintal”.
Cum legea nu distinge, alienaţia mintală şi debilitatea mintală constituie
impedimente la căsătorie atât în cazul care persoana respectivă a fost pusă sub
interdicţie, cât şi în situaţia în care nu a fost urmată această procedură.
Alienatul mintal şi debilul mintal nu se pot căsători nici atunci când, eventual,
au perioade de luciditate pasageră.

9. Aprobarea prealabilă a conducătorului instituţiei în care este angajat


preotul militar
Potrivit art. 18 lit. a) din Legea nr. 195/2000 privind constituirea şi
organizarea clerului militar, căsătoria preotului militar cu o persoană apatridă sau
care nu are exclusiv cetăţenia română este condiţionată de obţinerea aprobării
prealabile a conducătorului instituţiei în care este încadrat.

Secţiunea a 3-a. Formalităţile pentru încheierea căsătoriei


1.1. Formalităţile premergătoare încheierii căsătoriei

1. Comunicarea reciprocă a stării sănătăţii


Căsătoria nu poate fi încheiată dacă viitorii soţi nu declară că şi-au comunicat
reciproc starea sănătăţii lor.
Impunerea acestei cerinţe se justifică din raţiuni medicale şi eugenice.
Pe de altă parte, fiecare din viitorii soţi trebuie să cunoască starea sănătăţii
celuilalt pentru a aprecia liber dacă doreşte sau nu încheierea căsătoriei în condiţiile
date.
Declaraţia de căsătorie cuprinde menţiunea că persoanele care vor să se
căsătorească au luat cunoştinţă reciproc de starea sănătăţii lor.
Această comunicare se realizează parţial prin certificatele medicale care se

41
anexează la declaraţia de căsătorie. Certificatul medical prenupţial se referă la
următoarele examene medicale: serologic, veneric, pulmonar şi neuropsihic.
Informarea completă implică faptul de a lua cunoştinţă reciproc de orice alte
maladii de care ar suferi vreunul dintre viitorii soţi.
Persoanele bolnave se pot căsători, afară de cele care suferă de vreuna din
bolile în cazul cărora legea opreşte căsătoria.

2. Declaraţia de căsătorie

A. Conţinutul şi locul depunerii şi declaraţiei de căsătorie


Declaraţia de căsătorie este actul prin care viitorii soţi îşi manifestă voinţa în
vederea încheierii căsătoriei. Această declaraţie nu are semnificaţia
consimţământului la căsătorie, după cum nu constituie nicio promisiune
irevocabilă privind încheierea căsătoriei.
Persoanele care vor să se căsătorească vor completa personal, în scris,
declaraţia de căsătorie la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
În situaţia în care unul dintre viitorii soţi nu se află în localitatea unde
urmează să se încheie căsătoria, declaraţia de căsătorie se poate face la primăria în
a cărei rază teritorială se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre ei, care o va
transmite, în termen de 48 de ore, primăriei competente să încheie căsătoria.
Cetăţenii români domiciliaţi în străinătate pot depune declaraţia de căsătorie
la misiunea diplomatică sau la oficiul consular de carieră al României în
străinătate, unde urmează să se încheie căsătoria.
Persoanele arestate preventiv sau aflate în executarea unei pedepse privative
de libertate pot depune declaraţia de căsătorie la sediul primăriei în a cărei rază
teritorială se află arestul/penitenciarul respectiv.
Declaraţia de căsătorie este un formular tipizat, care face parte din dosarul
actului de căsătorie.

B. Actele necesare la depunerea declaraţiei de căsătorie


Odată cu declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor prezenta actele prevăzute de
lege.

C. Publicitatea declaraţiei de căsătorie


Urmare a dispoziţiei ofiţerului de stare civilă, declaraţia de căsătorie va fi
publicată, prin afişare în extras, în ziua în care a fost primită, la locul special
amenajat la sediul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau
al primăriei unde se va încheia căsătoria, respectiv al misiunii diplomatice sau al
oficiului consular unde urmează să se încheie căsătoria, precum şi pe pagina de
internet a acestora.
De asemenea, declaraţia de căsătorie se afişează în extras la sediul serviciului

42
public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau al primăriei unde celălalt soţ
îşi are domiciliul sau reşedinţa, precum şi pe pagina de internet a acestora.
Acest extras va cuprinde, în mod obligatoriu: a) data afişării; b) datele de stare
civilă ale viitorilor soţi; c) încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui ori a
persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti; d)
înştiinţarea că orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, în termen de 10 zile
de la data afişării.
Afişarea este o măsură de publicitate, care are drept scop să aducă la
cunoştinţă publică proiectul de căsătorie.

D. Reînnoirea declaraţiei de căsătorie


Reînnoirea declaraţiei de căsătorie este necesară în următoarele cazuri:
a) viitorii soţi doresc să modifice declaraţia iniţială;
b) căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afişării
declaraţiei de căsătorie.
Declaraţia nouă este supusă publicităţii, în condiţiile prezentate mai sus.

3. Opoziţia la căsătorie
A. Noţiunea de opoziţie la căsătorie
Opoziţia la căsătorie este actul prin care o persoană aduce la cunoştinţa
ofiţerului de stare civilă existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept care nu
permite încheierea căsătoriei.

B. Persoanele care pot face opoziţie la căsătorie


Potrivit art. 285 alin. (1) Cod civil: „Orice persoană poate face opoziţie la
căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt
îndeplinite”.

C. Condiţiile opoziţiei la căsătorie


Pentru a produce efecte, opoziţia la căsătorie trebuie să respecte următoarele
cerinţe: a) să fie făcută în scris; b) să arate împrejurarea de fapt sau de drept care
împiedică încheierea căsătoriei; c) să arate dovezile pe care se întemeiază; d) să
fie semnată.
Opoziţia care nu îndeplineşte cerinţele de mai sus constituie o simplă
informare a ofiţerului de stare civilă, care o va verifica, putându-se sesiza şi din
oficiu.
Persoana care face opoziţie nu trebuie să dovedească vreun interes, dat fiind
interesul general al societăţii la încheierea unei căsătorii valide.

D. Termenul în care se poate face opoziţie la căsătorie


Opoziţia se poate face în intervalul de timp cuprins între data afişării

43
declaraţiei de căsătorie şi momentul încheierii căsătoriei.

E. Soluţionarea opoziţiei la căsătorie


Soluţionând opoziţia, ofiţerul de stare civilă are următoarele variante:
1. celebrează căsătoria, dacă opoziţia este neîntemeiată;
2. refuză celebrarea căsătoriei, întocmind un proces-verbal dacă opoziţia este
întemeiată;
De asemenea, ofiţerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe
baza verificărilor pe care este obligat să le efectueze ori a informaţiilor pe care le
deţine, în măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. În acest caz, persoana nemulţumită poate
sesiza instanţa de judecată.
3. amână încheierea căsătoriei, dacă este nevoie de timp mai îndelungat pentru
verificarea opoziţiei.
1.2. Formalităţile încheierii căsătoriei

1. Solemnitatea şi publicitatea încheierii căsătoriei


Formalităţile încheierii căsătoriei au un caracter complex, fiind guvernate de
solemnitate şi publicitate.
Solemnitatea încheierii căsătoriei rezultă din următoarele elemente: a)
căsătoria se încheie în faţa unei anumite autorităţi; b) căsătoria se încheie în
prezenţa a doi martori; c) căsătoria se încheie într-un anume loc; d) căsătoria se
încheie în prezenţa efectivă şi concomitentă a viitorilor soţi; e) viitorii soţi trebuie
să-şi exprime personal şi succesiv (imediat unul după celălalt) consimţământul.
Publicitatea încheierii căsătoriei reclamă, în esenţă, asigurarea accesului
oricărei persoane care doreşte să asiste la încheierea căsătoriei – în limita locurilor
disponibile – fără a fi necesară prezenţa efectivă a publicului, cu excepţia celor
doi martori.

2. Locul şi timpul încheierii căsătoriei


A. Locul încheierii căsătoriei
a) Localitatea unde se încheie căsătoria
Căsătoria se încheie, de regulă, în localitatea aleasă de viitorii soţi, sub
condiţia ca, cel puţin unul dintre aceştia să-şi aibă domiciliul sau reşedinţa în acea
localitate.
b) Locul unde se încheie căsătoria
Ca regulă, căsătoria se celebrează de către ofiţerul de stare civilă la sediul
serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, la
sediul primăriei.
Cu titlu de excepţie, în cazurile prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă poate
celebra căsătoria şi în afara sediului serviciului public comunitar local de evidenţă

44
a persoanelor sau, după caz, al primăriei competente, cu aprobarea primarului.
De asemenea, prin excepţie, căsătoria poate fi încheiată la serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau la o altă primărie decât cea în a
cărei rază îşi au domiciliul sau reşedinţa cei doi soţi, cu aprobarea primarului
unităţii administrativ-teritoriale unde se încheie căsătoria, situaţie în care, serviciul
public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau primăria la care urmează să
se încheie căsătoria va înştiinţa, deîndată, primăria de domiciliu sau de reşedinţă a
viitorilor soţi, în vederea publicării declaraţiei de căsătorie.
c) Încheierea căsătoriei pe o navă
Căsătoria se poate încheia şi pe o navă sub pavilion românesc, aflată în timpul
unei călătorii în afara apelor teritoriale române, comandantul navei având şi
atribuţii de stare civilă. Este însă necesar ca viitorii soţi să aibă cetăţenie română.
Formalităţile privind depunerea şi afişarea declaraţiei de căsătorie se
îndeplinesc de către comandantul navei, cu respectarea formelor de publicitate
prevăzute de lege.
Comandantul navei poate aproba, pentru motive temeinice, încheierea
căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile de la afişarea declaraţiei de
căsătorie.
Căsătoria nu se poate încheia pe o aeronavă, chiar dacă se află în cursul unei
călătorii în afara graniţelor ţării.
d) Încheierea căsătoriei în străinătate
În străinătate, căsătoria cetăţenilor români se poate încheia la sediul misiunilor
diplomatice sau oficiilor consulare ale României.

B. Timpul încheierii căsătoriei


a) Data încheierii căsătoriei
Ofiţerul de stare civilă stabileşte ziua încheierii căsătoriei, în raport de
prevederile legale. Ca regulă, căsătoria se încheie la expirarea termenului de 10
zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie, termen în care se cuprind atât ziua când
a fost afişată declaraţia de căsătorie, cât şi ziua în care se oficiază căsătoria.
În cazul în care declaraţia de căsătorie a fost făcută în altă localitate decât cea
în care urmează să se încheie căsătoria, termenul de 10 zile se socoteşte de la data
când s-a afişat declaraţia de căsătorie, în condiţiile legii.
Cu titlu de excepţie, primarul municipiului, al sectorului municipiului
Bucureşti, al oraşului sau al comunei unde urmează să se încheie căsătoria poate
să încuviinţeze, pentru motive temeinice, încheierea căsătoriei înainte de
împlinirea termenului de 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie.
În cazul expirării termenului de valabilitate a certificatelor medicale, ofiţerul
de stare civilă va stabili data căsătoriei în perioada cuprinsă între data depunerii
noilor certificate medicale şi data expirării valabilităţii acestora.
Dacă au trecut mai mult de 30 de zile de la data afişării declaraţiei de

45
căsătorie, este necesară reînnoirea acesteia.
b) Momentul încheierii căsătoriei
Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă, după
ce ia consimţământul viitorilor soţi, îi declară căsătoriţi.

3. Persoana care încheie căsătoria

A. Ofiţerul de stare civilă


Au calitatea de „ofiţer de stare civilă” şi sunt abilitaţi să încheie căsătoria,
următorii:
a) primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi
comunelor;
b) şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale
României;
c) comandanţii de nave.

B. Competenţa ofiţerului de stare civilă


Sub aspectul competenţei persoanei care încheie căsătoria se deosebesc
următoarele aspecte:
a) Competenţa materială – este determinată de calitatea pe care o are cel ce
instrumentează şi de atribuţiile ce i-au fost conferite.
În principiu, dacă persoana care a oficiat căsătoria nu a avut atribuţii de ofiţer
de stare civilă, căsătoria este nulă.
Ca excepţie, actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în
mod public atribuţiile de ofiţer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor
legale, sunt valabile, chiar dacă acea persoană nu avea această calitate, afară de
cazul în care beneficiarii acestora au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa
acestei calităţi. În acest caz se face aplicarea principiului error communis facit ius.
b) Competenţa teritorială – este determinată de limitele unităţii administrativ-
teritoriale respective ori a spaţiului geografic de competenţă a misiunii
diplomatice sau oficiului consular ale României în străinătate.
Încălcarea competenţei teritoriale nu atrage nulitatea căsătoriei, ci, eventual,
sancţionarea disciplinară a ofiţerului de stare civilă.

4. Martorii la căsătorie
La încheierea căsătoriei trebuie să fie prezenţi 2 martori, care atestă faptul că
soţii şi-au exprimat consimţământul în mod public.
Aceşti martori pot fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre
viitorii soţi.
Nu pot fi martori la căsătorie următoarele categorii de persoane:
a) minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
b) persoanele puse sub interdicţie judecătorească;

46
c) persoanele care din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu au
aptitudinea de a atesta exprimarea publică a consimţământului de către soţi.

5. Celebrarea căsătoriei
La data fixată pentru celebrarea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă efectuează, în
ordine cronologică, următoarele operaţiuni: a) identifică viitorii soţi; b) constată
prezenţa celor 2 martori; c) constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege pentru încheierea căsătoriei; d) ia consimţământul viitorilor soţi; e) declară
căsătoria încheiată pe baza consimţământului liber şi deplin exprimat; f) citeşte
soţilor dispoziţiile legale privind drepturile şi obligaţiile acestora; g) întocmeşte
actul de căsătorie.
Căsătoria se oficiază în limba română, într-o încăpere amenajată
corespunzător.
Ofiţerul de stare civilă este obligat să aibă o ţinută vestimentară adecvată
caracterului solemn al acestui act.
În cazul persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale, dacă ofiţerul de stare
civilă cunoaşte limba lor maternă, la cerere, căsătoria poate fi celebrată în acea
limbă.
În cazul căsătoriei încheiată între cetăţeni străini sau între aceştia şi cetăţeni
români, dacă nu cunosc limba română, precum şi atunci când unul sau ambii
viitori soţi sunt surdomuţi, se foloseşte interpret autorizat.

V. FORMALITĂŢILE ULTERIOARE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI

Secţiunea 1. Operaţiunile pe care le efectuează ofiţerul de stare civilă


după încheierea căsătoriei
00:10
1. ÎNREGISTRAREA CĂSĂTORIEI
După încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă întocmeşte, de îndată, în
registrul actelor de stare civilă, actul de căsătorie.
Actul de căsătorie se întocmeşte în două exemplare, ambele originale, şi se
completează manual, cu cerneală specială de culoare neagră. Acesta se semnează
de către soţi, cu numele de familie pe care au convenit să îl poarte în timpul
căsătoriei, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă.
Căsătoria încheiată pe o navă sub pavilion românesc, aflată în timpul unei
călătorii în afara apelor teritoriale române, se înregistrează de către comandantul
navei în jurnalul de bord, această operaţiune cuprinzând toate datele necesare
întocmirii actului de căsătorie, precum şi semnăturile cerute de lege. Comandantul
navei este obligat, la sosirea în ţară, să înainteze o copie certificată de pe
înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a navei, la Primăria
sectorului 1 Bucureşti, care va întocmi actul de căsătorie. Totodată, comandantul
navei va elibera persoanelor îndreptăţite o dovadă cu privire la înregistrarea

47
făcută.
În cazul căsătoriei încheiată la misiunile diplomatice sau oficiile consulare de
carieră ale României, actul de stare civilă, după înregistrare, se trimite prin
intermediul Ministerului Afacerilor Externe, la Primăria sectorului 1 Bucureşti,
împreună cu documentele primare pe baza cărora s-a întocmit. La cerere, Primăria
sectorului 1 eliberează certificatul de căsătorie.
Înregistrarea căsătoriei nu este o condiţie de validitate a acesteia, însă
realizează mijlocul de dovadă a căsătoriei, forma de recunoaştere socială, precum
şi mijlocul de evidenţă statistică cu privire la starea civilă a populaţiei.
2. FORMALITĂŢILE PRIVIND REGIMUL MATRIMONIAL
Pe actul de căsătorie, ofiţerul de stare civilă va menţiona regimul matrimonial
ales de către soţi.
Totodată, ofiţerul de stare civilă va comunica, din oficiu şi de îndată, la
Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, precum şi, după caz,
notarului public care a autentificat convenţia matrimonială, o copie de pe actul de
căsătorie.
3. ELIBERAREA ŞI, DUPĂ CAZ, ANULAREA UNOR ACTE
După întocmirea actului de căsătorie se eliberează soţilor certificatul de
căsătorie şi livretul de familie.
De asemenea, ofiţerul de stare civilă anulează cartea de identitate a soţului
care şi-a schimbat numele de familie prin căsătorie.

Secţiunea a 2-a. Dovada căsătoriei


Căsătoria se dovedeşte cu certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului de
căsătorie.
Dovada căsătoriei se face prin orice mijloc de probă admis de lege în caz de
reconstituire sau de întocmire ulterioară a actelor de stare civilă, în condiţiile
Legii nr. 119/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
La instanţa de judecată, starea civilă poate fi dovedită prin orice mijloace de
probă în următoarele cazuri:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, total sau parţial;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau
a extrasului de pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.

Secţiunea a 3-a. Celebrarea religioasă a căsătoriei


Căsătoria este laică, în sensul că încheierea şi înregistrarea sa sunt de
competenţa exclusivă a autorităţii statale.
Cu toate acestea, atât Constituţia, cât şi Codul civil prevăd posibilitatea (şi nu
obligaţia) celebrării religioase a căsătoriei, însă numai după încheierea căsătoriei
civile.

48
VI. EFECTELE CĂSĂTORIEI
00:60
Secţiunea 1. Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre soţi
Îndatoririle personale ale soţilor

A. Îndatorirea de respect
Soţii îşi datorează respect reciproc, adică trebuie să manifeste deferenţă, să se
stimeze unul pe celălalt.
B. Îndatorirea de fidelitate (de credinţă)
Conţinutul obligaţiei analizate constă în aceea de a nu avea relaţii sexuale cu
alte persoane.
C. Îndatorirea de sprijin moral reciproc
Soţii îşi datorează unul altuia sprijin moral. Această obligaţie este o
consecinţă a prieteniei şi afecţiunii pe care se întemeiază raporturile de căsătorie.
Sprijinul moral presupune ca relaţiile dintre soţi, în orice împrejurări, să se
caracterizeze prin sinceritate, înţelegere, încurajare, toleranţă şi susţinere
reciprocă.
În realizarea acestei obligaţii, soţilor le revin următoarele îndatoriri: a) să fie
sinceri; b) să fie răbdători; c) să promoveze buna înţelegere şi comunitatea
matrimonială de viaţă; d) să se încurajeze şi să se stimuleze reciproc în activităţile
lor familiale, profesionale şi obşteşti; e) să apere, la nevoie, cinstea şi reputaţia
celuilalt; f) să se sprijine reciproc în caz de boală, infirmitate ori alte asemenea
situaţii speciale.
În esenţă, această obligaţie îşi are fundamentul în solidaritatea pe care soţii
trebuie să o manifeste reciproc, în toate ipostazele legale şi morale ale vieţii de
familie.
D. Îndatorirea de coabitare (convieţuire)
Finalitatea relaţiilor dintre soţi impune obligaţia lor de a locui împreună,
posibilitatea de a hotărî să aibă locuinţe separate necesitând existenţa unor motive
temeinice.
Refuzul unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt soţ, deşi nu există
motive temeinice pentru separarea locuinţelor, poate duce la desfacerea căsătoriei.
E. Îndatorirea conjugală
Această obligaţie este distinctă de aceea privind locuinţa comună, şi există fie
că soţii au locuinţă comună, fie că locuiesc separat.
Conţinutul acestei obligaţii constă în datoria soţilor de a avea relaţii intime
împreună.
F. Îndatorirea soţilor privitoare la nume
La încheierea căsătoriei, viitorii soţi au următoarele variante cu privire la

49
numele pe care urmează să-l poarte în timpul căsătoriei: a) să aleagă ca nume
comun numele unuia dintre ei; b) să-şi păstreze fiecare numele dinaintea
căsătoriei; c) să aleagă ca nume comun numele lor reunite, în aceeaşi ordine; d) un
soţ să-şi păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor
reunite.
Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele ales la încheierea
căsătoriei.
Schimbarea acestui nume, va putea fi realizată pe cale administrativă, de către
unul dintre soţi doar cu consimţământul celuilalt soţ, în condiţiile legii.

Secţiunea a 2-a. Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale


dintre soţi

1. Regimul primar
1.1. Noţiunea de regim primar
Regimul primar reprezintă un set de reguli fundamentale şi imperative,
aplicabile oricărei familii, indiferent de regimul matrimonial care guvernează
raporturile patrimoniale dintre soţi.
Regimul primar nu este un regim matrimonial, ci constituie doar numitorul
comun al normelor legale aplicabile vieţii patrimoniale a familiei.
Împreună, regimul matrimonial şi regimul primar formează carta patrimonială
a căsătoriei.

1.2.Conţinutul regimului primar

1.2.1.Clasificarea normelor imperative privind efectele patrimoniale ale


căsătoriei
Normele imperative privind efectele patrimoniale ale căsătoriei se împart în
două categorii, în funcţie de momentele în care ele se aplică, respectiv:
– dispoziţii legale aplicabile în perioade normale ale căsătoriei;
– dispoziţii legale aplicabile în perioade de criză a familiei.

1.2.2. Dispoziţii legale aplicabile în perioadele normale ale căsătoriei

1. Dispoziţii care asigură interdependenţa vieţii familiale (coeziunea


patrimonială a cuplului)

A. Reprezentarea între soţi


Potrivit dispoziţiilor art. 314 din Codul civil, oricare dintre soţi poate să îi dea

50
mandat celuilalt, în scopul de a-l reprezenta pentru exercitarea unor drepturi pe
care le are potrivit regimului matrimonial.
Niciunul dintre soţi nu poate da însă celuilalt un mandat general, pentru
reprezentarea sa în toate actele ce ţin de aplicarea regimului matrimonial, pe o
perioadă nelimitată, întrucât prin aceasta s-ar înlătura însăşi aplicarea regimului
matrimonial.
Mandatul este supus regulilor de drept comun, întrucât legea nu prevede nicio
derogare.

B. Locuinţa familiei

a) Noţiunea de locuinţă a familiei


Potrivit dispoziţiilor art. 321 Cod civil: „Locuinţa familiei este locuinţa
comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii”.
Noţiunea de „locuinţă a familiei” se referă la locuinţa de fapt, determinată de
locuirea efectivă a unui imobil de către ambii soţi ori de către unul dintre soţi şi
copiii comuni.
Fiind vorba de imobilul în care soţii locuiesc în fapt, nu este obligatoriu ca
locuinţa familiei să corespundă domiciliului soţilor; nu pot fi excluse situaţiile în
care soţii au domicilii diferite, însă, în fapt, locuiesc împreună. În astfel de cazuri,
locuinţa familiei este diferită de domiciliile unuia sau ambilor soţi, aceasta fiind
imobilul în care familia locuieşte în fapt.
În cazul în care soţii au mai multe locuinţe, ei vor trebui să hotărască de
comun acord care dintre acestea va constitui locuinţa familiei.
Prin urmare, în sensul reglementării proprii regimului primar, noţiunea de
„locuinţă a familiei” presupune două elemente: unul obiectiv, material, reprezentat
de un imobil de locuit, iar celălalt subiectiv, voluntar, concretizat în voinţa soţilor
de a afecta acel imobil locuirii de către familie.
b) Natura juridică a locuinţei familiei
Imobilul care constituie locuinţa familiei poate fi bun comun în devălmăşie
sau în indiviziune, ori bun propriu al unuia dintre soţi, sau poate fi închiriat ori
folosit cu alt titlu de către aceştia, fără a se afla în proprietatea lor.
Imobilul care constituie locuinţa familiei poate fi notat în cartea funciară cu
această destinaţie, la cererea oricăruia dintre soţi, indiferent dacă soţul solicitant este
sau nu proprietar.
c) Protecţia legală a locuinţei familiei
Locuinţa familiei beneficiază de o serie de prevederi legale de protecţie,
prevăzute în art. 322 Codul civil, astfel:
– niciunul dintre soţi nu poate dispune de drepturile privind locuinţa familiei
şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia fără
consimţământul scris al celuilalt soţ, nici chiar dacă este proprietar exclusiv al
imobilului respectiv;

51
– niciunul dintre soţi nu poate dispune de bunurile care mobilează sau
decorează locuinţa familiei şi nici nu le poate deplasa din această locuinţă fără
acordul scris al celuilalt soţ, chiar dacă este proprietarul lor exclusiv.
Sancţiunea pentru încălcarea acestor interdicţii este diferită, după cum
imobilul ce constituie locuinţa familiei a fost sau nu notat în cartea funciară ca
având această destinaţie. Întâlnim următoarele situaţii:
– imobilul a fost notat în cartea funciară ca locuinţă a familiei: soţul care nu
şi-a dat consimţământul la încheierea actului va putea să ceară anularea acestuia în
termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă de aceasta, dar nu mai târziu de
un an de la data încetării regimului matrimonial;
– imobilul nu a fost notat în cartea funciară ca locuinţă a familiei: soţul care
nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului nu va putea să ceară anularea
acestuia, ci doar daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul
dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei a acestui
imobil.
Pentru a se evita situaţiile în care refuzul unuia dintre soţi ar putea interveni
fără un motiv legitim, celălalt se poate adresa instanţei de tutelă pentru a autoriza
încheierea actului dorit.
Pentru cazul în care imobilul ce constituie locuinţa familiei este închiriat, se
asigură drepturi locative ambilor soţi, prin art. 323 Codul civil prevăzându-se în
mod expres un drept locativ propriu pentru fiecare dintre aceştia, chiar dacă numai
unul dintre ei este titularul contractului sau chiar dacă respectivul contract de
închiriere este încheiat înainte de căsătorie.
În cazul înstrăinării imobilului care constituie locuinţa familiei de către soţul
proprietar exclusiv, acesta va fi singurul beneficiar al preţului obţinut, care îi va
intra în patrimoniu ca bun propriu (chiar şi în cadrul regimului matrimonial al
comunităţii legale, bunurile sau sumele de bani care înlocuiesc un bun propriu
sunt bun propriu, în baza dispoziţiilor art. 340 lit. g) Cod civil), fiind în prezenţa
subrogaţiei reale.
d) Forma de exprimare a consimţământului privind locuinţa familiei
Consimţământul soţului neparticipant la încheierea actului privind bunurile
care mobilează sau decorează locuinţa familiei trebuie să fie exprimat în formă
scrisă, acesta putând fi şi un act sub semnătură privată acolo unde legea nu
impune forma actului autentic.
e) Conţinutul actului de exprimare a consimţământului
Conţinutul actului prin care este exprimat consimţământul va fi diferit, în
funcţie de natura juridică a bunului la care actul se referă, respectiv:
a).dacă bunul aparţine în proprietate exclusivă soţului care urmează să încheie
actul de dispoziţie, soţul neproprietar îşi va exprima doar un consimţământ de
neopunere, întrucât prin actul ce va fi încheiat nu i se vor naşte drepturi sau
obligaţii proprii;
b).dacă bunul este comun, soţul neparticipant va trebui să îşi exprime

52
consimţământul şi cu privire la condiţiile concrete în care respectivul act va fi
încheiat, întrucât acesta îi va fi opozabil, cu toate drepturile şi obligaţiile care vor
lua fiinţă prin el.

C. Cheltuielile căsătoriei
Menajul comun pe care îl presupune viaţa de familie, precum şi creşterea şi
educarea copiilor impun obligaţia ambilor soţi de a participa la cheltuielile
specifice.
Soţii nu pot stabili ca numai unuia dintre ei să îi revină suportarea cheltuielilor
căsătoriei, o astfel de convenţie fiind considerată nescrisă potrivit alin. (3) al art.
325 Cod civil.
Legea dă soţilor posibilitatea de a stabili prin convenţie matrimonială
cuantumul contribuţiei sau proporţia în care fiecare dintre ei va contribui la
cheltuielile căsătoriei.
În lipsa unei prevederi diferite, fiecare dintre soţi va contribui în raport cu
mijloacele de care dispune.
Partea de contribuţie a fiecăruia dintre soţi la cheltuielile căsătoriei poate fi în
bani sau în natură.

2. Dispoziţii care asigură independenţa patrimonială a soţilor

A. Situaţia unor acte juridice


În Codul civil nu mai există interdicţia vânzării între soţi. Soţii pot încheia
între ei acte de vânzare-cumpărare cu privire la bunurile lor, acte de donaţie,
schimb, împrumut şi orice alte acte juridice permise de lege. Evident că, acolo
unde legea prevede condiţii speciale pentru actele juridice încheiate între soţi,
acestea li se vor aplica. În cazul donaţiilor între soţi, de exemplu, noua
reglementare prevede o serie de reguli speciale, cu privire la: revocabilitatea
donaţiei între soţi (nulitatea donaţiei între soţi sau simulaţia în materia donaţiei
între soţi.

B. Operaţiunile bancare
Fiecare dintre soţi poate să facă singur depozite bancare, precum şi orice
operaţiuni în legătură cu acestea, fără să aibă nevoie de consimţământul
consortului său.
Orice operaţiuni în legătură cu un cont sau un depozit bancar deschise pe
numele unui soţ pot fi realizate doar de soţul care este titular al contului sau al
depozitului respectiv, fără a avea nevoie de consimţământul celuilalt. Mai mult,
este prevăzut că dreptul soţului titular de a dispune de fondurile depuse rămâne
exclusiv în raporturile cu banca chiar şi după desfacerea sau încetarea căsătoriei,
dacă prin hotărâre judecătorească executorie nu s-a dispus altfel.

53
C. Exercitarea unei profesii
Independenţa soţilor în domeniul profesional este reglementată, sub
următoarele aspecte:
a) posibilitatea exercitării unei profesii de către oricare dintre soţi, fără a fi
necesar consimţământul celuilalt soţ;
b) libertatea de a dispune de veniturile încasate, cu respectarea obligaţiilor
privind contribuţia la cheltuielile căsătoriei;
c) posibilitatea schimbării profesiei de către oricare dintre soţi, fără a fi
necesar consimţământul celuilalt soţ;
d) dreptul de a renunţa la exercitarea unei profesii, prin demisie, aparţine
fiecăruia dintre soţi independent de voinţa celuilalt, chiar şi în condiţiile în care
această renunţare ar prejudicia interesele familiei (de exemplu, atunci când familia
locuieşte într-un imobil cu titlu de locuinţă accesorie contractului de muncă).

D. Dreptul la compensaţie
Soţul care a participat la activitatea profesională a celuilalt poate obţine o
compensaţie, în măsura îmbogăţirii soţului beneficiar, în baza dispoziţiilor art. 328
Cod civil.

E. Dreptul la informare
Art. 318 Cod civil prevede dreptul fiecărui soţ de a cere celuilalt să îl
informeze cu privire la bunurile, veniturile şi datoriile sale. În caz de refuz
nejustificat, soţul respectiv se poate adresa instanţei de tutelă în scopul obligării
celuilalt soţ sau, după caz, a unui terţ de a furniza informaţiile cerute.
În cadrul soluţionării unei astfel de cereri, instanţa de tutelă are posibilitatea
să îl oblige pe soţul reclamantului sau pe terţ să furnizeze informaţiile cerute şi să
depună dovezi în sensul celor afirmate. Cu toate acestea, terţul poate refuza
furnizarea informaţiilor solicitate dacă, prin dezvăluirea lor, şi-ar încălca
obligaţiile privind păstrarea secretului profesional.
Legea instituie şi o prezumţie relativă conform căreia susţinerile soţului
reclamant sunt adevărate dacă informaţiile solicitate pot fi obţinute, potrivit legii,
doar la cererea soţului pârât, iar acesta refuză să le solicite.

1.2.3. Dispoziţii legale aplicabile în perioade de criză conjugală


1. Extinderea judiciară a puterilor unuia dintre soţi
Mandatul judiciar constituie soluţia pe care unul dintre soţi o are la îndemână
pentru gestionarea bunurilor atunci când celălalt soţ se află în imposibilitate de a-
şi manifesta voinţa.
Soţul celui aflat în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa va putea cere
instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l reprezenta pe acesta pentru exercitarea

54
drepturilor pe care le are, potrivit regimului matrimonial.
În cazul gestionării bunurilor comune, pentru actele care necesită
consimţământul ambilor soţi, instanţa ar putea împuternici pe soţul mandatar să
încheie singur anumite acte pentru o perioadă determinată, iar pentru actele care
privesc gestiunea bunurilor proprii ale soţului care se află în imposibilitate de a-şi
manifesta voinţa, tot instanţa ar putea decide limitele drepturilor de administrare şi
de dispoziţie pe care le va putea exercita soţul mandatar şi pe ce perioadă.
Instanţa de tutelă nu poate, în niciun caz, să acorde soţului reclamant un
mandat general, fără a stabili limitele exercitării drepturilor pe care le prevede sau
fără a preciza durata mandatului, întrucât prin aceasta s-ar modifica regimul
matrimonial aplicabil soţilor pe o cale interzisă de lege.
Încetarea mandatului judiciar are loc şi atunci când soţul reprezentat nu se mai
află în situaţia care a condus la instituirea acestui mandat, chiar dacă perioada lui
de valabilitate nu a expirat ori când este numit un tutore sau, după caz, un curator
care să îl reprezinte.
2. Limitarea judiciară a puterilor unuia dintre soţi
Pentru situaţia în care interesele familiei sunt puse în pericol grav prin
încheierea unor acte juridice de către unul dintre soţi, Codul civil prevede, în art.
316, posibilitatea solicitării intervenţiei instanţei de tutelă. În astfel de cazuri, în
mod excepţional, celălalt soţ poate cere instanţei ca, pentru o durată determinată,
dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu
consimţământul său expres.
Instanţa poate dispune acest lucru doar pentru anumite bunuri şi doar pentru
actele de dispoziţie care, potrivit regimului matrimonial aplicabil soţilor, nu ar
necesita, în mod normal, acest consimţământ.
Măsura va fi luată, în toate cazurile, numai pentru o perioadă determinată, care
poate fi prelungită fără a se putea depăşi, în total, doi ani.
În vederea asigurării opozabilităţii faţă de terţi, o astfel de hotărâre judecătorească
va fi supusă formalităţilor de publicitate prevăzute de lege pentru adoptarea sau
modificarea regimurilor matrimoniale.
Sancţiunea prevăzută de lege pentru încheierea unor acte juridice cu
nerespectarea hotărârii judecătoreşti este nulitatea relativă, astfel că soţul vătămat în
drepturile sale poate solicita instanţei de tutelă anularea actului.
Această acţiune poate fi exercitată în termen de un an de la data când soţul
vătămat a luat cunoştinţă de încheierea actului respectiv.

3. Regimurile matrimoniale reglementate de Codul civil


3.1. Aspecte generale privind regimurile matrimoniale
Regimurile matrimoniale reglementate de Codul civil
Codul civil reglementează trei regimuri matrimoniale, dintre care soţii sau
viitorii soţi au posibilitatea să îşi aleagă unul, care să fie aplicabil căsătoriei lor.

55
Este vorba despre:
a) regimul comunităţii legale;
b) regimul separaţiei de bunuri (cu varianta participării la achiziţii);
c) regimul comunităţii convenţionale.
Soţii nu pot combina reguli specifice diferitelor regimuri pentru a-şi alcătui un
regim matrimonial nou, ei având posibilitatea doar să îşi aleagă unul dintre cele
reglementate.
Codul civil introduce însă în dreptul românesc şi principiul mutabilităţii
regimurilor matrimoniale, care dă posibilitatea soţilor să îşi schimbe, în timpul
căsătoriei, regimul matrimonial aplicabil.
3.2. Alegerea regimului matrimonial
Soţii vor putea alege regimul matrimonial aplicabil căsătoriei lor, dintre cele
prevăzute de lege.
Această opţiune va putea fi făcută sub forma încheierii unei convenţii
matrimoniale.

3.3. Convenţia matrimonială


1. Noţiunea de convenţie matrimonială
Convenţia matrimonială desemnează actul juridic prin care viitorii soţi sau
soţii, uzând de libertatea conferită de legiuitor, îşi stabilesc, prin acordul lor,
regimul matrimonial propriu sau îşi modifică, în timpul căsătoriei, regimul
matrimonial sub care s-au căsătorit.

2. Natura juridică a convenţiei matrimoniale


Convenţia matrimonială este actul care cuprinde acordul viitorilor soţi sau al
soţilor cu privire la regimul matrimonial care li se va aplica în timpul căsătoriei.
Este un contract care are o cauză juridică specifică (affectio conjugalis).

3. Caracterele juridice ale convenţiei matrimoniale


Convenţia matrimonială prezintă următoarele caracterele juridice:
a) este un act juridic bilateral, părţi fiind soţii sau viitorii soţi, ale căror voinţe
se întâlnesc în adoptarea prin acest contract a regimului matrimonial aplicabil
căsătoriei lor, precum şi a altor dispoziţii legate de viitoarele relaţii patrimoniale
ale acestora (cum ar fi clauza de preciput, donaţiile reciproce între viitorii soţi,
donaţiile făcute de alte persoane – ca, de exemplu, părinţii unuia dintre viitorii soţi
ori ai ambilor – sau chiar fără legătură cu bunurile lor – ca, de exemplu,
recunoaşterea unui copil;
b) este un act complex, care poate îngloba mai multe acte juridice, fiecare
dintre acestea păstrându-şi, însă, identitatea şi caracterele juridice;
c) este un act solemn;
d) este un act sinalagmatic;
e) este un act accesoriu căsătoriei;

56
f) este un act public;
g) în principiu, convenţia matrimonială nu este compatibilă cu modalităţile
din dreptul comun (termenul, condiţia), prin care s-ar deroga de la regulile sale
specifice de aplicare. Cu toate acestea, soţii au posibilitatea să încheie o
convenţie matrimonială prin care să stipuleze că, de la un anumit termen, care
nu se poate împlini mai înainte de trecerea unui an de la data celebrării
căsătoriei, îşi schimbă regimul matrimonial aplicabil până atunci cu cel
prevăzut în convenţia matrimonială, cu respectarea condiţiilor de formă şi de
publicitate prevăzute de lege. După încetarea regimului matrimonial în astfel
de condiţii, în lipsa unor stipulaţii contrare, se va aplica regimul matrimonial
de drept comun, respectiv regimul comunităţii legale.

4. Condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale

A) Condiţiile de fond ale convenţiei matrimoniale


Capacitatea părţilor de a încheia o convenţie matrimonială este apreciată
potrivit principiului habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia, ceea ce
înseamnă că orice persoană care se poate căsători în mod valabil are şi capacitatea
de a încheia o convenţie matrimonială.
Capacitatea minorului de a încheia o convenţie matrimonială este
reglementată de art. 337 alin. (1) Cod civil, care prevede că: „Minorul care a
împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenţie
matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu autorizarea
instanţei de tutelă.
În lipsa încuviinţării sau a autorizării prevăzută de lege, convenţia
matrimonială încheiată de minor va putea fi anulată în condiţiile art. 46 Cod civil.
Prin excepţie, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani şi căruia instanţa de
tutelă i-a recunoscut capacitatea de exerciţiu anticipată, în condiţiile art. 40 Cod
civil, va putea încheia convenţia matrimonială fără a avea nevoie de încuviinţarea
părinţilor şi de autorizarea instanţei de tutelă, acesta având capacitate deplină de
exerciţiu.
Consimţământul celor care doresc să încheie o convenţie matrimonială se va
supune regulilor generale de validitate necesare pentru încheierea actelor juridice,
respectiv: să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză.
Consimţământul părţilor care încheie o convenţie matrimonială poate fi
afectat de eroare, dol sau violenţă.
Cauza convenţiei matrimoniale va fi una specială – affectio conjugalis, care
presupune că părţile acesteia intenţionează să se căsătorească şi să întemeieze
împreună o familie sau, dacă sunt deja căsătorite, să continue viaţa de familie
modificând regimul matrimonial aplicabil căsniciei lor, astfel încât să îşi creeze
cadrul cel mai potrivit pentru prosperitatea menajului viitor.

57
B. Condiţiile de formă ale convenţiei matrimoniale
Convenţia matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public,
fiind un act juridic solemn.
La încheierea convenţiei matrimoniale, consimţământul trebuie dat în faţa
notarului public, de ambii soţi, personal sau prin mandatar cu procură autentică,
specială şi având conţinut predeterminat.
Încălcarea acestor dispoziţii este sancţionată cu nulitatea absolută.

5. Data încheierii convenţiei matrimoniale


Data încheierii convenţiei matrimoniale poate fi situată înaintea căsătoriei sau
în timpul acesteia, însă producerea efectelor are loc doar în timpul căsătoriei.
Valabilitatea convenţiilor matrimoniale încheiate cu mai mult timp înaintea
căsătoriei subzistă atât timp cât acestea reprezintă voinţa soţilor, legea
neprecizând un termen limită în acest sens.

6. Caducitatea convenţiei matrimoniale


Convenţia matrimonială va deveni caducă în următoarele situaţii:
a) există o manifestare a voinţei părţilor de a renunţa la căsătoria proiectată;
b) constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei, excepţie făcând numai
căsătoria putativă;
c) când instanţa de tutelă pronunţă modificarea judiciară a regimului
matrimonial de comunitate, în acest caz soţilor aplicându-li-se regimul separaţiei
de bunuri.

7. Publicitatea convenţiei matrimoniale


Convenţia matrimonială este supusă următoarelor forme de publicitate:
a) menţiune pe actul de căsătorie, făcută de ofiţerul de stare civilă, după
încheierea căsătoriei;
b) înscriere în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale;
c) în funcţie de natura bunurilor, convenţia matrimonială va fi notată în
cartea funciară, înscrisă în registrul comerţului, precum şi în alte registre de
publicitate prevăzute de lege.
Publicitatea se realizează, în aceleaşi forme, şi la modificarea convenţiei
matrimoniale.

8. Simulaţia convenţiei matrimoniale


Simulaţia convenţiei matrimoniale este reglementată de art. 331 Cod civil,
care prevede că: „Actul secret prin care se alege un alt regim matrimonial sau se
modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite formalităţile de
publicitate prevăzute de lege produce efecte numai între soţi şi nu poate fi opus
terţilor de bună-credinţă”.

58
Codul civil prevede soluţia inopozabilităţii actului secret faţă de terţii de bună-
credinţă pentru simulaţia convenţiei matrimoniale, efectul fiind acela că regimul
matrimonial convenit de soţi prin actul secret se poate aplica între aceştia şi poate
fi opus terţilor de rea-credinţă, însă în raporturile cu terţii de bună-credinţă se va
aplica întotdeauna regimul matrimonial prevăzut în actul aparent, pentru care s-au
realizat formalităţile de publicitate prevăzute de lege.

9. Modificarea convenţiei matrimoniale


Înainte de încheierea căsătoriei:
– convenţia matrimonială poate fi modificată oricând, în totalitate sau în
parte, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege cu privire la forma şi
publicitatea acesteia.
– modificarea convenţiei matrimoniale de către minor este posibilă, ca şi
încheierea acesteia, doar cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi a instanţei tutelare.
După încheierea căsătoriei:
– soţii vor putea modifica regimul matrimonial care li se aplică doar după cel
puţin un an de la încheierea căsătoriei, prin încheierea unei convenţii
matrimoniale.
Modificarea convenţiei matrimoniale care este făcută în frauda intereselor
terţilor nu este opozabilă acestora.
Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial
au la dispoziţie următoarele instrumente legale:
1. pot formula acţiune revocatorie în termen de un an de la data la care au fost
îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştinţă
mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale;
2. pot invoca şi pe cale de excepţie, oricând, inopozabilitatea modificării sau
lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.

10. Nulitatea convenţiei matrimoniale


Nulitatea absolută a convenţiei matrimoniale va sancţiona:
a) lipsa consimţământului;
b) adoptarea unor clauze prin care se derogă de la dispoziţiile legale privind
regimul matrimonial ales;
c) situaţia în care, prin conţinutul convenţiei matrimoniale, se aduce atingere
egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale;
d) nerespectarea formei solemne a convenţiei matrimoniale;
e) încheierea convenţiei matrimoniale de către minorul care nu a împlinit
vârsta de 16 ani.
Nulitatea relativă a convenţiei matrimoniale va sancţiona:
a) viciile de consimţământ existente la încheierea convenţiei matrimoniale;
b) încheierea convenţiei matrimoniale fără încuviinţarea sau autorizarea
prevăzute de lege.

59
În cazul anulării convenţiei matrimoniale, căsătoriei respective i se va aplica
regimul matrimonial al comunităţii legale.

3.4. Clauza de preciput

1. Noţiunea de clauză de preciput


Clauza de preciput reprezintă acordul de voinţă al soţilor ori, după caz, al
viitorilor soţi, încheiat în condiţiile prevăzute de lege, cuprins în convenţia
matrimonială, în virtutea căruia soţul supravieţuitor este îndrituit să preia, fără plată,
înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe bunuri comune, deţinute în
devălmăşie ori în coproprietate.
2. Dreptul care se naşte din clauza de preciput
Clauza de preciput generează un drept la preciput, care se naşte, în beneficiul
soţului supravieţuitor, în momentul decesului celuilalt soţ.
Pentru fiecare dintre soţi (atunci când clauza este stipulată în beneficiul
oricăruia dintre aceştia), sau pentru soţul în beneficiul căruia a fost prevăzută
clauza, preciputul este un drept eventual, de care va putea beneficia, sub condiţia
suspensivă a supravieţuirii.
3. Natura juridică a clauzei de preciput
În esenţă, clauza de preciput este o convenţie a soţilor, care conferă unuia
dintre ei, şi anume soţului supravieţuitor, posibilitatea de a prelua unul sau mai
multe bunuri comune, cu titlu gratuit, înaintea partajului.
4. Beneficiarul clauzei de preciput
Beneficiarul clauzei de preciput este soţul supravieţuitor.
Legea specifică faptul că această clauză poate fi reciprocă, în sensul de a se
stipula că bunurile care fac obiectul ei vor fi preluate de către oricare dintre soţi
dacă supravieţuieşte celuilalt, sau poate fi stipulată în mod unilateral, în sensul că
unul dintre soţi, anume desemnat, va prelua aceste bunuri sub condiţia de a
supravieţui celuilalt.
5. Obiectul clauzei de preciput
Obiectul clauzei de preciput îl pot constitui „unul sau mai multe din bunurile
comune, aflate în devălmăşie sau în coproprietate”.
6. Modul de aplicare a clauzei de preciput
O etapă a lichidării regimului matrimonial al comunităţii de bunuri ale soţilor,
premergătoare partajului bunurilor comune, o va constitui preluarea de către soţul
supravieţuitor a bunurilor care fac obiectul clauzei de preciput.
Executarea clauzei de preciput se va putea face şi prin echivalent, din valoarea
activului net al comunităţii, atunci când preluarea bunurilor în natură nu este
posibilă.
Executarea clauzei de preciput nu va putea avea loc decât în cazul în care
căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morţii unuia
dintre soţi (atunci când clauza este reciprocă), respectiv a soţului beneficiarului (în

60
situaţia dispunerii unilaterale a clauzei). Per a contrario, constatarea nulităţii ori,
după caz, anularea sau desfacerea căsătoriei lipsesc de eficienţă clauza de
preciput.
7. Termenul de exercitare a dreptului de preciput
Cum în textul Codului civil nu se prevede un termen special de prescripţie cu
privire la executarea clauzei de preciput, considerăm că se va aplica termenul
general de prescripţie, de trei ani, care va începe să curgă din momentul naşterii
dreptului, respectiv de la moartea unuia dintre soţi.
8. Situaţiile de ineficacitate a clauzei de preciput
Nulitatea sau caducitatea convenţiei matrimoniale va atrage, implicit, şi
nulitatea clauzei de preciput.
Unele cauze de caducitate a clauzei de preciput sunt expres prevăzute de
Codul civil român.
Primul caz în care clauza de preciput devine caducă potrivit dispoziţiilor alin.
(4) al art. 333 Cod civil îl constituie încetarea comunităţii în timpul vieţii soţilor.
În acest caz, caducitatea clauzei de preciput este expres prevăzută de lege.
În cazul schimbării regimului matrimonial în timpul căsătoriei, soţii pot
prevedea clauza de preciput în noua convenţie matrimonială, în caz contrar
rezultând că raţiunile pentru care această clauză fusese prevăzută nu mai subzistă.
În ceea ce priveşte bunurile aflate în coproprietate care fac obiectul clauzei de
preciput, acestea sunt împărţite, de asemenea, cu ocazia lichidării regimului
matrimonial, devenind proprii. Nici în acest caz ele nu mai pot fi revendicate în
baza dreptului la preciput, avându-se în vedere că sunt bunuri proprii, fie ale
soţului beneficiar al clauzei, fie ale soţului predecedat.
Altă situaţie de caducitate a acestei clauze o constituie şi decesul simultan al
soţilor (comorienţi sau codecedaţi). De data aceasta clauza de preciput nu îşi mai
poate produce efectele, întrucât nu există un soţ supravieţuitor, care să îşi poată
exercita dreptul de a preleva bunurile care au făcut obiectul preciputului asupra
comunităţii, aceasta urmând să se împartă în întregime între moştenitorii celor doi
soţi.
A treia situaţie de caducitate a clauzei de preciput o constituie vinderea
bunurilor care au făcut obiectul ei la cererea creditorilor comuni ai soţilor. Legea
prevede că dreptul născut în beneficiul soţului supravieţuitor prin prevederea
clauzei de preciput în convenţia matrimonială nu poate împiedica urmărirea
bunului care face obiectul acesteia de către creditorii comuni. În cazul acesta,
clauza de preciput devine caducă, neputând fi executată prin echivalent, astfel
cum este cazul atunci când bunurile respective au pierit din alte cauze.
Simulaţia convenţiei matrimoniale are drept consecinţă inopozabilitatea
actului secret faţă de terţii de bună-credinţă. În cazul în care actul secret cuprinde
o clauză de preciput care nu este stipulată în actul ostensibil, dreptul la preciput pe
care aceasta îl generează nu va putea produce efecte faţă de moştenitorii soţului
predecedat, dacă aceştia sunt de bună-credinţă în momentul decesului autorului

61
lor, pentru că doar în acel moment dreptul la preciput devine actual şi poate fi
valorificat.
9. Efectele aplicării clauzei de preciput
Consecinţa imediată a unei astfel de clauze este naşterea, sub condiţie
suspensivă, a dreptului de preciput (precipitium jus).
Aplicarea clauzei de preciput conduce, indubitabil, la realizarea unei
inegalităţi în împărţirea bunurilor comune, avantajându-l pe soţul beneficiar, în
detrimentul moştenitorilor soţului predecedat.
În măsura în care este vorba despre moştenitori rezervatari, aceştia nu vor
putea fi deposedaţi de emolumentul părţii din moştenire care reprezintă rezerva
succesorală, ci doar de bunurile care intră în cotitatea disponibilă a moştenirii.
Această clauză poate conduce la un avantaj al soţului supravieţuitor în faţa
copilului dinafara căsătoriei al soţului predecedat, în situaţia în care ambii ar dori
să dobândească un bun deosebit (de exemplu, care constituie o amintire de familie
care se află în masa bunurilor comune, atât timp cât valoarea acestuia nu conduce
la încălcarea rezervei succesorale. Acelaşi lucru s-ar putea afirma şi despre
situaţia unui astfel de conflict de interese al soţului supravieţuitor cu copilul
soţilor, moştenitor rezervatar, însă în acest caz există posibilitatea de a obţine
bunul respectiv ulterior, prin moştenirea soţului supravieţuitor, dacă acesta va
deceda înaintea sa şi nu va fi decăzut din calitatea de moştenitor.

3.5. Modificarea regimului matrimonial


Art. 319 Cod civil prevede, în alin. (2), posibilitatea modificării regimului
matrimonial adoptat de soţi, consacrând astfel principiul mutabilităţii regimurilor
matrimoniale.
Legea nu prevede modalităţile concrete de schimbare a regimului
matrimonial, însă, potrivit principiului simetriei actelor juridice, acestea coincid
cu cele prin care acesta a fost adoptat.
La încetarea sau schimbarea regimului matrimonial, art. 320 Cod civil
prevede că acesta va fi lichidat prin învoiala soţilor (întocmind un înscris autentic)
sau pe cale judiciară (în acest caz, hotărârea judecătorească constituind actul de
lichidare).

3.6. Aplicarea regimului matrimonial


1. Data aplicării regimului matrimonial
Aplicarea regimului matrimonial ales prin convenţia matrimonială încheiată
în condiţiile legii are loc de la un moment diferit, după cum aceasta a fost
încheiată înaintea sau în timpul căsătoriei. Astfel, data de la care se va aplica
regimul matrimonial legal sau un regim matrimonial convenţional va fi:
a) în cazul încheierii unei convenţii matrimoniale prin care viitorii soţi au
ales un regim matrimonial convenţional, aceasta îşi va produce efectele de la data
încheierii căsătoriei, însă faţă de terţi, regimul matrimonial este opozabil de la

62
data îndeplinirii formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, în afară de situaţia
în care aceştia l-au cunoscut pe altă cale (art. 313 alin. (1) Cod civil);
b) în cazul în care viitorii soţi nu au convenit să li se aplice un regim
matrimonial convenţional, regimul legal li se va aplica de la data încheierii
căsătoriei;
c) în cazul încheierii unei convenţii matrimoniale în timpul căsătoriei, prin
care soţii au ales un regim matrimonial convenţional sau au stabilit schimbarea
unui regim matrimonial convenţional cu regimul matrimonial legal ori
modificarea regimului matrimonial aplicabil căsătoriei lor, aceasta îşi va
produce efectele de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii
ei, însă nu înainte de trecerea a cel puţin un an de la încheierea căsătoriei (art. 369
Cod civil).
2. Principiile care guvernează regimul matrimonial
Aplicarea regimului matrimonial adoptat de soţi prin convenţie
matrimonială sau, în lipsă, aplicarea regimului matrimonial legal trebuie să se
subordoneze mai multor principii, şi anume:
a) principiul egalităţii între soţi – se referă la egalitatea deplină a soţilor în
exercitarea tuturor drepturilor prevăzute de lege, precum şi, în mod corelativ, la
egalitatea în îndeplinirea obligaţiilor care le revin în desfăşurarea vieţii de familie;
b) principiul libertăţii alegerii regimului matrimonial – guvernează relaţiile
de familie, el concretizându-se, de fapt, în libertatea acordată soţilor de a-şi
manifesta dreptul de dispoziţie cu privire la bunurile lor potrivit specificului şi
dorinţelor concrete ale fiecărui cuplu marital;
c).principiul mutabilităţii regimului matrimonial – se concretizează în
posibilitatea soţilor de a schimba regimul matrimonial aplicabil în timpul
căsătoriei; uneori, schimbarea condiţiilor sau a modului de viaţă a familiei, a
profesiei soţilor sau doar a concepţiilor şi dorinţelor acestora în legătură cu
relaţiile lor patrimoniale pot conduce la dorinţa schimbării regimului matrimonial.
d) principiul accesorialităţii regimului matrimonial faţă de instituţia
căsătoriei – înseamnă că niciun regim matrimonial nu poate fi aplicat în afara
relaţiilor de căsătorie, regimul matrimonial având doar rolul de a organiza şi
facilita relaţiile patrimoniale ale soţilor; este concludent, în acest sens, faptul că,
deşi regimul matrimonial poate fi ales prin convenţia matrimonială, care poate fi
încheiată şi autentificată înainte de încheierea căsătoriei, aceasta nu produce
niciun efect până la încheierea căsătoriei, intrând în vigoare doar începând de la
această dată.
e) principiul unicităţii regimului matrimonial aplicabil – constă în faptul că
niciunei familii nu i se pot aplica mai multe regimuri matrimoniale în acelaşi timp,
prin combinarea acestora.

63
3.7. Încetarea regimului matrimonial
Regimul matrimonial se aplică, în principiu, pe toată durata căsătoriei. În
cazul desfacerii căsătoriei, regimul matrimonial încetează la data introducerii
cererii de divorţ sau, dacă soţii au cerut, instanţa de tutelă poate stabili această
încetare la data separării în fapt.
Potrivit principiului mutabilităţii regimurilor matrimoniale, adoptat de Codul
civil român, soţii pot conveni să îl modifice sau să îl schimbe în timpul căsătoriei.
De asemenea, regimul matrimonial aplicabil unei familii poate fi schimbat şi
de către instanţa de tutelă, prin instituirea separaţiei judiciare de bunuri, în
condiţiile legii.

3.8. Lichidarea regimului matrimonial


Lichidarea regimului matrimonial este operaţiunea juridică prin care soţii sau
foştii soţi îşi separă patrimoniile.
Lichidarea regimului matrimonial presupune, în principiu, următoarele
operaţiuni:
a) preluarea bunurilor proprii de către fiecare dintre soţi;
b) partajul bunurilor comune (dacă există);
c) regularizarea datoriilor.
Împărţirea bunurilor comune ale soţilor poate fi realizată voluntar, prin act
autentic încheiat de un notar public, sau prin hotărâre judecătorească.
Modul de împărţire a bunurilor soţilor este specific fiecărui regim matrimonial.
Astfel:
a) în cadrul regimului matrimonial al separaţiei de bunuri şi al regimului
participării la achiziţii, partajul nu există decât în cazul în care există bunuri
comune aflate în coproprietatea pe cote-părţi a soţilor, ştiut fiind că în cadrul
acestor regimuri matrimoniale nu există o masă de bunuri comune în devălmăşie;
b) în cadrul regimului matrimonial al comunităţii legale, partajul bunurilor
comune ale soţilor are loc potrivit dispoziţiilor legale specifice, cuprinse în art.
357 Cod civil;
c) în cadrul regimului matrimonial al comunităţii convenţionale, partajul
bunurilor comune ale soţilor se realizează potrivit clauzelor prevăzute de aceştia prin
convenţia matrimonială în baza art. 367 lit. e) Cod civil, în lipsa unor astfel de
dispoziţii devenind aplicabile regulile specifice partajului bunurilor comune ale
soţilor în regimul comunităţii legale.

3.9. Regimul matrimonial al comunităţii legale

1. Cazurile în care se aplică regimul matrimonial al comunităţii legale


Regimul matrimonial al comunităţii legale este aplicabil ori de câte ori soţii
nu îşi exprimă, prin încheierea unei convenţii matrimoniale, opţiunea pentru

64
adoptarea unui regim matrimonial convenţional.
Regimul matrimonial al comunităţii legale este un regim matrimonial de
comunitate, capabil să asigure o protecţie efectivă a intereselor comune ale soţilor,
asigurând însă şi suficientă flexibilitate şi libertate de decizie fiecăruia dintre
aceştia.

2. Bunurile soţilor în regimul matrimonial al comunităţii legale

A. Aspecte generale privind bunurile soţilor în regimul matrimonial al


comunităţii legale
Întâlnim cele trei mase de bunuri specifice tuturor regimurilor matrimoniale
de comunitate, respectiv:
a) masa bunurilor comune;
b) masa bunurilor proprii ale soţului;
c) masa bunurilor proprii ale soţiei.
Acestea cuprind cele două categorii de bunuri ale soţilor, respectiv bunurile
comune şi bunurile proprii.

B. Bunurile comune ale soţilor


În cadrul acestui regim matrimonial reglementat de Codul civil, bunurile
soţilor se prezumă a fi comune, dacă nu se dovedeşte că acestea ar face parte
dintre cele indicate de lege ca fiind proprii. Deosebirea constă în faptul că
prezumţia bunurilor comune în devălmăşie nu se mai aplică tuturor bunurilor
dobândite de soţi în timpul căsătoriei, ci doar celor dobândite „în timpul
comunităţii legale”, întrucât aplicarea principiului mutabilităţii regimurilor
matrimoniale permite aplicarea regimului matrimonial al comunităţii legale de
bunuri şi doar pentru un interval determinat situat în timpul căsătoriei.
Masa bunurilor comune ale soţilor se compune din:
a) veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul
asigurărilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul
unui drept de proprietate intelectuală, indiferent de data dobândirii lor, însă numai
în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii
(prezumate de lege a fi bunuri comune în art. 341 Cod civil);
b) bunurile mobile dobândite înainte de căsătorie pentru care nu s-a întocmit
un inventar [prezumate a fi bunuri comune în art. 343, alin. (3) Cod civil, dar
pentru care se poate face dovada că sunt bunuri proprii];
c) toate celelalte bunuri care nu fac parte din categoriile de bunuri proprii
expres prevăzute de lege.
Masa bunurilor comune ale soţilor este o comunitate de bunuri în devălmăşie.
C. Bunurile proprii ale soţilor
În regimul comunităţii legale, categoriile de bunuri proprii ale soţilor sunt
expres şi limitativ prevăzute de lege – cuprinse în art. 340 Cod civil.
Această enumerare cuprinde:

65
a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia
cazului în care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt
elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi
asupra semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele
ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte
asemenea bunuri;
f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material
sau moral adus unuia dintre soţi;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu,
precum şi bunul dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii.
La această enumerare se adaugă şi bunurile dobândite anterior încheierii
căsătoriei sau aplicării regimului comunităţii legale, pentru care s-a întocmit
inventarul prevăzut de art. 343 alin. (3) Cod civil, care se deduc însă indirect, prin
raportare la definiţia bunurilor comune.
O altă categorie de bunuri ale soţilor o constituie bunurile indicate în art. 341
Cod civil, care arată că: „Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de
pensie în cadrul asigurărilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile
cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune,
indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanţa privind
încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii”. Per a contrario, astfel de
venituri, pentru care creanţa nu devine scadentă în timpul aplicării comunităţii,
rămân bunuri proprii ale soţului care le-a obţinut.
D. Dovada bunurilor soţilor
Cu privire la dovada bunurilor soţilor, Codul civil prevede în art. 343 pentru
calitatea de bun comun că nu trebuie dovedită, iar pentru cea de bunuri proprii
ale soţilor, că dovada se va putea face între soţi prin orice mijloc de probă, cu
excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. a) din acelaşi act normativ, pentru care se
specifică faptul că dovada se va face „în condiţiile legii”. Este vorba despre bunurile
dobândite prin legat sau donaţie, pentru care dovada se face potrivit dreptului comun
în materie, chiar şi între soţi.
E. Publicitatea bunurilor comune ale soţilor
Art. 344 Cod civil acordă oricăruia dintre soţi posibilitatea de a cere să se facă
menţiune în cartea funciară ori, după caz, în alte registre de publicitate prevăzute
de lege despre apartenenţa unui bun la comunitate, fără a se specifica însă care ar
putea fi consecinţele nerealizării unor astfel de menţiuni pentru bunurile comune
ale soţilor.

66
3. Datoriile soţilor în regimul matrimonial al comunităţii legale
Art. 351 Cod civil prevede o enumerare limitativă a datoriilor pentru care soţii
urmează să răspundă cu bunurile comune, situaţiile în care soţii răspund cu
bunurile lor comune fiind destul de asemănătoare cu cele prevăzute în art. 32 din
Codul familiei, diferenţele constând în:
a) introducerea obligaţiilor contractate în vederea dobândirii bunurilor
comune printre cele pentru care soţii urmează să răspundă cu bunurile lor comune;
aceasta este o reglementare foarte necesară în contextul prevederii limitative a
datoriilor pentru care soţii răspund cu bunurile lor comune, întrucât este lipsit de
orice logică faptul de a răspunde unul sau ambii soţi cu bunurile proprii pentru ceea
ce s-a contractat la dobândirea unui bun comun, acest lucru conducând la mărirea
artificială a comunităţii de bunuri, în dauna maselor de bunuri proprii ale soţilor.
b) înlocuirea reparării prejudiciului adus prin însuşirea, de unul dintre soţi, a
unor bunuri proprietate publică, cu repararea prejudiciului adus prin însuşirea, de
unul dintre soţi, a unor bunuri aparţinând unui terţ, prin aceasta înlăturându-se
prioritatea acordată de regimul comunist fostei proprietăţi socialiste (ulterior
înlocuită cu proprietatea publică), faţă de proprietatea privată, în condiţiile în care
actuala Constituţie a României acordă aceeaşi protecţie ambelor forme de
proprietate.
În celelalte două situaţii, respectiv în ceea ce priveşte obligaţiile contractate
de soţi împreună şi obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea
cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei, acestea se vor aplica în continuare în aceleaşi
condiţii în care se aplicau şi în baza Codului familiei.
O altă noutate adusă de Codul civil în domeniul reglementării acestor datorii o
constituie răspunderea solidară a soţilor cu bunurile lor proprii în măsura în care
obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune. Soţul
care a plătit din bunurile sale proprii datoria comună se subrogă în drepturile
creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din
comunitate, dacă lichidarea regimului s-ar face la data plăţii datoriei, beneficiind
chiar de un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea
integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.

4. Gestiunea bunurilor soţilor în regimul matrimonial al comunităţii legale

A. Precizări prealabile
Potrivit art. 342 Cod civil, regimul juridic al bunurilor proprii se concretizează
în dreptul fiecăruia dintre soţi de a folosi, de a administra şi de a dispune liber de
bunurile sale proprii.
Gestionarea bunurilor comune ale soţilor are la bază egalitatea acestora şi
cunoaşte, în Codul civil, mai multe sisteme, respectiv:
a) gestiunea paralelă (concurentă);
b) gestiunea comună (cogestiunea);

67
c) gestiunea exclusivă.

B. Gestiunea paralelă (concurentă) a bunurilor comune ale soţilor


Regula, în materia gestionării bunurilor comune ale soţilor, conform noii
reglementări, o constituie gestiunea paralelă (concurentă), potrivit căreia fiecare
dintre soţi are, în principiu, puterea de a gestiona singur comunitatea de bunuri,
concretizată în faptul că încheierea actelor privind bunurile comune are loc în
virtutea propriilor sale puteri conferite de lege, iar nu în temeiul mandatului tacit
reciproc al soţilor, cunoscut în reglementarea Codului familiei.
Fiecare dintre soţi poate să încheie singur actele de conservare, de folosinţă,
de administrare, de dobândire a bunurilor comune, actele de înstrăinare cu titlu
oneros sau de grevare a bunurilor mobile a căror înstrăinare nu este supusă,
potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate, şi darurile obişnuite.
Cu privire la noţiunea de „daruri obişnuite”, trebuie observat că aceasta poate
să capete valori şi forme foarte diferite, în funcţie de nivelul de viaţă al soţilor, de
sistemele lor de valori şi de evoluţia societăţii, rămânând practicii judiciare
misiunea de a circumscrie modul de apreciere a acestora.
Corectivul adus de legiuitor independenţei pe care această modalitate de
gestionare a bunurilor comune o conferă fiecăruia dintre soţi o constituie
răspunderea între soţi, instituită prin art. 345 alin. (4) Cod civil, potrivit căruia,
pentru prejudiciile aduse comunităţii prin încheierea unui act de către unul singur
dintre soţi, soţul neparticipant la încheierea actului poate cere celuilalt daune-
interese, fără a fi însă afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă. Prin
urmare, dacă terţul care a dobândit un bun comun printr-un asemenea act a fost de
rea-credinţă, soţul neparticipant va putea solicita instanţei anularea actului
prejudiciabil.

C. Gestiunea comună (cogestiunea) a bunurilor comune ale soţilor


Gestiunea comună (cogestiunea) impune ca încheierea unor acte de dispoziţie
cu privire la anumite bunuri comune, expres prevăzute de lege, să nu poată avea
loc decât cu consimţământul ambilor soţi. Sunt acte a căror încheiere necesită
consimţământul ambilor soţi:
a) actele de înstrăinare şi de grevare a bunurilor imobile;
b) actele de dispoziţie cu titlu oneros cu privire la bunurile mobile supuse
unor forme de publicitate;
c) actele cu titlu gratuit între vii privind bunurile mobile, cu excepţia
darurilor obişnuite;
d) schimbarea destinaţiei bunului comun;
e) actele de dispoziţie cu privire la bunurile comune în constituirea aportului
la o societate sau pentru dobândirea de părţi sociale sau acţiuni.
Potrivit art. 347 Cod civil, sancţiunea lipsei acordului expres al soţilor în
situaţiile în care este prevăzut de lege o constituie nulitatea relativă a actului. Cu

68
toate acestea, cum prevede alin. (2) al aceluiaşi articol, terţul dobânditor este
apărat de efectele nulităţii actului astfel încheiat dacă a depus diligenţa necesară
pentru a se informa cu privire la natura bunului. În acest caz, nu vor putea fi
cerute de soţul prejudiciat decât daune-interese, fără a fi afectate drepturile
dobândite de terţul de bună-credinţă.
D. Gestiunea exclusivă a bunurilor comune ale soţilor
Gestiunea exclusivă presupune că încheierea unor anumite acte privind bunuri
comune nu poate fi realizată decât de unul singur dintre soţi, din cauza
caracterului personal fie al actului juridic, fie al bunului la care se referă, celălalt
soţ neputând interveni cu privire la asemenea acte.
De exemplu, fiecare dintre soţi va putea dispune doar singur, prin testament,
de bunurile sale sau de unele dintre bunurile comune, datorită caracterului
personal al actelor juridice mortis causa, astfel cum prevede art. 350 Cod civil. De
asemenea, soţul devenit asociat într-o societate la care a adus ca aport un bun
comun va exercita singur drepturile ce decurg din această calitate şi va putea
realiza singur transferul părţilor sociale ori, după caz, al acţiunilor deţinute, astfel
cum prevede alin. (2) teza a II-a din art. 349 Cod civil.
Astfel de acte ce nu pot fi încheiate decât de unul dintre soţi, reglementate în
cadrul regimului primar, sunt şi cele prevăzute de art. 317 alin. (2) Cod civil,
privind gestionarea depozitelor bancare deschise pe numele unuia dintre soţi,
precum şi cele privind bunurile comune destinate exercitării profesiei unuia dintre
soţi, respectiv elementele unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de
bunuri.

5. Partajul bunurilor comune în timpul regimului matrimonial al comunităţii


legale
Potrivit dispoziţiilor art. 358 Cod civil, bunurile comune ale soţilor pot fi
împărţite oricând în timpul regimului comunităţii legale, în tot sau în parte, fără a
fi nevoie să se dovedească motivele temeinice necesare sub imperiul reglementării
Codului familiei.
Partajul bunurilor comune poate fi realizat în timpul regimului comunităţii fie
prin înţelegerea soţilor – prin înscris autentic notarial, fie pe cale judiciară – prin
hotărâre judecătorească.
În cadrul partajului bunurilor comune se determină cota-parte ce revine
fiecăruia dintre soţi potrivit atât contribuţiei sale la dobândirea acestor bunuri, cât
şi la îndeplinirea obligaţiilor comune (realizându-se, în acest sens, şi regularizarea
datoriilor soţilor).
Legea instituie prezumţia relativă a existenţei unor cote de contribuţie egale,
prezumţie care poate fi răsturnată prin proba contrară.
Bunurile atribuite fiecăruia dintre soţi prin partaj devin bunuri proprii ale
acestuia, iar bunurile rămase neîmpărţite, precum şi bunurile ce vor fi
dobândite ulterior vor fi, în continuare, bunuri comune ale soţilor. Regimul

69
comunităţii legale nu încetează decât în condiţiile legii, chiar dacă toate
bunurile comune au fost împărţite.
Actul de partaj are caracter constitutiv de drepturi, potrivit dispoziţiilor art.
680 Cod civil, fiecare dintre soţi devenind proprietar exclusiv al bunurilor ce i-au
fost atribuite doar cu începere de la data încheierii actului, respectiv a rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti de partaj sau, în cazul imobilelor, după
înscrierea în cartea funciară.

6. Încetarea şi lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale

A. Încetarea regimului matrimonial al comunităţii legale


Încetarea regimului matrimonial al comunităţii legale, ca, de altfel, a oricărui
regim matrimonial, are loc în următoarele cazuri:
a) la schimbarea sa, convenţională sau judiciară;
b) la încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi;
c) la declararea nulităţii sau anularea căsătoriei;
d) la desfacerea căsătoriei.
În cazul desfacerii căsătoriei, data încetării regimului matrimonial între soţi
este, potrivit legii, data introducerii cererii de divorţ, care însă poate fi schimbată
de instanţa de divorţ la cererea soţilor, în cazul în care aceştia se înţeleg ca aceasta
să fie constatată la data despărţirii lor în fapt. Bunurile comune ale soţilor vor
rămâne în devălmăşie, conform art. 356 Cod civil, până la data stabilirii cotei-
părţi ce revine fiecăruia, care, în principiu, va corespunde lichidării regimului
matrimonial. Faţă de terţi, hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat
divorţul sau, după caz, certificatul de divorţ sunt opozabile de la data efectuării
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege. Astfel, încetarea regimului
matrimonial va fi opozabilă terţilor de la data efectuării formalităţilor de
publicitate prevăzute de lege pentru adoptarea acestuia.
Întrucât legea prevede posibilitatea împărţirii bunurilor comune în timpul
regimului comunităţii, soţii pot să îşi împartă bunurile comune, în tot sau în parte,
prin act autentic notarial, anterior sau odată cu introducerea cererii de divorţ
(odată cu încetarea regimului matrimonial), caz în care situaţia se simplifică.
Împărţirea tuturor bunurilor comune înainte de introducerea cererii de divorţ nu
presupune încetarea regimului comunităţii legale, care nu va avea loc decât în
condiţiile legii.

B. Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale


Potrivit dispoziţiilor art. 355 Cod civil, lichidarea regimului comunităţii legale
se face la încetarea comunităţii. Comunitatea de bunuri subzistă, atât în privinţa
bunurilor, cât şi în privinţa obligaţiilor, până la finalizarea lichidării. Aceasta
poate fi realizată şi ulterior încetării regimului matrimonial, fiind imprescriptibilă.
Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii legale este o operaţiune

70
complexă, definită de lege în art. 357 Cod civil, care cuprinde preluarea bunurilor
proprii ale fiecăruia dintre soţi, partajul bunurilor comune şi regularizarea
datoriilor. Prezumţia contribuţiei egale a soţilor la dobândirea bunurilor comune
devine aplicabilă, dacă nu se dovedeşte o contribuţie diferită.
Celelalte aspecte ale partajului bunurilor soţilor, referitoare la atribuirea
bunurilor comune, sunt reglementate în acelaşi mod ca şi în Codul familiei.
Efectul constitutiv de drepturi prevăzut de art. 680 Cod civil, se aplică şi
hotărârii de partaj.

3.10. Regimurile matrimoniale convenţionale

Regimurile matrimoniale convenţionale reglementate de Codul civil sunt


următoarele:
A. regimul separaţiei de bunuri (cu varianta participării la achiziţii);
B. regimul comunităţii convenţionale.

3.10.1. Regimul matrimonial al separaţiei de bunuri

1. Calificarea regimului matrimonial al separaţiei de bunuri


Regimul matrimonial al separaţiei de bunuri este un regim de tip separatist
tipic, ce oferă soţilor o largă independenţă patrimonială, limitată doar de aplicarea
dispoziţiilor regimului primar.

2. Bunurile soţilor în regimul matrimonial al separaţiei de bunuri


În regimul separaţiei de bunuri nu există decât bunuri personale ale unuia sau
altuia dintre soţi. Nu vom întâlni deci masa de bunuri comune, care este
caracteristică regimurilor matrimoniale de comunitate.
Fiecare soţ conservă proprietatea exclusivă a tuturor bunurilor pe care le
poseda la data încheierii căsătoriei, dar şi a celor pe care le achiziţionează în
timpul căsătoriei, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Orice bun achiziţionat este proprietatea exclusivă a soţului pe numele căruia a
fost cumpărat, chiar dacă preţul a fost plătit din banii celuilalt soţ. În această
situaţie, soţul proprietar va datora valoarea bunului soţului care i-a dat banii sau
moştenitorilor acestuia. Soţul care a împrumutat celuilalt banii necesari pentru
achiziţionarea unui bun va dobândi doar calitatea de creditor pentru suma dată cu
împrumut.
Proprietatea asupra bunurilor mobile ale fiecăruia dintre soţi se va dovedi
potrivit dispoziţiilor art. 361 Cod civil, care prevede obligaţia întocmirii unui
inventar al bunurilor pe care fiecare dintre soţi le are la data adoptării acestui
regim matrimonial, inventar care va fi anexat la convenţia matrimonială,
supunându-se aceloraşi condiţii de publicitate ca şi aceasta. Un astfel de inventar
va putea fi întocmit şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul separaţiei de

71
bunuri, urmând aceleaşi condiţii în privinţa realizării formelor de publicitate. În
lipsa acestui inventar, legea instituie prezumţia de proprietate a soţului posesor.
Potrivit art. 361 alin. (5) Cod civil, dreptul de proprietate exclusivă asupra
bunului dobândit printr-un act juridic supus unei condiţii de formă pentru
validitate ori unor cerinţe de publicitate nu se poate dovedi decât prin înscrisul
care îndeplineşte formele cerute de lege.
Întrucât în acest regim matrimonial nu există o masă de bunuri comune în
devălmăşie, achiziţionarea unor bunuri de către ambii soţi împreună va conferi
acestora calitatea de coproprietari, în condiţiile dreptului comun al proprietăţii
comune pe cote – părţi.
Soţii sunt cei care trebuie să îşi producă şi să îşi conserve probele cu privire la
caracterul indiviz al bunului achiziţionat şi la cotele-părţi care aparţin fiecăruia
dintre ei.
Soţii căsătoriţi sub acest regim matrimonial pot încheia liber între ei contracte
cu privire la oricare dintre bunurile lor, neputând fi vorba de vreo confuziune
patrimonială.
Separaţia totală de patrimonii poate produce şi consecinţe mai puţin
echitabile, în sensul că, dacă unul dintre soţi nu a exercitat o muncă retribuită,
deşi s-a ocupat de menaj şi de creşterea copiilor, el nu are niciun drept cu privire
la bunurile achiziţionate de celălalt soţ în timpul căsătoriei.
Dacă, dimpotrivă, fiecare dintre soţi a avut venituri, bunurile dobândite din
economiile proprii nu vor fi supuse partajului.
Aceasta a determinat legiuitorul român ca, prin Legea nr. 71/2011, să creeze
regimul participării la achiziţii ca o variantă mai echitabilă a lichidării regimului
separaţiei de bunuri.

3. Datoriile soţilor în regimul matrimonial al separaţiei bunurilor


În cadrul regimului matrimonial al separaţiei de bunuri, nu există, în
principiu, decât datorii personale ale fiecăruia dintre soţi, cu excepţia datoriilor
izvorâte din cheltuielile gospodăriei.
Principiul fundamental care guvernează datoriile soţilor în cadrul acestui
regim matrimonial se regăseşte în alin. (1) al art. 364 Cod civil, care prevede că:
„Niciunul dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte săvârşite de
celălalt soţ”.
Datoriile care grevau patrimoniul oricăruia dintre soţi în momentul încheierii
căsătoriei, ca şi cele contractate indiferent cu ce titlu ulterior, rămân personale ale
acestuia. Aşadar, numai soţul care a contractat o datorie va răspunde pentru ea, cu
întregul său patrimoniu.
Obligaţiile născute între soţi, oricare ar fi cauza care le-a generat, sunt supuse
dreptului comun, ştiut fiind că în noua reglementare soţii pot încheia între ei orice
acte, în condiţiile legii.
Separaţia pasivului comportă însă şi anumite limite, pe care viaţa în comun în
cadrul unei familii le impune. Astfel, datoriile contractate în vederea cheltuielilor

72
obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor
constituie, potrivit dispoziţiilor art. 364 alin. (2) Cod civil, datorii solidare ale
soţilor.
O altă limitare o constituie obligaţia participării la cheltuielile căsătoriei şi a
celor legate de creşterea şi educarea copiilor, prevăzută de art. 325 alin. (2),
coroborat cu art. 364 alin. (2) Cod civil.
Pentru evitarea oricăror probleme cauzate de separaţia patrimonială specifică
acestui regim, legiuitorul a prevăzut şi un drept de retenţie pe care îl are oricare
dintre soţi asupra bunurilor celuilalt, la încetarea regimului matrimonial, până la
acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă de altul.

4. Gestiunea bunurilor soţilor în regimul matrimonial al separaţiei de


bunuri
Consecinţă a separaţiei patrimoniilor soţilor, acest regim matrimonial le
conferă independenţă în privinţa gestionării bunurilor lor.
Prin urmare, fiecăruia dintre soţi îi aparţine în exclusivitate dreptul de a
administra, folosi şi dispune liber de bunurile sale.
Fiecare dintre soţii căsătoriţi sub acest regim matrimonial exercită liber toate
atributele dreptului de proprietate cu privire la bunurile care îi aparţin, cu excepţia
situaţiilor speciale în care se află anumite bunuri cu o afectare specială,
determinate prin dispoziţii imperative ale legii, în cadrul regimului primar.
Gestionarea bunurilor aflate în proprietate comună pe cote-părţi este supusă
regulilor specifice coproprietăţii, fără să intervină vreo derogare izvorâtă din
calitatea de soţi.
Pentru situaţia în care unul dintre soţi încheie singur un act prin care
dobândeşte un bun folosindu-se, în tot sau în parte, de bunurile celuilalt soţ,
consecinţele sunt diferite, după cum soţul dobânditor a dispus sau nu de bunul
respectiv. Astfel, până la momentul în care soţul dobânditor dispune de bunul
respectiv, potrivit dispoziţiilor art. 363 alin. (2) Cod civil, soţul celălalt va putea
alege, în funcţie de proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său, între:
a) a reclama pentru sine proprietatea bunului astfel achiziţionat, sau
b) a pretinde daune interese de la soţul dobânditor.
După ce soţul dobânditor a dispus de bunul dobândit, proprietatea acestuia nu
mai poate fi solicitată decât dacă terţul dobânditor a cunoscut faptul că bunul a
fost achiziţionat în aceste condiţii.
Administrarea bunurilor unui soţ de către celălalt poate avea loc în condiţiile
mandatului sau gestiunii de afaceri.
Locuinţa familiei este folosită în mod obligatoriu de cei doi soţi împreună,
indiferent cui îi aparţine proprietatea imobilului respectiv, iar actele de dispoziţie
sau de administrare cu privire la aceasta necesită consimţământul scris al ambilor
soţi, potrivit dispoziţiilor art. 322 Cod civil, indiferent dacă imobilul este
proprietatea unuia dintre soţi sau proprietatea comună pe cote-părţi a ambilor.

73
Atât cu privire la imobilul care constituie locuinţa familiei, cât şi la bunurile care
îl mobilează sau îl decorează, are loc o limitare a exerciţiului dreptului de
proprietate, al cărei scop îl constituie protecţia mediului de viaţă al familiei.

5. Încetarea şi lichidarea regimului matrimonial al separaţiei de bunuri

A. Încetarea regimului matrimonial al separaţiei de bunuri


Încetarea acestui regim matrimonial are loc:
a) la schimbarea sa convenţională;
b) la încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi,
c) la constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei;
d) la desfacerea căsătoriei.
B. Lichidarea regimului matrimonial al separaţiei de bunuri
Lichidarea regimului matrimonial al separaţiei bunurilor implică, în principal,
următoarele operaţiuni:
a) identificarea bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soţi;
b) împărţirea bunurilor achiziţionate în coproprietate, respectiv transformarea
acesteia într-un drept de proprietate deplin şi exclusiv pentru fiecare dintre soţi;
c) plata reciprocă a eventualelor creanţe intervenite între soţi în timpul
căsătoriei;
d) plata creditorilor comuni ai soţilor (pentru datorii contractate în vederea
susţinerii sarcinilor căsătoriei etc.).

3.10.2. Regimul matrimonial al participării la achiziţii

1. Bunurile soţilor în regimul matrimonial al participării la achiziţii


Masele de bunuri ale soţilor din cadrul regimului participării la achiziţii
coincid cu cele din regimul separaţiei de bunuri, cele două regimuri diferind
numai în privinţa lichidării fiecăruia dintre ele.

2. Datoriile soţilor în regimul matrimonial al participării la achiziţii


În absenţa oricărei reglementări derogatorii de la dispoziţiile specifice
regimului separaţiei de bunuri, în cadrul regimului participării la achiziţii datoriile
soţilor vor fi abordate în acelaşi mod.

3. Gestiunea bunurilor soţilor în regimul matrimonial al participării la


achiziţii
Nici pentru gestionarea bunurilor soţilor în timpul funcţionării regimului
participării la achiziţii nu se regăsesc în lege dispoziţii speciale.
Deoarece toate bunurile soţilor, indiferent dacă sunt sau nu dobândite în
timpul aplicării acestui regim matrimonial, sunt bunuri proprii sau bunuri aflate în

74
proprietatea comună pe cote-părţi a soţilor, acestea vor fi gestionate în acelaşi
mod ca şi în cadrul regimului separaţiei de bunuri, adică printr-o gestiune
exclusivă a fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor sale.

4. Încetarea şi lichidarea regimului matrimonial al participării la achiziţii

A. Încetarea regimului matrimonial al participării la achiziţii


Singurele derogări de la funcţionarea regimului matrimonial al separaţiei de
bunuri, pe care legea le prevede în sensul creării regimului participării la achiziţii,
se referă la lichidarea acestuia. Prin urmare, încetarea regimului participării la
achiziţii corespunde întrutotul cu cea a separaţiei de bunuri, având loc:
a) la schimbarea convenţională a regimului matrimonial;
b) la încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi,
c) la constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei;
d) la desfacerea căsătoriei.
Ca şi în cazul celorlalte regimuri matrimoniale, la desfacerea căsătoriei, data
încetării regimului matrimonial corespunde momentului introducerii cererii de
divorţ, instanţa de tutelă putând, la cererea soţilor, să constate că regimul
matrimonial a încetat de la data despărţirii în fapt a soţilor.

B. Lichidarea regimului matrimonial al participării la achiziţii


Lichidarea regimului matrimonial al participării la achiziţii asigură o mai
mare echitate în stabilirea consecinţelor patrimoniale ale desfacerii, constatării
nulităţii, anulării sau încetării căsătoriei, ştirbind oarecum spiritul individualist
care domină regimurile matrimoniale de tip separatist.
Etapele lichidării regimului participării la achiziţii sunt:
a) determinarea patrimoniului iniţial al fiecăruia dintre soţi;
b) determinarea patrimoniului final al fiecăruia dintre soţi;
c) stabilirea valorii maselor de achiziţii nete ale fiecăruia dintre soţi sau foşti
soţi;
d) stabilirea creanţei de participare;
e) plata creanţei de participare.
Prima etapă a lichidării acestui regim matrimonial este cea a stabilirii
patrimoniului iniţial al fiecăruia dintre soţi, care cuprinde toate bunurile pe care
aceştia le aveau la data încheierii căsătoriei.
Patrimoniul final al fiecăruia dintre soţi cuprinde bunurile fiecăruia dintre ei la
momentul lichidării regimului matrimonial.
Prin „masă de achiziţii nete” înţelegem „masă de bunuri achiziţionate de
fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei”, al cărei conţinut nu este circumstanţiat de
lege.
Trebuie precizat faptul că aceste mase de achiziţii nete nu au importanţă decât

75
din punct de vedere valoric.
Calculul valoric al masei de achiziţii nete a unuia dintre soţi se concretizează
în diferenţa dintre valoarea patrimoniului final şi aceea a patrimoniului iniţial ale
respectivului soţ.
Creanţa de participare este reglementată în alin. (2) al art. 360 Cod civil, care
dispune: „... Dacă părţile nu au convenit altfel, creanţa de participare reprezintă
jumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi
datorată de către soţul a cărui masă de achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită
în bani sau în natură”.
Practic, masa de achiziţii nete se va calcula scăzând din valoarea bunurilor pe
care fiecare dintre soţi le are în momentul lichidării acestui regim matrimonial
(patrimoniul final) valoarea bunurilor pe care soţul proprietar le avea în momentul
încheierii căsătoriei sau al începerii aplicării regimului matrimonial respectiv
(patrimoniul iniţial), din care se scad creanţele despre care am făcut vorbire.
În cadrul lichidării regimului matrimonial se va face diferenţa între cele două
mase de achiziţii nete (respectiv, masa de achiziţii nete a soţului şi cea a soţiei),
jumătate din diferenţă constituind creanţa de participare. Dacă soţii au convenit
altfel, creanţa de participare va putea constitui altă parte din această diferenţă (de
exemplu, o treime în loc de jumătate).
Dintr-un spirit de echitate, ce caracterizează regimul matrimonial al
participării la achiziţii, soţul care obţine o masă de achiziţii nete mai mare va
datora celuilalt creanţa de participare. Calculul creanţei de participare se va face
întotdeauna valoric, însă, potrivit dispoziţiilor art. 360 alin (2) Cod civil, aceasta
va putea fi plătită în bani sau în natură.

3.10.3. Regimul matrimonial al comunităţii convenţionale

1. Bunurile soţilor în regimul comunităţii convenţionale


Fiind vorba despre un regim matrimonial constituit pe structura regimului
comunităţii legale, vom întâlni cele trei mase de bunuri ale soţilor, respectiv:
a) masa bunurilor comune ale soţilor;
b) masa bunurilor proprii ale soţului;
c) masa bunurilor proprii ale soţiei.
Spre deosebire de regimul comunităţii legale, în care cuprinderea maselor de
bunuri este circumstanţiată de lege, în cadrul comunităţii convenţionale aceasta
poate fi modificată prin convenţia părţilor.
Potrivit dispoziţiilor art. 367 Cod civil, soţii pot să convină cu privire la
extinderea sau restrângerea masei bunurilor comune.
Extinderea masei bunurilor comune poate avea loc prin „includerea în
comunitate, în tot sau în parte, a bunurilor dobândite (…) înainte ori după încheierea

76
căsătoriei, cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) şi c)”. Prin urmare,
soţii sau viitorii soţi ar putea să convină, prin convenţia matrimonială, una dintre
următoarele variante de mărire a comunităţii:
a) includerea în comunitate a tuturor bunurilor dobândite de aceştia înainte de
încheierea căsătoriei şi ulterior acesteia, cu excepţia bunurilor de uz personal şi a
bunurilor destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente
ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
b) includerea în comunitate, pe lângă bunurile existente în masa bunurilor
comune reglementată în cadrul regimului comunităţii legale, şi a unor bunuri,
anume determinate, dobândite înaintea încheierii căsătoriei;
c) includerea în comunitate, pe lângă bunurile existente în masa bunurilor
comune reglementată în cadrul regimului comunităţii legale, şi a altor bunuri,
anume determinate, dobândite după încheierea căsătoriei.
Tot art. 367 Cod civil prevede şi posibilitatea soţilor de a conveni cu privire la
„restrângerea comunităţii la bunurile (…) anume determinate în convenţia
matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite (…) înainte sau în timpul căsătoriei
(…)”.
Astfel, soţii sau viitorii soţi ar putea să prevadă în convenţia matrimonială,
una dintre următoarele variante de micşorare a comunităţii:
a) excluderea din comunitate a anumitor bunuri, care, în regimul comunităţii
legale, ar fi bunuri comune ale soţilor;
b) restrângerea comunităţii la anumite bunuri, determinate sau determinabile.
În cazul în care soţii sau viitorii soţi care convin să adopte regimul comunităţii
convenţionale, nu prevăd în convenţia matrimonială nicio modificare a
comunităţii de bunuri, masa bunurilor comune va fi stabilită prin aplicarea
regulilor specifice regimului matrimonial al comunităţii legale.

2. Datoriile soţilor în regimul matrimonial al comunităţii convenţionale


Ca şi în privinţa bunurilor comune ale soţilor, şi cu privire la datoriile lor
aceştia pot conveni, prin convenţia matrimonială, modificări ale naturii juridice a
acestora.
În baza art. 367 Cod civil, soţii sau viitorii soţi pot conveni cu privire la:
a) includerea în comunitate a datoriilor proprii născute înainte ori după
încheierea căsătoriei;
b) restrângerea datoriilor comune ale soţilor la cele anume determinate prin
convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt născute înainte sau în timpul
căsătoriei, fără a putea exclude dintre datoriile comune obligaţiile asumate de
oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei.
În situaţia în care, prin convenţia matrimonială, nu s-a convenit nimic în
privinţa schimbării naturii juridice a unor obligaţii ale soţilor, datoriile comune ale
acestora se vor determina potrivit reglementării specifice regimului matrimonial al

77
comunităţii legale.

3. Gestiunea bunurilor soţilor în regimul matrimonial al comunităţii


convenţionale
În principiu, gestionarea bunurilor soţilor în cadrul regimului matrimonial al
comunităţii convenţionale se pliază pe regulile specifice regimului comunităţii
legale.
Însă, potrivit dispoziţiilor art. 367 lit. c) Cod civil, soţii sau viitorii soţi au
posibilitatea de a prevedea în convenţia lor matrimonială extinderea obligativităţii
acordului ambilor pentru încheierea anumitor acte de administrare.

4. Încetarea şi lichidarea regimului matrimonial al comunităţii


convenţionale

A. Încetarea regimului matrimonial al comunităţii convenţionale


Încetarea regimului matrimonial al comunităţii convenţionale are loc în
aceleaşi condiţii ca şi acela al comunităţii legale, respectiv:
a) la schimbarea convenţională a regimului matrimonial;
b) la încetarea căsătoriei prin moartea unuia dintre soţi;
c) la constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei;
d) la desfacerea căsătoriei.

B. Lichidarea regimului matrimonial al comunităţii convenţionale


Potrivit dispoziţiilor art. 367 lit. d) şi e) Cod civil, cu privire la lichidarea
regimului comunităţii convenţionale, soţii pot să dispună prin convenţia
matrimonială fie includerea unei clauze de preciput, fie modalităţi diferite de
lichidare a comunităţii.
În cazul includerii, prin convenţia matrimonială, a unei clauze de preciput, o
etapă premergătoare lichidării regimului matrimonial al comunităţii de bunuri şi
partajului bunurilor comune o va constitui preluarea de către soţul supravieţuitor a
bunurilor care fac obiectul clauzei de preciput.
Momentul executării clauzei de preciput este, conform art. 333 alin. (1) Cod
civil „înaintea partajului moştenirii”, fără ca raportarea să se refere şi la
împărţirea bunurilor soţilor. Executarea clauzei de preciput trebuie să preceadă
împărţirea bunurilor comune, întrucât bunul care face obiectul dreptului la
preciput trebuie mai întâi dedus din comunitatea de bunuri a soţilor.
În cazul în care, prin convenţia matrimonială prin care soţii sau viitorii soţi
adoptă regimul matrimonial al comunităţii convenţionale şi prevăd o modalitate de
partaj inegal al bunurilor comune în baza dispoziţiilor art. 367 lit. e) Cod civil,
derogarea pe care o presupune aplicarea clauzei de preciput priveşte chiar cotele
stabilite prin convenţia soţilor.

78
Clauzele referitoare la lichidarea regimului comunităţii convenţionale care vor
putea fi inserate în convenţiile matrimoniale s-ar putea referi, în principal, la:
a) stabilirea cotelor de contribuţie ale fiecăruia dintre soţi la dobândirea
bunurilor comune în baza cărora va avea loc partajul;
b) modul în care se va face atribuirea bunurilor către fiecare dintre soţi.
Astfel, în ceea ce priveşte stabilirea cotelor de contribuţie potrivit cărora se va
realiza partajul comunităţii, soţii ar putea conveni ca acestea să fie egale,
indiferent de contribuţia efectivă a fiecăruia dintre ei la dobândirea bunurilor
comune, sau ar putea adopta orice alte variante în acest sens, care vor fi valabile în
măsura în care nu reprezintă o fraudare a legii.
Astfel de clauze ar putea conduce la o reechilibrare a situaţiei soţului care nu
a obţinut venituri substanţiale din activitatea profesională, în schimb şi-a adus o
contribuţie substanţială, dar dificil de cuantificat, la prosperitatea familiei.
Alte clauze s-ar putea referi la modalităţi de atribuire a bunurilor comune ale
soţilor convenite de aceştia prin derogare de la dreptul comun, ori chiar la
atribuirea preferenţială către unul dintre soţi a anumitor bunuri, cu sau fără plată.
Deşi este vorba tot de un avantaj matrimonial, o clauză prin care se
prevede că, în cadrul partajului bunurilor comune, unuia dintre soţi îi va fi
atribuit, fără plată, un anumit bun nu se confundă cu clauza de preciput, pentru
următoarele considerente:
a) clauza de preciput se aplică numai în cazul încetării regimului matrimonial
prin decesul unuia dintre soţi, în timp ce clauza de lichidare a comunităţii cu acest
obiect se aplică indiferent de cauza încetării regimului matrimonial;
b) clauza de preciput se aplică doar în beneficiul soţului supravieţuitor,
indiferent care va fi acela, sau în beneficiul soţului determinat a fi beneficiar doar
cu condiţia supravieţuirii acestuia, pe când clauza de atribuire fără plată prevede
atribuirea bunului respectiv unuia dintre soţi de la început stabilit;
c) în cazul clauzei de preciput, dacă executarea în natură nu este posibilă,
aceasta va putea fi realizată prin echivalent, în timp ce pentru clauza de atribuire
nu avem reglementată o astfel de posibilitate, ea putând să existe doar dacă este
rodul voinţei soţilor exprimată prin convenţia lor.
În cazul prevederii unei clauze de atribuire preferenţială a unui bun sau a
anumitor bunuri cu plată, valoarea acestora se va imputa asupra lotului de bunuri
comune pe care îl va primi soţul beneficiar.
Etapele lichidării regimului matrimonial al comunităţii legale ar putea fi:
a) prelevarea bunurilor care fac obiectul dreptului la preciput (doar la
încetarea regimului matrimonial prin moartea unuia dintre soţi şi numai dacă a
fost prevăzută o clauză de preciput în convenţia matrimonială);
b) regularizarea datoriilor între soţi;
c) preluarea bunurilor proprii ale fiecăruia dintre soţi;
d) stabilirea cotei de contribuţie a fiecăruia dintre soţi la dobândirea bunurilor

79
comune;
e) atribuirea bunurilor potrivit cotelor de contribuţie stabilite.

3.11. Modificarea regimurilor matrimoniale


3.11.1. Modificarea convenţională

A. Condiţii
Potrivit principiului mutabilităţii introdus de Codul civil, regimul matrimonial
poate fi modificat prin convenţia soţilor, ori de câte ori aceştia doresc, în
următoarele condiţii:
a) să fi trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;
b) să respecte condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor
matrimoniale;
Prin urmare, modificarea regimului matrimonial se va realiza prin încheierea
unei convenţii matrimoniale sub forma unui act autentic, la un notar public.
c) realizarea tuturor formelor de publicitate prevăzute de lege pentru
opozabilitatea convenţiei matrimoniale.

B. Efectele între soţi


Modificarea regimului matrimonial produce efecte, între soţi, de la data
încheierii convenţiei matrimoniale în forma autentică, iar faţă de terţi de la data
efectuării formalităţilor de publicitate prevăzute de lege.
Modificarea convenţională poate să presupună:
a) o schimbare integrală a regimului matrimonial aplicabil (atunci când, de
pildă, un regim de comunitate este înlocuit cu unul de separaţie de bunuri sau
invers);
b) o modificare parţială, constând în modificarea numai anumitor aspecte ale
regimului matrimonial aplicabil (spre exemplu, atunci când regimul comunităţii
legale este transformat în cel al comunităţii convenţionale sau invers).

C. Efectele faţă de terţi


Modificarea regimului matrimonial în timpul căsătoriei trebuie să fie realizată
cu bună-credinţă, fără intenţia de a prejudicia pe terţii cu care soţii încheie diferite
acte juridice.
Pentru situaţiile în care creditorii soţilor sunt prejudiciaţi prin schimbarea sau
lichidarea regimului matrimonial, legea prevede următoarele soluţii:
a) posibilitatea acestora de a formula acţiune revocatorie în termen de un an
de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, de
când au luat cunoştinţă de aceste împrejurări pe altă cale;
b) posibilitatea de a invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea
modificării sau lichidării regimului matrimonial, făcute în frauda intereselor lor.

80
3.11.2. Modificarea judiciară

A. Condiţii
Modificarea regimului matrimonial aplicabil unei familii se poate realiza şi pe
cale judiciară, la cererea unuia dintre soţi, în situaţia în care:
a) regimul matrimonial aplicabil soţilor este cel al comunităţii legale sau con-
venţionale;
b) celălalt soţ încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale
familiei.

B. Efectele între soţi


Spre deosebire de modificarea regimului matrimonial pe cale convenţională,
prin care soţii puteau adopta un alt regim matrimonial, la alegerea lor, în cazul
modificării judiciare instanţa de tutelă va dispune schimbarea regimului de
comunitate cu regimul separaţiei de bunuri. Soţii nu mai au posibilitatea niciunei
alegeri, regimul separaţiei de bunuri fiind aplicabil în baza hotărârii judecătoreşti.
Efectele acestei hotărâri se vor produce, între soţi, de la data formulării
cererii, cu excepţia cazului în care instanţa va dispune ca aceste efecte să li se
aplice de la data despărţirii în fapt, la cererea unuia dintre ei.
Prin urmare, de la acea dată, între soţi se va aplica regimul separaţiei de
bunuri, în baza hotărârii judecătoreşti rămasă definitivă. Întotdeauna va fi
necesară lichidarea regimului matrimonial de comunitate aplicabil anterior.

C. Efectele faţă de terţi


Separaţia judiciară de bunuri nu poate fi cerută decât de către soţi, creditorii
acestora neputând să solicite instanţei modificarea regimului matrimonial aplicabil
familiei. Cu toate acestea, ei pot să intervină în cauză pentru a-şi apăra interesele.
Faţă de terţi, hotărârea judecătorească prin care s-a dispus separaţia judiciară
de bunuri va produce efecte după realizarea formalităţilor prevăzute de lege (care
sunt aceleaşi ca şi în cazul convenţiei matrimoniale).
Şi în acest caz, creditorii soţilor au cele două posibilităţi de a interveni în
cazul în care se consideră prejudiciaţi prin schimbarea regimului matrimonial al
soţilor, respectiv:
a) posibilitatea de a formula acţiune revocatorie în termen de un an de la data
la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate pentru hotărârea
judecătorească prin care a fost schimbat regimul matrimonial sau, după caz, de
când au luat cunoştinţă de aceste împrejurări pe altă cale;
b)posibilitatea de a invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea
modificării sau lichidării regimului matrimonial, făcute în frauda intereselor lor.

81
Secţiunea a 3-a. Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu
a soţului minor
Prin încheierea căsătoriei, femeia minoră şi/sau, după caz, bărbatul minor
dobândesc capacitate deplină de exerciţiu.

Răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Care sunt impedimentele la căsătorie?

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

2. Care sunt condițiile clauzei de preciput?

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

Să ne reamintim...

Potrivit Codului civil, în România căsătoria se poate încheia numai între


persoane de sex diferit, întrucât unul dintre principalele scopuri ale

82
căsătoriei este procreaţia.

Soţii sunt liberi să-și aleagă unul dintre cele trei regimuri matrimoniale,
respectiv: regimul comunității legale, regimul separației de patrimonii sau
regimul convențional.

VII. Rezumat

Scopul acestei unităţi de învăţare este acela de a sistematiza instituţia


căsătoriei, începând cu definiţia şi terminând cu efectele acesteia.

VIII. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Potrivit Codului civil, vârsta matrimonială minimă pentru


căsătorie, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, este de:
a) 17 ani;
b) 18 ani şi, în nicio situaţie, nu se poate coborî sub acest minim;
c) 18 sau 16 ani, în cazul dispensei de vârstă, în condiţiile legii.

2. Căsătoria:
a) se poate încheia oricând, dar nu şi în pragul morţii;
b) nu se poate încheia dacă există o diferenţă de vârstă prea mare între soţi;
c) nu se poate încheia între persoane de acelaşi sex.

3. Consimţământul la căsătorie poate fi:


a) exprimat şi prin reprezentant, în condiţiile legii;
b) viciat prin eroare, dol sau violenţă;
c) afectat de o modalitate a actului juridic, precum termenul, condiţia sau
sarcina.

4. Convenţia matrimonială:
a) poate fi încheiată numai personal de către soţi sau viitorii soţi, nu şi prin
mandatar, cu procură simplă;
b) îşi va produce efectele numai pe perioada căsătoriei, chiar dacă
încheierea convenţiei are loc anterior căsătoriei;

83
c) nu este supusă niciunei condiţii de publicitate.

5. Opoziţia la căsătorie:
a) nu trebuie să fie făcută în scris;
b) reprezintă o simplă informare a ofiţerului de stare civilă;
c) trebuie, printre altele, să arate împrejurările de fapt sau de drept care
împiedică încheierea căsătoriei, precum şi dovezile pe care se întemeiază.

Rezolvare grile: 1. c), 2. c), 3. b), 4. b) , 5. c)

IX. Temă de control

Regimul separației de bunuri.

X. Bibliografie

1. D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ediţia a III-a, Editura Universul


Juridic, Bucureşti, 2017, pag. 74-256;

2. M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2016,
pag. 37-79, 172-363;

3. E. Florian, Dreptul familiei, ediția a 5-a , Editura C.H. Beck, București, 2016, pag.
31-61, 90-280.

84
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3. CĂSĂTORIA. NULITATE.
ÎNCETARE. DESFACERE

Cuprins
I. Obiectivele unităţii de învăţare
II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Nulitatea căsătoriei
IV. Încetarea căsătoriei
V. Desfacerea căsătoriei
VI. Rezumat
VII. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
VIII. Temă de control
IX. Bibliografie

I. Obiectivele unităţii de învăţare


Scopul unităţii de învăţare nr. 3 este acela de a prezenta
instituţiile nulității, a încetării și a desfacerii căsătoriei.

II. Competenţele unităţii de învăţare


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
⇒ identificați cazurile de nulitate a căsătoriei;
⇒ analizaţi regimul juridic al nulităţii căsătoriei;
⇒ analizaţi cazurile de încetare şi de desfacere a căsătoriei.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este


de 120 minute.

85
III. NULITATEA CĂSĂTORIEI

Secţiunea 1. Noţiunea nulităţii căsătoriei


00:45

Nulitatea căsătoriei este sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării cerinţelor


prevăzute de lege pentru încheierea căsătoriei.

Secţiunea a 2-a. Cazurile de nulitate absolută a căsătoriei


În raport de reglementarea actuală, nulitatea absolută a căsătoriei intervine în
următoarele cazuri:

1. Căsătoria încheiată în cazul lipsei vârstei matrimoniale


Căsătoria încheiată înainte de împlinirea vârstei de 16 ani, atât pentru bărbat
cât şi pentru femeie – adică în perioada impubertăţii legale – este lovită de
nulitate.
Cu toate că încălcarea prevederilor legale privitoare la vârsta matrimonială
atrage nulitatea absolută, această nulitate poate fi acoperită, dacă, până la
constatarea nulităţii, apar următoarele situaţii:
a) soţul care nu avea vârsta legală pentru încheierea căsătoriei a împlinit, între
timp, 18 ani (ajungându-se, astfel, ca ambii soţi să aibă 18 ani până la momentul
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti);
b) soţia a rămas însărcinată;
c) soţia a dat naştere unui copil.
Căsătoria se menţine chiar dacă soţia a născut un copil mort ori dacă a
întrerupt cursul sarcinii, deoarece s-a dovedit că, în pofida vârstei impubere, soţii
pot avea relaţii conjugale normale.

2. Căsătoria încheiată de o persoană care era deja căsătorită


Acest caz de nulitate are ca scop apărarea principiului monogamiei.
Momentul în funcţie de care se verifică starea de bigamie este acela al
încheierii celei de a doua căsătorii.
Nulitatea nu se acoperă prin încetarea cauzei ei după încheierea căsătoriei,
ceea ce înseamnă că, cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate chiar dacă
prima căsătorie a fost desfăcută sau a încetat după data încheierii celei de-a doua,
până la constatarea nulităţii ori anularea ei.
În cazul declarării morţii prin hotărâre judecătorească, cea de a doua căsătorie
este valabilă, dacă a fost încheiată în intervalul de timp de la data fixată prin
hotărâre ca fiind aceea a morţii şi data rămânerii definitive a hotărârii declarative

86
de moarte.
Când, după declararea morţii unuia dintre soţi prin hotărâre judecătorească, s-a
încheiat o nouă căsătorie, iar soţul declarat mort s-a întors şi s-a anulat hotărârea
declarativă de moarte, se dă prioritate celei de a doua căsătorii dacă soţul celui
declarat mort a fost de bună-credinţă, prima căsătorie fiind desfăcută pe data
încheierii celei de a doua.

3. Căsătoria încheiată între rude în grad prohibit de lege


Încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă (indiferent de grad), precum
şi între rudele în linie colaterală până la gradul IV inclusiv, este oprită de lege,
fiind sancţionată cu nulitatea absolută.
O asemenea căsătorie este nulă indiferent dacă rudenia este din căsătorie sau
din afara ei ori dacă este vorba despre rudenie firească sau rudenie civilă.
De menţionat că, pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate autoriza, pe
baza unui aviz medical special, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul
al patrulea.

4. Căsătoria încheiată între persoane de acelaşi sex


Deşi art. 293 alin. (1) Cod civil nu enumeră printre cazurile de nulitate absolută şi
încălcarea dispoziţiilor art. 277 alin. (1) din acelaşi act normativ (care prevede: „Este
interzisă căsătoria dintre persoane de acelaşi sex.”), prin trimiterea făcută la art. 271
Cod civil, este indubitabilă sancţiunea nulităţii absolute. Mai mult, nu sunt
recunoscute în ţara noastră nici căsătoriile dintre persoane de acelaşi sex încheiate
sau contractate în străinătate, fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni străini.

5. Lipsa diferenţierii sexuale


Cu titlu de nulitate virtuală, apreciem că această sancţiune este aplicabilă în
cazul persoanelor care suferă de malformaţii sub forma nediferenţierii sexuale,
care fac imposibilă consumarea căsătoriei.

6. Lipsa consimţământului exprimat personal şi liber


Sancţiunea nulităţii absolute este atrasă atât în ipoteza lipsei materiale a
consimţământului, cât şi în cazurile în care consimţământul nu a fost exprimat
personal de viitorii soţi ori nu a fost exprimat liber.

7. Căsătoria încheiată de către alienatul mintal sau debilul mintal


În acest caz căsătoria este oprită din motive biologice şi sociale.
Încălcarea acestei prohibiţii este sancţionată cu nulitatea absolută, chiar dacă o
atare căsătorie a fost încheiată într-un eventual moment de luciditate.
De asemenea, este irelevant dacă aceste persoane au fost sau nu puse sub
interdicţie judecătorească.

87
8. Lipsa solemnităţii celebrării căsătoriei
Lipsa (totală sau parţială) de solemnitate la încheierea căsătoriei atrage
nulitatea absolută a căsătoriei astfel încheiate.
De exemplu, atrag nulitatea absolută:
a) lipsa unuia dintre viitorii soţi de la sediul primăriei unde se celebrează
căsătoria;
b) neexprimarea consimţământului la căsătorie în mod public;
c) lipsa celor 2 martori la celebrarea căsătoriei;
d) neexprimarea consimţământului la căsătorie în faţa ofiţerului de stare
civilă.

9. Lipsa de publicitate (căsătoria clandestină)


Publicitatea este o condiţie de formă distinctă de solemnitate, fiind impusă de
legiuitor ca o garanţie pentru respectarea celorlalte condiţii necesare unei căsătorii
valabile.
Constituie un element al publicităţii accesul publicului la celebrarea
căsătoriei.
De asemenea, publicitatea presupune afişarea declaraţiei de căsătorie, în extras,
într-un loc special amenajat la sediul serviciului public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau al primăriei unde se va încheia căsătoria, respectiv al
misiunii diplomatice sau al oficiului consular unde urmează să se încheie
căsătoria, precum şi pe pagina de internet a acestora.
Tot astfel, declaraţia de căsătorie trebuie să fie afişată în extras la sediul
serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau al primăriei unde
celălalt soţ îşi are domiciliul sau reşedinţa, precum şi pe pagina de internet a
acestora.
Căsătoria încheiată cu încălcarea publicităţii este o căsătorie clandestină.
Căsătoria clandestină este diferită de căsătoria secretă, care, deşi se încheie cu
publicitate, este ţinută secretă de către soţi.

10. Necompetenţa ofiţerului de stare civilă


Încălcarea competenţei teritoriale nu atrage sancţiunea nulităţii.
Căsătoria este nulă doar dacă a fost încheiată de un funcţionar care nu avea
calitatea de ofiţer de stare civilă (competenţa ratione materiae), cu excepţia
cazului în care a exercitat, în mod public, atribuţia de ofiţer de stare civilă, cu
respectarea tuturor prevederilor legale, iar viitorii soţi nu au cunoscut în momentul
încheierii căsătoriei, lipsa acestei calităţi.

88
11. Frauda la lege
Frauda la lege constituie caz de nulitate absolută a căsătoriei atunci când unul
din viitorii soţi urmăreşte, prin încheierea căsătoriei, să se sustragă rigorilor legii.
Exista un asemenea caz când autorul unui viol se căsătorea cu victima, pentru a se
sustrage răspunderii penale.

12. Căsătoria fictivă


Căsătoria este fictivă dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) consimţământul exprimat (de unul sau de ambii soţi) nu reflectă voinţa lor
reală, nu este sincer, astfel că o atare căsătorie nu s-a încheiat în scopul de a
întemeia o familie;
b) scopul urmărit (de unul sau de ambii soţi) a fost de a obţine fie unele efecte
secundare căsătoriei (cum ar fi folosinţa locuinţei), fie de a eluda anumite
dispoziţii legale imperative, altele decât cele care reglementează căsătoria.
Nulitatea se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti:
a) a intervenit convieţuirea soţilor;
b) soţia a născut;
c) soţia a rămas însărcinată;
d) au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.

13. Căsătoria de convenienţă


Căsătoria de convenienţă este o variantă a căsătoriei fictive.
Căsătoria de convenienţă, în general, reprezintă căsătoria încheiată doar
pentru anumite interese (de regulă, materiale).
O formă a acestei căsătorii o identificăm în dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
Astfel, potrivit art. 2 lit. l) din acest act normativ, prin căsătorie de
convenienţă se înţelege „căsătoria încheiată cu singurul scop de a eluda
condiţiile de intrare şi şedere a străinilor şi de a obţine dreptul de şedere pe
teritoriul României”.
Art. 63 alin. (2) din acelaşi act normativ stabileşte, cu titlu exemplificativ,
elementele pe baza cărora se poate stabili faptul că o căsătorie este de
convenienţă, şi anume:
1) nu există coabitare matrimonială;
2) soţii nu s-au cunoscut înaintea căsătoriei;
c) lipsa unei contribuţii efective la îndeplinirea obligaţiilor născute din
căsătorie;
d) soţii nu vorbesc o limbă înţeleasă de amândoi;
e) există date că anterior unul dintre soţi a mai încheiat o căsătorie de

89
convenienţă;
f) există inconsecvenţă în declaraţiile soţilor cu privire la datele personale,
circumstanţele în care s-au cunoscut ori alte informaţii relevante despre ei;
g) încheierea căsătoriei a fost condiţionată de plata unei sume de bani între
soţi, cu excepţia sumelor primite cu titlu de dotă.
Constatarea nulităţii căsătoriei este atributul exclusiv al instanţei de judecată.
Şi în acest caz, nulitatea absolută se acoperă prin convieţuirea reală a soţilor.

14. Lipsa aprobării prealabile a conducătorului instituţiei în care este


angajat preotul militar
Nulitatea absolută intervine când preotul militar (cetăţean român) se
căsătoreşte cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetăţenia română, fără
a avea aprobarea prealabilă a conducătorului instituţiei în care este angajat acesta.
Şi în acest caz suntem în prezenţa unui caz de nulitate virtuală.

Secţiunea a 3-a. Cazurile de nulitate relativă a căsătoriei


Nulitatea relativă a căsătoriei intervine în următoarele cazuri:

1. Lipsa încuviinţărilor sau autorizării în cazul căsătoriei minorului


După cum s-a menţionat mai sus, pentru motive temeinice, minorul care a
împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu
încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, a persoanei sau autorităţii care a
fost abilitată să exercite drepturile părinteşti şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
Lipsa încuviinţărilor sau autorizării atrage nulitatea relativă a respectivei
căsătorii.
În mod evident, minorul de 16 ani căruia instanţa de tutelă i-a recunoscut
capacitatea deplină de exerciţiu în condiţiile art. 40 Cod civil nu mai are nevoie de
încuviinţările şi de autorizarea prevăzute de lege, întrucât prin emanciparea
judecătorească a ieşit de sub autoritatea părinţilor săi.

2. Vicierea consimţământului
Când consimţământul soţului a fost viciat prin eroare, dol sau violenţă,
căsătoria poate fi anulată.

A. Eroarea
Falsa reprezentare a realităţii vizând identitatea fizică a celuilalt viitor soţ
constituie temei pentru anularea căsătoriei din cauza vicierii consimţământului
prin eroare.

B. Dolul (viclenia)
Eroarea provocată prin manopere dolosive constituie caz de nulitate relativă a
căsătoriei, dacă vizează elementele necesare (esenţiale) încheierii căsătoriei şi

90
acea împrejurare a determinat consimţământul celuilalt soţ.
Dolul poate fi săvârşit prin acţiune (denumit „dol comisiv”) sau prin
inacţiune (care se cheamă „dol omisiv” sau „dol comis prin reticenţă”).
Constituie „dol prin reticenţă”, de exemplu, faptul că unul dintre soţi, deşi ştia
că este bolnav, nu a comunicat acest lucru celuilalt soţ.
Pentru a fi o cauză de anulabilitate a căsătoriei, mijloacele viclene folosite de
unul dintre soţi trebuie să fie determinante pentru ca celălalt soţ să-şi manifeste
consimţământul.

C. Violenţa
Constrângerea exercitată asupra unuia sau ambilor soţi viciază consim-
ţământul, constituind caz de nulitate relativă a căsătoriei.
Violenţa morală se apreciază in concreto, în raport de gravitatea şi intensitatea
sa, ţinându-se cont de starea psihică a soţului al cărui consimţământ a fost viciat.

3. Lipsa discernământului
Lipsa vremelnică de discernământ atrage nulitatea relativă a căsătoriei.
Persoanele lipsite temporar de facultăţile mintale (cum ar fi cei aflaţi în stare
de ebrietate, delir, hipnoză ş.a.) nu se pot căsători în intervalul de timp în care
discernământul le lipseşte, întrucât nu pot exprima un consimţământ valabil.
Există, deci, o deosebire de tratament între situaţia persoanelor alienate mintal
sau debile mintal şi cea a persoanelor lipsite numai temporar de discernământ, în
sensul că, în cazul primelor, interdicţia este absolută – din motive de ordin
biologic şi social –, iar în cazul celor din urmă, acestea pot să se căsătorească, cu
excepţia momentelor în care le lipseşte discernământul, interdicţia fiind instituită
numai pentru exprimarea unui discernământ valabil.
4. Căsătoria încheiată între tutore şi minorul aflat sub tutelă
Este anulabilă căsătoria încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub
tutela sa.

Secţiunea a 4-a. Regimul juridic al nulităţii căsătoriei

1. NOŢIUNEA DE REGIM JURIDIC AL NULITĂŢII CĂSĂTORIEI


Prin regimul juridic al nulităţii căsătoriei înţelegem regulile la care este
supusă nulitatea căsătoriei.

2. CONŢINUTUL REGIMULUI JURIDIC AL NULITĂŢII CĂSĂTORIEI


Regimul juridic al nulităţii, în general, vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
a) cine poate invoca nulitatea;

91
b) în ce interval de timp poate fi invocată nulitatea;
c) posibilitatea acoperirii nulităţii, prin confirmare.
Acţiunea pentru constatarea nulităţii căsătoriei poate fi intentată de orice
persoană interesată, adică de soţi sau terţii care pot justifica un interes. De
asemenea, procurorul poate introduce o astfel de acţiune în cazul unei căsătorii în
fiinţă. După încetarea sau desfacerea căsătoriei, procurorul poate introduce
acţiunea în constatarea nulităţii numai dacă acţionează pentru apărarea drepturilor
minorilor sau ale persoanelor puse sub interdicţie judecătorească.
Acţiunea în anularea căsătoriei poate fi pornită, în principiu, doar de cel
protejat prin norma juridică încălcată.
Avem în vedere, după caz, persoana sau autoritatea chemată să încuviinţeze
căsătoria minorului, soţul al cărui consimţământ a fost viciat, persoana care, în
momentul încheierii căsătoriei, era lipsită vremelnic de discernământ şi minorul
aflat sub tutelă.
Acţiunea în anulare are caracter personal, astfel că, de regulă, dreptul la
acţiune nu se transmite moştenitorilor. Ca excepţie, în cazul acţiunii pornită de
către unul dintre soţi, dacă acesta moare pe parcursul procesului, moştenitorii săi
pot continua exercitarea acţiunii.
Dacă lipseşte autorizarea instanţei de tutelă pentru încheierea căsătoriei,
acţiunea în anulare va fi exercitată de către procuror, care va fi sesizat de instanţa
de tutelă.
În caz de nulitate absolută, acţiunea este imprescriptibilă, spre deosebire de
nulitatea relativă, când acţiunea este prescriptibilă în termen de 6 luni. În cazul
vicierii consimţământului acest termen începe să curgă de la încetarea violenţei
sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut eroarea sau dolul.
De asemenea, aceeaşi regulă se aplică în situaţia lipsei vremelnice a discernă-
mântului.
În cazul lipsei încuviinţărilor sau autorizării căsătoriei minorului, termenul
curge de la data la care cei a căror încuviinţare sau autorizare era necesară pentru
încheierea căsătoriei au luat cunoştinţă de aceasta.
Termenul curge de la data încheierii căsătoriei la acţiunea în anularea
căsătoriei încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa.
Nulitatea căsătoriei se acoperă, în condiţiile precizate, în cazul căsătoriei
soţului impuber, precum şi a căsătoriei fictive. Aceeaşi soluţie se aplică şi la
căsătoria de convenienţă.
Anulabilitatea căsătoriei minorului determinată de lipsa încuviinţărilor sau a
autorizării instanţei de tutelă se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti, au fost obţinute încuviinţările şi autorizarea cerute de lege.
De asemenea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soţi au
împlinit vârsta de 18 ani.
În situaţiile vicierii consimţământului ori lipsei discernământului, căsătoria nu

92
poate fi anulată dacă soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data încetării violenţei
sau, după caz, de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a
facultăţilor mintale.
În toate cazurile de nulitate relativă, această sancţiune se acoperă dacă, până
la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, soţia a născut sau a rămas
însărcinată.

Secţiunea a 5-a. Aspecte procedurale în cazul nulităţii căsătoriei

1. COMPETENŢA ÎN MATERIA NULITĂŢII CĂSĂTORIEI


Nulitatea căsătoriei trebuie constatată sau, după caz, pronunţată prin hotărâre
judecătorească, pe baza probelor administrate.
Instanţa competentă să judece în fond este judecătoria.
În privinţa competenţei teritoriale, este aplicabil art. 107 Cod de procedură
civilă, fiind competentă judecătoria de la domiciliul pârâtului. Dacă pârâtul nu are
domiciliu cunoscut, este competentă judecătoria de la reşedinţa sa din ţară, iar
dacă nu are nici reşedinţă cunoscută, este competentă judecătoria de la domiciliul
sau reşedinţa reclamantului.

2. SARCINA PROBEI ÎN MATERIA NULITĂŢII CĂSĂTORIEI


Reclamantului îi revine obligaţia să facă dovada susţinerilor sale; în caz
contrar, acţiunea va fi respinsă ca nefondată.

Secţiunea a 6-a. Efectele nulităţii căsătoriei

1. PRECIZĂRI PREALABILE
Atât nulitatea absolută, cât şi nulitatea relativă produc aceleaşi efecte.
Constatarea nulităţii ori, după caz, anularea căsătoriei au efecte retroactive, cu
două excepţii şi anume: a) în privinţa copiilor; b) în cazul căsătoriei putative.
Dacă, în genere, hotărârile judecătoreşti au efecte numai între părţile din
proces, hotărârile date în această materie, având consecinţe asupra stării civile,
sunt opozabile erga omnes, fiind constitutive de drepturi.

93
2. EFECTELE NULITĂŢII CĂSĂTORIEI
2.1. Efectele nulităţii căsătoriei în cazuri obişnuite
2.1.1. Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile dintre soţi

1. Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre soţi


Sub aspect juridic, soţii sunt consideraţi că nu au fost niciodată căsătoriţi între
ei. Drept urmare:

A. soţii nu au avut obligaţii rezultând din calitatea de persoane căsătorite;


Această situaţie produce următoarele consecinţe:
a) încheierea unei a doua căsătorii nu constituie infracţiunea de bigamie;
b) soţii se pot căsători, fiecare cu altcineva, fie între ei, dacă motivul de
nulitate a dispărut.

B. soţii dobândesc numele avut înainte de încheierea căsătoriei;


Soţul care a luat numele celuilalt soţ, nu-l va putea menţine, ca în cazul
divorţului, în lipsa unei prevederi legale în acest sens;

C. între soţi nu a operat suspendarea prescripţiei extinctive, cu excepţia


situaţiei în care au fost separaţi în fapt.

2. Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu a soţului


minor
Dacă se constată nulitatea sau, după caz, se anulează căsătoria înainte ca soţul
sau soţia să fi împlinit vârsta de 18 ani, el/ea pierde capacitatea deplină de
exerciţiu dobândită prin încheierea căsătoriei.

3. Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi


În esenţă, acestea sunt următoarele:
A. regimul matrimonial nu a existat, astfel încât eventualele bunuri comune
dobândite vor fi supuse regulilor coproprietăţii, hotărârea judecătorească de
constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei fiind opozabilă terţilor în
condiţiile legii, respectiv, cu respectarea formelor de publicitate prevăzute de
art. 306 Cod civil;
Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă terţilor de bună-credinţă, cu privire la un
act încheiat anterior cu unul dintre soţi.
B. obligaţia de întreţinere între soţi nu a existat;
C. nu operează dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor.

94
2.1.2. Efectele nulităţii căsătoriei cu privire la relaţiile dintre părinţi şi copii
Constatarea nulităţii sau, după caz, anularea căsătoriei nu are vreun efect în
privinţa copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din căsătorie.
Relaţiile personale şi cele patrimoniale dintre părinţi şi copii sunt reglementate,
prin asemănare, de dispoziţiile prevăzute în materia divorţului.
Drepturile succesorale dintre părinţi şi copii rămân neatinse.
2.2. Efectele nulităţii în cazul căsătoriei putative
2.2.1. Noţiunea de căsătorie putativă
Căsătoria putativă este acea căsătorie care, deşi constatată nulă sau, după caz,
anulată, produce efecte faţă de soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea ei.

2.2.2. Condiţiile căsătoriei putative


Pentru existenţa unei căsătorii putative trebuie întrunite două condiţii, şi
anume: a) existenţa unei căsătorii nule sau anulabile; b) buna-credinţă a unuia sau
ambilor soţi.
Bună-credinţă consistă în faptul de a nu fi cunoscut impedimentul a cărui
nerespectare a atras nulitatea, fie că este vorba de o eroare de fapt (de exemplu –
soţii nu au ştiut că sunt rude în grad prohibit de lege), fie că este vorba de o eroare
de drept (soţii ştiau că sunt rude, dar nu ştiau că, în raport de gradul lor de rudenie,
este oprită căsătoria).

2.2.3. Efectele nulităţii în cazul căsătoriei putative

Efectele nulităţii căsătoriei putative cu privire la relaţiile dintre soţi, când


amândoi sunt de bună-credinţă

A. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi


Până la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea
căsătoriei sau, după caz, căsătoria a fost anulată, a rămas definitivă, soţii au avut
această calitate. Aşa fiind, între soţi:
a) a existat obligaţia de fidelitate;
b) a existat obligaţia de sprijin moral reciproc;
c) a operat suspendarea prescripţiei extinctive, cu excepţia situaţiei în care au
fost separaţi în fapt.
Cu toate acestea, soţul care şi-a schimbat numele prin căsătorie îşi recapătă
numele anterior, în lipsa unei prevederi exprese în sens contrar.

B. Efecte cu privire la capacitatea de exerciţiu a soţului minor


Minorul (bărbat sau femeie) păstrează capacitatea deplină de exerciţiu
dobândită în urma încheierii căsătoriei.

95
C. Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi
Aceste efecte sunt supuse, prin asemănare, regulilor de la divorţ. În
consecinţă:
a) regimul matrimonial adoptat de soţi în condiţiile legii a existat şi şi-a
produs efectele până la constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei;
b) obligaţia de întreţinere a existat între soţi şi poate exista şi în viitor, între
foştii soţi, în condiţiile legii;
c) fiecare soţ beneficiază de dreptul de moştenire dacă decesul celuilalt soţ a
avut loc înainte de data la care hotărârea judecătorească prin care se constată
nulitatea ori, după caz, se anulează căsătoria a rămas definitivă.
Efectele nulităţii căsătoriei putative cu privire la relaţiile dintre soţi, când
numai unul dintre ei a fost de bună-credinţă
În această situaţie, hotărârea judecătorească prin care se constată nulitatea ori,
după caz, se anulează căsătoria produce efecte atât pentru trecut, cât şi pentru
viitor, cu precizările ce se vor face în continuare.
Până la data rămânerii definitive a hotărârii menţionată mai sus, numai
soţul de bună-credinţă este considerat că a avut calitatea de soţ.
Se produc următoarele consecinţe:

A. Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi


a) obligaţia de fidelitate a existat numai pentru soţul de bună-credinţă;
b) obligaţia de sprijin moral a existat numai pentru soţul de bună-credinţă;
c) suspendarea prescripţiei extinctive a operat numai în favoarea soţului
de bună-credinţă;
d) dacă soţul de bună-credinţă şi-a schimbat numele prin căsătorie, el va
reveni la numele avut anterior căsătoriei.

B. Efecte cu privire la capacitatea de exerciţiu


Minorul (bărbat sau femeie) de bună-credinţă îşi menţine capacitatea deplină
de exerciţiu dobândită prin încheierea căsătoriei.

C. Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale dintre soţi


În principiu, numai faţă de soţul de bună-credinţă se aplică, prin asemănare,
regulile din materia divorţului. Astfel:
a) soţul de bună-credinţă este îndreptăţit la întreţinere în aceleaşi condiţii ca
şi soţul care a câştigat procesul de divorţ; soţul de rea-credinţă nu va putea
beneficia de întreţinere între foştii soţi, întrucât, în ceea ce îl priveşte, căsătoria nu
a existat;
b) doar soţul de bună-credinţă ar putea beneficia de posibilitatea acordării
unor despăgubiri, în condiţiile art. 388 Cod civil;
c) doar soţul de bună-credinţă poate beneficia de posibilitatea acordării
prestaţiei compensatorii, în condiţiile art. 390-393 Cod civil;
d) soţul de bună-credinţă beneficiază de dreptul de moştenire asupra bunurilor

96
celuilalt soţ, dacă acesta decedează până la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de constatare a nulităţii, ori, după caz, de anulare a căsătoriei;
e) în cazul în care soţilor le-a fost aplicabil un regim matrimonial de
comunitate, de comunitatea de bunuri beneficiază nu numai soţul de bună-
credinţă, ci şi soţul de rea-credinţă, nefiind de conceput să se considere că
bunurile dobândite de soţul de bună-credinţă ar fi bunuri proprii, iar cele
dobândite de soţul de rea-credinţă ar fi bunuri comune, căci, într-o atare ipoteză,
s-ar crea un regim matrimonial nereglementat de lege.
f) nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donaţiei făcute soţului de rea-
credinţă;

IV. ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI

00:15
1. NOŢIUNEA DE ÎNCETARE A CĂSĂTORIEI
Încetarea căsătoriei constituie modalitatea de sistare de drept a acestei situaţii
juridice, care intervine în cazurile determinate limitativ de lege, de regulă
independent de voinţa soţilor.

2. CAZURILE DE ÎNCETARE ALE CĂSĂTORIEI


Din examinarea dispoziţiilor art. 259 alin. (5) Cod civil rezultă că există două
cazuri de încetare a căsătoriei, şi anume:
1) decesul unuia dintre soţi;
2) declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi.
În acest din urmă caz, data morţii este cea stabilită prin hotărâre
judecătorească definitivă.
Dacă soţul declarat mort este în viaţă, el poate cere oricând anularea hotărârii
declarative de moarte. Cum anularea produce efecte retroactive, se consideră că,
în această situaţie, căsătoria nu a încetat. Dacă între timp soţul persoanei declarate
moarte s-a recăsătorit şi a fost de bună-credinţă, noua căsătorie rămâne
valabilă, iar prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a
doua căsătorii.
De la regula potrivit căreia decesul unuia dintre soţi atrage încetarea
căsătoriei, Codul civil instituie o excepţie în cazul soţilor aflaţi în proces de divorţ
(doar la divorţul din culpă pentru „motive temeinice”), în sensul că, dacă soţul
reclamant moare în timpul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de

97
divorţ, care va fi admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului
pârât. În această ipoteză, căsătoria se socoteşte desfăcută (nu încetată) la data
introducerii cererii de divorţ.

3. EFECTELE ÎNCETĂRII CĂSĂTORIEI


Încetarea căsătoriei produce efecte doar pentru viitor (ex nunc). Acestea sunt
următoarele:
a) soţul supravieţuitor care, în timpul căsătoriei, a purtat numele soţului
decedat, poate purta acest nume şi după încetarea căsătoriei;
El poate să poarte acest nume şi după recăsătorirea sa, chiar împreună cu
noul soţ.
b) dacă soţul supravieţuitor nu împlinise vârsta de 18 ani la încetarea
căsătoriei, îşi menţine capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin căsătorie;
c) regimul matrimonial încetează;
d) autoritatea părintească se exercită numai de către părintele rămas în viaţă;
e) obligaţia de întreţinere între soţi încetează;
f) dreptul la moştenire al soţului supravieţuitor se naşte la moartea celuilalt
soţ.

V. DESFACEREA CĂSĂTORIEI

Secţiunea 1. Formele divorţului şi alegerea autorităţii competente


00:60
1. FORMELE DIVORŢULUI
Codul civil reglementează următoarele forme ale desfacerii căsătoriei:
a) divorţul pe cale judiciară;
b) divorţul pe cale administrativă;
c) divorţul pe cale notarială;
d) desfacerea de drept a căsătoriei.

2. AUTORITĂŢILE COMPETENTE SĂ SOLUŢIONEZE DIVORŢUL


Soţii sunt liberi să aleagă una dintre cele trei autorităţi, instanţa judecătorească,
ofiţerul de stare civilă sau notarul public, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de

98
lege.
Cererea formulată în faţa uneia dintre cele trei instituţii va împiedica
soluţionarea unei cereri similare formulate la o altă autoritate.

Secţiunea a 2-a. Divorţul pe cale judiciară

1.FORMELE DIVORŢULUI PE CALE JUDICIARĂ


Pe cale judiciară, divorţul îmbracă următoarele forme:
a) divorţul prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi
acceptată de celălalt soţ;
b) divorţul din culpă;
c) divorţul pentru separarea în fapt de cel puţin doi ani;
d) divorţul din cauza stării sănătăţii unuia dintre soţi.

1.1.Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară


1.1.1. Modalităţile divorţului prin acordul soţilor pe cale judiciară
Codul civil reglementează două modalităţi ale divorţului prin acordul soţilor
pe cale judiciară, şi anume:
a) divorţul la cererea ambilor soţi;
b) divorţul la cererea unuia dintre soţi, acceptată de celălalt soţ.

1.1.2. Condiţiile şi procedura divorţului prin acordul soţilor pe cale


judecătorească
Pentru pronunţarea divorţului prin acordul soţilor de către instanţa de judecată
se cer îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) căsătoria să fie valabil încheiată;
b) existenţa capacităţii depline de exerciţiu a soţilor;
c) existenţa consimţământului liber şi neviciat al soţilor cu privire la divorţ.
Manifestarea consimţământului poate fi concomitentă, caz în care soţii vor
depune cererea comună, pe care o semnează amândoi, sau succesivă, când
manifestarea de voinţă a reclamantului, materializată în cererea depusă la instanţă,
va fi urmată de consimţământul pârâtului, exprimat în scris sau oral în faţa
instanţei.
Nu au relevanţă durata căsătoriei ori existenţa/inexistenţa copiilor minori
rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi.
Cererea va putea fi semnată şi de către un mandatar comun, cu procură
specială şi autentică. Mandatarul avocat va certifica semnătura soţilor, în
condiţiile legii.
Dacă soţii s-au înţeles, în cererea de divorţ vor fi stabilite şi modalităţile de
soluţionare a cererilor accesorii. La primirea cererii de divorţ prin acord,
judecătorul va verifica existenţa consimţământului soţilor şi va fixa termen pentru

99
soluţionare în camera de consiliu.

1.2. Divorţul din culpă


1.2.1. Condiţiile divorţului din culpă
În această situaţie, este necesară întrunirea următoarelor condiţii:
a) existenţa unor „motive temeinice”;
b) vătămarea gravă a relaţiilor dintre soţi din cauza acestor „motive
temeinice”;
c) imposibilitatea continuării căsătoriei;
d) existenţa culpei unuia sau ambilor soţi în destrămarea căsătoriei.

1.2.2. Modalităţile divorţului din culpă


În funcţie de probatoriul administrat, culpa se poate stabili de către instanţa de
tutelă astfel:
a) în sarcina exclusivă a pârâtului;
b) în sarcina ambilor soţi (culpa comună);
c) în sarcina exclusivă a reclamantului, atunci când a fost formulată şi cerere
reconvenţională.
Când cererea de divorţ este întemeiată pe culpa exclusivă a soţului pârât, iar
acesta recunoaşte faptele care au dus la destrămarea vieţii conjugale, instanţa va
putea pronunţa divorţul fără a face menţiune despre culpa în desfacerea căsătoriei,
cu acordul reclamantului.

1.3. Divorţul pentru separarea în fapt


1.3.1. Condiţiile divorţului pentru separarea în fapt
În acest caz, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) existenţa unei separări în fapt a soţilor care a durat cel puţin 2 ani;
b) unul dintre soţi să îşi asume responsabilitatea pentru eşecul căsătoriei,
materializată în cererea de divorţ adresată instanţei.

1.3.2. Modalităţile divorţului pentru separarea în fapt


În ceea ce priveşte stabilirea culpei în cadrul acestei forme de divorţ, întâlnim
următoarele situaţii:
a) în principiu, culpa se stabileşte în baza legii în sarcina soţului reclamant,
care, formulând cererea pe acest motiv, şi-a asumat responsabilitatea pentru eşecul
căsătoriei;
b) prin excepţie, dacă soţul pârât se declară de acord cu divorţul, acesta se
pronunţă fără a se mai face menţiune despre culpa soţilor.
1.4. Divorţul din cauza stării sănătăţii unuia dintre soţi
Singura condiţie cerută de lege în această situaţie este aceea că starea de

100
sănătate a unuia dintre soţi să facă imposibilă continuarea căsătoriei. În această
ipoteză, se vor administra probe sub acest aspect şi, dacă este cazul, se va
pronunţa divorţul fără a se face vreo menţiune privitoare la culpă.
1.5. Aspecte procedurale comune privind divorţul pe cale judiciară

1. Instanţa competentă să soluţioneze cererea de divorţ


A. Competenţa materială
Ratione materie, pentru judecata în primă instanţă, competenţa aparţine
instanţei de tutelă, care în această situaţie este judecătoria.
Astfel de cauze se soluţionează cu respectarea principiului specializării.

B. Competenţa teritorială
Din dispoziţiile art. 914 Cod de procedură civilă rezultă următoarele reguli
privind competenţa teritorială, în ordinea menţionată:
a) cererea de divorţ este de competenţa instanţei în circumscripţia căreia se
află ultima locuinţă comună al soţilor, sub condiţia ca măcar unul dintre soţi să
mai locuiască în circumscripţia instanţei respective;
b) în situaţiile în care soţii nu au avut locuinţă comună ori niciunul dintre ei
nu mai locuieşte în circumscripţia instanţei în care se află cea din urmă locuinţă
comună, competenţa aparţine instanţei în circumscripţia căreia îşi are locuinţa
pârâtul;
c) când pârâtul nu are locuinţa în România şi instanţele române sunt
competente internaţional, este competentă instanţa în circumscripţia căreia îşi are
locuinţa reclamantul;
d) dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot
conveni să introducă cererea de divorţ la oricare judecătorie din România;
e) dacă părţile nu au convenit, cererea de divorţ de introduce la Judecătoria
Sectorului 5, Bucureşti.
Normele privitoare la competenţa teritorială în materia divorţului sunt
imperative.

3. Calitatea procesuală la divorţ

A. Calitatea procesuală activă


Având un caracter personal, în principiu, acţiunea de divorţ poate fi introdusă
şi exercitată numai de către soţi.
Per a contrario, o atare acţiune nu poate fi intentată şi/sau continuată de către:
a) moştenitorii soţilor, întrucât căsătoria încetează prin deces;
b) creditorii soţilor – pe calea acţiunii oblice – deoarece obiectul acestei
acţiuni nu este de natură patrimonială;
c) procuror.

101
Cu titlu de excepţie, în cazul divorţului pentru „motive temeinice” dacă soţul
reclamant decedează în timpul procedurii, moştenitorii săi pot continua acţiunea
de divorţ. Aceasta va fi admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a
soţului pârât.
Atât soţul alienat mintal sau debil mintal care nu a fost pus sub interdicţie, cât
şi cel pus sub interdicţie pot introduce acţiunea de divorţ în momentele de
luciditate.
În situaţia în care, ulterior declanşării procesului, soţul respectiv îşi pierde
luciditatea, acţiunea va fi continuată de către reprezentantul său legal.
Divorţul prin acord nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub
interdicţie judecătorească.

B. Calitatea procesuală pasivă


Calitatea de pârât o are soţul împotriva căruia s-a introdus acţiunea de divorţ.
În cazul decesului acestuia, căsătoria încetează, acţiunea neputând fi
continuată faţă de moştenitori.
Soţul alienat sau debil mintal, indiferent dacă a fost sau nu pus sub interdicţie,
poate figura ca pârât în proces, fiind reprezentat de tutorele său.

C. Calitatea procesuală la divorţul prin acord la cererea ambilor soţi


În acest caz, întrucât procedura este necontencioasă, nu există pârât în proces.

4. Alţi participanţi la procesul de divorţ

A. Procurorul
Deşi nu poate porni acţiunea, procurorul poate pune concluzii în procesul de
divorţ, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. De asemenea, procurorul acţionează pentru
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.

B. Intervenienţii
Cu privire la anumite capete accesorii de cerere (de exemplu partaj de bunuri
comune ori soluţionarea problemei locative) în procesul de divorţ pot să intervină
şi alte persoane, din proprie iniţiativă sau ca urmare a cererii uneia dintre părţi, în
condiţiile Codului de procedură civilă.

5. Cererea de divorţ

A. Conţinutul cererii de divorţ


Cererea de divorţ trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute pentru

102
cererea de chemare în judecată, numele copiilor minori ai celor 2 soţi ori adoptaţi
de aceştia; dacă nu sunt copii minori se va menţiona aceasta în cerere.
La divorţul prin acord la cererea ambilor soţi, cererea trebuie să fie semnată
de aceştia împreună.
În cazul celeilalte modalităţi a divorţului prin acord pe cale judiciară, cererea
va fi semnată de către soţul reclamant, iar ulterior va fi acceptată de către soţul
pârât.
Prin cererea de divorţ, pe lângă capătul principal de cerere (privind divorţul),
reclamantul poate se poate solicita şi soluţionarea unor chestiuni accesorii, cum ar
fi:
a) numele soţilor după divorţ;
b) exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei copilului, stabilirea
contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, precum şi
modalităţile în care părintele cu care copilul nu locuieşte îşi va exercita dreptul de
a avea legături personale cu acesta;
c) atribuirea folosinţei spaţiului care a constituit locuinţa familiei până la
lichidarea regimului matrimonial;
d) despăgubirile pretinse pentru prejudiciile materiale sau morale suferite ca
urmare a desfacerii căsătoriei;
e) obligaţia de întreţinere sau prestaţia compensatorie între foştii soţi;
f) stabilirea datei încetării regimului matrimonial între soţi şi, după caz,
lichidarea comunităţii de bunuri şi partajul acestora.
Dintre acestea, instanţa se va pronunţa din oficiu, dacă soţii nu au solicitat în
mod expres, cu privire la următoarele cereri accesorii:
a) numele de familie pe care îl vor purta soţii după divorţ;
b) exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la copiii minori rezultaţi din
căsătorie şi cei asimilaţi acestora (adoptaţi, copiii comuni ai soţilor născuţi înainte
de căsătorie);
c) contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor.
În cererea de divorţ, soţii pot menţiona şi modalităţile în care au convenit să
fie soluţionate cererile accesorii divorţului. În ceea ce priveşte măsurile în legătură
cu copiii minori ai soţilor, instanţa de tutelă va verifica dacă învoiala părinţilor
respectă interesul superior al copiilor.
Cererea de divorţ trebuie să fie, de regulă, motivată. Face excepţie cererea
ambilor soţi de a divorţa prin acordul lor.

B. Înscrisurile care se anexează la cererea de divorţ


La cererea de divorţ se vor anexa certificatul de căsătorie şi, după caz, copii
ale certificatelor de naştere ale minorilor, precum şi orice alte înscrisuri

103
considerate relevante, în raport de situaţia concretă.
De asemenea, la cererea de divorţ se poate anexa înţelegerea soţilor, rezultată
din mediere, cu privire la desfacerea căsătoriei şi, eventual, la rezolvarea capetelor
accesorii de cerere.

C. Depunerea cererii de divorţ


Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se va prezenta
preşedintelui ori judecătorului de serviciu de la instanţa competentă.
Codul de procedură civilă nu mai impune condiţia ca reclamantul să depună
personal această cerere.

6. Întâmpinarea în procesul de divorţ


Spre deosebire de reglementarea anterioară care stabilea că întâmpinarea nu
este obligatorie în procesul de divorţ, dispoziţiile actuale nu mai prevăd o
asemenea derogare. Drept urmare, se aplică regula obligativităţii întâmpinării.

7. Cererea reconvenţională în procesul de divorţ


Soţul pârât poate formula cerere reconvenţională în cazul în care consideră că
soţul reclamant sau că şi acesta se face vinovat de destrămarea relaţiilor de
căsătorie.
Aceasta se poate introduce până la primul termen de judecată la care a fost citat
legal, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după
data amintită, pârâtul va putea face cererea reconvenţională până la începerea
dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului.
În cazul în care motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor la
prima instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului
va fi făcută direct la instanţa învestită cu judecarea apelului.
În situaţia în care cererea reconvenţională nu a fost introdusă la instanţă în
termenele precizate mai sus, operează decăderea soţului pârât din dreptul de a
solicita desfacerea căsătoriei, cu excepţia cazului în care cererea reclamantului a
fost respinsă şi motivele divorţului s-au ivit ulterior.
Cererea reconvenţională, introdusă la prima instanţă, se judecă împreună cu
cererea principală, neputând fi disjunsă de aceasta.
Faţă de dispoziţiile Codului de procedură civilă, în lipsa cererii
reconvenţionale, dacă se constată netemeinicia motivelor de divorţ invocate de
reclamant, căsătoria nu se va putea desface, dacă din dezbateri rezultă culpa
exclusivă a soţului reclamant.
Codul civil, în cazul desfacerii căsătoriei pentru „motive temeinice”, prevede
că divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în

104
destrămarea căsătoriei. Dacă din probe rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate
pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a formulat
cerere de divorţ.
În cazul divorţului prin acord, aplicându-se procedura necontencioasă, nu sunt
incidente dispoziţiile privind depunerea cererii reconvenţionale. Dacă totuşi se
depune o astfel de cerere, suntem de părere că acest fapt echivalează cu o revocare
din partea pârâtului a consimţământului pentru divorţul prin acord.
Prin urmare, instanţa de tutelă va hotărî, după caz:
1. respingerea cererii, pentru lipsa consimţământului privind pronunţarea
divorţului prin acord;
2. transformarea cererii într-o cerere de divorţ din culpă, dacă atât pârâtul, cât
şi reclamantul înţeleg să continue judecata potrivit procedurii divorţului din culpă.

8. Prezenţa soţilor în procesul de divorţ


În faţa instanţelor de fond, soţii au obligaţia de a se prezenta personal, cu
următoarele excepţii:
a) executarea unei pedepse privative de libertate;
b) împiedicarea participării la proces din cauza unei boli grave;
c) punerea sub interdicţie judecătorească;
d) faptul existenţei reşedinţei în străinătate;
e) existenţa unei alte asemenea situaţii care împiedică prezenţa personală.
În aceste cazuri, legea prevede posibilitatea înfăţişării soţului respectiv prin
mandatar, care poate fi un avocat sau un alt mandatar convenţional.
Soţul pus sub interdicţie, fiind lipsit de capacitate de exerciţiu, nu poate fi
reprezentat în procesul de divorţ decât de reprezentantul legal (tutore sau curator),
nu şi de mandatar.
Prezenţa personală a soţilor nu exclude posibilitatea exercitării dreptului de
apărare prin avocat.
La judecata în căile de atac, soţii vor putea să-şi exercite drepturile şi numai
prin mandatari.

9. Prezenţa obligatorie a soţului reclamant


Reclamantul este obligat să se prezinte în instanţă pe tot parcursul judecăţii,
atât în primă instanţă (când trebuie să se prezinte personal), cât şi în căile de atac
(situaţie în care poate fi reprezentat).
Dacă la termenul de judecată în primă instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi
se prezintă numai pârâtul, cererea de desfacere a căsătoriei va fi respinsă ca
nesusţinută.
Dacă lipsesc ambii soţi, cauza se suspendă.

105
În cazul divorţului prin acord, este obligatorie prezenţa personală a ambilor
soţi la termenul de judecată.
Apelul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de
divorţ va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul.
Apelul pârâtului va fi judecat chiar dacă se prezintă doar reclamantul.

10. Citarea pârâtului în anumite situaţii


Potrivit art. 922 Cod de procedură civilă, în situaţia în care procedura de citare a
pârâtului s-a îndeplinit prin afişare, iar partea nu s-a prezentat la primul termen de
judecată, instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă
pârâtul îşi are locuinţa la locul indicat în cerere şi, dacă constată că nu locuieşte
acolo, va dispune citarea lui la locuinţa sa, precum şi, dacă este cazul, la locul de
muncă.

11. Caracterul şedinţei de judecată


Divorţul se judecă în şedinţă publică, cu excepţia divorţului prin acord, care
se soluţionează în camera de consiliu.
Hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică.

12. Măsuri provizorii pe timpul procesului de divorţ


Instanţa de tutelă va putea lua, în timpul procesului de divorţ, pe cale de
ordonanţă preşedinţială, măsuri provizorii cu privire la:
a) stabilirea locuinţei minorului;
b) obligaţia de întreţinere a minorului;
c) încasarea alocaţiei de stat pentru minor;
d) folosirea locuinţei familiei.

13. Regimul probelor în procesul de divorţ


În cazul divorţului prin acord, la termenul fixat instanţa verifică dacă soţii
stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece
la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ.
Soţii pot conveni şi asupra cererilor accesorii, instanţa urmând să ia act de
această înţelegere. La soluţionarea aspectelor privitoare la exercitarea autorităţii
părinteşti cu privire la copiii minori rezultaţi din căsătorie sau asimilaţi acestora,
stabilirea locuinţei copiilor, obligaţia de întreţinere şi folosirea locuinţei familiei
până la lichidarea regimului matrimonial, instanţa va ţine seama şi de interesele
minorilor.
Dacă soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va continua
judecata, administrând probele prevăzute de lege pentru soluţionarea acestor
cereri.

106
În situaţia în care din căsătorie au rezultat copii care sunt minori, instanţa are
obligaţia de a se pronunţa, chiar şi din oficiu, asupra situaţiei acestora, scop în
care este obligată să asculte minorii care au împlinit vârsta de 10 ani.
În raport de dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de art.
264 Cod civil, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă
instanţa apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei.
De asemenea, instanţa este obligată să asculte şi pe părinţi şi să ţină seama de
concluziile raportului de anchetă psihosocială.

14. Actele de dispoziţie ale părţilor în procesul de divorţ şi obligaţia instanţei


privitoare la împăcare
Cu privire la actele de dispoziţie ale părţilor în procesul de divorţ, există
următoarele derogări faţă de dreptul comun:
a) reclamantul poate renunţa la judecarea cererii de divorţ în faţa instanţelor
de fond (prima instanţă şi instanţa de apel), chiar dacă pârâtul se opune;
Renunţarea reclamantului nu are nicio influenţă asupra cererii făcute de pârât,
pentru care instanţa va continua judecata.
La divorţul prin acord, renunţarea la judecată echivalează cu revocarea consim-
ţământului.
b) acţiunea de divorţ se stinge prin împăcarea soţilor, în orice fază a
procesului, chiar dacă intervine la instanţa de apel sau la cea de recurs, iar apelul
ori recursul nu sunt timbrate, conform legii;
c) reclamantul poate introduce o nouă cerere de desfacere a căsătoriei pentru
fapte petrecute după împăcare, având posibilitatea de a se folosi şi de faptele
petrecute anterior împăcării.
Instanţa de judecată este obligată să încerce împăcarea soţilor la fiecare
înfăţişare. Dacă soţii s-au împăcat, instanţa va lua act de împăcare şi va dispune,
prin hotărâre definitivă, închiderea dosarului, precum şi restituirea taxelor de
timbru, dacă au fost achitate.

15. Decesul soţilor în timpul procesului de divorţ


Dacă unul sau ambii soţi decedează în timpul procesului de divorţ, instanţa de
tutelă va lua act de încetarea căsătoriei şi va dispune, prin hotărâre definitivă,
închiderea dosarului.
În cazul divorţului din culpa pentru „motive temeinice”, dacă reclamantul
decedează în cursul procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ.
În această ipoteză, instanţa de judecată va admite acţiunea de divorţ numai
dacă va constata culpa exclusivă a soţului pârât. Per a contrario, acţiunea va fi
respinsă în cazul constatării culpei comune ori a culpei exclusive a soţului
reclamant, căsătoria încetând prin deces.

107
16. Medierea în procesul de divorţ
Instanţa de fond va stărui pentru soluţionarea divorţului prin înţelegerea
părţilor.
Părţile au posibilitatea ca, înainte de introducerea cererii în instanţă, să încerce
soluţionarea divorţului prin mediere.
În această situaţie, la cerere se poate alătura, după caz, înţelegerea soţilor
rezultată din mediere cu privire la desfacerea căsătoriei şi la rezolvarea aspectelor
accesorii divorţului.
Medierea reprezintă o procedură permisă în cauzele de divorţ, în urma căreia
poate rezulta acordul de voinţă al soţilor pentru desfacerea căsătoriei.
Medierea în cazul divorţului nu reprezintă o terapie sau o consiliere maritală,
ci un mijloc de desfacere a căsătoriei de o manieră legală, dar în afara instanţei.
Dacă s-a introdus acţiunea de divorţ, instanţa are obligaţia să informeze
părţile asupra posibilităţii şi avantajelor folosirii procedurii medierii.
În cazul în care numai una dintre părţi se prezintă la mediator, acesta, la
cererea părţii, va adresa celeilalte părţi o invitaţie scrisă, în vederea informării şi
acceptării medierii, stabilind un termen de maxim 15 zile.
Dacă se acceptă medierea, părţile şi mediatorul vor încheia contractul de
mediere.
În situaţia în care una dintre părţi refuză, în scris, în mod explicit medierea
sau nu răspunde invitaţiei ori lipseşte de două ori la datele fixate pentru semnarea
contractului de mediere, aceasta se consideră neacceptată.
După informare, părţile decid dacă acceptă sau nu soluţionarea divorţului prin
mediere. Pentru şedinţa de informare nu se plăteşte onorariu.
În urma şedinţei de informare, se încheie de către mediator un proces verbal,
care se depune la instanţă.
Procedura de mediere se închide în următoarele situaţii:
a) încheierea unei înţelegeri între părţi, care are valoarea unui înscris sub semnătură
privată;
b) constatarea eşuării medierii;
c) depunerea contractului de mediere de către una dintre părţi.
Înţelegerea se depune la instanţa de judecată, care va pronunţa hotărârea de
divorţ.

17. Soluţionarea cererii de divorţ


În raport de probele administrate, instanţa admite sau, după caz, respinge
cererea de desfacere a căsătoriei.
Dacă există motive temeinice, cererea va fi admisă, iar căsătoria va fi
desfăcută fie din vina exclusivă a pârâtului, fie din vina exclusivă a reclamantului,
fie din vina ambilor soţi, în raport de concluzia ce rezultă din probele administrate
în cauză.
În cazul divorţului pentru o separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani,

108
instanţa va pronunţa divorţul din culpa exclusivă a soţului reclamant, afară de
cazul în care soţul pârât se declară de acord cu divorţul, când acesta se pronunţă
fără a se face menţiune despre culpa soţilor.
De asemenea, instanţa va declara desfăcută căsătoria, fără a reţine vina
vreunui soţ, în următoarele cazuri:
a) divorţul este pronunţat la cererea soţului a cărui stare de sănătate face
imposibilă continuarea căsătoriei;
b) divorţul prin acord.
În conformitate cu noile reglementări, când cererea de divorţ este întemeiată
pe culpa soţului pârât, iar acesta recunoaşte faptele care au dus la destrămarea
vieţii conjugale, instanţa, dacă reclamantul este de acord, va pronunţa divorţul fără
a cerceta temeinicia motivelor de divorţ şi fără a face menţiune despre culpa
pentru desfacerea căsătoriei. Dacă reclamantul nu este de acord cu pronunţarea
divorţului, cererea va fi soluţionată potrivit procedurii comune a divorţului.
Prin aceeaşi hotărâre, instanţa se pronunţă şi asupra cererilor accesorii.
În acest sens, instanţa de tutelă poate lua act de învoiala soţilor cu privire la
soluţionarea cererilor accesorii, în condiţiile legii.
Dacă soţii nu se învoiesc asupra cererilor accesorii, instanţa va administra
probele prevăzute de lege pentru soluţionarea acestora.
Dacă părţile solicită soluţionarea cu prioritate a cererii de divorţ, instanţa
poate pronunţa o hotărâre cu privire la divorţ, soluţionând, totodată, şi cererile
privind exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei copiilor, contribuţia
părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor şi numele soţilor după
divorţ, disjungând soluţionarea celorlalte cereri accesorii.
Potrivit art. 926 Cod de procedură civilă, hotărârea prin care se pronunţă
divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta.
În consecinţă:
a) la cererea ambelor părţi, nu se motivează hotărârea de admitere a cererii de
desfacere a căsătoriei; per a contrario, hotărârea de respingere a cererii de
desfacere a căsătoriei trebuie motivată.
b) nemotivarea se referă doar partea din hotărâre care se referă la desfacerea
căsătoriei, nu şi cea privitoare la capetele accesorii de cerere.
Nemotivarea hotărârii se aplică şi în cazul divorţului prin acord.
Întrucât priveşte statutul civil al soţilor, hotărârea de divorţ are efect
constitutiv de drepturi, fiind opozabilă erga omnes.

18. Căi de atac împotriva hotărârii pronunţată în materie de divorţ


Hotărârea de divorţ poate fi atacată cu apel, cu excepţia situaţiilor în care este
definitivă. Termenul de apel este cel de drept comun, respectiv 30 de zile de la
comunicarea hotărârii.
De asemenea, hotărârea de divorţ este supusă contestaţiei în anulare şi

109
revizuirii, cu excepţia situaţiei când unul dintre soţi s-a recăsătorit. În această
ipoteză, nu este admisibilă contestaţia în anulare şi revizuirea doar cu privire la
capătul principal de cerere (respectiv divorţul).

1.6. Data desfacerii căsătoriei şi formalităţile ulterioare rămânerii


definitive a hotărârii judecătoreşti de divorţ
1.6.1. Data desfacerii căsătoriei
Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat
divorţul a rămas definitivă.
Prin excepţie, la divorţul din culpă pentru „motive temeinice”, dacă soţul
reclamant decedează în timpul procesului şi moştenitorii săi continuă acţiunea,
căsătoria se socoteşte desfăcută la data introducerii cererii de divorţ.

1.6.2. Formalităţile ulterioare rămânerii definitive a hotărârii de divorţ


Hotărârea de divorţ, rămasă definitivă, se comunică, din oficiu, serviciului de
stare civilă unde a fost încheiată căsătoria, pentru a se face menţiunea
corespunzătoare pe marginea actului de căsătorie.
De asemenea, hotărârea judecătorească definitivă se transmite, din oficiu,
Registrului naţional al regimurilor matrimoniale şi, dacă unul dintre soţi este
profesionist, Registrului comerţului ori, ţinând seama de natura bunurilor soţilor,
la alte registre prevăzute de lege.

Secţiunea a 3-a. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă

1. CONDIŢIILE DIVORŢULUI PRIN ACORDUL SOŢILOR PE CALE


ADMINISTRATIVĂ
În acest caz, sunt necesare următoarele condiţii:
a) căsătoria este valabil încheiată;
b) soţii au capacitate deplină de exerciţiu;
c) există consimţământul liber şi neviciat al soţilor cu privire la divorţ;
d) nu există copii minori, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau
adoptaţi;
e) există învoiala soţilor cu privire la numele de familie după divorţ.

2. COMPETENŢA SOLUŢIONĂRII DIVORŢULUI PE CALE


ADMINISTRATIVĂ
Competenţa aparţine ofiţerului de stare civilă de la locul încheierii căsătoriei
sau a ultimei locuinţe comune a soţilor.

110
3. ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND DIVORŢUL PRIN ACORDUL
SOŢILOR PE CALE ADMINISTRATIVĂ

1. Cererea de divorţ pe cale administrativă


Cererea de divorţ pe cale administrativă se face în scris, se depune şi se
semnează personal de către ambii soţi, în faţa ofiţerului de stare civilă delegat de
la primăria care are în păstrare actul de căsătorie sau pe raza căreia se află ultima
locuinţă comună a soţilor.
Cererea de divorţ prin acordul soţilor nu trebuie motivată.
Nu este prevăzută posibilitatea reprezentării soţilor, nici chiar prin mandat
autentic şi special, la depunerea cererii de divorţ sau, ulterior, în cursul procedurii
în faţa ofiţerului de stare civilă.
În cererea de divorţ, fiecare dintre soţi declară pe propria răspundere că:
a) este de acord cu desfacerea căsătoriei;
b) nu are copii minori cu celălalt soţ, născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei
sau adoptaţi împreună cu acesta;
c) nu este pus sub interdicţie;
d) nu a mai solicitat altor autorităţi desfacerea căsătoriei.
De asemenea, în cererea de divorţ soţii declară pe propria răspundere:

a) adresa ultimei locuinţe comune;


b) numele pe care fiecare sau, după caz, numai unul dintre aceştia urmează să
îl poarte după desfacerea căsătoriei.
Convenţia privind numele pe care fiecare dintre soţi îl va purta după divorţ
este singura cerere accesorie de care ia act ofiţerul de stare civilă în soluţionarea
cererii de divorţ.

În cazul cetăţenilor străini, certificatele de naştere trebuie să îndeplinească


cerinţele de legalitate prevăzute în convenţiile internaţionale şi tratatele încheiate
între România şi statele ai căror cetăţeni sunt.
În cazul persoanelor care nu cunosc limba română, depunerea cererii de divorţ
se face în prezenţa unui traducător autorizat, iar în cazul persoanelor surdomute, a
unui interpret, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Ofiţerul de stare civilă delegat înregistrează cererea de divorţ în ziua în care a
fost primită şi acordă soţilor un termen de 30 de zile calendaristice, calculate de la
data depunerii cererii, pentru eventuala retragere a acesteia.
Înregistrarea cererilor de divorţ pe cale administrativă se face separat în
Registrul de intrare-ieşire al cererilor de divorţ.

2. Verificarea consimţământului pentru divorţ


La expirarea termenului de 30 de zile calendaristice, ofiţerul de stare civilă

111
delegat verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi dacă, în acest sens,
consimţământul lor este liber şi neviciat, solicitând soţilor o declaraţie.

3. Soluţionarea cererii de divorţ pe cale administrativă


Sunt posibile următoarele soluţii:
a) clasarea cererii de divorţ;
b) admiterea cererii de divorţ;
c) respingerea cererii de divorţ.

A. Clasarea cererii de divorţ


Clasarea cererii comune de divorţ prin acordul soţilor va avea loc în
următoarele situaţii:
a) dacă soţii nu se prezintă împreună, după termenul de 30 de zile;
b) dacă ambii soţi sau numai unul dintre aceştia înţeleg/înţelege să renunţe la
divorţ;
c) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorţ, unul dintre soţi este pus sub
interdicţie;
d) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorţ, intervine naşterea unui
copil;
e) dacă, înainte de finalizarea procedurii de divorţ, unul dintre soţi a decedat,
căsătoria încetând prin deces;
Clasarea se consemnează în cuprinsul unui referat care se arhivează la dosarul
de divorţ.

B. Admiterea cererii de divorţ


Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă
constată desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor şi eliberează certificatul de
divorţ, care va fi înmânat foştilor soţi într-un termen maxim de 5 zile lucrătoare.
Numărul certificatului de divorţ este distinct de numărul dosarului de divorţ, iar
evidenţa certificatelor de divorţ se ţine într-un registru separat, în ordinea soluţionării
dosarelor.
Data eliberării certificatului de divorţ constituie data la care este desfăcută
căsătoria.
Certificatul de căsătorie reţinut la dosarul de divorţ se transmite spre anulare
primăriei emitente la data eliberării certificatului de divorţ.
Pe certificatul de divorţ nu se înscriu menţiuni cu privire la motivele
divorţului sau culpa soţilor.
C. Respingerea cererii de divorţ
În situaţia în care constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege
pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor, inclusiv condiţia de a nu avea
copii minori rezultaţi din căsătorie, ofiţerul de stare civilă întocmeşte un referat,
prin care propune respingerea cererii de divorţ şi emiterea unei dispoziţii de

112
respingere de către primar.
Respingerea cererii va fi propusă şi în situaţia în care soţii nu se înţeleg asupra
numelui de familie pe care fiecare dintre ei îl va purta după divorţ.

4. REGIMUL JURIDIC AL DISPOZIŢIEI DE RESPINGERE A CERERII DE


DIVORŢ PE CALE ADMINISTRATIVĂ
Împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de divorţ nu există cale de atac.
Soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a se
dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut
de lege.
Pentru repararea prejudiciului cauzat prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare
civilă de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul lor, oricare dintre soţi se
poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.

5...DATA DESFACERII CĂSĂTORIEI PE CALEA PROCEDURII


ADMINISTRATIVE
În procedura administrativă a divorţului prin acord, căsătoria este desfăcută la
data eliberării certificatului de divorţ.

Secţiunea a 4-a. Divorţul prin acordul soţilor pe cale notarială

1. CONDIŢIILE DIVORŢULUI PRIN ACORDUL SOŢILOR PE CALE


NOTARIALĂ
Divorţul prin acordul soţilor pe cale notarială presupune îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) căsătoria este valabil încheiată;
b) soţii au capacitate deplină de exerciţiu;
c) există consimţământul liber şi neviciat al soţilor cu privire la divorţ;
d) soţii se înţeleg cu privire la cererile accesorii privitoare la: numele de
familie pe care îl vor purta după divorţ; exercitarea autorităţii părinteşti de către
ambii părinţi; stabilirea locuinţei copiilor după divorţ; modalitatea de păstrare a
legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii; stabilirea
contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor.
Divorţul prin acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în cazul în
care există copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi,
dacă soţii convin asupra cererilor accesorii menţionate la litera d).

113
2. COMPETENŢA SOLUŢIONĂRII DIVORŢULUI PE CALE NOTARIALĂ
Competenţa aparţine notarului public de la locul încheierii căsătoriei sau al
ultimei locuinţe comune a soţilor.

3. ASPECTE PROCEDURALE PRIVIND DIVORŢUL PRIN ACORDUL


SOŢILOR PE CALE NOTARIALĂ
1. Cererea de divorţ pe cale notarială
Cererea de divorţ se face în scris şi se semnează personal de către soţi în faţa
notarului public competent la care se depune cererea.
Art. 376 alin. (2) Cod civil prevede şi o excepţie de la regula depunerii
personale a cererii, şi anume: „Cererea de divorţ se poate depune la notarul
public şi prin mandatar cu procură autentică”.
După intrarea în vigoare a Codului civil, astfel cum a fost modificat prin legea
de punere în aplicare, divorţul prin acordul soţilor se poate realiza la notarul
public chiar şi atunci când există copii minori rezultaţi din căsătorie, dar numai
dacă soţii se înţeleg asupra tuturor cererilor accesorii ale divorţului [art. 375 alin.
(2) Cod civil]. Prin urmare, în această situaţie, cererea comună nu trebuie să mai
cuprindă declaraţia soţilor că nu au copii minori, însă va trebui să cuprindă:
a) numele de familie pe care îl va purta fiecare după divorţ;
b) învoiala soţilor privind: exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii
părinţi; stabilirea locuinţei copiilor după divorţ; modalitatea de păstrare a
legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii; stabilirea
contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copiilor.
Cererea de divorţ va fi însoţită de fotocopii ale certificatelor de naştere ale
soţilor, precum şi ale actelor de identitate ale acestora.
Odată cu depunerea cererii de divorţ, soţii vor prezenta notarului public
certificatul de căsătorie emis de autorităţile române (în original şi copie legalizată,
copia legalizată urmând a fi anexată la cererea de divorţ). Originalul certificatului
de căsătorie se reţine de către notarul public până la eliberarea certificatului de
divorţ.
În cazul în care există copii minori din căsătorie sau asimilaţi acestora, soţii vor
trebui să depună la notarul public şi raportul de anchetă socială întocmit de autoritatea
tutelară.
Cererea de divorţ va primi un număr de înregistrare unic la nivel naţional, în
Registrul naţional de evidenţă a cererilor de divorţ.
În ziua primirii cererii, notarul public înregistrează cererea în registrul de
divorţuri.
Pentru a putea continua procedura de divorţ, notarul public verifică în
Registrul naţional de evidenţă a cererilor de divorţ să nu mai fie înregistrată de
către soţi o altă cerere de divorţ.

114
După înregistrarea cererii de divorţ, notarul public acordă soţilor un termen de
30 de zile pentru eventuala retragere a cererii de divorţ şi îi informează despre
aceasta.
2. Verificarea stăruinţei în exprimarea consimţământului pentru divorţ
După expirarea termenului de 30 de zile, soţii trebuie să se prezinte personal.
La expirarea termenului, notarul public va verifica dacă soţii stăruie în cererea
de divorţ şi dacă, în acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.
3. Verificarea respectării interesului superior al minorului
În ipoteza în care soţii au copii minori rezultaţi din căsătorie şi se înţeleg
asupra consecinţelor divorţului privind situaţia acestora, notarul public verifică
dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea
în comun a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor este în
interesul copilului. În cazul în care constată contrariul, va respinge cererea de
divorţ, îndrumându-i pe soţi să se adreseze instanţei de tutelă pentru desfacerea
căsătoriei.
4. Soluţionarea cererii de divorţ pe cale notarială
În cadrul procedurii notariale de divorţ, notarul public dă, prin încheiere, una
dintre următoarele soluţii:
a) admiterea cererii de divorţ;
b) respingerea cererii de divorţ.

a) Admiterea cererii de divorţ


Notarul public emite o încheiere de admitere a cererii de divorţ, dacă soţii stăruie
în divorţ, îşi exprimă consimţământul liber şi neviciat şi sunt îndeplinite, cumulativ, şi
celelalte condiţii legale prevăzute de Codul civil.
Notarul public, în baza încheierii de admitere a cererii de divorţ, eliberează
certificatul de divorţ, în care constată desfăcută căsătoria dintre soţi prin acordul
părţilor.
Certificatul de divorţ va consemna desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor,
în faţa notarului public, precum şi numele de familie pe care foştii soţi le vor purta
după divorţ.
Certificatul nu va face menţiune cu privire la culpa soţilor.
b) Respingerea cererii de divorţ
Notarul public emite o încheiere de respingere a cererii de divorţ în unul
dintre următoarele cazuri, precum şi în alte situaţii în care nu sunt îndeplinite,
cumulativ, condiţiile legale pentru desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor:
a) nu are competenţa legală să soluţioneze cererea de divorţ;
b) unul sau ambii soţi sunt puşi sub interdicţie;
c) unul dintre soţi nu îşi poate exprima consimţământul liber şi neviciat;
d) la depunerea cererii de divorţ nu sunt prezenţi ambii soţi, iar soţul prezent
insistă să fie înregistrată cererea;
e) unul dintre soţi refuză să semneze cererea personal, în faţa notarului public;

115
f) soţii refuză să dea declaraţiile prevăzute de regulament;
g) soţii nu se înţeleg cu privire la numele de familie care urmează a fi purtat
după divorţ de către fiecare dintre ei;
h) soţii nu prezintă, la depunerea cererii de divorţ, actul de căsătorie în
original;
i) soţii au copii minori, rezultaţi din căsătorie sau adoptaţi, şi nu se înţeleg
asupra exercitării în comun a drepturilor părinteşti sau a locuinţei copiilor;
j) din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea
în comun a autorităţii părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este
în interesul copiilor;
k) copilul ascultat nu este de acord cu modul în care părinţii lui s-au înţeles
asupra exercitării în comun a drepturilor părinteşti sau a locuinţei copilului;
l) unul dintre soţi se prezintă în faţa notarului public la termenul de 30 de zile
acordat şi declară că nu mai stăruie în cererea de divorţ;
m) unul dintre soţi nu mai stăruie în cererea de divorţ, întrucât nu s-a
prezentat în faţa notarului public la expirarea termenului de 30 de zile pentru a
declara că stăruie în cererea de divorţ;
n) cererea a rămas fără obiect, întrucât căsătoria dintre soţi a fost desfăcută de
către o altă autoritate competentă;
o) soţii se împacă;
p) soţii îşi retrag cererea de divorţ;
r) înainte de finalizarea procedurii de divorţ unul dintre soţi a decedat,
căsătoria încetând în acest mod.
În cazurile de respingere prevăzute la lit. g), i), j şi k) notarul public îndrumă
părţile să se adreseze instanţei judecătoreşti, potrivit prevederilor art. 374 Cod
civil.
Soluţionarea cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu
se înţeleg este de competenţa instanţei judecătoreşti. [art. 376 alin. (6) Cod civil.

5. Regimul juridic al încheierii de respingere a cererii de divorţ pe cale


notarială
Împotriva încheierii de respingere a cererii de divorţ nu există cale de atac.
Soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de judecată, pentru a dispune
desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.
Pentru repararea prejudiciului cauzat prin refuzul abuziv al notarului
public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, oricare dintre
soţi se poate adresa, pe cale separată, instanţei competente.

6. Data desfacerii căsătoriei pe calea procedurii notariale


În procedura notarială a divorţului prin acord, căsătoria este desfăcută la data
eliberării certificatului de divorţ.

116
7. Formalităţi ulterioare soluţionării cererii de divorţ pe cale notarială
În cazul respingerii cererii de divorţ, notarul public va comunica de îndată, în
format electronic, soluţia pronunţată, în vederea închiderii poziţiei respective în
Registrul naţional de evidenţă a cererilor de divorţ.
După eliberarea certificatului de divorţ, notarul public va comunica, de
îndată, un exemplar al acestuia la primăria locului în care s-a încheiat căsătoria sau
unde s-a transcris certificatul de căsătorie eliberat într-un alt stat, spre a se face
menţiune despre divorţ în actul de căsătorie, şi un exemplar la registrul stării civile
ţinut de direcţia judeţeană de evidenţă a persoanelor.

Secţiunea a 5-a. Efectele desfacerii căsătoriei

1. PRECIZĂRI PREALABILE
Divorţul produce efecte numai pentru viitor (ex nunc).
Aceste efecte sunt de ordin personal-nepatrimonial sau patrimonial şi vizează
atât planul relaţiilor dintre soţi, cât şi cel al relaţiilor dintre soţii-părinţi şi copii.
Divorţul nu produce efecte asupra capacităţii de exerciţiu a soţului minor, în
sensul că, dacă la data desfacerii căsătoriei, soţul/soţia nu a îndeplinit vârsta de 18
ani, acesta/aceasta păstrează capacitatea deplină de exerciţiu dobândită prin
încheierea căsătoriei.

2. EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RELAŢIILE


DINTRE SOŢI
2.1.Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre soţi
1. Calitatea de soţ
Calitatea de soţ încetează din momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de admitere a acţiunii de divorţ.
Fiecare soţ divorţat se poate recăsători cu o altă persoană, după cum foştii soţi
se pot recăsători între ei.

2. Numele
În legătură cu numele pe care urmează să-l poarte foştii soţi divorţaţi, noua
reglementare prevede următoarele alternative:
a) soţii pot conveni ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de
familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după divorţ;
Instanţa va lua act de această învoială prin hotărârea de divorţ.
b) în lipsa unei învoieli între soţi, instanţa poate încuviinţa, pentru motive
temeinice, justificate de interesul superior al minorilor ori de interesul soţului
respectiv, cererea soţului care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al
celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după divorţ;
c) în lipsa învoielii soţilor sau, după caz, a încuviinţării instanţei, fiecare

117
dintre foştii soţi va purta numele pe care îl avea înainte de căsătorie.
În hotărârea de divorţ, instanţa va menţiona – după distincţiile de mai sus –
numele pe care urmează să-l poarte foştii soţi.
O nouă hotărâre cu privire la acest capăt de cerere (soluţionat definitiv)
încalcă autoritatea de lucru judecat.
Numele se poate schimba pe cale administrativă, pentru motive temeinice.

3. Obligaţia de sprijin moral, obligaţia de fidelitate, obligaţia de coabitare şi


obligaţia conjugală a soţilor
Fiind vorba despre obligaţii caracteristice vieţii de familie, acestea încetează
la desfacerea căsătoriei.

4. Cetăţenia
Divorţul nu are nicio influenţă în ceea ce priveşte cetăţenia soţilor.

2.2. Efectele desfacerii căsătoriei privind relaţiile patrimoniale dintre soţi

1. Încetarea regimului matrimonial


Potrivit dispoziţiilor art. 385 Cod civil, data încetării regimului matrimonial
este diferită în raporturile dintre soţi şi dintre aceştia şi terţe persoane.
Astfel, în raporturile dintre soţi, regimul matrimonial încetează la data
introducerii cererii de divorţ. Prin excepţie, la cererea unuia sau a ambilor soţi,
instanţa de tutelă care soluţionează divorţul poate să constate că data încetării
regimului matrimonial între soţi este data despărţirii în fapt a acestora.
Faţă de terţi însă, regimul matrimonial încetează la data la care au fost
îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege pentru adoptarea
regimului matrimonial.
Efectele încetării regimului matrimonial sunt diferite, după cum soţilor le-a
fost aplicabil un regim matrimonial de separaţie sau unul de comunitate.
Pentru familiile cărora li s-a aplicat un regim de separaţie, în perioada dintre
încetarea regimului matrimonial şi lichidarea acestuia soţii vor achiziţiona în
continuare doar bunuri proprii şi le vor gestiona separat, ca şi în timpul aplicării
respectivului regim matrimonial. În astfel de cazuri, data încetării regimului
matrimonial nu prezintă importanţă nici faţă de terţi, întrucât regulile de gestiune a
bunurilor nu se schimbă.
Pentru cei cărora li se aplică un regim matrimonial de comunitate însă,
lucrurile se prezintă diferit.
Din momentul introducerii cererii de divorţ sau, dacă instanţa constată, în
condiţiile art. 385 alin. (2) Cod civil, că regimul matrimonial a încetat de la data
separaţiei în fapt, între soţi nu mai operează prezumţia de comunitate pentru

118
bunurile dobândite după această dată. Drept urmare, bunurile dobândite ulterior
acestui moment de către foştii soţi constituie bunuri proprii ale acestora ori, după
caz, bunuri aflate în coproprietatea lor.
Masa bunurilor comune în devălmăşie însă rămâne în proprietatea soţilor şi
după încetarea regimului matrimonial între ei, până la stabilirea cotei-părţi ce
revine fiecăruia.
Gestionarea bunurilor comune se va face de către ambii soţi, fără însă a mai fi
aplicabile regulile specifice regimului matrimonial a cărui funcţionare a încetat.
Legea prevede şi o reglementare care să împiedice încheierea unor acte
frauduloase de către unul dintre soţi, care ar putea să îl prejudicieze pe celălalt. În
acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 386 Cod civil, actele încheiate de unul dintre
soţi în frauda celuilalt, după introducerea cererii de divorţ, sunt anulabile.
Fireşte, masa bunurilor comune poate fi supusă împărţelii înaintea pronunţării
divorţului, concomitent cu pronunţarea lui sau ulterior acestei date, cu ocazia
lichidării regimului matrimonial.
Ca regulă, lichidarea regimului matrimonial, cuprinzând preluarea bunurilor
proprii ale fiecăruia dintre soţi (sau foşti soţi), regularizarea datoriilor şi
împărţirea bunurilor comune ale acestora se realizează potrivit învoielii părţilor.
Dacă acestea nu se înţeleg, lichidarea regimului matrimonial se va realiza pe cale
judecătorească, la cererea oricăruia dintre soţi sau, după caz, a oricăruia dintre
foştii soţi.
Procedura împărţelii bunurilor comune este supusă, în principiu, regulilor
analizate în cazul împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei.
În cadrul regimului matrimonial al comunităţii legale, cotele de contribuţie ale
fiecăruia dintre soţi la dobândirea bunurilor comune se prezumă că sunt egale,
dacă soţii nu fac dovada că acestea sunt diferite.
În cadrul regimului matrimonial al comunităţii convenţionale, cotele de
contribuţie pot fi cele stabilite de soţi prin convenţie matrimonială.
Competenţa materială aparţine judecătoriei (instanţei de tutelă), indiferent de
valoarea obiectului litigiului.
Părţile pot conveni să-şi împartă în totalitate sau numai în parte bunurile
comune, fiind admisibil şi un partaj suplimentar.
Cotele de contribuţie ale soţilor la dobândirea bunurilor comune se analizează
numai până la data încetării între aceştia a regimului matrimonial. Drept urmare,
ceea ce foştii soţi au achitat, din resurse proprii, după acest moment, în contul
datoriilor comune, le conferă dreptul de creanţă, în limita părţilor din debit
achitate de fiecare, iar nu cote de proprietate.

2. Locuinţa familiei
Odată cu admiterea cererii de divorţ, instanţa de tutelă este obligată să
soluţioneze cererea privind atribuirea folosinţei locuinţei comune a soţilor.

119
În situaţia în care imobilul locuinţă a familiei este bun propriu al unuia dintre
soţi, legea nu prevede posibilitatea atribuirii beneficiului locuinţei până la partaj.
În schimb, situaţia imobilului locuinţă a familiei care este bun comun al
soţilor sau este închiriat îşi găseşte reglementarea în art. 324 Cod civil.
Astfel, legea prevede că, în cazul în care nu este posibilă folosirea locuinţei de
către ambii soţi, aceştia se pot înţelege care dintre ei o va folosi până la partaj. În
cazul în care soţii nu se înţeleg, instanţa va atribui unuia dintre ei beneficiul folosirii
locuinţei până la partaj, sau, după caz, beneficiul contractului de închiriere a acesteia
până la aceeaşi dată. Atribuirea beneficiului contractului de închiriere unuia dintre
soţi se face cu citarea locatorului şi produce efecte faţă de acesta de la data când
hotărârea judecătorească rămâne definitivă.
Criteriile care vor fi avute în vedere de instanţă la atribuirea beneficiului
contractului de închiriere sau a folosinţei imobilului bun comun sunt prevăzute de
lege în următoarea ordine de preferinţă:
a) interesul superior al copiilor minori;
b) culpa în desfacerea căsătoriei;
c) posibilităţile locative proprii ale foştilor soţi.
Soţul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plă-
tească celuilalt o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă
locuinţă, cu excepţia cazului în care divorţul a fost pronunţat din culpa exclusivă a
acestuia din urmă.
Dacă există bunuri comune, indemnizaţia se poate imputa la partaj asupra
cotei cuvenite soţului căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de încheiere.

3. Obligaţia de a suporta cheltuielile căsătoriei şi obligaţia de sprijin


material
Întrucât viaţa de familie presupune îndeplinirea acestor obligaţii pe toată
durata căsătoriei, ele încetează din momentul desfacerii căsătoriei.
În cazul în care separaţia în fapt a soţilor a intervenit înaintea acestei date,
cheltuielile căsătoriei se restrâng la cele privind creşterea şi educarea copiilor
minori rezultaţi din căsătorie, din momentul separării.
Obligaţia de sprijin material a soţilor unul faţă de celălalt se menţine pe toată
durata căsătoriei, indiferent dacă soţii sunt sau nu despărţiţi în fapt.

4. Dreptul la despăgubiri
Pronunţarea divorţului din culpa exclusivă a unuia dintre soţi poate produce
soţului nevinovat importante prejudicii, distincte de acel dezechilibru semnificativ
care ar putea genera dreptul la prestaţie compensatorie.
Acest prejudiciu ar putea fi de ordin material (de exemplu, pierderea unui
contract pe care, din cauza divorţului, nu l-a mai putut încheia), moral (un
prejudiciu de imagine, de pildă pentru un om politic aflat în campania

120
electorală) sau chiar profesional (care ar putea interveni în cazul unui preot
ortodox).
La cererea soţului nevinovat, instanţa va acorda acestuia despăgubirile care să
acopere prejudiciul suferit. Despăgubirile vor fi acordate numai prin hotărârea de
divorţ, o astfel de cerere introdusă ulterior nemaifiind admisibilă.

5. Prestaţia compensatorie
Există situaţii în care, prin divorţ, se produc dezechilibre importante în ceea
ce priveşte nivelul de viaţă al foştilor soţi, în sensul că unul dintre aceştia va putea
avea condiţii de trai mult inferioare celor de care a beneficiat în timpul căsătoriei.
În cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, iar
durata căsătoriei respective a fost de cel puţin 20 de ani, soţul reclamant poate
beneficia de o compensaţie a acestui dezechilibru, sub forma prestaţiei
compensatorii.
Prestaţia compensatorie poate fi stabilită de instanţă odată cu desfacerea
căsătoriei, la cererea soţului reclamant. Aceasta nu poate fi acordată împreună cu
pensia de întreţinere între foştii soţi, prevăzută de art. 389 Cod civil.
La stabilirea prestaţiei compensatorii, instanţa va avea în vedere criteriile
stabilite de art. 391 Cod civil, respectiv:
a) resursele soţului care o solicită;
b) mijloacele soţului care urmează să o plătească, de care acesta dispune în
momentul divorţului;
c) efectele pe care le va avea lichidarea regimului matrimonial;
d) orice alte împrejurări previzibile de natură să le modifice, cum ar fi vârsta
şi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea copiilor minori pe care a
avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea profesională, posibilitatea de a
desfăşura o activitate producătoare de venituri şi altele asemenea.
Forma prestaţiei compensatorii poate fi diferită, în funcţie de situaţia concretă
a soţilor care divorţează. Astfel, instanţa poate stabili prestaţia compensatorie în
bani, sub forma unei sume globale sau a unei rente viagere, sau în natură, sub
forma uzufructului unor bunuri mobile sau imobile care aparţin debitorului.
La rândul său, renta poate fi stabilită sub forma unei cote procentuale din
venitul debitorului sau sub forma unei sume fixe, care va fi datorată periodic, pe toată
durata vieţii beneficiarului sau pe o perioadă mai scurtă. Prestaţia compensatorie
stabilită sub forma unei rente viagere în sumă fixă de bani este indexabilă de drept,
trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
Durata prestaţiei compensatorii sub formă de uzufruct poate fi stabilită în mod
asemănător, pentru toată viaţa beneficiarului sau pentru o anumită perioadă.
În cazul stabilirii prestaţiei compensatorii sub forma unei rente, soţul creditor
poate solicita instanţei şi obligarea soţului debitor la constituirea unei garanţii
reale sau la plata unei cauţiuni pentru a se asigura executarea acesteia.

121
În cazurile în care prestaţia compensatorie este fixată sub forma unei prestaţii
succesive, aceasta poate fi mărită sau micşorată ulterior, în funcţie de modificările
semnificative care se produc în privinţa mijloacelor debitorului şi a resurselor
creditorului.
Încetarea prestaţiei compensatorii va avea loc:
a) prin decesul unuia dintre foştii soţi;
b) prin recăsătorirea creditorului;
c) când creditorul obţine resurse de natură să îi asigure condiţii de viaţă
asemănătoare celor din timpul căsătoriei.

6. Obligaţia de întreţinere între foştii soţi


Dacă în timpul căsătoriei soţii îşi datorează întreţinere în baza obligaţiei
stabilite de art. 516 alin. (1) Cod civil, odată cu desfacerea căsătoriei aceasta
încetează.
Cu toate acestea şi foştii soţi îşi datorează întreţinere, în anumite condiţii.
Astfel, fostul soţ divorţat, care se află în nevoie din cauza unei incapacităţi de
muncă intervenite înainte de căsătorie sau în timpul căsătoriei, are dreptul la
întreţinere de la fostul său soţ. Acelaşi drept îl are şi atunci când incapacitatea s-a
ivit în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă este cauzată de o
împrejurare în legătură cu căsătoria.
Dacă, însă, divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi,
acesta nu va putea beneficia de întreţinere din partea fostului său soţ decât timp de
un an de la desfacerea căsătoriei.
Cuantumul pensiei de întreţinere în favoarea fostului soţ va fi stabilit avându-
se în vedere mijloacele debitorului şi starea de nevoie a creditorului, fără însă a se
depăşi o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei.
Legea mai stabileşte şi o limită pentru obligaţia de întreţinere stabilită în
sarcina unei persoane cumulativ, în beneficiul fostului soţ şi al copiilor, care nu
poate depăşi jumătate din venitul net al debitorului.

7. Dreptul la moştenire
Ca efect al divorţului, foştii soţi pierd dreptul la moştenire. În acest sens,
potrivit dispoziţiilor art. 970 Cod civil: „Soţul supravieţuitor îl moşteneşte pe soţul
decedat dacă, la data deschiderii moştenirii, nu există o hotărâre de divorţ
definitivă”.

3. EFECTELE DESFACERII CĂSĂTORIEI CU PRIVIRE LA RELAŢIILE


DINTRE SOŢII - PĂRINŢI ŞI COPIII LOR MINORI
3.1. Precizări prealabile
Instanţa de tutelă are obligaţia de a stabili, prin hotărârea de divorţ, modul în
care se vor desfăşura raporturile dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, cu

122
privire la exercitarea autorităţii părinteşti, locuinţa copilului după divorţ,
contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a copiilor.
În stabilirea oricăror măsuri care îl privesc pe copilul minor, instanţa va avea
în vedere interesul superior al copilului, concluziile raportului de anchetă
psihosocială, precum şi învoiala părinţilor. De asemenea, instanţa are obligaţia de
a-l asculta pe copilul care a împlinit vârsta de 10 ani şi posibilitatea de a asculta şi
pe copilul care nu a împlinit această vârstă, dacă apreciază că acest lucru este
necesar pentru soluţionarea cauzei sau dacă această ascultare este solicitată de
copil. Respingerea cererii copilului de a fi ascultat trebuie să fie întotdeauna
motivată.
Opiniile copilului vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi gradul său
de maturitate.

3.2. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relaţiile personale dintre


soţii-părinţi şi copii

1. Exercitarea autorităţii părinteşti


Potrivit Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului, cu modificările şi completările ulterioare, răspunderea pentru creşterea
şi asigurarea dezvoltării copilului revine:
a) în principal – părinţilor;
b) în subsidiar – colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa;
c) în mod complementar – statului, prin instituţiile şi autorităţile publice cu
atribuţii în acest domeniu.
Drepturile şi obligaţiile pe care părinţii le au cu privire la creşterea şi educarea
copiilor se subsumează noţiunii de autoritate părintească.
Prin hotărârea de divorţ, instanţa este obligată să se pronunţe, chiar şi din oficiu,
în legătură cu exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la copiii minori ai soţilor care
se despart.
Regula este ca autoritatea părintească să fie exercitată, după divorţ, de ambii
părinţi.
Prin excepţie, instanţa de tutelă poate dispune exercitarea autorităţii părinteşti
de către un singur părinte sau de către alte persoane, dacă există motive întemeiate
în acest sens, având în vedere, în primul rând, interesul superior al copilului.
În cazul constatării divorţului pe cale notarială, părinţii trebuie să convină cu
privire la exercitarea în comun a autorităţii părinteşti, în lipsa unei astfel de
înţelegeri notarul public neputând să constate desfacerea căsătoriei.
Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi presupune consultarea
acestora în luarea deciziilor importante cu privire la creşterea şi educarea copiilor.

123
Astfel, chiar dacă autoritatea părintească este exercitată de ambii părinţi, deciziile
curente privind îngrijirea copilului şi educarea acestuia sunt luate de părintele cu
care copilul locuieşte, celălalt fiind consultat doar cu privire la hotărârile
importante, cum ar fi, de exemplu, cele privind şcoala la care copilul va fi înscris,
intervenţiile medicale de care acesta are nevoie, religia copilului etc. Este vorba
despre o conştientizare a responsabilităţii pe care o au ambii părinţi cu privire la
creşterea şi educarea împreună a copiilor lor, chiar în situaţia în care sunt separaţi.
Dacă interesul copilului este ca doar unul dintre părinţi să exercite autoritatea
părintească, existând motive temeinice în acest sens, instanţa de tutelă va dispune
astfel.
Părintele care nu are exerciţiul autorităţii părinteşti păstrează dreptul de a veghea
asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la
adopţia acestuia.
În mod excepţional, instanţa de tutelă poate dispune exercitarea autorităţii
părinteşti de către alte persoane, atunci când copilul este plasat la o rudă sau la o
altă familie ori persoană sau la o instituţie de ocrotire. În astfel de cazuri, acestea
exercită doar drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la persoana copilului. În
ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile cu privire la bunurile copilului, acestea
vor fi exercitate de unul sau ambii părinţi, după cum va dispune instanţa.
Modificarea exerciţiului autorităţii părinteşti poate fi dispusă de instanţa de
tutelă dacă intervin schimbări semnificative de natură să influenţeze interesul
superior al copilului în acest sens.
Încetarea exercitării autorităţii părinteşti are loc:
a) prin împlinirea, de către copil, a vârstei majoratului;
b) prin recunoaşterea judiciară a capacităţii depline de exerciţiu minorului de
16 ani (emanciparea judiciară a minorului);
c) prin decesul copilului.

2. Stabilirea locuinţei copilului


Soţii se pot învoi cu privire la locuinţa copiilor, însă această învoială produce
efecte numai dacă a fost încuviinţată de către instanţa de tutelă, cu excepţia
situaţiilor în care divorţul cu copii se constată pe cale notarială, când înţelegerea
soţilor va fi cuprinsă în convenţia acestora privind efectele divorţului, autentificată
de notarul public.
Potrivit dispoziţiilor art. 400 Cod civil, dacă soţii nu s-au învoit cu privire la
locuinţa copilului sau dacă învoiala lor contravine interesului superior al acestuia,
instanţa va stabili, prin hotărârea de divorţ, locuinţa copilului minor la părintele cu
care el locuieşte în mod statornic.
Prin urmare, în cazul în care părinţii au convenit cu privire la locuinţa

124
copilului, instanţa va trebui să verifice, pe baza probelor administrate în cauză,
dacă înţelegerea lor corespunde interesului superior al copilului.
Având în vedere faptul că părintele cu care copilul va locui va fi cel care se va
ocupa în permanenţă de creşterea şi educarea copilului, stabilirea locuinţei acestuia
presupune luarea în considerare a unui complex de factori, cum ar fi: vârsta şi sexul
copilului; ataşamentul faţă de părinţi; posibilităţile materiale şi de locuit ale acestora;
conduita lor morală etc.
La fel de importantă este menţinerea fraţilor împreună, prin stabilirea
locuinţei acestora la acelaşi părinte. Separarea minorilor este posibilă în situaţii de
excepţie şi numai sub condiţia de a fi în interesul acestora.
În procesele în care sunt implicaţi minorii este indicat să pună concluzii şi
procurorul, drept pe care îl are în raport de dispoziţiile Codului de procedură
civilă.
Schimbarea împrejurărilor avute în vedere la pronunţarea hotărârii poate
atrage modificarea măsurii privind locuinţa minorului, aceasta putând fi stabilită
la celălalt părinte ori la alte persoane sau instituţii de ocrotire, după caz.
Modificarea deciziei privind locuinţa copilului poate avea loc numai atunci
când interesele acestuia o cer, adică numai când părintele la care i-a fost stabilită
locuinţa nu-i mai poate asigura condiţiile necesare pentru o dezvoltare
corespunzătoare.

3. Dreptul de a avea legături personale cu minorul şi de a veghea la


creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională
Părintele divorţat, care este separat de copil (la care nu locuieşte, în mod
obişnuit, copilul), îşi menţine dreptul de a avea legături personale cu minorul şi de
a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională, precum şi
de a consimţi la adopţia acestuia.
Dreptul analizat se exercită în condiţiile prevăzute de hotărârea judecătorească
prin care se stabileşte programul de vizitare a minorului.
Aceasta nu constituie o măsură definitivă, putând fi schimbată ori chiar
înlăturată de către instanţa judecătorească, în raport de împrejurări şi ţinând cont
de interesul superior al copilului.

3.3. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la relaţiile patrimoniale


dintre soţii-părinţi şi copii

1. Obligaţia de întreţinere
Odată cu pronunţarea divorţului, instanţa va stabili contribuţia fiecărui părinte
la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
În acest sens, legea prevede că părinţii au obligaţia, în solidar, să asigure copilului

125
lor minor cele necesare traiului, precum şi mijloacele necesare pentru educaţia,
învăţătura şi pregătirea sa profesională.
Codul civil prevede în art. 499 alin (2) că: „Dacă minorul are un venit propriu
care nu este îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare
pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională”. Prin urmare, dacă
minorul a încheiat un contract de muncă sau o convenţie de colaborare potrivit art.
42 Cod civil, el este prezumat în nevoie doar în măsura în care veniturile pe care
le obţine din munca sa nu sunt suficiente pentru a-i asigura acoperirea cheltuielilor
privind întreţinerea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională.
Părinţii pot conveni cu privire la cuantumul contribuţiei fiecăruia la
cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului,
însă această învoială are efecte doar în măsura în care este încuviinţată de către
instanţă.
Instanţa de tutelă stabileşte, prin hotărârea de divorţ, contribuţia fiecăruia
dintre părinţi la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire
profesională a copilului.
Întreţinerea copilului de către părinţii săi se poate stabili în natură sau în bani,
sub forma unor prestaţii periodice. Aceste prestaţii pot îmbrăca forma unei sume
fixe de bani sau a unei cote procentuale din venitul net al debitorului obligaţiei de
întreţinere.
Instanţa va putea obliga părintele despărţit de copil la asigurarea contribuţiei
sale în natură sau la plata unei pensii de întreţinere pentru minor, această plată
efectuându-se către părintele căruia i-a fost încredinţat copilul. În cazul stabilirii
pensiei de întreţinere sub forma unei sume de bani, aceasta se va indexa de drept,
trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
Totodată, părinţii au obligaţia de a contribui la întreţinerea copiilor lor care au
împlinit vârsta de 18 ani, dacă se află în continuarea studiilor sub forma
învăţământului liceal, universitar sau profesional, organizat în condiţiile legii,
până la terminarea cursurilor, dar fără a depăşi vârsta de 26 de ani.
Dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere la pronunţarea hotărârii,
instanţa va putea pronunţa o nouă hotărâre – de majorare, de reducere sau, după
caz, de sistare a plăţii pensiei de întreţinere.

2. Alocaţia de stat pentru copii


De alocaţia acordată de stat beneficiază toţi copiii în vârstă de până la 18 ani.
De asemenea, beneficiază de alocaţie de stat pentru copii şi tinerii care au
împlinit vârsta de 18 ani, până la terminarea cursurilor învăţământului liceal,
organizate în condiţiile legii, inclusiv cei care repetă anul şcolar din motive de
sănătate, dovedite cu certificat medical.
De alocaţia de stat pentru copii beneficiază şi copiii cetăţenilor străini şi ai
persoanelor fără cetăţenie rezidenţi, în condiţiile legii, în România, dacă locuiesc
împreună cu părinţii.
Titular al dreptului de alocaţie este copilul.

126
Alocaţia de stat pentru copii se plăteşte unuia dintre părinţi, pe baza acordului
acestora. În caz de neînţelegere, pe baza hotărârii judecătoreşti, alocaţia se plăteşte
părintelui la care s-a stabilit locuinţa copilului.
Această alocaţie poate fi plătită şi tutorelui, curatorului, persoanei căreia i-a
fost dat în plasament familial copilul, inclusiv asistentului maternal sau persoanei
căreia acesta i-a fost încredinţat în vederea adopţiei, în condiţiile legii.
După împlinirea vârstei de 14 ani, plata alocaţiei de stat pentru copii se poate
face direct titularului, cu încuviinţarea ocrotitorului său legal.

3. Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti cu privire


la bunurile copilului
Administrarea bunurilor copilului face parte dintre drepturile şi obligaţiile
părinteşti. Prin urmare, acestea vor fi exercitate, după divorţ, de părinţii care au
exerciţiul autorităţii părinteşti.
În situaţia în care exerciţiul autorităţii părinteşti cu privire la un copil aparţine
doar unuia dintre părinţi, drepturile şi îndatoririle părinteşti, inclusiv cu privire la
bunurile copilului, se exercită de către acesta. Obligaţia de a contribui la
întreţinerea copilului însă rămâne în sarcina fiecăruia dintre părinţi, chiar în cazul
în care unul dintre ei nu exercită autoritatea părintească.
În cazul în care copilul este plasat la o altă persoană decât părintele sau la o
instituţie de ocrotire, instanţa va stabili dacă dreptul de a-i administra bunurile şi
de a-l reprezenta ori, după caz, de a-i încuviinţa actele se va exercita de către
ambii părinţi sau doar de către unul dintre aceştia.

Răspundeţi la următoarele întrebări:

1. Definiţi nulitatea căsătoriei; prezentaţi, pe scurt, regimul juridic al acesteia.

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

127
2. Care sunt formele divorțului prin acord?

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

..............................................................................................................................

Să ne reamintim...

Codul civil reglementează următoarele forme ale desfacerii


căsătoriei:
a) divorţul pe cale judiciară;
b) divorţul pe cale administrativă;
c) divorţul pe cale notarială;
d) desfacerea de drept a căsătoriei.

Soţii sunt liberi să aleagă una dintre cele trei autorităţi, respectiv: instanţa
judecătorească, ofiţerul de stare civilă sau notarul public, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

Cererea formulată în faţa uneia dintre cele trei instituţii va împiedica


soluţionarea unei cereri similare formulate la o altă autoritate.

Pe cale judiciară, divorţul îmbracă următoarele forme:


 divorţul prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi
sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
 divorţul din culpă;
 divorţul pentru separarea în fapt de cel puţin doi
ani;
 divorţul din cauza stării sănătăţii unuia dintre soţi.

128
VI. Rezumat

Scopul acestei unităţi de învăţare este acela de a sistematiza instituţia


căsătoriei, terminând cu încetarea (în sens larg) a acesteia.

VII. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă:


a) poate fi cerut chiar dacă există copii minori, născuţi din căsătorie, din
afara căsătoriei sau adoptaţi, aşa cum se întâmplă şi în cazul divorţului prin
acord pe cale notarială;
b) va fi soluţionat de notarul public de la locul încheierii căsătoriei sau al
ultimei locuinţe comune a soţilor;
c) va fi respins dacă soţii nu se înţeleg asupra numelui de familie pe care
fiecare dintre aceştia îl va purta după divorţ.

2. Nulitatea absolută a căsătoriei:


a) se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti,
soţia, care nu avea vârsta matrimonială, a rămas însărcinată, a dat naştere
unui copil sau ambii soţi au împlinit între timp vârsta cerută pentru
încheierea căsătoriei;
b) se reţine şi atunci când consimţământul la căsătorie este viciat prin
eroare sau dol;
c) nu poate fi cerută decât într-un termen de prescripţie de 6 luni, calculat
de la data încheierii căsătoriei.

Rezolvare grile: 1. c), 2. a)

VIII. Temă de control

Divorțul prin acord.

129
IX. Bibliografie

1. D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ediţia a III-a, Editura Universul


Juridic, Bucureşti, 2017, pag. 257-368;

2. M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București, 2016,
pag. 80-171;

3. E. Florian, Dreptul familiei, ediția a 5-a , Editura C.H. Beck, București, 2016, pag.
62-89, 281-358.

130
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4. RUDENIA

Cuprins

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Aspecte generale privind rudenia
IV. Filiaţia
V. Rezumat
VI. Test de autoevaluare a cunoştinţelor
VII. Bibliografie

I. Obiectivele unităţii de învăţare


Scopul unităţii de învăţare nr. 4 este acela de a de a prezenta instituţia
rudeniei, în sens larg, de a detalia raporturile de rudenie, incluzând în
această unitate şi prezentarea relaţiilor de afinitate, precum şi relaţiile
care decurg din filiaţie (paternitate şi maternitate).

II. Competenţele unităţii de învăţare


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

=> analizaţi raporturile de rudenie şi de afinitate;

=> distingeţi între rudenie şi afinitate, precum şi între filiaţia faţă de


tată şi filiaţia faţă de mamă sau între stabilirea filiaţiei din căsătorie
sau din afara căsătoriei.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de


120 minute.

131
III. ASPECTE GENERALE PRIVIND RUDENIA

00:25
Secţiunea 1. Rudenia

1. NOŢIUNEA DE RUDENIE
Rudenia este legătura juridică dintre persoanele care, prin faptul naşterii sau,
după caz, al adopţiei, descind una din alta ori dintr-un autor comun.

2. CLASIFICAREA RUDENIEI
Dintre criteriile de clasificare ale rudeniei, reţinem următoarele:

1. După izvorul ei, rudenia este:


A. firească – în situaţia în care se bazează pe legătura de sânge;
Rudenia firească este legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o
altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
B. civilă – când se naşte din adopţie.
Rudenia civilă este legătura rezultată din adopţia încheiată în condiţiile
prevăzute de lege.

2. După linia de rudenie – adică după şirul persoanelor între care există
rudenia, distingem între:
A. rudenia în linie dreaptă (sau directă);
Rudenia în linie dreaptă se bazează pe descendenţa unei persoane din alta, fie
în mod direct – în sensul că o persoană este copilul celeilalte, fie în mod indirect –
în sensul că persoanele respective nu sunt născute una din alta, dar între ele există
un şir neîntrerupt de naşteri, adică de persoane între care s-a stabilit legătura de la
părinte la copil. Sunt rude în linie directă, spre exemplu: tatăl, fiul, nepotul de fiu,
strănepotul etc.
Rudenia în linie dreaptă (directă) cunoaşte o subclasificare, în funcţie de
sensul său urcător sau coborâtor. Astfel există:
a) rudenie ascendentă – care leagă o persoană cu cei din care coboară (de
exemplu, plecând de la copil spre părinţi, bunici, străbunici etc.);
b) rudenie descendentă – care leagă o persoană cu cei care coboară din
aceasta (de exemplu, plecând de la părinţi spre copil, nepot, strănepot etc.).

B. rudenia în linie colaterală.


Rudenia în linie colaterală are drept fundament faptul că mai multe persoane

132
au un autor (ascendent) comun. De exemplu, fraţii între ei, unchiul (mătuşa) şi
nepotul de frate (soră) sau, după caz, verii primari între ei sunt rude în linie
colaterală.

3. După natura relaţiei dintre părinţi, rudenia firească poate fi:


a) din căsătorie;
b) din afara căsătoriei.
În cazul în care concepţia sau naşterea unei persoane se situează în perioada
căsătoriei părinţilor săi, rudenia este din căsătorie. Dacă, atât concepţia, cât şi
naşterea unei persoane intervin fără ca părinţii acesteia să fie căsătoriţi, rudenia
este din afara căsătoriei.

3. GRADUL DE RUDENIE
3.1. Noţiunea de grad de rudenie
Gradul de rudenie reprezintă „distanţa” dintre două rude, măsurată pe linia
legăturii de rudenie, după numărul naşterilor intervenite, adică al generaţiilor.

3.2. Stabilirea gradului de rudenie

1. Precizare prealabilă
Stabilirea gradului de rudenie se face diferit, după felul liniei de rudenie.

2. Stabilirea gradului de rudenie la rudenia în linie dreaptă (directă)

A. Modul se stabilire a gradului de rudenie la rudenia în linia dreaptă


(directă)
La rudenia în linie dreaptă (directă) gradul de rudenie se socoteşte după
numărul naşterilor prin care se stabileşte legătura de sânge între două persoane.
B. Modul de stabilire a gradului de rudenie la rudenia în linie colaterală
La rudenia în linie colaterală gradul de rudenie se socoteşte după numărul
naşterilor intervenite, pornind de la una din rude, în linie ascendenţă, până la
autorul comun şi apoi de la acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă.

4. EFECTELE RUDENIEI
Rudenia prezintă interes juridic numai dacă legea îi recunoaşte efectele.
Din această perspectivă, pot exista următoarele situaţii:
1. rudenia produce efecte juridice numai până la un anumit grad ca, de exemplu:
a) căsătoria este oprită între rudele în linie colaterală până la gradul al patrulea

133
inclusiv; b) la succesiune sunt chemaţi, conform legii, descendenţii, ascendenţii şi
rudele în linie colaterală, până la gradul al patrulea inclusiv; c) nu pot fi audiate ca
martori, în procesul civil, rudele până la gradul al treilea inclusiv (cu anumite
excepţii);
2. gradul până la care rudenia produce efecte poate fi stabilit pe baza
criteriului determinat de lege;
3. rudenia produce efecte indiferent de grad, ca, de exemplu: a) la divorţ,
instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o „rudă”; b) curatela poate
fi instituită la cererea „rudelor” etc.

5. DURATA RUDENIEI
Rudenia firească este permanentă.
Într-un singur caz, anume acela al încuviinţării adopţiei cu efecte depline,
filiaţia dintre adoptat şi părinţii săi fireşti încetează, menţinându-se însă
impedimentul la căsătorie.
Rudenia civilă durează cât timp fiinţează adopţia.

6. DOVADA RUDENIEI
Ca regulă, rudenia produce efecte numai dacă este dovedită.
În mod excepţional, rudenia din afara căsătoriei constituie impediment la
căsătorie chiar dacă nu a fost stabilită legal.
Dovada rudeniei se face în mod diferit, în raport de efectele urmărite.

Secţiunea a 2-a. Afinitatea

1. NOŢIUNEA DE AFINITATE
Afinitatea (alianţa) este legătura juridică dintre unul din soţi şi rudele celuilalt
soţ.
Nu există afinitate între rudele unuia dintre soţi şi rudele celuilalt soţ. De
exemplu, nu există afinitate între părinţii soţilor (cuscri).
Tot astfel, nu există afinitate între persoanele legate spiritual (ca, de pildă:
între naşi şi fini, cumetri etc.).

2. GRADUL DE AFINITATE
2.1. Noţiunea de grad de afinitate
Gradul de afinitate reprezintă „distanţa” dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ,

134
măsurată pe linia legăturii de afinitate.
2.2. Stabilirea gradului de afinitate

1. Precizări prealabile
Gradul de afinitate se determină după aceleaşi reguli ca şi gradul de rudenie.
Astfel, rudele soţului sunt, în aceeaşi linie şi acelaşi grad, afinii celuilalt soţ.
Rudele unuia dintre soţi sunt afini cu celălalt soţ, indiferent dacă rudenia este
din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.
Gradul de afinitate se stabileşte diferit, în raport de linia legăturii de afinitate.

2. Stabilirea gradului de afinitate la afinitatea în linie dreaptă (directă)

A. Modul de stabilire a gradului de afinitate la afinitatea în linie dreaptă


(directă)
La afinitatea în linie dreaptă (directă) gradul de afinitate se determină în
raport de numărul naşterilor prin care se stabileşte legătura de sânge între soţul
persoanei respective şi rudele sale.
Această afinitate poate fi ascendentă sau descendentă.

B. Modul de stabilire a gradului de afinitate la afinitatea în linie colaterală


In acest caz, gradul de afinitate se determină după numărul naşterilor
intervenite pe linia legăturii de rudenie a soţului, pornind de la una din rude, în
linie ascendentă, până la autorul comun, şi apoi de la acesta, în linie descendentă,
până la cealaltă rudă.

3. EFECTELE AFINITĂŢII
Afinitatea produce efecte numai când legea prevede aceasta.
În dreptul familiei, afinitatea generează obligaţia de întreţinere dintre un soţ şi
copilul celuilalt soţ, în condiţiile art. 516 Cod civil.
Afinitatea produce efecte şi în alte ramuri de drept, ca de exemplu:
a) în cazul recuzării;
b) în materie de strămutare a proceselor;
c) în materia probei testimoniale;
d) în materia societăţilor comerciale;
e) în materia exercitării avocaturii etc.

4. DURATA AFINITĂŢII
Fiind un efect al căsătoriei, afinitatea ar trebui să dureze până la încetarea,
constatarea nulităţii, anularea ori, după caz, desfacerea căsătoriei.
Cu toate acestea, unele efecte ale afinităţii se pot menţine, în condiţiile legii.

135
De exemplu, obligaţia de întreţinere dintre părinte şi copilul vitreg dăinuieşte
chiar după desfacerea căsătoriei. De asemenea, în cazul normelor procedurale
privitoare la recuzare sau la strămutare, desfacerea căsătoriei nu atrage, automat,
încetarea efectelor afinităţii.

5. DOVADA AFINITĂŢII
Proba afinităţii se face prin dovada rudeniei şi a căsătoriei din care rezultă.

IV. FILIAŢIA

Secţiunea 1. Consideraţii introductive privind filiaţia


00:95

1. NOŢIUNEA DE FILIAŢIE
Filiaţia reprezintă raportul de descendenţă dintre copil şi fiecare dintre părinţii
săi.
Ea constituie, de regulă, o relaţie biologică rezultată din faptul concepţiei
(zămislirii), precum şi din cel al naşterii. În anumite cazuri (ca de exemplu,
reproducerea umană asistată medical cu terţ donator, aplicarea nejustificată a
prezumţiei de paternitate, recunoaşterea eronată de maternitate ori de paternitate
etc.) filiaţia nu se întemeiază pe o legătură biologică.

2. CLASIFICAREA FILIAŢIEI
Filiaţia poate fi clasificată după mai multe criterii. Cele mai relevante sunt:

1) în raport de părintele faţă de care se stabileşte, filiaţia se împarte în:


a) filiaţie faţă de mamă (maternitate);
b) filiaţia faţă de tată (paternitate).

2) după natura relaţiei dintre părinţi, filiaţia poate fi:


a) din căsătorie (filiaţia legitimă);
b) din afara căsătoriei (filiaţia nelegitimă).

3) după izvorul său, filiaţia se divide în:


a) naturală (bazată pe faptul procreării);
b) artificială (în cazul procreării asistată medical);
c) adoptivă (la adopţie).

136
Secţiunea a 2-a. Aspecte generale privind stabilirea filiaţiei

1. NOŢIUNEA DE STABILIRE A FILIAŢIEI


Stabilirea filiaţiei înseamnă probarea faptului juridic sau actului juridic din
care decurge raportul de descendenţă dintre un copil şi fiecare din genitorii săi.

2. MODURILE DE STABILIRE ALE FILIAŢIEI


1. Precizare prealabilă
Filiaţia se stabileşte parţial diferit, după cum este vorba despre maternitate
sau paternitate.

2. Modurile de stabilire ale filiaţiei faţă de mamă


Filiaţia faţă de mamă (maternitatea) rezultă din faptul naşterii, aspect valabil
atât în situaţia filiaţiei legitime, cât şi a filiaţiei din afara căsătoriei.
În situaţii strict determinate de lege, maternitatea se poate stabili prin
recunoaşterea mamei sau, după caz, prin hotărâre judecătorească.

3. Modurile de stabilire ale filiaţiei faţă de tată


Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se determină prin aplicarea prezumţiei de
paternitate. În această situaţie se vorbeşte despre indivizibilitate, în sensul că,
odată dovedită maternitatea, aceasta antrenează şi stabilirea paternităţii.
Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin
hotărâre judecătorească.

Secţiunea a 3-a. Dovada filiaţiei


Pentru a produce efecte juridice, filiaţia trebuie dovedită în condiţiile legii.
De principiu, starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de
stare civilă, precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate în baza acestora. În
acord cu această regulă, dovada filiaţiei se face prin actul de naştere al persoanei
respective, precum şi prin certificatul de naştere eliberat în baza acestuia.
În cazul copilului din căsătorie trebuie probată şi căsătoria respectivă, prin
actul de căsătorie sau prin certificatul de căsătorie.
Dovada filiaţiei faţă de mamă se face prin certificatul constatator al naşterii,
care este un act medical ce nu se confundă cu certificatul de naştere.
Certificatul constatator al naşterii face dovada atât a naşterii, cât şi a identităţii
copilului.
În faţa instanţei judecătoreşti, dovada filiaţiei se face prin orice alte mijloace

137
de probă, în condiţiile legii.
Forţa probantă a actului de naştere este consolidată prin posesia de stat
conformă cu acesta.

Secţiunea a 4-a. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă

1. STABILIREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE MAMĂ PRIN FAPTUL NAŞTERII


1.1. Elementele stabilirii filiaţiei faţă de mamă
În această situaţie, trebuie probate următoarele elemente:
a) faptul naşterii copilului;
b) identitatea copilului născut cu cel a cărui filiaţie este în discuţie;
c) dovada căsătoriei (în cazul filiaţiei din căsătorie).
Primele două elemente rezultă din actul de naştere (şi, respectiv, certificatul
de naştere), iar cel de al treilea poate fi dovedit cu actul de căsătorie (şi, respectiv,
certificatul de căsătorie).

1.2. Actul de naştere şi certificatul de naştere


Actul de naştere se întocmeşte de către serviciul public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau, după caz, de ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei
unităţii administrativ-teritoriale în a cărei rază s-a produs evenimentul, pe baza
declaraţiei verbale a persoanelor prevăzute de lege, a actului de identitate al mamei şi
al declarantului, a certificatului medical constatator al naşterii şi, după caz, a
certificatului de căsătorie al părinţilor.
În cazul în care naşterea are loc în tren, pe o navă sau aeronavă ori într-un alt
mijloc de transport în timpul călătoriei pe teritoriul României, actul de naştere se
întocmeşte de către serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor al
locului de coborâre sau de debarcare ori, după caz, de ofiţerul de stare civilă din
cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale pe a cărei rază are loc coborârea
sau debarcarea.
Dacă naşterea are loc pe o navă, în timpul unei călătorii în afara apelor
teritoriale române sau pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în afara teritoriului
României, evenimentul se înregistrează de către comandantul navei în jurnalul de
bord, iar de către comandantul aeronavei în carnetul de drum. Pe baza acestor
înregistrări se eliberează persoanei îndreptăţite o dovadă, iar la sosirea în ţară un
extras de pe jurnalul de bord sau, după caz, de pe carnetul de drum se înaintează la
serviciul public comunitar local de evidenţă al persoanelor al sectorului 1
Bucureşti, care va întocmi actul de naştere.
Pe baza actului de naştere se eliberează certificatul de naştere.
Actul de naştere (ca, de altfel, şi certificatul de naştere) dovedeşte filiaţia faţă de
mamă. Puterea lor doveditoare priveşte nu numai faptul că femeia a născut, ci şi

138
identitatea copilului născut cu acela despre a cărui stare civilă este vorba.
Forţa probantă a actului de naştere (respectiv, certificatului de naştere) este
consolidată prin folosirea stării civile (denumită şi posesie de stat) conformă
acestuia/acestora.
1.3. Posesia de stat
1. Noţiunea de posesie de stat
Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiaţie şi de rudenie
dintre copil şi familia din care se pretinde că face parte.

2. Conţinutul posesiei de stat


Posesia de stat constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
a).persoana respectivă se comportă faţă de acel copil ca fiind al său (îngrijindu-se
de creşterea şi educarea sa), iar copilul se comportă faţă de această persoană ca fiind
părintele său;
b) copilul este recunoscut de către familie, în societate şi, când este cazul, de
către autorităţile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este
părintele său;
c) copilul poartă numele persoanei despre care pretinde că este părintele său.
Suntem în prezenţa unei enumerări exemplificative, cu variante alternative.

3. Condiţiile posesiei de stat


Posesia de stat trebuie să întrunească următoarele condiţii:
a) să fie continuă – adică să nu înregistreze întreruperi nejustificate.
b) să fie paşnică – adică liniştită, lipsită de violenţă;
c) să fie publică – în sensul că nu este exercitată pe ascuns, putând fi
cunoscută de cei interesaţi;
d) să fie neechivocă – în sensul de semnificaţie clară a împrejurării în
discuţie.
1.4. Concordanţa dintre actul de naştere şi posesia de stat
Dacă actul de naştere şi posesia de stat sunt concordante, adică arată că mamă
a copilului este aceeaşi femeie, atunci, în principiu, filiaţia faţă de mamă nu poate
fi pusă în discuţie, nici de către copil – care ar reclama o altă stare civilă, nici de
către o altă persoană – care ar contesta starea civilă respectivă.
În mod excepţional, pot să apară situaţii în care această prezumţie nu
corespunde realităţii, ca de exemplu în cazul substituirii de copii ori dacă a fost
înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care l-a născut. În
aceste situaţii este admisibilă acţiunea în justiţie pentru stabilirea adevăratei
maternităţi, care poate fi dovedită cu orice mijloc de probă admis de lege.

139
1.5. Contestarea filiaţiei faţă de mamă stabilită prin faptul naşterii
În această situaţie suntem în prezenţa unei acţiuni în contestaţie de stat, care
urmăreşte înlăturarea unei filiaţii, pretins nereală, şi înlocuirea ei cu o alta, pretins
reală.
Acţiunea în contestaţia filiaţiei se poate exercita în cazul în care filiaţia este
stabilită prin actul de naştere, care nu este conform cu posesia de stat.
Această acţiune poate fi introdusă de orice persoană interesată şi este impres-
criptibilă.
În proces, dovada filiaţiei pretins reale se face prin certificatul medical
constatator al naşterii, prin expertiza medico-legală de stabilire a filiaţiei sau, în
lipsa certificatului ori în cazul imposibilităţii efectuării expertizei, în principiu
prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat.
În privinţa probei testimoniale, aceasta este admisibilă doar în următoarele
cazuri: a) a avut loc o substituire de copil; b) a fost înregistrată ca mamă a
copilului o altă femeie decât cea care l-a născut; c) există înscrisuri care fac
demnă de crezare acţiunea formulată.

2. STABILIREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE MAMĂ PRIN RECUNOAŞTERE


2.1. Noţiunea de recunoaştere a filiaţiei faţă de mamă
Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă este actul juridic unilateral prin care o
femeie mărturiseşte legătura de filiaţie dintre ea şi un copil despre care pretinde că
este al său.

2.2. Natura juridică a recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă


Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă are o natură juridică mixtă, în sensul că,
pe de o parte, este o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice – adică stabilirea legăturii de filiaţie între copil şi părintele său, iar pe de
altă parte, este un mijloc de probă (o mărturisire a unui fapt juridic anterior).
2.3. Caracterele juridice ale recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă
Natura juridică a recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă imprimă acesteia
următoarele caractere juridice:
a) este irevocabilă;
b) este un „act declarativ de filiaţie”, nu „atributiv de filiaţie”;
c) este opozabilă erga omnes;
d) este un act personal al mamei;
e) este facultativă;
f) este un act juridic pur şi simplu, nesusceptibil de modalităţi;
g) este un act juridic solemn.

140
2.4. Capacitatea juridică necesară pentru recunoaşterea filiaţiei faţă de
mamă
Dată fiind natura juridică a recunoaşterii, ea necesită numai o manifestare de
voinţă conştientă, adică făcută cu discernământ. Aşa fiind, mama minoră,
necăsătorită, îl poate recunoaşte şi singură pe copilul său, dacă are discernământ
în momentul recunoaşterii.
2.5. Formele recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă
Art. 416 alin. (1) Cod civil prevede limitativ formele recunoaşterii de
maternitate. Acestea sunt următoarele:
a) declaraţie la serviciul de stare civilă;
b) înscris autentic;
c) testament.
2.6. Cazurile de recunoaştere
Art. 415 alin. (1) Cod civil prevede limitativ două cazuri în care poate avea
loc recunoaşterea, şi anume:

1. dacă naşterea nu a fost trecută în registrul de stare civilă


2. când copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din
părinţi necunoscuţi.
2.7. Copiii cu privire la care filiaţia faţă de mamă se poate stabili prin
recunoaştere
Sunt aplicabile următoarele reguli:
a) poate fi recunoscut atât copilul minor, cât şi cel major, întrucât dispoziţiile
privitoare la filiaţie sunt aplicabile şi persoanei majore.
b) poate fi recunoscut nu numai copilul născut, ci şi copilul doar conceput,
sub condiţia ca la naştere să se afle în una din situaţiile la care se referă art. 415
alin. (1) Cod civil (respectiv: naşterea nu a fost înregistrată; copilul a fost
înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi);
c) poate fi recunoscut copilul decedat, dacă a lăsat descendenţi fireşti.

2.8. Efectele recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă


Principalul efect al recunoaşterii este stabilirea filiaţiei faţă de mamă a acelui
copil, în mod retroactiv, respectiv de la data naşterii, iar în ceea ce priveşte
drepturile – de la data concepţiei (dacă se naşte viu).
Alte consecinţe juridice vizează: a) numele; b) autoritatea părintească; c)
locuinţa copilului; d) obligaţia de întreţinere; e) succesiunea etc.

141
2.9. Înscrierea recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă
Recunoaşterea se înscrie prin menţiune pe marginea actului de naştere al
persoanei a cărei maternitate a fost recunoscută.
Dacă înregistrarea naşterii copilului nu a avut loc, în baza recunoaşterii se
întocmeşte actul de naştere, pe marginea căruia se menţionează recunoaşterea.
În cazul recunoaşterii copilului înregistrat ca născut din părinţi necunoscuţi, în
raport de situaţia concretă, se impune soluţia înscrierii recunoaşterii pe marginea
actului de naştere.
2.10. Contestarea recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă
Recunoaşterea maternităţii, dacă nu corespunde adevărului, poate fi contestată
de orice persoană interesată (inclusiv de către copilul recunoscut), pe calea unei
acţiuni în justiţie.
Acţiunea în contestarea recunoaşterii de maternitate poate fi intentată şi de
autoarea recunoaşterii, chiar dacă la data recunoaşterii nu a fost în eroare, întrucât
datele de stare civilă ale persoanei trebuie să corespundă adevărului, statutul
persoanei interesând atât situaţia ei, cât şi societatea însăşi.
De asemenea, această acţiune poate fi introdusă şi de procuror.
O atare acţiune este imprescriptibilă.
Sub aspect probator, se pot folosi orice mijloace de dovadă admise de lege.
Ca regulă, sarcina probei incumbă reclamantului. Art. 420 alin. (2) Cod civil
se abate însă de la această regulă, stabilind următoarele: „Dacă recunoaşterea este
contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenţii acestuia,
dovada filiaţiei este în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi.”
Hotărârea judecătorească definitivă de admitere a acţiunii înlătură, retroactiv,
legătura de filiaţie pe care o stabilise acea recunoaştere. Drept urmare, se produc
efecte cu privire la: a) nume; b) autoritate părintească; c) domiciliu; d)
obligaţia de întreţinere; e) succesiune etc.

2.11. Nulitatea recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă

1. Precizări prealabile
Recunoaşterea copilului trebuie să fie făcută cu respectarea condiţiilor de fond
şi de formă prevăzute de lege, iar în plus trebuie să fie corespunzătoare
adevărului.
Încălcarea condiţiilor impuse de lege pentru recunoaşterea copilului atrage
sancţiunea nulităţii, care poate fi absolută sau relativă.
Nulitatea absolută intervine dacă a fost încălcată o dispoziţie legală instituită
pentru ocrotirea unui interes general, iar nulitatea relativă sancţionează încălcarea
unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes particular.

142
2. Nulitatea absolută a recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă
Art. 418 Cod civil prevede trei cazuri de nulitate absolută, şi anume:
a) a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie, stabilită legal, nu a fost
înlăturată;
b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenţi
fireşti;
c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
În afara acestor situaţii, apreciem că intervine nulitatea absolută şi în cazul în
care recunoaşterea nu a fost făcută de către părinte personal sau prin mandatar, cu
procură specială şi autentică.
Sub aspectul regimului juridic aplicabil, nulitatea absolută a recunoaşterii este
imprescriptibilă şi poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de
acţiune sau de excepţie.
3. Nulitatea relativă a recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă
Recunoaşterea poate fi anulată în cazurile vicierii consimţământului prin
eroare, dol sau violenţă.
La aceste cazuri se adaugă şi situaţia în care femeia nu avea discernământ în
momentul recunoaşterii copilului. Este vorba tot de o prevedere expresă a nulităţii
relative.
Acţiunea pentru anularea recunoaşterii poate fi exercitată doar de către
părintele al cărui consimţământ a fost viciat ori care nu a avut discernământ în
momentul recunoaşterii.
Termenul de prescripţie extinctivă este de 3 ani şi începe să curgă „(…) de la
data încetării violenţei ori, după caz, a descoperirii erorii sau dolului”.

4. Efectele nulităţii recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă


Indiferent de caracterul nulităţii – absolute sau relative – se produc
aceleaşi efecte, în mod retroactiv.
Drept urmare, copilul nu va avea stabilită maternitatea. De aici derivă
consecinţe cu privire la: a) nume; b) autoritatea părintească; c) locuinţa copilului;
d) obligaţia de întreţinere; e) succesiune etc.

3. STABILIREA FILIAŢIEI FAŢĂ DE MAMĂ PRIN HOTĂRÂRE


JUDECĂTOREASCĂ

3.1. Acţiunea în justiţie pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă


Acţiunea în justiţie pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă este o acţiune în

143
reclamaţie de stare civilă, ce are ca obiect determinarea legăturii de filiaţie dintre
copil şi mama sa.
3.2. Cazurile în care filiaţia faţă de mamă se poate stabili prin hotărâre
judecătorească
Acţiunea în stabilirea maternităţii se poate introduce în următoarele situaţii:
a) când, din orice motiv, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin
certificatul constatator al naşterii;
b) când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al
naşterii.
În afara cazurilor prevăzute de art. 422 Cod civil, există şi alte situaţii în care
filiaţia faţă de mamă poate fi stabilită prin hotărâre judecătorească, ca de exemplu:
a) copilul căruia i s-a stabilit filiaţia faţă de mamă prin recunoaştere, după
admiterea acţiunii în contestarea recunoaşterii, poate introduce acţiune în
stabilirea maternităţii;
b) în cazul în care filiaţia faţă de mamă s-a stabilit prin hotărâre judecă-
torească, terţul interesat poate înlătura în justiţie efectele acesteia, făcând dovada
contrară. Ulterior, se poate introduce acţiune în stabilirea maternităţii, sub condiţia
neconcordanţei cu realitatea a certificatului de naştere unit cu posesia de stat.
3.3. Aspecte procedurale privind acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă
de mamă
1. Instanţa competentă
Potrivit dispoziţiilor art. 265 Cod civil, competenţa soluţionării tuturor
cererilor formulate în aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează raporturi de
familie şi măsuri de ocrotire a copilului aparţine instanţei de tutelă.
În ceea ce priveşte competenţa materială, aceasta revine judecătoriei în primă
instanţă. Sub aspectul competenţei teritoriale, este abilitată să judece fie
judecătoria de la domiciliul pârâtului, fie judecătoria de la domiciliul
reclamantului.
2. Calitatea procesuală
A. Calitatea procesuală activă
Acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă are un caracter personal,
astfel că dreptul la acţiune aparţine copilului.
În ceea ce priveşte introducerea şi exercitarea acţiunii, deosebim următoarele
situaţii:
a) când copilul are capacitatea deplină de exerciţiu, numai el poate introduce
şi exercita acţiunea;
b) când copilul are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea se poate
introduce şi exercita de către copil, fără încuviinţarea ocrotitorului legal;
c) când copilul este lipsit de capacitatea de exerciţiu, acţiunea poate fi pornită
şi exercitată de către reprezentantul legal, care nu are nevoie de autorizarea

144
instanţei de tutelă;
d) moştenitorii copilului pot porni sau, după caz, pot continua acţiunea.
Faţă de dispoziţiile art. 92 Cod de procedură civilă, procurorul poate introduce
acţiunea, poate interveni în proces şi poate exercita căile de atac, dacă este necesar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor
puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de
lege.
B. Calitatea procesuală pasivă
Acţiunea se introduce împotriva pretinsei mame, iar după moartea acesteia,
împotriva moştenitorilor pretinsei mame.
3. Termenul de exercitare a acţiunii pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă
Dreptul la acţiunea pentru stabilirea maternităţii este imprescriptibil. Dacă
dreptul la acţiune nu a fost exercitat de către copil, după decesul său moştenitorii
au la dispoziţie un an (calculat de la data decesului) pentru introducerea acţiunii.
4. Obiectul acţiunii pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă
În cadrul acestei acţiuni trebuie să se dovedească următoarele elemente:
a) naşterea copilului de către femeia împotriva căreia se exercită acţiunea;
b) identitatea copilului născut cu cel care exercită acţiunea.
5. Mijloacele de probă în cazul acţiunii pentru stabilirea filiaţiei faţă de
mamă
Sub aspect probator, se poate utiliza orice mijloc de dovadă admis de lege. În
mod evident, probele cele mai frecvent folosite în astfel de cauze sunt cele
ştiinţifice, respectiv expertizele medico-legale prin care se stabileşte filiaţia.
6. Efectele hotărârii de admitere a acţiunii pentru stabilirea filiaţiei faţă de
mamă
Hotărârea definitivă prin care s-a admis acţiunea are caracter declarativ,
constatând un fapt anterior, anume raportul de filiaţie, care se stabileşte retroactiv,
de la naşterea copilului, iar în privinţa drepturilor, chiar de la data concepţiei.
O asemenea hotărâre este opozabilă erga omnes.
Admiterea acţiunii produce efecte cu privire la: a) nume; b) obligaţia de
întreţinere; c) locuinţa copilului; d) autoritatea părintească; e) succesiune etc.
7. Înregistrarea hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii pentru
stabilirea filiaţiei faţă de mamă
Pe baza hotărârii judecătoreşti definitive de admitere a acţiunii se face
menţiune pe marginea actului de naştere al persoanei respective.

Secţiunea a 6-a. Stabilirea filiaţiei faţă de tată


1. CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE PRIVIND STABILIREA FILIAŢIEI
FAŢĂ DE TATĂ
1.1. Noţiunea de filiaţie faţă de tată

145
Filiaţia faţă de tată (paternitatea) constă în legătura juridică, bazată pe
concepţie, care există între tată şi copil.
1.2. Clasificarea filiaţiei faţă de tată
Paternitatea poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei.
În mod corespunzător, există copil din căsătorie şi copil din afara căsătoriei.
Copilul este din căsătorie dacă a fost născut în timpul căsătoriei, chiar dacă a
fost conceput înaintea încheierii ei. De asemenea, este din căsătorie copilul
conceput în timpul căsătoriei şi născut după desfacerea, încetarea, declararea
nulităţii sau anularea căsătoriei, dacă naşterea a avut loc înainte de recăsătorirea
mamei sale.
Copilul conceput şi născut fie înainte de încheierea căsătoriei, fie după desfacerea,
încetarea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei este copil din afara căsătoriei.
1.3. Modurile de stabilire a filiaţiei faţă de tată
Paternitatea din căsătorie se stabileşte diferit de paternitatea din afara căsătoriei.
Astfel:
a) paternitatea din căsătorie se determină prin aplicarea prezumţiei de
paternitate;
b) paternitatea din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin
hotărâre judecătorească.
În ambele cazuri se aplică prezumţia timpului legal al concepţiei copilului.

2. PREZUMŢIA TIMPULUI LEGAL AL CONCEPŢIEI COPILULUI


2.1. Conţinutul prezumţiei timpului legal al concepţiei copilului
Conform art. 412 alin. (1) Cod civil: „Intervalul de timp cuprins între a trei
suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al
concepţiunii. El se calculează zi cu zi.”
2.2. Caracterul prezumţiei timpului legal al concepţiei copilului
Această prezumţie are un caracter relativ, în sensul că se poate dovedi în
justiţie, prin mijloace de probă ştiinţifice, faptul concepţiei copilului chiar în afara
acestui interval sau într-o anumită perioadă din acest interval.
2.3. Modul de calcul al timpului legal al concepţiei copilului
Timpul legal al concepţiei se socoteşte „zi cu zi”.
El se calculează pe zile, şi nu pe ore, având o durată de 121 zile, calculându-
se de la data naşterii copilului, înapoi până la 180 de zile, iar de la a 180-a zi până
la a 300-a zi se întinde perioada concepţiei copilului.
În situaţia în care, cel puţin o zi din această perioadă de 121 zile se situează în
timpul căsătoriei, înseamnă că acel copil este conceput în timpul căsătoriei,

146
aplicându-se prezumţia de paternitate instituită de art. 414 alin. (1) Cod civil.

3. STABILIREA PATERNITĂŢII DIN CĂSĂTORIE


3.1. Modul de stabilire a paternităţii din căsătorie
Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se determină prin aplicarea prezumţiei de
paternitate prevăzute de lege.

3.2. Prezumţia de paternitate


1. Rolul prezumţiei de paternitate
Prezumţia de paternitate a fost instituită în ideea de protecţie a ordinii publice
şi bunelor moravuri.

2. Premisa aplicării prezumţiei de paternitate


Premisa aplicării acestei prezumţii este maternitatea stabilită în condiţiile
legii.

3. Conţinutul prezumţiei de paternitate


Potrivit art. 414 alin. (1) Cod civil: „Copilul născut sau conceput în timpul
căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”.
Această dispoziţie vizează următoarele ipoteze:
a) copilul a fost conceput şi născut în timpul căsătoriei;
b) copilul a fost conceput înainte de căsătorie, dar a fost născut în timpul
căsătoriei;
c) copilul a fost conceput în timpul căsătoriei, dar a fost născut după
încetarea, desfacerea, constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei.
În acest caz, pentru aplicarea prezumţiei este necesară întrunirea următoarelor
condiţii:
– naşterea să fi avut loc înainte de împlinirea a 300 de zile de la încetarea,
desfacerea, constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei;
– mama copilului să nu se fi recăsătorit.
Prezumţia de paternitate se aplică şi în alte cazuri, cum ar fi:
a) la data concepţiei copilului, mama sa era căsătorită cu un alt bărbat, iar
naşterea a avut loc în timpul celei de a doua căsătorii;
b) la data concepţiei copilului, soţul actual al mamei era căsătorit cu o altă
femeie;
c) la data naşterii copilului, soţul mamei era bigam (poligam).

4. Natura juridică a prezumţiei de paternitate


Din punct de vedere al naturii juridice, suntem în prezenţa unei prezumţii
mixte (intermediare), care poate fi răsturnată exclusiv pe calea acţiunii în

147
tăgăduirea paternităţii, în condiţiile strict determinate de lege.

5. Modul de aplicare a prezumţiei de paternitate


Prezumţia de paternitate se aplică ope legis, fiind irelevante menţiunile greşite
din actul de naştere al copilului (care ar putea să arate, de exemplu, că tatăl
copilului este necunoscut ori este altcineva decât soţul mamei). Nu este necesară
invocarea prezumţiei de vreo persoană sau recunoaşterea efectelor sale de către
autorităţi.

3.3. Conflictul de paternitate (dubla paternitate)


1. Noţiunea de conflict de paternitate
Conflictul de paternitate desemnează situaţia în care unui copil i se atribuie
două paternităţi, datorită faptului că este conceput în timpul primei căsătorii şi
născut în timpul celei de-a doua căsătorii.

2. Cazurile de conflict de paternitate


Pot exista următoarele situaţii de conflict de paternitate:
a) femeia se recăsătoreşte şi, la mai puţin de 300 zile de la încetarea,
desfacerea, declararea nulităţii sau anularea primei căsătorii, naşte un copil;
b) soţul este declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă, apoi soţia
se recăsătoreşte şi, la mai puţin de 300 zile de la încheierea celei de-a doua
căsătorii, naşte un copil, iar soţul declarat mort reapare şi anulează hotărârea
declarativă de moarte;
c) soţia, încălcând monogamia, se află, în acelaşi timp, în două căsătorii şi
naşte un copil.
Nu poate exista conflict între paternitatea din căsătorie şi cea din afara
căsătoriei, deoarece prezumţia de paternitate care nu a fost înlăturată prin
tăgăduire nu îngăduie stabilirea altei filiaţii.
De asemenea, nu există conflict de paternitate cu privire la filiaţia din afara
căsătoriei.

3. Rezolvarea conflictului de paternitate


Art. 414 alin. (1) Cod civil instituie şi o ordine de preferinţă. Aşa fiind, regula
aplicabilă în materia rezolvării conflictelor de paternitate rezidă în întâietatea
acordată copilului născut în timpul căsătoriei faţă de copilul conceput în timpul
căsătoriei.
Drept urmare, conflictele prezentate mai sus au o singură rezolvare: „tatăl
copilului este soţul mamei din cea de a doua căsătorie”.

4. Efectul înlăturării paternităţii copilului născut în timpul căsătoriei


Dacă se înlătură paternitatea din ce-a de-a doua căsătorie, este considerat tată

148
al copilului soţul mamei din prima căsătorie.

3.4. Tăgada paternităţii


1. Noţiunea de tăgadă a paternităţii
Tăgada paternităţii înseamnă negarea acesteia pe calea unei acţiuni în justiţie,
ce are ca obiect înlăturarea filiaţiei stabilite prin aplicarea prezumţiei de
paternitate.

2. Cazurile în care poate fi tăgăduită paternitatea


Potrivit art. 414 alin. (2) Cod civil: „Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este
cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”.
Cazurile concrete care se circumscriu acestei reguli generale pot fi diverse, ca
de exemplu: a) imposibilitatea fizică de a procrea; b) imposibilitatea materială de
coabitare; c) imposibilitatea morală de coabitare etc.

3. Aspecte procedurale privind tăgada paternităţii


A. Instanţa competentă
Competenţa aparţine instanţei de tutelă.
Sub aspectul competenţei materiale, până la reglementarea organizării şi
funcţionării instanţei de tutelă, acţiunea în tăgăduirea paternităţii se judecă, în
primă instanţă, de către judecătorie.
Din punctul de vedere al competenţei teritoriale, o atare acţiune se introduce
la instanţa de la domiciliul pârâtului.
B. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă
În prezent, acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de:
a) soţul mamei;
b) mamă;
c) tatăl biologic;
d) copil.
e) moştenitorii soţului mamei;
f) moştenitorii mamei;
g) moştenitorii pretinsului tată biologic;
h) moştenitorii copilului;
i) tutorele titularului pus sub interdicţie judecătorească (indiferent de titular);
j) curatorul titularului în cazul contrarietăţii de interese între tutore şi cel
aflat sub tutelă;
k) procuror, în condiţiile Codului de procedură civilă.
Calitatea procesuală pasivă
Deosebim următoarele situaţii:
a) când acţiunea este intentată de către soţul mamei copilului, calitatea de

149
pârât o are copilul a cărui paternitate se tăgăduieşte;
Dacă acesta este minor până la vârsta de 14 ani, va fi reprezentat de mamă
sau, după caz, de tutore; după împlinirea acestei vârste va sta singur în justiţie,
asistat de mamă sau de tutore.
În cazul în care copilul moare în timpul procesului, acţiunea va fi continuată
împotriva moştenitorilor săi.
Soţul mamei poate introduce acţiunea şi după ce copilul a decedat, aceasta
exercitându-se împotriva mamei şi, dacă este cazul, a altor moştenitori ai săi.
Acţiunea nu se poate introduce în cazul în care copilul se naşte mort, deoarece
nu are capacitate de folosinţă.
b) dacă acţiunea este intentată de către mama copilului, calitatea de pârât o
are soţul mamei;
Dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui.
c) când acţiunea este introdusă de pretinsul tată biologic, calitate procesuală
pasivă au soţul mamei şi copilul, iar dacă aceştia sunt decedaţi, acţiunea se
introduce împotriva moştenitorilor lor;
d) dacă acţiunea este intentată de către copil, calitatea de pârât o are soţul
mamei sau, după caz, moştenitorii lui;
e) când acţiunea este introdusă de către moştenitorii titularului dreptului,
tutore, curator sau procuror, calitate procesuală pasivă va/vor avea
persoana/persoanele împotriva căreia/cărora s-ar fi îndreptat cu acţiunea titularul.
C. Termenul de exercitare a acţiunii în tăgada paternităţii
În raport de prevederile Codului civil, deosebim următoarele situaţii:
a) soţul mamei poate introduce această acţiune în termen de 3 ani;
Acest termen se socoteşte fie de la data când a cunoscut că este prezumat tată
al copilului, fie de la o dată ulterioară, când a aflat că prezumţia de paternitate nu
corespunde realităţii.
Dacă soţul mamei a murit înainte de expirarea acestui termen şi nu a introdus
acţiunea, moştenitorii săi au la dispoziţie un an de la data decesului pentru a porni
acţiunea.
Termenul de introducere a acţiunii în tăgada paternităţii nu curge împotriva
soţului pus sub interdicţie judecătorească, acesta având la dispoziţie un termen de
3 ani de la ridicarea interdicţiei pentru a promova acţiunea, dacă aceasta nu a fost
pornită de tutore sau curator.
b) mama copilului poate introduce acţiunea în termen de 3 ani;
În acest caz, termenul se socoteşte de la data naşterii copilului.
La fel ca şi în cazul soţului, termenul nu curge împotriva mamei aflată sub
interdicţie, ea având la dispoziţie un termen de 3 ani de la data ridicării interdicţiei
pentru a promova acţiunea, dacă aceasta nu a fost pornită de tutore sau curator. De
asemenea, dacă mama a murit înainte de împlinirea termenului de 3 ani, fără a
porni acţiunea, aceasta poate fi introdusă de moştenitorii săi, în termen de un an
calculat de la data decesului.

150
c) în privinţa pretinsului tată biologic, dreptul la acţiune nu se prescrie în
timpul vieţii sale;
În situaţia în care pretinsul tată biologic a decedat înainte de a introduce
acţiunea, moştenitorii săi au la dispoziţie un termen de un an de la data decesului
pentru a formula această acţiune.
d) în cazul copilului, dreptul la acţiune nu se prescrie, în timpul vieţii sale.
In ipoteza în care copilul a decedat înainte de a introduce acţiunea,
moştenitorii săi au la dispoziţie un an, calculat de la data decesului, pentru a
introduce o astfel de acţiune.
e) tutorele, curatorul şi procurorul pot exercita acţiunea în termenele
prevăzute de lege pentru persoanele în favoarea cărora acţionează.

D. Mijloacele de probă în cazul acţiunii în tăgada paternităţii


Este admisibil orice mijloc de dovadă (ca, de exemplu: înscrisuri, martori,
interogatoriu etc.).
Recunoaşterea mamei, în măsura în care nu se coroborează cu alte probe
administrate în cauză, nu este suficientă pentru admiterea acţiunii în tăgăduirea
paternităţii.
Un mijloc de probă folosit frecvent este expertiza medico-legală.

E. Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii


Din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de admitere a
acţiunii, copilul devine, în mod retroactiv, din afara căsătoriei, fără paternitate
stabilită (filius nullius).
Această schimbare de stare civilă are influenţă asupra elementelor care
configurează situaţia legală a copilului.

Astfel:
a) Numele
Copilul va purta numele avut de mamă în momentul naşterii sale.
Aşa fiind, dacă la data naşterii minorului (eveniment produs în timpul
căsătoriei părinţilor săi), mama sa purta numele soţului, copilul păstrează acest
nume şi după admiterea acţiunii în tăgada paternităţii, schimbarea ulterioară a
numelui său putând fi cerută numai pe cale administrativă.
b) Autoritatea părintească
Autoritatea părintească a copilului se va realiza numai prin mamă, întrucât
numai faţă de aceasta este stabilită filiaţia.
Dacă, ulterior copilul îşi stabileşte filiaţia şi faţă de tată, ocrotirea părintească
va fi exercitată de către ambii părinţi.
c) Locuinţa copilului
Locuinţa copilului va fi la mama sa.
Dacă, ulterior şi-a stabilit paternitatea, locuinţa va fi la părinţii săi. Când părinţii

151
au domicilii diferite, ei vor stabili, de comun acord, care va fi locuinţa copilului,
iar în cazul în care nu se înţeleg, va decide instanţa de tutelă.
d) Obligaţia de întreţinere
Soţul mamei nu mai datorează întreţinere faţă de acel copil.
Cum, retroactiv, efectele se răsfrâng până la naşterea copilului, s-a pus
problema dacă este sau nu supusă restituirii pensia de întreţinere prestată.
Chestiunea a fost controversată sub vechea reglementare, care nu prevedea nimic
în acest sens.

3.5. Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie


1. Noţiunea de contestare a paternităţii din căsătorie
Contestarea paternităţii din căsătorie înseamnă negarea acesteia pe calea unei
acţiuni în justiţie ce are ca obiect înlăturarea aplicării greşite a prezumţiei de
paternitate.

2. Cazurile în care poate fi contestată filiaţia faţă de tatăl din căsătorie


Contestarea paternităţii din căsătorie este admisibilă în cazul în care copilul a
fost înregistrat greşit ca fiind din căsătorie şi având ca tată pe soţul mamei, deşi:
a) părinţii săi nu au fost niciodată căsătoriţi;
b) copilul a fost născut anterior căsătoriei părinţilor;
c) copilul a fost născut după 300 zile de la, încetarea, sau după caz,
desfacerea, constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei părinţilor săi.

3. Aspecte procedurale privind contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie

A. Instanţa competentă
Competenţa aparţine instanţei de tutelă.
Ratione materiae, până la reglementarea organizării şi funcţionării instanţei
de tutelă, este competentă judecătoria.
Ratione loci, este competentă instanţa de la domiciliul pârâtului.

B. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă
Acţiunea în contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie poate fi introdusă de
orice persoană interesată, inclusiv de către copil.
De asemenea, procurorul poate introduce această acţiune în condiţiile
reglementate de Codul de procedură civilă.
Calitatea procesuală pasivă
Dacă acţiunea este intentată de către soţul mamei copilului, pârât va fi copilul

152
a cărui paternitate se contestă.
Când copilul este cel care introduce acţiunea, calitatea de pârât o are prezumtivul
tată.

C. Termenul de exercitare a acţiunii în contestarea filiaţiei faţă de tatăl din


căsătorie
Acţiunea în contestarea paternităţii din căsătorie este imprescriptibilă.

D. Mijloacele de probă în cazul acţiunii în contestarea filiaţiei faţă de tatăl


din căsătorie
Dovada aplicării greşite a prezumţiei de paternitate se poate face prin orice
mijloc de probă admis de lege, ca, de exemplu: interogatoriu, înscrisuri, martori,
expertiză etc.

E. Efectele admiterii acţiunii în contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie


Hotărârea definitivă de admitere a acţiunii înlătură, retroactiv, situaţia juridică
a copilului ca fiind rezultat din căsătorie, acesta fiind considerat din afara
căsătoriei.
Această schimbare de statut civil produce efecte cu privire la: a) nume; b)
autoritatea părintească; c) locuinţa copilului; d) obligaţia de întreţinere etc.

4. STABILIREA PATERNITĂŢII DIN AFARA CĂSĂTORIEI


4.1. Modalităţi de stabilire a paternităţii din afara căsătoriei
Filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili prin:
a) recunoaştere;
b) hotărâre judecătorească.
4.2. Efectele stabilirii paternităţii asupra unui proces penal
Art. 440 Cod civil răstoarnă regula clasică potrivit căreia „penalul ţine în loc
civilul”. Acest text de lege prevede următoarele: „În cazul infracţiunilor a căror
calificare presupune existenţa unui raport de filiaţie care nu este legal stabilit,
hotărârea penală nu poate fi pronunţată înainte de rămânerea definitivă a
hotărârii civile privitoare la raportul de filiaţie.”

4.3. Stabilirea filiaţiei faţă de tată prin recunoaştere


4.3.1.Noţiunea de recunoaştere a filiaţiei faţă de tată
Recunoaşterea de paternitate este actul juridic unilateral prin care un bărbat
declară (mărturiseşte) că un anumit copil este al său.

153
4.3.2. Natura juridică a recunoaşterii filiaţiei faţă de tată
Recunoaşterea de paternitate are o natură juridică complexă, de mijloc de
probă (mărturisirea) şi de act juridic unilateral. Totodată, ea reprezintă un act
de stare civilă, în accepţiunea de negotium juris, fiind supusă înregistrării în
registrul de stare civilă.

4.3.3. Caracterele juridice ale recunoaşterii filiaţiei faţă de tată


Recunoaşterea de paternitate are următoarele caractere juridice:
a) este irevocabilă;
b) este declarativă, producând efecte retroactiv, de la naşterea copilului, iar în
ceea ce priveşte drepturile acestuia, de la concepţie;
c) este opozabilă erga omnes;
d) este un act personal al tatălui;
e) este facultativă, în sensul că voinţa de a recunoaşte trebuie să fie liberă;
f) este un act juridic pur şi simplu, nesusceptibil de modalităţi;
g) este un act juridic solemn, putând fi făcut numai în formele prevăzute de
lege.

4.3.4. Capacitatea juridică necesară pentru recunoaşterea filiaţiei faţă de


tată
Pentru recunoaştere este suficient ca bărbatul respectiv să aibă discernământ.
Prin urmare, nu este necesară capacitatea cerută, în genere, pentru actele
juridice, astfel că bărbatul minor necăsătorit şi cel pus sub interdicţie
judecătorească, într-un moment de luciditate, pot recunoaşte valabil un copil.
De asemenea, minorul ce are capacitate de exerciţiu restrânsă va putea face
recunoaşterea de paternitate fără încuviinţare.

4.3.5. Formele recunoaşterii filiaţiei faţă de tată


Recunoaşterea de paternitate se poate face prin una din următoarele forme:
a) declaraţie la serviciul stării civile
Aceasta se poate face fie odată cu înregistrarea naşterii copilului, fie după această
dată.
1. înscris autentic. De regulă, acesta este un act notarial. Este valabilă şi recu-
noaşterea făcută în faţa instanţei judecătoreşti, însă instanţa are obligaţia să
verifice dacă acel copil nu beneficiază de prezumţia de paternitate.
2. testament.

154
4.3.6. Copiii cu privire la care filiaţia faţă de tată se poate stabili prin
recunoaştere
Se aplică următoarele reguli:
a) poate fi recunoscut numai copilul din afara căsătoriei (adică acel copil care
a fost conceput şi născut în afara căsătoriei), fiind inclus în această categorie şi
copilul din căsătorie căruia i s-a tăgăduit paternitatea (prin hotărâre judecătorească
definitivă de admitere a acţiunii);
b) poate fi recunoscut nu numai copilul născut, ci şi copilul doar conceput;
c) poate fi recunoscut şi copilul decedat, numai dacă a lăsat descendenţi
fireşti;
d) poate fi recunoscut atât copilul minor, cât şi cel major;
e) poate fi recunoscut şi copilul care a fost deja recunoscut, dacă autorul
recunoaşterii nu are cunoştinţă de prima recunoaştere. O astfel de recunoaştere va
fi însă valabilă doar după înlăturarea recunoaşterii anterioare.

4.3.7. Efectele recunoaşterii filiaţiei faţă de tată


Principalul efect al recunoaşterii este stabilirea paternităţii copilului faţă de
acel bărbat.
Copilul rămâne tot din afara căsătoriei, dar cu paternitate stabilită,
retroactiv, de la data naşterii şi, în ceea ce priveşte drepturile, de la data
concepţiei sale.
Această schimbare a statutului civil al copilului produce efecte, în condiţiile
legii, cu privire la: a) nume; b) autoritatea părintească; c) locuinţa copilului; d)
obligaţia de întreţinere; e) succesiune etc.

4.3.8. Înscrierea recunoaşterii filiaţiei faţă de tată


Dacă recunoaşterea paternităţii are loc în momentul declarării naşterii, datele
privind tatăl copilului se înscriu în rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului
de naştere ce se întocmeşte.
În ipoteza recunoaşterii într-un alt moment decât declararea naşterii copilului,
recunoaşterea se înscrie prin menţiune pe marginea actului de naştere al copilului
respectiv.

4.3.9. Contestarea recunoaşterii filiaţiei faţă de tată

1. Noţiunea de contestare a recunoaşterii filiaţiei faţă de tată


Contestarea recunoaşterii de paternitate semnifică negarea acesteia pe calea
unei acţiuni în justiţie care are ca obiect înlăturarea paternităţii stabilite pe baza
recunoaşterii care nu corespunde adevărului.
2. Cazurile în care poate fi contestată recunoaşterea filiaţiei faţă de tată
Contestarea recunoaşterii de paternitate este admisibilă când această
recunoaştere nu corespunde realităţii.

155
3. Aspecte procedurale privind contestarea recunoaşterii filiaţiei faţă de tată
A. Instanţa competentă
Competenţa aparţine instanţei de tutelă.
Sub aspectul competenţei materiale, până la reglementarea organizării şi
funcţionării instanţei de tutelă, este competentă judecătoria.
Din punct de vedere al competenţei teritoriale, este competentă instanţa de la
domiciliul pârâtului.

B. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă
Acţiunea în contestarea recunoaşterii de paternitate poate fi exercitată de orice
persoană interesată.
Prin urmare, inclusiv bărbatul care a făcut recunoaşterea poate introduce
această acţiune.

Calitatea procesuală pasivă


Acţiunea se introduce, după caz, împotriva autorului recunoaşterii sau a
copilului recunoscut.

C. Termenul de exercitare a acţiunii în contestarea recunoaşterii filiaţiei faţă


de tată
Acţiunea în contestarea recunoaşterii de paternitate este imprescriptibilă.

D. Mijloacele de probă în cazul acţiunii în contestarea recunoaşterii filiaţiei faţă


de tată
Pentru contestarea recunoaşterii de paternitate este admisibil orice mijloc de
probă admis de lege.
Ca regulă, sarcina probei incumbă reclamantului. Cu toate acestea, potrivit
art. 420 alin. (2) Cod civil: „Dacă recunoaşterea este contestată de celălalt
părinte, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada filiaţiei este în
sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi”.

E..Efectele admiterii acţiunii în contestarea recunoaşterii filiaţiei faţă de tată


Admiterea acţiunii prin hotărâre judecătorească definitivă, înlătură, cu efect
retroactiv, paternitatea stabilită prin acea recunoaştere.
Această schimbare în starea civilă a copilului produce efecte, în condiţiile
legii, cu privire la: a) nume; b) autoritatea părintească; c) locuinţa copilului; d)
obligaţia de întreţinere; e) succesiune etc.

156
4.3.10. Nulitatea recunoaşterii filiaţiei faţă de tată

1. Nulitatea absolută a recunoaşterii filiaţiei faţă de tată


Recunoaşterea paternităţii este sancţionată cu nulitatea absolută în
următoarele situaţii:
a) când a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit legii, nu a
fost înlăturată;
b) când a fost făcută după decesul copilului, care nu a lăsat descendenţi fireşti;
c) când nu a fost făcută de către tată, personal sau prin mandatar, cu procură
specială şi autentică;
d) când nu a fost făcută în vreuna din formele prevăzute limitativ de lege.

2. Nulitatea relativă a recunoaşterii filiaţiei faţă de tată


Recunoaşterea de paternitate poate fi anulată:
a) în cazul vicierii consimţământului prin:
- eroare;
- dol;
- violenţă.
b) când bărbatul nu avea discernământ în momentul recunoaşterii.

3. Aspecte procedurale privind nulitatea recunoaşterii filiaţiei faţă de tată

A. Instanţa competentă
Competenţa aparţine instanţei de tutelă.
Din punct de vedere al competenţei materiale, până la reglementarea
organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, este competentă judecătoria.
Sub aspect teritorial, este competentă instanţa de la domiciliul pârâtului.

B. Calitatea procesuală
Calitate procesuală activă
Acţiunea pentru constatarea nulităţii recunoaşterii de paternitate poate fi
exercitată de orice persoană interesată, spre deosebire de acţiunea în anularea
recunoaşterii de paternitate, care poate fi intentată doar de către autorul
recunoaşterii.
Calitatea procesuală pasivă
Acţiunea se introduce, după caz, împotriva autorului recunoaşterii sau a
copilului recunoscut.

C. Termenul de exercitare a acţiunii în constatarea nulităţii/anularea

157
recunoaşterii filiaţiei faţă de tată
În caz de nulitate absolută, acţiunea este imprescriptibilă.
În caz de nulitate relativă, acţiunea se prescrie în termen de 3 ani, termen care
începe să curgă de la data încetării violenţei sau, după caz, a descoperirii dolului.
În cazul erorii sau al lipsei de discernământ, termenul de prescripţie începe să
curgă „din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat să îi
încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai
târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic”.

D. Mijloacele de probă în cazul acţiunii în constatarea nulităţii/anularea


recunoaşterii filiaţiei faţă de tată
În absenţa vreunei derogări legale, este admisibil orice mijloc de probă
prevăzut de lege.

E. Efectele admiterii acţiunii în constatarea nulităţii/anularea recunoaşterii


filiaţiei faţă de tată
Ambele feluri de nulităţi produc aceleaşi efecte, nu numai ex nunc, ci şi ex
tunc. Drept urmare, copilul este fără paternitate stabilită. De aici derivă o serie de
consecinţe în ceea ce priveşte: a) numele; b) autoritatea părintească; c) obligaţia de
întreţinere; d) locuinţa copilului; e) succesiunea etc.

4.4. Stabilirea filiaţiei faţă de tată prin hotărâre judecătorească


4.4.1. Acţiunea în justiţie pentru stabilirea filiaţiei faţă de tată
Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei este o acţiune în
reclamaţie de stare civilă, ce are ca obiect determinarea legăturii de filiaţie dintre
copilul din afara căsătoriei şi tatăl său, atunci când acesta din urmă nu îl
recunoaşte pe copil.

4.4.2. Cazurile în care filiaţia faţă de tată se poate stabili prin hotărâre
judecătorească
Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei se poate introduce în
toate cazurile în care este vorba de un copil din afara căsătoriei, care nu este
recunoscut.
Aşa fiind, în cazul copilului din căsătorie căruia i s-a tăgăduit cu succes
paternitatea, devenind copil din afara căsătoriei, dacă nu este recunoscut, se poate
exercita o atare acţiune.

158
4.4.3. Aspecte procedurale privind acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de
tată

1. Instanţa competentă
Competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul
sau reclamantul.

2. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă
Noile dispoziţii statuează că acţiunea aparţine copilului şi se porneşte în
numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de reprezentantul legal al
copilului.
Această acţiune poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii
copilului, în condiţiile legii.
Când copilul are sub 14 ani, acţiunea se porneşte în numele său de către mamă
(chiar dacă este minoră) ori, după caz, de către tutore.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate promova singur acţiunea, fără a
avea nevoie de vreo încuviinţare prealabilă, întrucât este vorba despre un drept
personal nepatrimonial.
Mama copilului poate introduce acţiunea doar în calitate de reprezentant legal
al acestuia.
Procurorul poate introduce acţiunea în temeiul art. 92 Cod de procedură
civilă.
Calitatea procesuală pasivă
Acţiunea se introduce împotriva pretinsului tată.
Dacă acesta a decedat, acţiunea poate fi introdusă împotriva moştenitorilor
pretinsului tată.
În caz de plurium concubentium este posibilă chemarea în judecată a tuturor
bărbaţilor cu care a întreţinut relaţii intime mama copilului, în perioada concepţiei.
Renunţarea moştenitorilor la succesiunea pretinsului tată nu împiedică
intentarea acţiunii împotriva lor, dat fiind caracterul personal al acţiunii, aceasta
tinzând la stabilirea legăturii de filiaţie.

3. Termenul de exercitare a acţiunii pentru stabilirea filiaţiei faţă de tată


Dreptul la acţiunea în stabilirea paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii
copilului.
În cazul în care copilul a decedat după introducerea acţiunii, moştenitorii săi o
pot continua, în condiţiile legii. Dacă decesul a intervenit mai înainte de

159
introducerea acţiunii, moştenitorii copilului pot introduce acţiunea în termen de un
an de la data decesului.

4. Inadmisibilitatea renunţării la drept sau la judecată în cazul acţiunii


pentru stabilirea filiaţiei faţă de tată
Odată introdusă acţiunea, nu se poate renunţa la drept şi nici la judecarea ei,
deoarece renunţarea este împotriva intereselor copilului, al cărui statut civil se
cere a fi stabilit.
Părţile din procesul pentru stabilirea paternităţii nu pot tranzacţiona cu privire
la capătul de cerere referitor la stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei.

5. Mijloacele de probă în cazul acţiunii pentru stabilirea filiaţiei faţă de tată


Pentru stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei trebuie să se
dovedească următoarele:
a) naşterea copilului;
b) legăturile intime dintre pretinsul tată şi mama copilului în perioada
timpului legal al concepţiei;
c) faptul că din aceste relaţii a rezultat copilul.
Aceste împrejurări pot fi dovedite cu orice mijloace de probă admise de lege.
Cu privire la proba testimonială, pot fi audiate şi rudele şi afinii părţilor, de
orice grad, cu excepţia descendenţilor.
Mărturisirea pârâtului constituie o recunoaştere voluntară de paternitate,
făcută în formă autentică.
Un mijloc de probă frecvent utilizat şi în acest tip de cauze este expertiza
medico-legală.
Faptul că mama copilului a întreţinut – în perioada concepţiunii – relaţii
intime şi cu alţi bărbaţi, nu este suficient să ducă, prin el însuşi, la respingerea
acţiunii.

6. Prezumţia filiaţiei faţă de pretinsul tată


Art. 426 Cod civil instituie o prezumţie relativă de paternitate în ipoteza în
care se dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în perioada
timpului legal al concepţiunii. Practic se răstoarnă sarcina probei, în sensul că nu
mai este necesară dovedirea relaţiilor intime şi a rezultatului acestora, ci
dimpotrivă, pretinsul tată este chemat să dovedească – pentru a înlătura această
prezumţie – că este exclus ca el să fi conceput pe copil.
Convieţuirea mamei cu pretinsul tată presupune traiul în comun, în aceeaşi
locuinţă, sau existenţa unor legături statornice, cu caracter de continuitate.

160
4.4.4. Efectele admiterii acţiunii pentru stabilirea filiaţiei faţă de tată
Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii, din momentul rămânerii
definitive, are ca efect stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei.
Acest efect se produce retroactiv – de la naşterea copilului, iar în ce priveşte
drepturile acestuia – de la concepţia lui.
Hotărârea produce efecte erga omnes.
Stabilirea statutului civil al copilului – ca având paternitatea stabilită – poate
avea consecinţe în ceea ce priveşte: a) numele acestuia; b) autoritatea părintească,
c) obligaţia de întreţinere, d) locuinţa copilului; e) succesiunea etc.

Secţiunea a 7-a. Despăgubiri pentru cheltuielile făcute în timpul sarcinii,


naşterii sau lehuziei
Codul civil instituie o reglementare cu privire la despăgubirile pe care mama
copilului le poate cere de la pretinsul tată în legătură cu cheltuielile făcute în
timpul sarcinii, naşterii şi lehuziei. Astfel, ea poate solicita şi obţine de la pretinsul
tată:
a) jumătate din cheltuielile naşterii şi lehuziei;
b) jumătate din cheltuielile făcute cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în
perioada de lehuzie;
c) despăgubiri pentru orice alte prejudicii.
Aceste despăgubiri pot fi solicitate de mamă ori de câte ori tatăl din afara
căsătoriei nu îl recunoaşte pe copil, filiaţia copilului faţă de el fiind stabilită prin
hotărâre judecătorească. În acest sens, art. 428 pct. (4) Cod civil prevede că
„Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat şi acţiune pentru
stabilirea paternităţii”.
Această acţiune în despăgubiri se poate introduce în termen de 3 ani de la
naşterea copilului.
Despăgubirile se pot solicita chiar în cazurile în care copilul s-a născut mort
ori a murit înainte de pronunţarea hotărârii privind stabilirea paternităţii.
Pentru orice alte prejudicii cauzate de pretinsul tată, mama copilului şi
moştenitorii ei au dreptul la despăgubiri potrivit dreptului comun, separat de cele
privind cheltuielile naşterii, lehuziei şi întreţinerii mamei în perioadele sarcinii şi
lehuziei. Opinăm că şi aceste prejudicii trebuie să aibă legătură cu paternitatea faţă
de respectivul copil.

161
Secţiunea a 8-a. Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator

1. NOŢIUNEA DE REPRODUCERE UMANĂ ASISTATĂ MEDICAL CU


TERŢ DONATOR
Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator este o modalitate de
procreare umană realizată prin tehnici medicale specifice, cu material genetic ce
poate aparţine nu doar persoanelor care vor avea calitatea de părinţi faţă de copilul
astfel conceput, ci şi unor terţe persoane donatoare, de sex masculin.
Persoanele care pot recurge la această modalitate de procreare sunt, fie un
cuplu format dintr-un bărbat şi o femeie, fie o femeie singură, care vor fi părinţii
copilului astfel născut.

2. CONDIŢIILE REPRODUCERII UMANE ASISTATĂ MEDICAL CU TERŢ


DONATOR
Bărbatul şi femeia sau, după caz, femeia singură care, pentru a avea un copil,
doresc să recurgă la reproducerea umană asistată medical cu terţ donator trebuie
să îşi exprime consimţământul în acest sens.
Acest consimţământ trebuie exprimat în prealabil, în condiţii care să asigure
deplina confidenţialitate.
Sub aspect formal, consimţământul trebuie exprimat în faţa unui notar public.
Prin urmare, exprimarea consimţământului pentru a recurge la procedura
reproducerii umane asistate medical cu terţ donator va îmbrăca forma unui act
autentic.
Notarul public este obligat să explice persoanei/persoanelor respective, în
mod expres, care sunt consecinţele actului ei/lor cu privire la filiaţie.
Consimţământul rămâne fără efect dacă anterior momentului concepţiunii
realizate în acest mod a apărut vreuna dintre următoarele situaţii:
a) persoana/persoanele respectivă/respective a/au decedat;
b) s-a formulat o cerere de divorţ;
c) s-a produs separarea în fapt a persoanelor în cauză.
Consimţământul poate fi revocat oricând, în formă scrisă, inclusiv în faţa
medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ donator.

3. REGIMUL FILIAŢIEI ÎN CAZUL REPRODUCERII UMANE ASISTATĂ


MEDICAL CU TERŢ DONATOR
Între terţul donator şi copilul astfel conceput nu există nicio legătură de
filiaţie.
Părinţi vor fi cei care au recurs la această modalitate de reproducere, adică
bărbatul şi femeia, sau, după caz, femeia singură.

162
În aceste condiţii, stabilirea filiaţiei faţă de mamă va rezulta din faptul
naşterii, potrivit principiului mater in jure semper certa est.
Filiaţia faţă de tată se stabileşte diferit, în funcţie de starea civilă a femeii care
dă naştere copilului. Astfel, în cazul femeii căsătorite, copilul va avea ca tată pe
soţul mamei, prin aplicarea prezumţiei de paternitate potrivit art. 414 alin. (1) Cod
civil. În cazul unui cuplu necăsătorit, filiaţia faţă de tată se va stabili prin recunoaştere
sau, dacă bărbatul care a consimţit la reproducerea asistată medical cu terţ donator
în condiţiile legii refuză să recunoască filiaţia copilului astfel rezultat, prin
hotărâre judecătorească. Răspunderea acestuia faţă de mamă şi de copil este
expres prevăzută de lege şi considerăm că aceasta se concretizează în posibilitatea
aplicării dispoziţiilor art. 428 Cod civil privitoare la despăgubiri şi în acest caz.
Împotriva donatorului nu poate fi pornită nicio acţiune în răspundere.

4. CONTESTAREA FILIAŢIEI ÎN CAZUL REPRODUCERII UMANE


ASISTATĂ MEDICAL CU TERŢ DONATOR
Specific filiaţiei rezultate din aplicarea acestei modalităţi de procreare este
faptul că aceasta nu poate fi contestată de nimeni, nici chiar de copilul astfel
născut, pentru motive ce ţin de reproducerea asistată medical.
Acţiunea în tăgada paternităţii nu poate fi introdusă decât dacă soţul mamei
nu a consimţit la reproducerea asistată medical cu terţ donator, în condiţiile legii.
Va putea porni o astfel de acţiune şi soţul mamei care şi-a revocat consimţământul
înainte de momentul concepţiunii, sau dacă, tot în acest interval, a intervenit una
dintre împrejurările care, potrivit legii, înlătură efectele consimţământului anterior
exprimat, respectiv, formularea unei cereri de divorţ sau despărţirea în fapt.

5. RAPORTURILE DINTRE TATĂ ŞI COPIL ÎN CAZUL REPRODUCERII


UMANE ASISTATĂ MEDICAL CU TERŢ DONATOR
Bărbatul care a consimţit la reproducerea umană asistată medical cu terţ
donator, având calitatea de tată, are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul
născut urmare a acestei proceduri, ca şi faţă de un copil născut prin concepţie
naturală.

6. REGIMUL INFORMAŢIILOR ÎN CAZUL REPRODUCERII UMANE


ASISTATĂ MEDICAL CU TERŢ DONATOR
Ca regulă, informaţiile privind reproducerea umană asistată medical sunt
confidenţiale.
Cu titlu de excepţie, instanţa poate autoriza transmiterea acestor informaţii în

163
mod confidenţial, medicului sau autorităţilor competente, dacă, în lipsa acestor
informaţii, există riscul unui prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel
concepute sau a descendenţilor săi.
Tot astfel, descendenţii persoanei astfel concepute pot să prevaleze de acest
drept, dacă faptul de a fi privat de informaţiile pe care le cer poate să prejudicieze
grav sănătatea lor ori pe cea a unei persoane apropiate.

V. Rezumat
În această unitate de învăţare se intră deja in problematica instituţiei
rudeniei.
Scopul acestei unităţi de învăţare este acela de a detalia raporturile de
rudenie, instituţie privită în sens larg.

VI. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă:


a) este irevocabilă, ca orice mărturisire;
b) nu poate fi făcută printr-un testament;
c) trebuie făcută numai printr-o declaraţie la serviciul de stare civilă.

2. Poate fi recunoscut de mamă:


a) numai copilul minor, nu şi cel major;
b) copilul decedat, dacă a lăsat descendenţi fireşti;
c) numai copilul născut, nu şi cel doar conceput.

3. Recunoaşterea maternităţii este lovită de nulitate relativă:


a) când a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat
descendenţi fireşti;
b) în cazul vicierii consimţământului prin leziune;
c) în cazul vicierii consimţământului prin violenţă.

4. În ceea ce priveşte tăgăduirea paternităţii:


a) titularul acţiunii este numai soţul mamei copilului;
b) acţiunea se prescrie într-un termen de 1 an socotit, ca regulă, de la
data naşterii copilului;

164
c) aceasta poate fi pornită şi de către pretinsul tată biologic sau de
moştenitorii acestuia, precum şi de moştenitorii soţului mamei, cei ai
mamei şi cei ai copilului.

Răspunsuri grile: 1. a), 2. b), 3. c), 4. c)

VII. Bibliografie

1. D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ediţia a III-a, Editura


Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pag. 369-436;

2. M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București,


2016, pag. 363-414;

3. E. Florian, Dreptul familiei, ediția a 5-a , Editura C.H. Beck, București, 2016,
pag. 359-518.

165
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5. SITUAŢIA LEGALĂ A
COPILULUI

Cuprins
I. Obiectivele unităţii de învăţare
II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Situaţia legală a copilului
IV. Rezumat
V. Test de autoevaluare a cunoștințelor
VI. Bibliografie

I. Obiectivele unităţii de învăţare


Scopul unităţii de învăţare nr. 5 este acela de a prezenta
ansamblul normelor juridice privind drepturile personale
nepatrimoniale şi patrimoniale ale copilului a cărui filiaţie a fost
legal stabilită.

II. Competenţele unităţii de învăţare


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
⇒ definiţi noţiunea de situaţie legală a copilului;
⇒ analizaţi principiile şi răspunderile privind drepturile
copilului;
⇒ prezentaţi drepturile copilului.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este


de 120 minute.

166
III. SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI

02:00 Secţiunea 1. Noţiunea de situaţie legală a copilului

Situaţia legală a copilului desemnează ansamblul normelor juridice privind


drepturile personale nepatrimoniale şi patrimoniale ale copilului a cărui filiaţie a
fost legal stabilită.

Secţiunea a 2-a. Principii şi răspunderi privind drepturile copilului

1. PRINCIPII APLICABILE ÎN MATERIA DREPTURILOR COPILULUI


Materia drepturilor copilului este guvernată de următoarele principii:
1. respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului
2. egalitatea şanselor şi nediscriminarea;
3. responsabilizarea părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor părinteşti;
4. primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi
garantarea drepturilor copilului;
5. descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia
multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private
autorizate;
6. asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare
copil;
7. respectarea demnităţii copilului;
8. ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont
de vârsta şi de gradul său de maturitate;
9. asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea
copilului, ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în
cazul luării unei măsuri de protecţie;
10. celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
11. asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului;
12. interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în
corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie.

2. RĂSPUNDERI PRIVIND DREPTURILE COPILULUI


Răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine:

167
1) în principal – părinţilor, care sunt obligaţi să-şi exercite drepturile şi să-şi
îndeplinească obligaţiile luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al
copilului;
2) în subsidiar – colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa;
3) în mod complementar – statului, care asigură protecţia copilului şi
garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată
de instituţiile şi autorităţile publice cu atribuţii în acest domeniu.

Secţiunea a 3-a. Drepturile copilului

1. CATEGORII DE DREPTURI ALE COPILULUI


În raport de dispoziţiile Legii nr. 272/2004, cu modificările şi completările
ulterioare, drepturile copilului se împart în următoarele categorii:
a) drepturi şi libertăţi civile;
b) drepturi privind mediul familial şi îngrijirea alternativă;
c) drepturi referitoare la sănătatea şi bunăstarea copilului;
d) drepturi vizând educaţia, activităţile recreative şi culturale.

2. DREPTURILE COPILULUI
2.1. Drepturi şi libertăţi civile

1. Dreptul la identitate

Copilul are dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale.


Elementele constitutive ale identităţii copilului sunt: numele, cetăţenia şi
relaţiile de familie.
El este înregistrat imediat după naştere şi are, de la această dată, următoarele
drepturi:
- dreptul la nume;
- dreptul la cetăţenie;
- dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de
aceştia (dacă este posibil).

2. Dreptul de a păstra relaţiile de familie


Copilul are dreptul de a-şi păstra relaţiile de familie, în condiţiile legii, fără vreo
ingerinţă.

3. Dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu anumite


persoane
Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu

168
părinţii, celelalte rude, precum şi cu alte persoane faţă de care acesta a dezvoltat
legături de ataşament.
Totodată, el are dreptul de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii
personale cu acestea, precum şi cu alte persoane alături de care s-a bucurat de
viaţa de familie, în măsura în care acest lucru nu contravine interesului său
superior.

4. Dreptul la întreţinere al copilului lipsit temporar de îngrijire sau protecţie


Cel care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja temporar, până la stabilirea
unei măsuri de protecţie în condiţiile legii, are obligaţia de a-l întreţine şi, în
termen de 48 de ore, de a anunţa autoritatea administraţiei publice locale în a cărei
rază teritorială îşi are sediul sau domiciliul.

5. Dreptul la circulaţie internă şi internaţională


A. Situaţia copiilor cetăţeni români
Copiii au dreptul de a se deplasa în ţară şi în străinătate cu înştiinţarea şi cu
acordul ambilor părinţi. Dacă părinţii nu se înţeleg cu privire la acest aspect,
decide instanţa de tutelă.
Copiii neînsoţiţi de părinţi sau de un alt reprezentant legal ori care nu se
găsesc sub supravegherea legală a unor persoane au dreptul de a li se asigura, în
cel mai scurt timp posibil, reîntoarcerea alături de reprezentanţii lor legali.

B. Situaţia copiilor cetăţeni străini


Misiunile diplomatice şi consulare străine au obligaţia de a sesiza Ministerul
Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale şi Autoritatea pentru Străini despre toate
situaţiile în care au cunoştinţă de copii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul
României, care, din orice motive, nu sunt însoţiţi de părinţi sau de un alt
reprezentant legal ori nu se găsesc sub supravegherea legală a unor persoane. În
cazul în care autorităţile române se autosesizează, acestea vor înştiinţa de urgenţă
misiunea străină competentă cu privire la copiii în cauză.
În situaţia copiilor prevăzuţi mai sus, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei
Sociale, până la definitivarea demersurilor legale ce cad în competenţa Autorităţii
pentru Străini, va solicita Tribunalului Bucureşti stabilirea plasamentului copilului
într-un serviciu de protecţie specială propus de Ministerul Muncii, Familiei şi
Protecţiei Sociale.
Măsura plasamentului durează până la returnarea copilului în ţara de reşedinţă
a părinţilor ori în ţara în care au fost identificaţi alţi membri ai familiei dispuşi să
ia copilul.
În cazul nereturnării copilului, acesta beneficiază de protecţia specială
prevăzută de Legea nr. 272/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

169
6. Dreptul la protejarea imaginii publice şi a vieţii sale intime, private şi
familiale
Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii intime, private şi
familiale, legea interzicând expres orice acţiune de natură să afecteze aceste
componente.
În acest sens, participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri
publice în cadrul unor programe audiovizuale se poate face numai cu
consimţământul scris al acestuia şi al părinţilor sau, după caz, al altui reprezentant
legal.
Totodată, copiii nu pot fi folosiţi sau expuşi de către părinţi, alţi reprezentanţi
legali sau alte persoane responsabile de creşterea şi îngrijirea lor, în scopul de a
obţine avantaje personale sau de a influenţa deciziile autorităţilor publice.

7. Dreptul la libertatea de exprimare


Copilul are dreptul la libertate de exprimare.
Libertatea copilului de a căuta, de a primi şi de a difuza informaţii de orice
natură, care vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale şi morale,
sănătatea sa fizică şi mentală, sub orice formă şi prin orice mijloace, la alegerea
sa, este inviolabilă.
Părinţii sau, după caz, alţi reprezentanţi legali ai copilului, persoanele care au
în plasament copii, precum şi persoanele care, prin natura funcţiei, promovează şi
asigură respectarea drepturilor copiilor au obligaţia de a le asigura informaţii,
explicaţii şi sfaturi, în funcţie de vârsta şi de gradul de înţelegere al acestora,
precum şi de a le permite să-şi exprime punctul de vedere, ideile şi opiniile.
Părinţii nu pot limita dreptul copilului minor la libertatea de exprimare decât
în cazurile prevăzute expres de lege.

8. Dreptul de a-şi exprima liber opinia şi de a fi ascultat


Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia
asupra oricărei probleme care îl priveşte.
În orice procedură (judiciară sau administrativă) care îl priveşte, copilul are
dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de
10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10
ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru
soluţionarea cauzei.
Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi
orice informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi de a fi
informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată,
precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.
În aceste cazuri, opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare şi li se va
acorda importanţa cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.

170
9. Dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie
Copilul are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie.
Părinţii îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în
condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi gradul său de maturitate, fără a-l
putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.
Religia copilului care a împlinit 14 ani nu poate fi schimbată fără
consimţământul acestuia; copilul care a împlinit vârsta de 16 ani are dreptul să-şi
aleagă singur religia.
Atunci când copilul beneficiază de protecţie specială, persoanelor în îngrijirea
cărora se află le sunt interzise orice acţiuni menite să influenţeze convingerile
religioase ale copilului.

10. Dreptul la liberă asociere şi libertatea de întrunire paşnică


Copilul are dreptul la liberă asociere în structuri formale şi informale, precum
şi libertatea de întrunire paşnică, în limitele prevăzute de lege.

11. Dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii; imposibilitatea


supunerii copilului la pedepse fizice sau alte tratamente umilitoare ori
degradante
Copilul are dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu
poate fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante.
Măsurile de disciplinare a copilului nu pot fi stabilite decât în acord cu
demnitatea sa, nefiind permise, sub niciun motiv, pedepsele fizice ori acelea care
se află în legătură cu dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea
emoţională a copilului.

12. Dreptul de informare


Copilul este îndrituit să fie informat asupra drepturilor sale, precum şi a
modalităţilor de exercitare a acestora.

13. Dreptul de petiţionare


Copilul are dreptul să depună singur plângeri referitoare la încălcarea
drepturilor sale fundamentale.

14. Drepturile copilului aparţinând unei minorităţi


Copilul aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau lingvistice
are următoarele drepturi: dreptul la viaţă culturală proprie; dreptul la declararea
apartenenţei sale; dreptul la practicarea propriei sale religii, precum şi dreptul de a
folosi limba proprie în comun cu alţi membri ai comunităţii din care face parte.

171
2.2. Drepturi privind mediul familial şi îngrijirea alternativă
1. Dreptul de a creşte alături de părinţi
Copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi.
Părinţii au obligaţia să asigure, de o manieră corespunzătoare capacităţilor în
continuă dezvoltare ale copilului, orientarea şi sfaturile necesare exercitării
corespunzătoare a drepturilor prevăzute în Legea nr. 272/2004, cu modificările şi
completările ulterioare.
Părinţii copilului au dreptul să primească informaţiile şi asistenţa de
specialitate necesare în vederea îngrijirii, creşterii şi educării acestuia.

2. Dreptul de a fi crescut de ambii părinţi; exercitarea drepturilor şi


îndeplinirea obligaţiilor părinteşti
Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor.
Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti trebuie să aibă în
vedere interesul superior al copilului şi să-i asigure bunăstarea materială şi spirituală,
în special prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin
asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală
şi administrarea patrimoniului său.
În cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa de tutelă, după ascultarea
ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.

3. Dreptul de a fi crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică,


mentală, spirituală, morală şi socială
Copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa
fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.
În acest scop, părinţii sunt obligaţi:
a) să supravegheze copilul;
b) să coopereze cu el şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;
c) să informeze copilul despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să
ia în considerare opinia acestuia;
d) să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor
copilului;
e) să coopereze cu persoanele fizice şi cu persoanele juridice care exercită
atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

4. Dreptul de a nu fi separat de părinţi


Copilul nu poate fi separat de părinţi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei

172
acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva
revizuirii judiciare şi numai dacă acest lucru este impus de interesul său superior.

5. Dreptul la protecţie alternativă


Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi
sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora,
are dreptul la protecţie alternativă.
Protecţia alternativă include:
a) instituirea tutelei;
b) măsuri de protecţie specială prevăzute de Legea nr. 272/2004, cu
modificările şi completările ulterioare;
c) adopţia.

2.3. Drepturi referitoare la sănătatea şi bunăstarea copilului

1. Dreptul la sănătate
Copilul are dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o
poate atinge şi de a beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare
pentru asigurarea realizării efective a acestui drept.
Vizitele periodice ale personalului medical de specialitate la domiciliul
gravidelor şi al copiilor până la împlinirea vârstei de un an sunt obligatorii, în
vederea ocrotirii sănătăţii mamei şi copilului, educaţiei pentru sănătate, prevenirii
abandonului, abuzului sau neglijării copilului.

2. Dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să-i permită dezvoltarea sa,


sub toate aspectele
Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să-i permită
dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală şi socială.
Părinţilor sau, după caz, altor reprezentanţi legali le revine în primul rând
responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităţilor, cele mai bune condiţii de
viaţă necesare creşterii şi dezvoltării copiilor; părinţii sunt obligaţi să le asigure
copiilor locuinţă, precum şi condiţiile necesare pentru creştere, educare, învăţătură
şi pregătire profesională.

3. Dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale


Copilul are dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale,
în funcţie de resursele şi de situaţia în care se află şi persoanele în întreţinerea
cărora se găseşte.
În cazul în care părinţii sau persoanele care au, potrivit legii, obligaţia de a
întreţine copilul nu pot asigura, din motive independente de voinţa lor,
satisfacerea nevoilor minime de locuinţă, hrană, îmbrăcăminte şi educaţie, statul,

173
prin autorităţile publice competente, este obligat să asigure acestora sprijin
corespunzător, sub formă de prestaţii financiare, prestaţii în natură şi de servicii,
în condiţiile legii.

4. Dreptul la îngrijire specială în cazul copilului cu handicap

Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale.


Copilul cu handicap are dreptul la educaţie, recuperare, compensare,
reabilitare şi integrare, adaptate posibilităţilor proprii, în vederea dezvoltării
personalităţii sale.
Îngrijirea specială trebuie să asigure dezvoltarea fizică, mentală, spirituală,
morală sau socială a copiilor cu handicap.

2.4. Drepturi vizând educaţia, activităţile recreative şi culturale

1. Dreptul la educaţie
Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea, în
condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii sale.
Părinţii copilului au, cu prioritate, dreptul de a alege felul educaţiei care
urmează să fie dată copiilor lor şi au obligaţia să înscrie copilul la şcoală şi să
asigure frecventarea cu regularitate de către acesta a cursurilor şcolare.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviinţarea instanţei de tutelă
de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale, în ipoteza în care părinţii
săi se opun.
Pedepsele corporale în cadrul procesului instructiv-educativ sunt interzise.
Copilul, personal sau, după caz, reprezentat ori asistat are dreptul de a
contesta modalităţile şi rezultatele evaluării şi de a se adresa în acest sens
conducerii unităţii de învăţământ, în condiţiile legii.

2. Dreptul la odihnă şi vacanţă


Copilul are dreptul la odihnă şi vacanţă.
El trebuie să beneficieze de timp suficient pentru odihnă şi vacanţă, să
participe în mod liber la activităţi recreative proprii vârstei sale şi la activităţile
culturale, artistice şi sportive ale comunităţii. Autorităţile publice au obligaţia să
contribuie, potrivit atribuţiilor ce le revin, la asigurarea condiţiilor exercitării în
mod egal a acestui drept.

174
Secţiunea a 4-a. Egalitatea în drepturi a copiilor

1. PRINCIPIUL EGALITĂŢII ÎN FAŢA LEGII A COPIILOR DIN AFARA


CĂSĂTORIEI CU CEI DIN CĂSĂTORIE
Art. 48 alin. (3) din Constituţie, republicată, dispune: „Copiii din afara
căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”.
În acord cu această normă constituţională, Codul civil prevede: „Copilul din
afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii are, faţă de fiecare
părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din căsătorie”.

2. PARTICULARITĂŢI PRIVIND NUMELE DE FAMILIE AL COPILULUI


2.1. Numele de familie al copilului din căsătorie
Pot să existe următoarele variante:
a) când părinţii au nume de familie comun, copilul ia numele comun al
acestora;
b) când părinţii nu au numele de familie comun, copilul poate să ia fie numele
de familie al unuia dintre ei, fie numele lor reunite, după cum se învoiesc părinţii;
Numele astfel stabilit se declară, odată cu naşterea copilului, la serviciul de
stare civilă. În caz de neînţelegere între părinţi, va decide instanţa de tutelă, care
comunică de îndată hotărârea definitivă la serviciul de stare civilă unde a fost
înregistrată naşterea.
c) numele de familie (şi prenumele) copilului găsit, născut din părinţi
necunoscuţi, precum şi în situaţia în care copilul este abandonat de către mamă în
spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termen de 30 de zile de la
constatarea abandonului, se stabilesc prin dispoziţia primarului comunei, oraşului,
municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, în a cărui rază teritorială a
fost găsit copilul ori s-a constatat abandonul acestuia, în condiţiile Legii nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.
2.2. Numele de familie al copilului din afara căsătoriei
Se deosebesc următoarele situaţii:
a) când copilul îşi stabileşte filiaţia faţă de un singur părinte, primeşte numele
de familie al acestuia (indiferent dacă este mama sau tatăl său);
b) când copilul îşi stabileşte ulterior filiaţia şi faţă de celălalt părinte, acesta, prin
acordul părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a stabilit
filiaţia ulterior sau numele lor reunite;
Acest nume de familie al copilului se declară de către părinţi, împreună la
serviciul de stare civilă unde a fost înregistrată naşterea. Dacă părinţii nu se
înţeleg, hotărăşte instanţa de tutelă.

175
c).când copilul şi-a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţă de ambii părinţi, aceştia
vor decide, de comun acord, dacă el va lua numele unuia dintre ei sau numele lor
reunite.
În situaţia dezacordului părinţilor, va decide instanţa de tutelă.
d) copilul născut din părinţi necunoscuţi, precum şi cel abandonat de către
mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost stabilită în termen de 30 de zile de
la constatarea abandonului, va purta, până la o eventuală stabilire a filiaţiei faţă de
unul sau ambii părinţi, numele stabilit prin dispoziţia primarului comunei,
oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază
teritorială a fost găsit copilul ori s-a constatat abandonul acestuia.
Numele de familie al copilului din afara căsătoriei se poate modifica, în
condiţiile legii, dacă se schimbă starea civilă a acestuia.
De asemenea, numele de familie (ca, de altfel, şi prenumele) poate fi schimbat
pe cale administrativă, conform Ordonanţei Guvernului nr. 41/2003, cu
modificările şi completările ulterioare.

IV. Rezumat
În această unitate de învăţare se continuă problematica filiației legal
stabilite.
Scopul acestei unităţi de învăţare este acela de a detalia ansamblul
normelor juridice privind drepturile copilului.

V. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Principiul respectării și al promovării cu prioritate a interesului


superior al copilului:
a) vizează și orice act juridic emis ori, după caz, încheiat în acest
domeniu;
b) nu reclamă desfășurarea într-un timp rezonabil a procedurilor
privitoare la copii;
c) presupune respectarea demnității copilului.

2. Dreptul la identitate:
a) face parte din categoria drepturilor privind mediul familial și
îngrijirea alternativă;
b) are, ca elemente constitutive ale identității copilului, numele,
cetățenia și relațiile de familie;
c) este inclus în conținutul dreptului copilului la sănătate.

3. Principiul egalității în fața legii a copiilor din afara căsătoriei


cu cei din căsătorie:

176
a) este exclusiv un principiu constituțional;
b) nu presupune egalitatea de șanse și nediscriminarea;
c) este prevăzut expres de Constițuție și de Codul civil.

4. În ceea ce priveşte numele de familie al copilului din afara


căsătoriei:
a) numele de familie nu se poate modifica pe cale administrativă;
b) instanța de tutelă va decide asupra numelui în orice situație;
c) numele de familie se poate modifica, în condițiile legii, dacă se
schimbă starea civilă a acestuia sau pe cale administrativă.

Răspunsuri grile: 1. a), 2. b), 3. c), 4. c)

VI. Bibliografie

1. D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ediţia a III-a, Editura


Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pag. 437-469;

2. M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București,


2016, pag. 419-421;

3. E. Florian, Dreptul familiei, ediția a 5-a , Editura C.H. Beck, București, 2016,
pag. 525-542.

177
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6. ADOPŢIA

Cuprins

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Adopţia
IV. Rezumat
V. Test de autoevaluare a cunoștințelor
VI. Bibliografie

I. Obiectivele unităţii de învăţare


Scopul unităţii de învăţare nr. 6 este acela de a prezenta
ansamblul normelor juridice privind adopţia.

II. Competenţele unităţii de învăţare


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

⇒ definiţi noţiunile de adopţie internă şi adopţie


internaţională;
⇒ analizaţi condiţiile de fond ale adopţiei;
⇒ prezentaţi procedura adopţiei interne şi a celei
internaţionale.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este


de 120 minute.

178
III. ADOPŢIA

00:10
Secţiunea 1. Consideraţii introductive privind adopţia

1. CLASIFICAREA ADOPŢIEI
1. În funcţie de efectele pe care le producea, Codul familiei reglementa două
feluri de înfieri (adopţii), după cum urmează:
a) înfierea cu efecte restrânse, caracterizată prin aceea că se creează legături
de rudenie numai între înfietor, pe de o parte, şi înfiat şi descendenţii acestuia, pe
de altă parte, iar legăturile de filiaţie dintre înfiat şi părinţii săi fireşti nu sunt
rupte, ci înfiatul şi descendenţii săi păstrează toate drepturile şi obligaţiile izvorâte
din filiaţie faţă de părinţii fireşti şi rudele acestora;
Cu toate acestea, sunt chemaţi să încuviinţeze căsătoria minorului părinţii
adoptivi şi nu părinţii fireşti, întrucât aceştia din urmă nu mai au drepturile şi
îndatoririle părinteşti.
b) înfierea cu toate efectele unei filiaţii fireşti (art. 79) – denumită şi „înfierea
cu efecte depline”, caracterizată prin următoarele:
- încetează legăturile de rudenie între înfiat şi descendenţii săi, pe de o parte,
şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte;
- se menţine însă impedimentul la căsătorie rezultând din rudenie;
- se stabilesc raporturi de rudenie între înfiat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi
înfietor şi rudele acestuia, pe de altă parte.
În prezent este reglementată doar adopţia cu efecte depline.

2. În raport de reşedinţa obişnuită a adoptatorului şi adoptatului, adopţia poate


fi:
a) internă – situaţie în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi
adoptatul au reşedinţa obişnuită în România;
b) internaţională – definită de lege ca fiind „adopţia în care adoptatorul sau
familia adoptatoare şi copilul ce urmează să fie adoptat au reşedinţa obişnuită în
state diferite, iar, în urma încuviinţării adopţiei, copilul urmează să aibă aceeaşi
reşedinţă obişnuită cu cea a adoptatorului”. Adopţia internaţională presupune
deplasarea copilului pe teritoriul statului primitor.
Legea nr. 273/2004 defineşte noţiunea de „reşedinţă obişnuită” în mod diferit,
după cum este vorba despre adoptator sau adoptat. În acelaşi timp, semnificaţia
noţiunii este alta decât cea stabilită pentru Cartea a VII-a din Codul civil.
Astfel, pentru adoptatorii cetăţeni români sau cetăţeni români cu dublă sau
multiplă cetăţenie reşedinţa obişnuită în România presupune următoarele condiţii:

179
1) să aibă domiciliul în România;
2) să fi locuit efectiv şi continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni
anterioare depunerii cererii de atestare. De menţionat că pentru stabilirea
continuităţii se face abstracţie de absenţele temporare care nu depăşesc 3 luni, de
cele determinate de şederea pe teritoriul altui stat pentru executarea unor contracte
de muncă impuse de derularea unor activităţi desfăşurate în interesul statului
român, precum şi ca urmare a îndeplinirii unor obligaţii internaţionale asumate de
ţara noastră.
Pentru cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene ori ale Spaţiului
Economic European sau străini, reşedinţa obişnuită în România reclamă dreptul
de rezidenţă permanentă ori, după caz, dreptul de şedere permanentă pe teritoriul
României.
În cazul adoptatului, se consideră, în primul rând, că au reşedinţa obişnuită
în România copiii cetăţeni români cu domiciliul în ţara noastră, care au locuit
efectiv şi continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare
introducerii cererii de încuviinţare a adopţiei.
De asemenea, se află în aceeaşi situaţie copiii cetăţeni ai statelor membre
ale Uniunii Europene ori ale Spaţiului Economic European sau străini dacă
îndeplinesc următoarele condiţii:
1) au drept de rezidenţă permanentă sau, după caz, drept de şedere
permanentă pe teritoriul ţării noastre;
2) au locuit efectiv şi continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni
anterioare cererii de încuviinţare a adopţiei.

2. NOŢIUNEA ACTUALĂ A ADOPŢIEI


Potrivit art. 451 Cod civil: „Adopţia este operaţiunea juridică prin care se
creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de
rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului”.
Din ansamblul reglementării deducem că adopţia are trei accepţiuni,
respectiv: a) operaţiune juridică; b) raport juridic; c) instituţie juridică.
Ca operaţiune juridică, adopţia desemnează activitatea efectuată de către
anumite persoane şi instituţii, care dă naştere raportului juridic de adopţie.
Ca raport juridic, adopţia constă în legătura filiaţie care se creează între
adoptator şi adoptat, precum şi legăturile de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului.
Ca instituţie juridică, adopţia desemnează ansamblul normelor juridice care
reglementează condiţiile privind naşterea, efectele şi încetarea ei.

3. SCOPUL ADOPŢIEI
Scopul adopţiei este acela de a asigura protecţie intereselor personale
nepatrimoniale şi celor patrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau,

180
după caz, de ocrotire corespunzătoare.

4. PRINCIPIILE ADOPŢIEI
Art. 452 Cod civil prevede că adopţia este supusă cumulativ următoarelor
principii:

1. principiul interesului superior copilului;


2. necesitatea de a asigura creşterea şi educarea copilului într-un mediu
familial;
3. continuitatea creşterii şi educării copilului, ţinându-se seama de originea
sa etnică, lingvistică, religioasă şi culturală;
4. celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopţiei;

5. STRUCTURA ADOPŢIEI
Adopţia presupune îndeplinirea a trei categorii de activităţi, respectiv: a)
actele juridice ale persoanelor chemate să-şi exprime consimţământul în
vederea adopţiei; b) actele autorităţilor abilitate în domeniu; c) încuviinţarea
adopţiei de către instanţa de tutelă.
Fiecare dintre acestea este esenţială pentru adopţie.

Secţiunea a 2-a. Condiţiile de fond ale adopţiei


00:35

Adopţia reclamă îndeplinirea cerinţelor legale ce vor fi analizate în continuare


şi care îmbracă, după caz, forma pozitivă sau forma negativă. Acestea sunt
următoarele:

1. Vârsta adoptatului
Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu.
Ca regulă, capacitatea de exerciţiu deplină începe din data când persoana
devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani.
Cu titlu de excepţie, capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte şi mai
înainte de majorat, în următoarele situaţii:
A. minorul s-a căsătorit;
În cazul căsătoriei putative, dacă a fost anulată căsătoria, minorul care a fost
de bună-credinţă la încheierea ei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.

181
B. emanciparea minorului.
În acest sens, art. 40 Cod civil prevede posibilitatea minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani de a dobândi capacitatea deplină de exerciţiu pe cale judiciară,
pentru motive temeinice, după ascultarea părinţilor sau, după caz, tutorelui
minorului şi cu luarea, când este cazul, avizului consiliului de familie.
Competenţa în această materie revine instanţei de tutelă.
Persoana majoră poate fi adoptată numai dacă adoptatorul a crescut-o în
timpul minorităţii sale.
Prin „creştere” se înţelege nu numai prestarea întreţinerii, ci existenţa unor
raporturi mai complexe între adoptator şi adoptat, similare celor dintre părinţii
fireşti şi copii.
Creşterea trebuie să fi avut un caracter de continuitate şi să fie de durată, nu
ocazională.

2. Capacitatea deplină de exerciţiu a adoptatorului


Nu pot adopta decât persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu.
În practica judiciară s-a decis că, dacă prevederea referitoare la vârsta minimă
a adoptatorului are caracter de ordine publică şi trebuie respectată cu rigurozitate,
nu aceeaşi consecinţă se poate reţine cu privire la vârsta maximă, care, indiferent
de nivelul atins, nu poate duce la refuzul încuviinţării adopţiei, decât în condiţii
dovedite, din care să rezulte că vârsta înaintată constituie o piedică de neînlăturat
pentru îndeplinirea scopului adopţiei. Este indiferent faptul că adoptatorul nu este
căsătorit sau că are şi alţi copii.
Persoana poate adopta fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie ori alte
criterii discriminatorii.

3. Diferenţa de vârstă între adoptator şi adoptat


Această diferenţă de vârstă trebuie să fie de cel puţin 18 ani.
Se urmăreşte astfel crearea unei situaţii similare celei dintr-o familie firească.
Legea prevede că, pentru motive temeinice, instanţa judecătorească poate
încuviinţa adopţia chiar dacă diferenţa de vârstă dintre adoptator şi adoptat este
mai mică de 18 ani, dar nu mai puţin de 16 ani. Pot exista aceste situaţii, spre
exemplu, când adoptatorul l-a crescut pe adoptat sau unul dintre soţi are sub 18
ani şi vrea să adopte un copil împreună cu celălalt soţ.

4. Vârsta părinţilor fireşti


Spre deosebire de reglementarea anterioară, în prezent nu poate fi adoptat
copilul ai cărui părinţi fireşti nu au împlinit 14 ani.

182
5. Consimţământul la adopţie
A. Categoriile de persoane care trebuie să consimtă la adopţie
Încheierea adopţiei necesită manifestarea de voinţă a următoarelor categorii
de persoane:
a) părinţii fireşti sau, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt
decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie,
în condiţiile legii;
b) adoptatul care a împlinit vârsta de 10 ani;
c) adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare, când soţii adoptă împreună;
d) soţul adoptatorului, cu excepţia cazului în care lipsa discernământului îl
pune în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.

B. Consimţământul la adopţie al persoanelor prevăzute de lege

Consimţământul părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui copilului


Pentru încheierea adopţiei se cere consimţământul ambilor părinţi fireşti ai
copilului, chiar dacă aceştia sunt divorţaţi, iar instanţa de tutelă a decis exercitarea
autorităţii părinteşti numai de către unul dintre părinţi.
Părintele minor care a împlinit 14 ani, în cazul copilului din afara căsătoriei,
îşi exprimă consimţământul asistat de ocrotitorul său legal.
În situaţiile în care unul dintre părinţii fireşti este necunoscut, decedat,
declarat – în condiţiile legii – mort, precum şi dacă se află, din orice împrejurare,
în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este
îndestulător.
Părintele sau părinţii decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti ori cărora li
s-a aplicat sancţiunea interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a
consimţi la adopţia copilului. În aceste cazuri este obligatoriu şi consimţământul
celui care exercită autoritatea părintească.
În cazul adopţiei copilului şi de către soţul adoptatorului, consimţământul
trebuie exprimat de către soţul care este deja părintele adoptator al copilului.
În această situaţie consimţământul părinţilor fireşti nu mai este necesar.
În înţelesul legii, copilul este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani sau
nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu. Prin urmare, consimţământul
părinţilor fireşti nu este necesar în cazul adopţiei persoanei majore, a persoanei
care s-a căsătorit înainte de majorat, dobândind astfel capacitate deplină de
exerciţiu, precum şi a minorului care a dobândit anticipat capacitate deplină de
exerciţiu.
Tot astfel, consimţământul părinţilor fireşti ai copilului nu este necesar dacă
ambii sunt necunoscuţi, decedaţi, declaraţi – în condiţiile legii – morţi, precum şi
dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa.

183
La adopţie trebuie să consimtă tutorele copilului dacă părinţii fireşti sunt
necunoscuţi, decedaţi sau declaraţi morţi în condiţiile legii.
Consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz, al
tutorelui acestuia trebuie să fie liber, necondiţionat şi exprimat numai după ce au
fost informaţi în mod corespunzător asupra consecinţelor exprimării
consimţământului şi încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de
origine, ca urmare a încuviinţării adopţiei.
Instanţa de tutelă poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau, după caz, al
tutorelui, de a consimţi la adopţie, dacă se dovedeşte, cu orice mijloc de probă, că
refuzul este abuziv şi se apreciază, ţinând seama şi de opinia copilului, că adopţia
este în interesul superior al acestuia.
Este însă necesară motivarea expresă a hotărârii judecătoreşti în această
privinţă, conform legii.
Poate fi considerat refuz abuziv de a consimţi la adopţie şi situaţia în care,
deşi legal citaţi, părinţii fireşti sau, după caz, tutorele nu se prezintă la termenele
fixate pentru exprimarea consimţământului.
Părinţii adoptatori nu pot consimţi la adopţia copilului adoptat de către ei, cu
excepţia cazului adopţiei copilului şi de către soţul adoptatorului ori, după caz, de
către persoana menţionată la art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 273/2004,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Consimţământul părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui, poate fi dat numai
după trecerea unui termen de 60 de zile de la naşterea copilului.
Consimţământul poate fi revocat în termen de 30 zile de la data exprimării lui,
în condiţiile legii. După expirarea termenului menţionat, consimţământul devine
irevocabil.
Consimţământul părinţilor fireşti sau, după caz, a tutorelui urmează a fi dat în
faţa instanţei judecătoreşti, odată cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii
adopţiei.
În cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui său, consimţământul
părintelui firesc se dă în faţa instanţei judecătoreşti, odată cu soluţionarea cererii
de încuviinţare a adopţiei.
În situaţia în care părintele ce şi-a revocat consimţământul decedează, adopţia
se poate încheia dacă sunt îndeplinite cerinţele legale în raport de situaţia creată.

Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani


Anterior exprimării consimţământului, direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit
vârsta de 10 ani îl va sfătui şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şi de
maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi ale consimţământului
său la adopţie, întocmind un raport în acest sens.
Acest raport va fi depus la dosarul cauzei, iar copilul îşi va exprima

184
consimţământul la adopţie în faţa instanţei judecătoreşti, în faza încuviinţării
adopţiei.

Consimţământul adoptatorului sau, după caz, al familiei adoptatoare


Consimţământul adoptatorului sau familiei adoptatoare se dă în faţa instanţei
judecătoreşti, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

Consimţământul soţului adoptatorului


Soţul adoptatorului trebuie să îşi dea consimţământul în faţa instanţei
judecătoreşti, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.
Această cerinţă îşi are justificarea în aceea că adopţia nu trebuie să creeze
relaţii incompatibile cu o viaţă normală de familie, aspect care rezultă şi din faptul
că unul dintre principiile care trebuie respectate în procedura adopţiei este acela al
creşterii şi educării copilului într-un mediu familial.
Prin exprimarea consimţământului, soţul respectiv nu devine adoptator.
Consimţământul soţului nu este cerut în cazul în care acesta este în
imposibilitate de a-şi exprima voinţa, din cauza lipsei de discernământ.

Condiţiile consimţământului la adopţie


Consimţământul la adopţie trebuie să fie exprimat liber, adică să nu fie viciat.
Sunt vicii de consimţământ în această materie:
a) eroarea asupra identităţii adoptatorului;
b) dolul;
c) violenţa.
Este lipsit de valabilitate consimţământul dat în considerarea promisiunii sau
a obţinerii efective a unor foloase, indiferent de natura lor.

Forma exprimării consimţământului la adopţie


În tăcerea legii, considerăm că, în toate cele patru situaţii prezentate mai sus,
consimţământul poate fi exprimat verbal (caz în care instanţa va lua act de
existenţa lui prin încheierea de şedinţă) sau în scris, ataşându-se la dosar declaraţia
de consimţământ.

6. Aptitudinea de a adopta
Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanţiile morale
şi condiţiile materiale necesare creşterii, educării şi dezvoltării armonioase a
copilului.
Îndeplinirea acestei cerinţe, precum şi existenţa abilităţilor parentale se atestă
de către autorităţile competente, în cadrul procedurii legale.

185
7. Pluralitatea de adoptaţi – fraţi, surori
Ca regulă, în cadrul procedurii adopţiei fraţii sunt încredinţaţi împreună. Tot
astfel, ei pot fi adoptaţi de către aceeaşi persoană sau familie.
În mod excepţional, încredinţarea separată a fraţilor în vederea adopţiei,
precum şi adopţia acestora de către persoane sau familii diferite este posibilă
numai dacă acest lucru este în interesul lor superior.

8. Interzicerea adopţiei între fraţi


Adopţia între fraţi este interzisă, fără a distinge dacă aceştia sunt din căsătorie
sau din afara ei, fraţi buni, consanguini sau uterini.

9. Interzicerea adopţiei soţilor de către acelaşi adoptator sau familie


adoptatoare
Este interzisă adopţia soţilor de către aceeaşi persoană sau familie din cauza
incompatibilităţii situaţiei ce se naşte prin adopţie cu cea dintre soţi. Astfel, prin
adopţie soţii devin fraţi, ori, calitatea de frate este incompatibilă cu aceea de soţ.

10. Interzicerea adopţiei foştilor soţi de către acelaşi adoptator sau familie
adoptatoare
Pentru identitate de raţiune, este interzisă adopţia foştilor soţi de către acelaşi
adoptator sau familie adoptatoare.

11. Interzicerea adopţiei între soţi


Adopţia între soţi este interzisă, deoarece calitatea de soţ este incompatibilă
cu relaţiile dintre părinţi şi copii.

12. Interzicerea adopţiei între foştii soţi


Din aceleaşi raţiuni nu este admisă adopţia între foştii soţi. Pe de altă parte,
este posibil să nu poată fi îndeplinită condiţia ca unul să fi fost crescut de celălalt
în timpul minorităţii.

13. Interzicerea adopţiei de către bolnavul psihic


Nu poate adopta o persoană bolnavă psihic, indiferent dacă a fost sau nu pusă sub
interdicţie judecătorească, întrucât a o atare adopţie nu este în interesul superior al
copilului.
Pe de altă parte, discernământul bolnavului psihic este afectat, acesta
neputând exprima, în principiu, un consimţământ valabil.
Legea utilizează o formulare generală, care acoperă orice psihopatie, fiind
irelevante natura sau gravitatea tulburărilor psihice.

14. Interzicerea adopţiei de către persoana cu handicap mintal

186
Aceleaşi raţiuni subzistă şi în cazul persoanei care prezintă un handicap
mintal.
Împrejurarea că o persoană nu a urmat procedura instituită prin Legea nr.
448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pentru încadrarea într-o
categorie de persoane cu handicap care necesită protecţie specială, nu poate
conduce la încheierea unei adopţii valabile dacă existenţa handicapului mintal este
probată, în condiţiile legii.

15. Interzicerea adopţiei simultane sau succesive de către două persoane


Potrivit legii, două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan, nici
succesiv.
Raţiunea acestei interdicţii se află în finalitatea adopţiei, întrucât, dacă s-ar
admite adopţia de către mai multe persoane, ar însemna ca respectivul copil să
aibă, în acelaşi timp, mai mult de doi părinţi.
Prin excepţie de la prevederile de mai sus, când adoptatorii sunt soţ şi soţie,
poate fi încuviinţată adopţia simultană sau, după caz, adopţii succesive.
În principiu, o adopţie în fiinţă constituie o piedică pentru încheierea altei
adopţii.
Ca excepţie, o nouă adopţie poate fi încuviinţată în următoarele situaţii:
a) adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat;
În acest caz, adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii
irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii.
b) adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv;
c) copilul adoptat are un singur părinte, necăsătorit, iar acesta se află într-o
relaţie stabilă şi convieţuieşte cu o persoană de sex opus, necăsătorită, care
nu este rudă cu acesta pînă la gradul al patrulea, şi declară prin act autentic
notarial că noul adoptator a participat direct şi nemijlocit la creşterea şi
îngrijirea copilului pentru o perioadă neîntreruptă de cel puţin 5 ani.
Această condiţie se verifică de către instanţa judecătorească învestită cu
soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei, putând fi dovedită cu orice
mijloc de probă.

16. Interzicerea adopţiei de către două persoane de acelaşi sex


Potrivit art. 462 alin. (3) Cod civil, două persoane de acelaşi sex nu pot adopta
împreună.

17. Interzicerea adopţiei de către persoana condamnată definitiv pentru


anumite infracţiuni
Nu poate adopta cel condamnat definitiv pentru o infracţiune contra persoanei
sau contra familiei, săvârşită cu intenţie, precum şi pentru infracţiunile de trafic de

187
persoane sau trafic şi consum ilicit de droguri.

18. Interzicerea adopţiei în cazul măsurilor de protecţie specială şi a


decăderii din drepturile părinteşti
Nu poate adopta persoana sau familia al cărei copil beneficiază de o măsură
de protecţie specială sau care este decăzută din drepturile părinteşti.

19. Interzicerea adopţiei în cazul persoanelor care doresc să adopte singure,


ai căror soţi se află în anumite situaţii speciale .
Nu pot adopta persoanele care doresc să adopte singure, dacă soţii lor se află
în vreuna dintre următoarele situaţii:
a) sunt bolnavi psihic;
b) au handicap mintal;
c) au fost condamnaţi definitiv pentru o infracţiune contra persoanei sau
contra familiei, săvârşită cu intenţie, precum şi pentru infracţiunile de
trafic de persoane sau trafic şi consum ilicit de droguri;
d) au copii care beneficiază de o măsură de protecţie specială;
e) sunt decăzuţi din drepturile părinteşti.

20. Adopţia copilului din afara căsătoriei (în anumite situaţii)


În cazul copilului din afara căsătoriei, în anumite situaţii, legea impune
condiţii suplimentare. Astfel, dacă acest copil a fost recunoscut de tată pe cale
administrativă ori şi-a stabilit paternintatea prin hotărâre judecătorească prin care
s-a luat act de recunoaşterea de către tată sau care consfinţeşte învoiala părţilor,
fără să fi fost analizată temeinicia cererii, el poate fi adoptat de către soţia tatălui
numai dacă filiaţia este confirmată prin expertiza ADN.
De asemenea, în cazul adopţiei copilului de către soţia celui care a recunoscut
copilul născut în afara căsătoriei, adopţia va putea fi încuviinţată numai dacă
paternitatea este confirmată prin expertiza ADN.

2) Condiţii suplimentare în cazul adopţiei internaţionale


În afara condiţiilor de fond prevăzute pentru adopţiile naţionale, adopţia
internaţională a copilului cu reşedinţa obişnuită în România de către o persoană
sau familie cu reşedinţa obişnuită în străinătate poate fi încuviinţată numai pentru
copiii care se află în evidenţa Oficiului Român pentru Adopţie, doar în
următoarele situaţii:
1) adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare este rudă până la
gradul al patrulea inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviinţată
deschiderea procedurii adopţiei interne;
2) adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare este şi cetăţean
român; În acest caz, adopţia este permisă numai pentru copiii pentru care
s-a admis deschiderea procedurii adopţiei interne şi nu a putut fi

188
identificat un adoptator sau o familie adoptatoare cu reşedinţa obişnuită în
România sau o rudă până la gradul patru inclusiv cu copilul, într-un
termen de 2 ani de la rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a admis
cererea de deschidere a procedurii adopţiei interne.
3) adoptatorul este soţ al părintelui firesc al copilului a cărui adopţie se
solicită.
În cazul în care adoptatul are reşedinţa obişnuită în străinătate, iar adoptatorul
sau familia adoptatoare are domiciliul în România, adopţia internaţională este
supusă dispoziţiilor art. 2.607 şi urm. din Codul civil. Drept urmare, condiţiile de
fond cerute pentru încheierea adopţiei sunt stabilite de legea naţională a
adoptatorului şi a celui ce urmează să fie adoptat. Aceştia trebuie să îndeplinească
şi condiţiile care sunt obligatorii pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două
legi naţionale menţionate.
Condiţiile de fond cerute soţilor care adoptă împreună sunt cele stabilite de
legea care cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei, adică legea reşedinţei obişnuite
comune a soţilor, iar în lipsă, legea cetăţeniei comune a soţilor. Dacă lipseşte şi o
atare lege, se aplică legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.
Aceeaşi lege se aplică şi dacă unul dintre soţi adoptă copilul celuilalt soţ.

Secţiunea a 3-a. Procedura adopţiei

00:50

1. PROCEDURA ADOPŢIEI INTERNE


1.1. Faza prealabilă încuviinţării adopţiei interne

1) Organele competente în materia adopţiei interne


Faza prealabilă încuviinţării adopţiei interne presupune intervenţia anumitor
organe, cu atribuţii specifice, reglementate de lege.
Avem în vedere direcţia şi Oficiul, ca organe administrative, precum şi
instanţa de tutelă.
Prin hotărâre a Guvernului se stabilesc serviciile şi activităţile ce pot fi
derulate de către organismele private în cadrul adopţiei interne.

2) Conţinutul fazei prealabile încuviinţării adopţiei interne


Faza prealabilă încuviinţării adopţiei interne vizează două planuri: cel privind
adoptatorul sau soţii din familia adoptatoare şi cel privind adoptatul.
În ordine cronologică, se derulează operaţiunile prezentate în continuare.

189
A. Evaluarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare în vederea obţinerii
atestatului
a) Noţiunea de evaluare
Evaluarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare constituie „procesul prin
care se realizează identificarea abilităţilor parentale, se analizează
îndeplinirea garanţiilor morale şi a condiţiilor materiale ale adoptatorului
sau familiei adoptatoare, precum şi pregătirea acestora pentru asumarea, în
cunoştinţă de cauză, a rolului de părinte ”.

b) Cererea de evaluare
Persoana sau soţii din familia care doreşte să adopte vor solicita în scris
direcţiei în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul să evalueze dacă au aptitudini
de a adopta sau, în alţi termeni, dacă îndeplinesc cerinţa existenţei garanţiilor
morale şi condiţiilor materiale necesare adopţiei.

c) Procedura de evaluare
La înregistrarea cererii privind evaluarea, reprezentantul serviciului de adopţie
din cadrul direcţiei este obligat să-l informeze pe solicitant cu privire la procedura
adopţiei, iar după înregistrarea cererii de evaluare, responsabilul de caz desemnat
este obligat să stabilească de comun acord cu persoana/familia solicitantă
programul interviurilor, al vizitelor la domiciliul acestora, al întâlnirilor cu rude,
vecini, colegi de la locul de muncă, precum şi cu orice alte persoane în privinţa
cărora responsabilul de caz apreciază că este util a fi contactat, în vederea
obţinerii tuturor informaţiilor relevante pentru stabilirea capacităţii de a adopta.
Direcţia este obligată să se pronunţe în termen de 120 de zile de la data depunerii
cererii.
Procesul de evaluare se structurează pe cel puţin 6 întâlniri şi discuţii cu
persoana sau soţii din familia respectivă, cât şi pe întâlniri individuale cu membrii
familiei adoptatoare şi cu celelalte persoane care pot oferi informaţii relevante
pentru stabilirea capacităţii de a adopta.
Acest proces cuprinde:
- evaluarea din punct de vedere social;
- evaluarea psihologică;
- pregătirea pentru asumarea în cunoştinţă de cauză a rolului de părinte.
După obţinerea şi analizarea tuturor informaţiilor deţinute, responsabilul de
caz şi psihologul din cadrul serviciului de adopţie vor întocmi raportul de
evaluare, care se înaintează conducerii direcţiei pentru a decide, prin dispoziţie a
directorului general. Această dispoziţie se comunică solicitanţilor, în termen de 3
zile de la emiterea ei.

190
d) Atestatul de persoană sau familie aptă să adopte
Dacă rezultatul evaluării este favorabil, direcţia va elibera atestatul de
persoană sau familie aptă să adopte.
Acest atestat este valabil pentru o perioadă de un an. Valabilitatea sa se
prelungeşte de drept până la încuviinţarea adopţiei, dacă a fost învestită instanţa
judecătorească pentru încredinţare în vederea adopţiei sau dacă persoana sau
familia atestată are deja încredinţaţi copii în vederea adopţiei.
Legea prevede şi prelungirea valabilităţii atestatului la cererea
persoanei/familiei atestate, până la încuviinţarea adopţiei, dacă s-a finalizat
procedura de potrivire şi a fost întocmit raportul privind potrivirea practică.
Atestatul poate fi retras sau, după caz, valabilitatea sa încetează de drept, în
cazurile prevăzute de lege.

e) Contestarea rezultatului nefavorabil al evaluării


Dacă evaluarea are un rezultat nefavorabil, adoptatorul sau familia
adoptatoare poate formula contestaţie în termen de 5 zile de la comunicarea
raportului. Această contestaţie se depune la direcţia care a realizat evaluarea.
Contestaţia însoţită de copia dosarului se înaintează Oficiului Român pentru
Adopţii, care o soluţionează în termen de 30 de zile de la înregistrare.
În cazul în care contestaţia este întemeiată, Oficiul formulează în atenţia
direcţiei următoarele recomandări şi propuneri:
a. completarea evaluării;
b. realizarea unei noi evaluări de către cabinete individuale, cabinete
asociate sau societăţi profesionale care au încheiat convenţii cu Oficiul;
c. eliberarea atestatului;
Primind rezultatul soluţionării contestaţiei, direcţia poate decide:
1. menţinerea propunerii iniţiale şi emiterea dispoziţiei privind
neeliberarea atestatului;
2. completarea procesului de evaluare;
3. realizarea unei noi evaluări;
4. eliberarea atestatului.
Oficiul va respinge contestaţia dacă este nefondată, tardivă sau introdusă de o
persoană fără calitate ori neîmputernicită să formuleze această cale administrativă
de atac.

f) Atacarea în justiţie a dispoziţiei privind neacordarea sau retragerea


atestatului
În termen de 15 zile de la data comunicării dispoziţiei privind neacordarea sau
retragerea atestatului, adoptatorul sau familia adoptatoare îl pot ataca la instanţa
competentă de la domiciliul lor.
Cererea este scutită de timbraj (taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar).
Ea se judecă de un complet specializat, în camera de consiliu, cu participarea

191
obligatorie a procurorului.
Cauza se soluţionează cu celeritate, fiind citaţi adoptatorul sau soţii din
familia adoptatoare şi direcţia.
Instanţa poate administra orice probe admise de lege şi va pronunţa o hotărâre

g) Cazurile în care nu este necesar atestatul


Obţinerea atestatului nu este necesară în următoarele cazuri:
- adopţia persoanei care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu;
- adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv;
- adopţia prevăzută de art. 6) alin. (2) lit. c) din Legea nr. 273/2004
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

B. Deschiderea procedurii adopţiei interne


a) Planul individualizat de protecţie a copilului
Pe baza planului individualizat de protecţie, direcţia în a cărei rază teritorială
se află domiciliul copilului efectuează demersuri pentru reintegrarea acestuia în
familie sau, după caz, pentru plasamentul copilului în familia extinsă sau
substitutivă.
Dacă demersurile pentru reintegrarea copilului în familie sau în familia lărgită
au eşuat, planul individualizat de protecţie al copilului poate avea ca finalitate
adopţia internă. O atare propunere se formulează de către managerul de caz şi este
avizată de către şeful ierarhic superior. Această propunere nu poate fi
fundamentată exclusiv pe situaţia economică precară a părinţilor copilului.
De asemenea, planul individualizat de protecţie are ca finalitate adopţia în
cazul copilului înregistrat din părinţi necunoscuţi.
Pentru copilul care a împlinit vârsta de 14 ani, planul individualizat de
protecţie poate avea ca finalitate adopţia internă numai dacă există acodul expres
al copilului în acest sens, iar interesul acestuia justifică deschiderea procedurii.

b) Sesizarea instanţei de tutelă pentru deschiderea procedurii adopţiei interne


În ipotezele de mai sus, în termen de 30 de zile de la luarea în evidenţă a
cazului, direcţia de la domiciliul copilului va sesiza instanţa de tutelă pentru a
încuviinţa deschiderea procedurii adopţiei interne.

c) Competenţa instanţei de tutelă


Competenţa aparţine tribunalului de la domiciliul copilului, iar dacă nu se
poate determina instanţa competentă, cererea se judecă de Tribunalul Bucureşti.

192
d) Aspecte procedurale privind deschiderea procedurii adopţiei interne
Cererea pentru încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne este
scutită de timbraj şi se soluţionează de un complet specializat, în camera de
consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului.
Cererile referitoare la deschiderea procedurii adopţiei interne se judecă cu citarea
părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz, a tutorelui şi a direcţiei în a cărei rază
teritorială se află domiciliul copilului.
Cauza se soluţionează cu celeritate, după regulile aplicabile procedurii necon-
tencioase, cu anumite derogări.
Instanţa poate administra orice probe admise de lege, fiind obligată să asculte
copilul care a împlinit vârsta de 10 ani. De asemenea, poate fi ascultat şi copilul
sub 10 ani dacă instanţa apreciază necesar pentru soluţionarea cauzei.
Opinia copilului va fi luată în considerare şi i se va acorda importanţa
cuvenită, avându-se în vedere vârsta şi gradul său de maturitate. În situaţia în care
instanţa hotărăşte în contradictoriu cu opinia exprimată de copil, este obligată să
motiveze raţiunile care au condus la înlăturarea opiniei copilului.
Totodată, este obligatorie prezentarea de către direcţie a raportului de anchetă
psihosocială privind copilul.
Cererea de încuviinţare a deschiderii procedurii adopţiei interne va fi admisă
numai dacă:
1) planul individualizat de protecţie are ca finalitate adopţia internă;
2) sunt îndeplinite, după caz, următoarele condiţii:
a. a trecut un an de la instituirea măsurii de protecţie specială şi părinţii
fireşti ai copilului şi rudele acestuia până la gradul al patrulea nu pot fi
găsite ori nu colaborează cu autorităţile pentru integrarea/reintegrarea
copilului în familie;
b. a trecut un an de la instituirea măsurii de protecţie specială, iar părinţii
şi rudele copilului până la gradul al patrulea care au putut fi găsite
declară în scris că nu doresc să se ocupe de copil şi în termen de 60 de
zile nu şi-au retras această declaraţie;
c. copilul a fost înregistrat din părinţi necunoscuţi;
d. a trecut un an de zile de la instituirea măsurii de protecţie a
plasamentului la o rudă până la gradul al patrulea şi managerul de caz
apreciază că este în interesul copilului deschiderea procedurii adopţiei
interne;
e. există acordul expres al copilului car a împlinit vârsta de 14 ani şi
interesul său justifică deschiderea acestei proceduri.
3) părinţii copilului sau, după caz, tutorele îşi exprimă consimţământul la
adopţie.

e) Efectele hotărârii de admitere a cererii

193
Conform legii analizate, hotărârea judecătorească irevocabilă prin care
instanţa admite cererea direcţiei produce următoarele efecte:
– drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau, după caz, cele
exercitate de persoane fizice sau juridice se suspendă;
– drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de către preşedintele
consiliului judeţean sau, după caz, de către primarul sectorului municipiului
Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază copilul;
– drepturile şi obligaţiile părinteşti exercitate la momentul admiterii cererii
de către preşedintele consiliului judeţean, primarul sectorului municipiului
Bucureşti de la domiciliul copilului sau, după caz, de tutore se menţin.
Aceste efecte încetează de drept dacă, în termen de 2 ani de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii, direcţia nu a identificat o persoană sau familie
corespunzătoare pentru copil.
Cu titlu de excepţie, în cazul copiilor cu părinţi necunoscuţi şi în cazul în care
a fost finalizată procedura de potrivire practică şi întocmit raportul în acest sens,
efectele hotărârii se prelungesc până la încuviinţarea adopţiei.
În aceste situaţii, direcţia este obligată să revizuiască planul individualizat de
protecţie a copilului şi să solicite instanţei judecătoreşti, în funcţie de finalitatea
acestuia, încuviinţarea unei noi proceduri de deschidere a adopţiei.

f) Revizuirea hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii adopţiei


interne
Legea reglementează detaliat situaţia în care, după rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii adopţiei şi până la pronunţarea
hotărârii de încuviinţare a adopţiei dispare cauza care a făcut imposibilă
exprimarea consimţământului la adopţie de către unul dintre părinţi. Într-o atare
situaţie, oricare dintre părinţii fireşti poate formula cerere de revizuire. În cazul
direcţiei care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne legea este mai
categorică, stabilind în sarcina acesteia obligaţia de a formula de îndată cererea de
revizuire.
Cererea de revizuire se soluţionează în camera de consiliu, cu participarea
procurorului şi cu citarea părinţilor fireşti, a direcţiei care a solicitat deschiderea
procedurii adopţiei interne şi, după caz, a direcţiei de la domiciliul adoptatorului.
Cererea de revizuire are efect suspensiv asupra cererilor de încredinţare a
copilului în vederea adopţiei sau, după caz, de încuviinţare a adopţiei dacă acestea
se află în curs de soluţionare.
Pe perioada soluţionării cererii de revizuire se prelungeşte de drept măsura de
protecţie a copilului sau, după caz, de încredinţare în vederea adopţiei. Pe durata
încredinţării în vederea adopţiei, dacă se constată neadaptarea copilului cu
persoana sau familia adoptatoare ori existenţa altor motive de natură să împiedice
finalizarea procedurii de adopţie, direcţia de la domiciliul adoptatorului sau

194
familiei adoptatoare sesizează de îndată instanţa judecătorească, în vederea
revocării sau, după caz, a prelungirii măsurii încredinţării. Dacă se revocă măsura
încredinţării, până la soluţionarea cererii de revizuire se ia faţă de copil o măsură
provizorie de protecţie.
În cazul în care încuviinţează cererea de revizuire, după depunerea raportului
de consiliere şi informare, instanţa trebuie să solicite consimţământul părintelui
aflat în situaţia de mai sus. De asemenea, este obligatorie efectuarea unei noi
anchete sociale care să vizeze situaţia actuală a părinţilor fireşti, precum şi
potenţialul de reintegrare a copilului în familia biologică.

g) Refuzul părintelui firesc de a consimţi la adopţie


Dacă părintele firesc refuză abuziv să consimtă la adopţie, instanţa poate trece
peste acest refuz, în condiţiile legii. Dacă nu este vorba de un refuz abuziv (ci de
un refuz justificat), instanţa va repune pe rol cererea de încredinţare a copilului în
vederea adopţiei sau, după caz, de încuviinţare a adopţiei, pronunţând o hotărâre
de respingere.

h) Cazuri în care nu se aplică normele privind deschiderea procedurii adopţiei


interne
Dispoziţiile privitoare la deschiderea procedurii adopţiei interne nu sunt
aplicabile în cazul adopţiei persoanei care a dobândit capacitate deplină de
exerciţiu, în situaţia adopţiei copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv,
precum şi în cazul adopţiei prevăzută de art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr.
273/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

C. Potrivirea dintre copil şi persoana/familia adoptatoare


În termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti prin care s-a încuviinţat deschiderea procedurii adopţiei interne,
direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului efectuează demersurile
necesare identificării celui mai potrivit adoptator.
Procesul de stabilire a compatibilităţii dintre copil şi persoana din familia
adoptatoare constă în identificarea şi selectarea celei mai potrivite
persoane/familii atestate care să răspundă nevoilor copilului.
În acest sens se acordă prioritate rudelor copilului din cadrul familiei extinse
şi altor persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie pentru cel
puţin 6 luni, dacă nu se încalcă interesul superior al copilului.
Procedura de selectare se realizează, în primul rând, pe baza unei potriviri
teoretice, iniţiată de Oficiu pentru copiii aflaţi în evidenţa sa, pe baza Registrului
national pentru adopţii.
După întocmirea listei cu persoanele/familiile atestate care răspund în cea mai
mare măsură nevoilor copiilor, Oficiul transmite această listă direcţiei de la

195
domiciliul copilului, pentru continuarea demersurilor de potrivire.
În urma determinării potrivirii teoretice se selectează o persoană sau familie
adoptatoare, care este supusă evaluării din punct de vedere al potrivirii practice
pentru stabilirea compatibilităţii.
Procedura se finalizează prin întocmirea unui raport de potrivire, care
cuprinde concluziile referitoare la constatarea compatibilităţii dintre copil şi
persoana/familia adoptatoare, precum şi propunerea de sesizare a instanţei
judecătoreşti pentru încredinţarea copilului în vederea adopţiei. Ulterior, direcţia
de la domiciliul copilului, în cel mult 5 zile de la întocmirea raportului, sesizează
instanţa judecătorească pentru încredinţarea copilului, înaintând şi lista primită de
la Oficiu.

D. Încredinţarea în vederea adopţiei

a) Procedura încredinţării copilului în vederea adopţiei


Încredinţarea în vederea adopţiei este o măsură obligatorie, ce precede
încuviinţarea adopţiei, fiind menită să permită instanţei să aprecieze, în mod
raţional, asupra relaţiilor de familie care s-ar stabili în cazul încuviinţării adopţiei.
Ea se dispune pentru o perioadă de 90 de zile, de către tribunalul de la
domiciliul copilului, iar dacă nu se poate stabili instanţa competentă, cererea va fi
judecată de Tribunalul Bucureşti.
Sub aspect procedural, cauza se judecă după regulile aplicabile procedurii
necontencioase, cu excepţiile prevăzute de Legea nr. 273/2004, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.
Cererea este scutită de timbraj şi se soluţionează cu celeritate, în camera de
consiliu, de către un complet specializat, cu participarea obligatorie a
procurorului.
Judecarea cererii se face cu citarea direcţiei în a cărei rază teritorială se află
domiciliul copilului, a direcţiei în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul
sau familia adoptatoare şi a persoanei sau familiei adoptatoare.
Tribunalul poate administra orice probe admise de lege.
Direcţia este obligată să prezinte raportul de anchetă psihosocială privind pe
copil.
Ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie. De asemenea, dacă
instanţa apreciază necesar, poate fi ascultat şi copilul mai mic de 10 ani. Opinia
acestuia va fi luată în considerare şi i se va acorda importanţa cuvenită, avându-se
în vedere vârsta şi gradul său de maturitate. Instanţa este obligată să motiveze
raţiunile care au condus la înlăturarea opiniei copilului.
Instanţa se pronunţă printr-o încheiere executorie, care poate fi atacată cu
recurs.
Executarea hotărârii se suspendă ca urmare a exercitării recursului.

b) Cazuri în care nu este necesară încredinţarea copilului în vederea adopţiei

196
Încredinţarea în vederea adopţiei nu este necesară în următoarele cazuri:
– pentru adopţia persoanei care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu;
– pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv;
– pentru adopţia copilului pentru care a fost deschisă procedura adopţiei
interne şi acesta a fost plasat la adoptator sau la familia adoptatoare, iar măsura
plasamentului durează de cel puţin 2 ani;
– pentru adopţia copilului de către tutorele său, dacă au trecut cel puţin 2 ani
de la data instituirii tutelei;
– pentru adopţia prevăzută de art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 273/2004,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

c) Efectele încredinţării copilului în vederea adopţiei


Sub aspectul efectelor pe care le produce această măsură, legea prevede că pe
durata încredinţării copilului în vederea adopţiei, domiciliul acestuia se află la
persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat.
Actele obişnuite necesare exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor
părinteşti, cu excepţia celor care conduc la încheierea unui act juridic, se
realizează de către persoana sau familia căreia acesta i-a fost încredinţat.
Dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice sau, după caz, de a încuviinţa
actele pe care acesta le încheie, precum şi dreptul de a administra bunurile
copilului se exercită de către preşedintele consiliului judeţean sau, după caz,
primarul sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază
persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat copilul în vederea adopţiei. În mod
excepţional, dreptul de administrare poate fi delegat, către persoana sau familia
căreia i s-a încredinţat copilul, pentru efectuarea unor acte speciale, în interesul
copilului, care vor fi expres menţionate în cuprinsul documentului prin care se
acordă delegarea.

d) Urmărirea evoluţiei copilului şi a relaţiilor cu persoana sau familia căreia


i-a fost încredinţat
În perioada încredinţării copilului în vederea adopţiei, direcţia de la domiciliul
adoptatorului sau familiei adoptatoare are obligaţia să urmărească evoluţia
copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi persoana sau familia căreia i-a fost
încredinţat, întocmind în acest sens rapoarte bilunare.
La sfârşitul perioadei de încredinţare, direcţia întocmeşte un raport final
referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori, pe care îl comunică
instanţei competente, în vederea soluţionării cererii de încuviinţare a adopţiei.

e) Prelungirea de drept a perioadei de încredinţare


În situaţia în care instanţa de tutelă a fost învestită cu o cerere de încuviinţare a
adopţiei, se prelungeşte de drept perioada de încredinţare până la soluţionarea cererii

197
prin hotărâre irevocabilă.

f) Revocarea sau, după caz, prelungirea încredinţării copilului în vederea


adopţiei
În situaţia în care, pe perioada încredinţării în vederea adopţiei direcţia în a
cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare constată
neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare ori existenţa oricăror
alte motive de natură să împiedice finalizarea procedurii de adopţie, sesizează de
îndată instanţa judecătorească, în vederea revocării sau, după caz, a prelungirii
măsurii încredinţării.
Cererile de revocare sau, după caz, de prelungire a măsurii încredinţării se
judecă după procedura aplicabilă încredinţării în vederea adopţiei.
Încheierea instanţei de fond prin care se dispune revocarea sau, după caz,
prelungirea încredinţării este executorie de drept, iar exercitarea recursului
suspendă executarea hotărârii.

g) Reluarea procedurii privind încredinţarea în vederea adopţiei


Dacă instanţa judecătorească dispune revocarea măsurii încredinţării, se reia
procesul de potrivire.

1.2. Faza încuviinţării adopţiei interne


1. Competenţa în materia adopţiei interne

A. Competenţa generală
Încuviinţarea adopţiei interne este de competenţa instanţei judecătoreşti, mai
precis a instanţei de tutelă.

B. Competenţa materială
Pentru judecata în fond, competenţa materială aparţine tribunalului.

C. Competenţa teritorială
Este competentă instanţa în a cărei rază teritorială se găseşte domiciliul
adoptatului.
În situaţia în care nu se poate stabili tribunalul competent după criteriul
domiciliului, competenţa aparţine Tribunalului Bucureşti.

198
2. Alte aspecte procedurale privind încuviinţarea adopţiei interne

A. Cererea de încuviinţare a adopţiei interne


În mod obişnuit, cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi introdusă fie de către
adoptator sau familia adoptatoare, fie de către direcţia de la domiciliul acestora, la
sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei sau, după caz, la împlinirea
termenului de cel puţin 2 ani, în situaţia adopţiei copilului pentru care a fost
deschisă procedura adopţiei interne şi acesta a fost plasat la adoptator sau familia
adoptatoare ori pentru adopţia copilului de către tutorele său.
Cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi introdusă direct la instanţa
judecătorească de către adoptator sau familia adoptatoare în următoarele cazuri:
– adopţia persoanei care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu;
– adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv;
–adopţia prevăzută de art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 273/2004,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
La cererea de încuviinţare se anexează o serie de acte, din care rezultă
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru adopţie.

B. Procedura de judecată a cererii de încuviinţare a adopţiei interne


Cererea de încuviinţare a adopţiei interne se judecă în primă instanţă potrivit
regulilor aplicabile procedurii necontencioase, cu excepţiile prevăzute de Legea
nr. 273/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Şi această cerere este scutită de timbraj şi se soluţionează cu celeritate, în
camera de consiliu, de către un complet specializat, cu participarea obligatorie a
procurorului.
Judecarea cererii se face cu citarea direcţiei în a cărei rază teritorială se află
domiciliul copilului, a direcţiei în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul
sau familia adoptatoare şi a persoanei sau familiei adoptatoare.
În cazul adopţiei persoanei care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu se
citează adoptatorul sau familia adoptatoare şi adoptatul, iar judecarea cererii de
încuviinţare a adopţiei copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv,
precum şi a cererii de încuviinţare a adopţiei prevăzută de art. 6 alin. (2) lit. c) din
Legea nr. 273/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se face
cu citarea adoptatorului şi a părinţilor fireşti ai adoptatului.
Sub aspect probator, instanţa poate administra orice probe admise de lege.
Direcţia competentă va prezenta raportul de anchetă socială privind copilul.
De asemenea, cel mai târziu cu 5 zile înaintea termenului de judecată, direcţia
în a cărei rază teritorială domiciliază persoana sau familia adoptatoare este

199
obligată să depună raportul final prevăzut de lege.
Tot astfel, aceeaşi direcţie are obligaţia de a da instanţei judecătoreşti relaţiile
necesare pentru soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.
Dacă există indicii că după data la care consimţământul a devenit irevocabil
au intervenit elemente noi, de natură să determine revenirea asupra
consimţământului iniţial, instanţa poate solicita din nou consimţământul la adopţie
al părinţilor fireşti.
Chemarea părinţilor fireşti la instanţă se face prin invitaţie adresată acestora,
în camera de consiliu, fără a se indica date cu privire la dosar sau alte date care ar
permite, în orice fel, divulgarea identităţii sau a altor informaţii cu privire la
persoana ori familia adoptatoare. La aceeaşi dată pot fi invitate şi direcţia în a
cărei rază teritorială domiciliază copilul, precum şi direcţia de la domiciliul
adoptatorului sau familiei adoptatoare.
Dacă părinţii se prezintă personal în faţa instanţei şi refuză să mai consimtă la
adopţie, instanţa suspendă soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei. Ulterior,
hotărârea de deschidere a procedurii adopţiei va fi revizuită, în condiţiile
menţionate mai sus.
Instanţa judecătorească va admite cererea de încuviinţare a adopţiei numai
dacă, pe baza probelor administrate, şi-a format convingerea că adopţia este în
interesul superior al copilului.
Hotărârea pronunţată este supusă recursului.

1.3. Formalităţi ulterioare încuviinţării adopţiei interne

În termen de 5 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin


care s-a încuviinţat adopţia, direcţia de la domiciliul copilului va înştiinţa în scris
părinţii fireşti despre aceasta.
Direcţia de la domiciliul copilului va urmări şi va întocmi rapoarte trimestriale
cu privire la evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi părinţii săi adoptivi pe
o perioadă de cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei. Aceeaşi direcţie are
obligaţia să asigure părinţilor adoptivi servicii post adopţie.

2. PROCEDURA ADOPŢIEI INTERNAŢIONALE


2.1. Faza prealabilă încuviinţării adopţiei internaţionale
1. Organele competente în materia adopţiei internaţionale
În faza prealabilă încuviinţării adopţiei internaţionale intervin anumite organe
străine şi, după caz, naţionale, cu atribuţii stabilite de lege.
În prima categorie se includ: autoritatea centrală competentă din statul străin

200
(parte a Convenţiei de la Haga) sau organizaţiile sale acreditate, iar cazul statelor
care nu sunt părţi la Convenţia de la Haga – autoritatea desemnată cu atribuţii în
domeniul adopţiei internaţionale sau organizaţia acreditată în acest sens.
În ambele ipoteze, organizaţiile străine acreditate trebuie să fie autorizate şi de
Oficiu.
Organul administrativ intern cu rol determinant în această fază este Oficiul.
Autorităţile române pot colabora în ceea ce priveşte adopţia internaţională cu
organisme private care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul statului primitor,
numai dacă acestea sunt acreditate de statul respectiv şi autorizate de Oficiu.

2) Conţinutul fazei prealabile încuviinţării adopţiei internaţionale


Cele două planuri prezentate în cazul adopţiei interne se regăsesc şi în
procedura adopţiei internaţionale.

A. Atestarea adoptatorului sau a soţilor din familia adoptatoare din statul de


primire
a) Autoritatea competentă să realizeze operaţiunea de atestare
Operaţiunea de atestare se realizează de către autoritatea centrală competentă
din statul primitor sau de organizaţiile sale acreditate şi autorizate, în condiţiile
legii.
La adopţia internaţională în care adoptatul are reşedinţa obişnuită în
străinătate, iar adoptatorul sau familia adoptatoare are reşedinţa obişnuită în
România, evaluarea adoptatorului sau familiei adoptatoare se face de către
autoritatea competentă română, ca şi în cazul adopţiei interne.

b) Conţinutul atestării
Atestarea priveşte următoarele aspecte:
– adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate
pentru adopţie şi este apt să adopte, în conformitate cu legislaţia aplicabilă în
statul primitor;
– adoptatorul sau familia adoptatoare a beneficiat de consilierea necesară în
vederea adopţiei în statul primitor;
– este asigurată urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pe o perioadă de
cel puţin 2 ani;
– sunt asigurate servicii postadopţie pentru copil şi familie în statul primitor.

c) Cererea de adopţie internaţională


Dacă adoptatorul domiciliază pe teritoriul unui stat străin – parte a Convenţiei
de la Haga – cererea de adopţie se transmite Oficiului prin intermediul autorităţii
centrale competente din statul respectiv sau al organizaţiilor sale acreditate, iar
dacă statul străin respectiv nu este parte la Convenţia menţionată, cererea se
transmite Oficiului prin intermediul autorităţii desemnate cu atribuţii în domeniul

201
adopţiei internaţionale sau prin mijlocirea organizaţiilor acreditate în acest sens din
statul de primire.
Cererea de încuviinţare a adopţiei va fi însoţită de actele prevăzute de lege:
Oficiul va lua în evidenţă cererea numai dacă autoritatea centrală competentă
din statul primitor sau organizaţiile sale acreditate şi autorizate legal au efectuat
atestarea.
Oficiul are obligaţia de a se asigura că adoptatul va beneficia în ţara străină de
garanţiile şi normele echivalente acelora existente în cazul unei adopţii interne.
La adopţiile internaţionale în care adoptatul are reşedinţa obişnuită în
străinătate, cererile de adopţie se transmit autorităţilor străine competente prin
intermediul Oficiului.

B. Deschiderea procedurii adopţiei interne


Pentru adopţia internaţională a copilului cu reşedinţa obişnuită în România de
către adoptatorul sau familia adoptatoare cu reşedinţa obişnuită în străinătate este
necesară deschiderea procedurii adopţiei interne, condiţie ce rezultă din dispoziţiile
art. 52 din Legea nr. 273/2004, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare.
Aşa fiind, aspectele prezentate mai sus în legătură cu această chestiune sunt şi
aici pe deplin aplicabile.
Deschiderea procedurii adopţiei interne nu se aplică în cazul adopţiei
copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv, precum şi în situaţia adopţiei
reglementată de art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 273/2004, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare.

C. Potrivirea dintre copil şi persoana/familia adoptatoare


Oficiul realizează selecţia şi potrivirea copilului cu adoptatorul sau familia
adoptatoare.
În vederea relaţionării cu copilul, legea prevede obligaţia persoanei sau
familiei selectate de a se deplasa în România şi de a locui efectiv pe teritoriul ţării
noastre, cel puţin 30 de zile consecutive. După expirarea acestui termen, direcţia
de la domiciliul copilului va întocmi şi va transmite Oficiului raportul privitor la
relaţionarea menţionată mai sus.

D. Notificarea şi solicitarea autorităţilor străine


Pe baza raportului primit, Oficiul va notifica autorităţilor centrale
competente sau organizaţiilor acreditate din statul primitor selectarea
adoptatorului sau familiei adoptatoare.
De asemenea, va solicita acestora să-i comunice acordul adoptatorului sau
al familiei adoptatoare cu privire la selecţia făcută, precum şi acordul cu privire la

202
continuarea procedurii de adopţie.
Notificarea şi solicitarea acordului cu privire la selecţie nu se aplică în
cazurile în care adoptatorul sau unul dintre soţii familiei adoptatoare este rudă
până la gradul al patrulea inclusiv, adoptatorul este soţ al părintelui firesc al
copilului, precum şi în cazul adopţiei prevăzută de art. 6 alin. (2) lit. c) din Legea
nr. 273/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

2.2. Faza încuviinţării adopţiei internaţionale


1) Competenţa în materia adopţiei internaţionale
A. Competenţa generală
Încuviinţarea adopţiei internaţionale este de competenţa instanţei judecătoreşti
române, mai precis a instanţei de tutelă.
Instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece cererile prevăzute
de Legea nr. 273/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
dacă cel puţin una dintre părţi are reşedinţa obişnuită în România.
Instanţele judecătoreşti române sunt exclusiv competente să judece procesele
privind încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne, încredinţarea în
vederea adopţiei şi încuviinţarea adopţiei dacă cel care urmează a fi adoptat are
reşedinţa obişnuită în România şi este cetăţean român sau străin fără cetăţenie.

B. Competenţa materială
Ratione materiae este competent tribunalul.

C. Competenţa teritorială
Sub aspect teritorial, competenţa aparţine tribunalului în a cărui
circumscripţie se află domiciliul adoptatului, iar dacă nu se poate determina
instanţa competentă, cauza se judecă de către Tribunalul Bucureşti.

2. Alte aspecte procedurale privind încuviinţarea adopţiei internaţionale


a) Transmiterea cererii de încuviinţare a adopţiei internaţionale
Cererea de încuviinţare a adopţiei internaţionale, însoţită de documentele
prevăzute de lege, se transmite instanţei judecătoreşti de către Oficiu.
b) Procedura de judecată a cererii de încuviinţare a adopţiei internaţionale
Şi în cazul adopţiei internaţionale cererea este scutită de timbraj şi se
soluţionează cu celeritate, în camera de consiliu, de către un complet specializat,
cu participarea obligatorie a procurorului.
La judecarea cererii vor fi citaţi: direcţia în a cărei rază teritorială se află
domiciliul copilului, persoana sau familia adoptatoare, precum şi Oficiul.
Tribunalul poate administra orice probă admisă de lege, fiind necesară şi

203
prezentarea de către direcţie a raportului de anchetă psihosocială privind copilul.
Dacă minorul a împlinit 10 ani, i se va solicita consimţământul pentru adopţia
sa.
La pronunţarea asupra cererii de încuviinţare a adopţiei, instanţa
judecătorească va avea în vedere şi documentul care atestă că Oficiul şi-a
îndeplinit obligaţia de a se asigura că adoptatul va beneficia în ţară străină de
aceeaşi situaţie legală ca şi aceea a unui copil biologic al adoptatorului.
Judecata urmează regulile procedurii necontencioase, cu excepţiile prevăzute
de Legea nr. 273/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Tribunalul se pronunţă printr-o hotărâre supusă recursului.

2.3. Formalităţi ulterioare încuviinţării adopţiei internaţionale


La cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare, pe baza hotărârii
irevocabile de încuviinţare a adopţiei, în termen de 5 zile Oficiul eliberează un
certificat, care atestă că adopţia este conformă cu normele Convenţiei de la Haga.
Adopţia internaţională presupune deplasarea copilului pe teritoriul statului
primitor, numai după ce hotărârea de încuviinţare a adopţiei a devenit irevocabilă.
Deplasarea se efectuează în condiţii de siguranţă corespunzătoare nevoilor
adoptatului, numai cu însoţirea acestuia de către adoptator sau familia
adoptatoare.
Refuzul conştient al adoptatului minor de a pleca în străinătate pentru a fi
alături de părinţii adoptivi, exprimat în mod constant, face improbabilă integrarea
sa, într-un mod armonios, în noua familie adoptativă. Astfel, în ciuda aspiraţiilor
legitime ale adoptatorilor de a întemeia o familie, dreptul acestora la dezvoltarea
relaţiilor cu minorul adoptat este limitat de interesul acestuia.
Legea prevede că, cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei, Oficiul are
obligaţia să urmărească evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi adoptator.
În acest scop, Oficiul trebuie să solicite transmiterea de rapoarte trimestriale
autorităţii centrale competente sau organizaţiei acreditate şi autorizate din statul
primitor.
La adopţia internaţională a unui copil cu reşedinţa obişnuită în străinătate de
către o persoană sau familie cu reşedinţa obişnuită în ţara noastră, monitorizarea
postadopţie cade în sarcina direcţiei în circumscripţia căreia locuiesc adoptatorii,
care va transmite rapoartele întocmite Oficiului. În această ipoteză, dacă legea
ţării de provenienţă a copilului o cere, monitorizarea postadopţie poate fi de peste
2 ani.

204
Secţiunea a 4-a. Efectele adopţiei

00:10

1. DATA DE LA CARE SE PRODUC EFECTELE ADOPŢIEI


Adopţia produce efecte ex nunc, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti prin care a fost încuviinţată.

2. NATURA RELAŢIILOR CARE SE CREEAZĂ ÎNTRE ADOPTATOR ŞI


ADOPTAT
Chiar dacă dreptul de a adopta nu figurează ca atare între drepturile garantate
de Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, prin
adopţie se creează între adoptator şi adoptat relaţii, în principiu, de aceeaşi natură
cu relaţiile familiale, protejate de art. 8 din Convenţia sus-menţionată.

3. EFECTELE ADOPŢIEI
Adopţia produce efecte cu privire la următoarele aspecte:

1. Filiaţia şi rudenia civilă


Potrivit art. 470 alin. (1) Cod civil: „Prin adopţie se stabilesc filiaţia între
adoptat şi cel care adoptă, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului.”
În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, rudenia firească dintre adoptat şi
descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte,
încetează, cu precizarea că, în cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui
firesc sau adoptiv, încetarea raporturilor de rudenie se aplică numai în raport cu
părintele firesc şi rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu adoptatorul.

2. Impedimente la căsătorie
Ca urmare a adopţiei, impedimentul la căsătorie izvorât din rudenie există,
potrivit legii:
a) între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi persoanele cu care a
devenit rudă prin efectul adopţiei, pe de altă parte;
b) între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o parte, şi rudele sale fireşti, pe
de altă parte.

205
3. Cetăţenia română
Minorul, străin sau fără cetăţenie, adoptat de un cetăţean român sau de soţi
cetăţeni români, dobândeşte cetăţenia română.
Dacă numai unul dintre adoptatori este cetăţean român, cetăţenia adoptatului
se decide de adoptatori, iar dacă nu se înţeleg, decizia va fi luată de instanţa de
tutelă care încuviinţează adopţia, ţinând seama de interesele acestuia.
În cazul în care copilul a împlinit vârsta de 14 ani este necesar şi
consimţământul său.
Minorul cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia
română, dacă, după caz, adoptatorul sau adoptatorii solicită aceasta în mod expres
şi dacă adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia
străină.
Schimbarea cetăţeniei adoptatorului produce, în privinţa adoptatului, aceleaşi
efecte ca şi în cazul schimbării cetăţeniei părinţilor fireşti.

4. Drepturile şi îndatoririle părinteşti


În urma adopţiei, drepturile şi îndatoririle părinteşti – atât cele privitoare la
persoana copilului, cât şi cele referitoare la bunurile acestuia – trec de la părinţii
fireşti la părinţii adoptivi.
Evident, acest efect apare numai în cazul adopţiei unui copil minor.
Dacă adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, drepturile şi
îndatoririle părinteşti se exercită de către adoptator şi părintele firesc căsătorit cu
acesta.
Părinţii adoptatori sau numai unul dintre ei pot fi decăzuţi din drepturile
părinteşti, conform art. 508 alin. (1) Cod civil, dacă părintele adoptiv pune în
pericol sănătatea sau dezvoltarea copilului prin rele tratamente aplicate acestuia,
prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa
gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului
superior al copilului.
Aplicarea acestei sancţiuni nu înseamnă încetarea adopţiei.
La cerere, instanţa de tutelă redă părintelui adoptiv drepturile părinteşti în
condiţiile legii.
Dacă numai unul dintre adoptatori este decăzut din drepturile părinteşti,
celălalt exercită singur drepturile şi îndatoririle părinteşti.
Dacă adoptatorul sau ambii adoptatori sunt decăzuţi din exerciţiul drepturilor
părinteşti, instanţa – în raport de interesul superior al copilului – poate institui
tutela sau altă măsură de protecţie prevăzută de lege. În aceste cazuri se
procedează la ascultarea copilului, conform dispoziţiilor art. 264 Cod civil.
Dacă adoptatorii divorţează, se aplică, în privinţa relaţiilor dintre ei şi minorul
adoptat, prin asemănare, prevederile legale cu privire la desfacerea căsătoriei,
pentru cazul când există copii minori rezultaţi din acea căsătorie.

206
5. Drepturile şi îndatoririle adoptatului
Adoptatul are faţă de adoptator drepturile şi îndatoririle de orice natură pe
care le are o persoană faţă de părinţii săi fireşti. Printre acestea se înscrie şi
îndatorirea de respect pe care o are copilul faţă de părinţii săi adoptivi, indiferent
de vârsta sa.

6. Numele şi prenumele adoptatului


Prin adopţie copilul dobândeşte numele adoptatorului.
Când adopţia este făcută de soţi ori de către soţul care adoptă copilul celuilalt
soţ şi aceştia au nume comun, adoptatul dobândeşte acest nume. Dacă soţii nu au
nume de familie comun, ei vor stabili numele pe care adoptatul urmează să-l poarte, şi
care va fi numele unuia dintre adoptatori sau numele lor reunite. Acest nume va fi
declarat instanţei înainte de încuviinţarea adopţiei. În cazul în care există
neînţelegeri între adoptatori, instanţa de tutelă va hotărî, odată cu încuviinţarea
adopţiei, ce nume va purta adoptatul, după ascultarea acestuia din urmă.
Dacă adoptatorii îşi schimbă numele de familie, adoptatul minor dobândeşte şi
el numele de familie schimbat al adoptatorilor, când soţii s-au înţeles în acest sens
şi s-a făcut cerere de schimbare a numelui minorului. În cazul în care adoptatorii
nu se înţeleg cu privire la schimbarea numelui adoptatului, decide instanţa de
tutelă, cu aplicarea dispoziţiilor legale privind ascultarea copilului.
Codul civil prevede că, pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând
adopţia, la cererea adoptatorului sau familiei adoptatoare şi cu consimţământul
copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune schimbarea prenumelui
copilului adoptat.

7. Domiciliul şi locuinţa adoptatului


Dacă adoptatul este major, domiciliul său va fi acolo unde, prin voinţa sa, în
condiţiile legii, şi-a stabilit locuinţa principală.
Domiciliul minorului adoptat care nu a dobândit capacitate deplină de
exerciţiu este la părinţii adoptatori sau la acela dintre adoptatori la care locuieşte
în mod statornic.
Dacă adoptatorii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea
domiciliul adoptatul, va decide instanţa de tutelă.
Dacă numai unul dintre părinţii adoptatori îl reprezintă pe adoptat, domiciliul
acestuia din urmă va fi la acel părinte.
Locuinţa minorului adoptat este la adoptatori. Dacă adoptatorii nu locuiesc
împreună, aceştia stabilesc la care dintre ei va locui copilul, iar în caz de divergenţă,
hotărăşte instanţa de tutelă.
Adoptatul minor care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinţilor să îşi
schimbe locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale profesionale.
Dacă părinţii se opun, hotărăşte instanţa de tutelă.

207
8. Obligaţia legală de întreţinere
Obligaţia legală de întreţinere există între rude, indiferent dacă rudenia este
firească sau civilă.
În consecinţă, între persoanele care sunt rude ca urmare a adopţiei se naşte, în
condiţiile legii, obligaţia legală de întreţinere.

9. Vocaţia succesorală
Rudele rezultate din adopţie au vocaţie succesorală reciprocă, la fel ca şi
rudele fireşti. Astfel, vocaţia succesorală reciprocă există între adoptat şi
descendenţii săi, pe de o parte, precum şi adoptator şi rudele sale, pe de altă parte,
în condiţiile legii.

10. Întocmirea unui nou act de naştere al copilului


Pe baza hotărârii judecătoreşti definitive de încuviinţare a adopţiei, serviciul
de stare civilă competent întocmeşte, în condiţiile legii, un nou act de naştere al
copilului, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti.
Vechiul act de naştere se păstrează, menţionându-se pe marginea acestuia că
s-a întocmit un nou act.

11. Confidenţialitatea informaţiilor


Informaţiile privitoare la adopţie sunt confidenţiale, putând fi obţinute în
condiţiile prevăzute de lege.

12. Obligaţia de informare a copilului că este adoptat şi cunoaşterea


identităţii părinţilor fireşti
Adoptatul este îndrituit să-şi cunoască originile şi trecutul, beneficiind de
sprijin legal pentru contactarea părinţilor fireşti sau a celorlalte rude biologice, în
condiţiile legii.
El are dreptul la informaţii care atestă adopţia, precum şi informaţii generale
privind traseul instituţional şi istoricul personal, dar care nu dezvăluie identitatea
părinţilor fireşti.
De asemenea, părinţii fireşti sau celelalte rude biologice ale adoptatului pot
obţine informaţii cu caracter general vizând persoana adoptată, numai dacă există
acordul expres al acesteia sau, după caz, al adoptatorului.
Toate aceste informaţii sunt furnizate de către Oficiu.
Adoptatorii sunt obligaţi să-l informeze gradual pe copil că este adoptat,
începând de la vârste cât mai mici, cu sprijinul specialiştilor direcţiei.
Adoptatorii şi adoptatul au dreptul să obţină din partea autorităţilor
competente extrase din registrele publice al căror conţinut atestă faptul, data şi
locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici identitatea părinţilor
fireşti.
În mod excepţional, identitatea părinţilor fireşti ai adoptatului poate fi

208
dezvăluită înainte de dobândirea de către acesta a capacităţii depline de exerciţiu
numai pentru motive medicale, de către Oficiu, la cererea oricăruia dintre
adoptatori, a adoptatului, a soţului sau a descendenţilor acestuia ori a
reprezentantului unei instituţii medicale sau al unui spital.
După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita
tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său ori, în cazul în care el
nu are domiciliul în România, Tribunalului Bucureşti, să-i autorizeze accesul la
informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea
părinţilor săi fireşti.
Cererea este scutită de timbraj şi se judecă în camera de consiliu, de către un
complet specializat, cu participarea obligatorie a procurorului.
Cauza se soluţionează cu celeritate.
Va fi citată direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului,
Oficiul, precum şi orice altă persoană a cărei ascultare poate fi utilă pentru
soluţionarea cererii.
Instanţa admite cererea dacă, potrivit probelor administrate, constată că
accesul la informaţiile solicitate nu este dăunător integrităţii psihice şi echilibrului
emoţional ale solicitantului şi dacă adoptatul în cauză a beneficiat de consiliere.
Informaţiile relevante privitoare la adopţie se păstrează cel puţin 50 de ani de
la data rămânerii definitive a hotărârii de încuviinţare a adopţiei.

Secţiunea a 5-a. Încetarea adopţiei

00:15

1. CAZURILE DE ÎNCETARE A ADOPŢIEI


Potrivit art. 475 Cod civil, adopţia încetează prin:
1) desfacere;
2) anulare;
3) constatarea nulităţii.

2. DESFACEREA ADOPŢIEI
2.1. Noţiunea de desfacere a adopţiei
Desfacerea adopţiei reprezintă modalitatea de încetare, în cazurile prevăzute
de lege, a unei adopţii valabil încheiate.
2.2. Cazurile de desfacere a adopţiei
Codul civil prevede următoarele cazuri de desfacere a adopţiei:
1) desfacerea de drept a adopţiei;

209
Această situaţie intervine când adoptatorul sau, după caz, soţii adoptatori au
decedat, în măsura în care, prin hotărârea definitivă, a fost încuviinţată o nouă
adopţie. Data desfacerii adopţiei anterioare este data rămânerii definitive a
hotărârii de încuviinţare a noii adopţii.
2) desfacerea adopţiei în cazul luării unei măsuri de protecţie faţă de adoptat;
Ocrotirea minorului – în afară de părinţi – se realizează prin instituirea tutelei,
prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie prevăzute de
lege.
Legea nr. 272/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prevede
următoarele măsuri de protecţie specială a copilului:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgenţă;
c) supravegherea specializată.
Aşadar, la luarea unei măsuri de protecţie faţă de adoptat, dacă instanţa de tutelă
apreciază că desfacerea adopţiei este în interesul superior al copilului, va dispune în
consecinţă.
În ipoteza de mai sus, adopţia se consideră desfăcută la data când hotărârea
judecătorească prin care s-a luat măsura de protecţie a rămas definitivă.
3. desfacerea adopţiei la cererea adoptatorului;
Adoptatorul sau, după caz, soţii din familia adoptatoare pot solicita desfacerea
adopţiei doar în următoarele situaţii:
a) adoptatul a atentat la viaţa adoptatorului/soţilor adoptatori sau a
ascendenţilor ori descendenţilor lor, indiferent de grad;
Apreciem că este îndeplinită această condiţie când adoptatul a fost condamnat
pentru o infracţiune săvârşită cu intenţia de a ucide pe adoptator/soţii adoptatori,
ascendenţii ori descendenţii lor.
b) adoptatul a fost condamnat penal pentru săvârşirea faţă de
adoptator/adoptatori a unei fapte penale sancţionată cu o pedeapsă privativă de
libertate de cel puţin 2 ani. Condiţia este îndeplinită, în opinia noastră, şi dacă
legea prevede pedeapsa închisorii alternativ cu cea a amenzii penale.
În situaţia în care adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului,
cererea de desfacere a adopţiei poate fi făcută de persoanele care ar fi venit la
moştenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.
La cererea adoptatorului, adopţia poate fi desfăcută numai după dobândirea de
către adoptat a capacităţii depline de exerciţiu, chiar dacă faptele au fost săvârşite
anterior acestei date.
4) desfacerea adopţiei la cererea adoptatului.
La cererea adoptatului, adopţia poate fi desfăcută în următoarele situaţii:
a) adoptatorul a atentat la viaţa adoptatului;
b) adoptatorul a fost condamnat penal pentru săvârşirea faţă de adoptat a unei

210
fapte penale sancţionată cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani.

3. NULITATEA ADOPŢIEI
3.1. Noţiunea de nulitate a adopţiei
Nulitatea adopţiei este sancţiunea care intervine în situaţia nerespectării
cerinţelor impuse de lege pentru încheierea adopţiei.
Ca şi în dreptul comun, cauzele care determină nulitatea trebuie să fie
anterioare sau cel mult contemporane cu hotărârea judecătorească de încuviinţare
a adopţiei.

În cazul adopţiei internaţionale, nulitatea este supusă – sub aspectul condiţiilor


de fond – legilor naţionale ale adoptatorului şi celui ce urmează să fie adoptat
– , iar în privinţa condiţiilor de formă – legii statului pe teritoriul căruia se
încheie adopţia.
3.2. Clasificarea nulităţii adopţiei
Nulitatea adopţiei poate fi absolută sau relativă, în raport de natura interesului
ocrotit prin norma juridică încălcată.
Dacă interesul ocrotit este general, sancţiunea este nulitatea absolută;
dimpotrivă, în cazul în care interesul este personal, individual, sancţiunea este
nulitatea relativă.
3.3. Cazurile de nulitate absolută a adopţiei
În raport de prevederile Codului civil, nulitatea absolută a adopţiei intervine
atunci când:
1. nu este îndeplinită o condiţie de fond (cu excepţia situaţiei în care legea
prevede sancţiunea nulităţii relative);
2. a fost încălcată o condiţie de formă;
3. adopţia este fictivă (adică încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii
interesului superior al copilului).
3.4. Cazurile de nulitate relativă a adopţiei
Nulitatea relativă a adopţiei intervine în situaţia vicierii consimţământului
prin:
1.eroare;
2. dol;
3. violenţă.
Eroarea are un câmp de acţiune limitat, în sensul că trebuie să se refere doar la
identitatea adoptatului.
Cu deplină îndreptăţire s-a decis că ivirea unor neînţelegeri între părinţii
fireşti şi părinţii adoptivi nu poate conduce la anularea adopţiei.

211
Viciul de consimţământ nu se prezumă, ci trebuie dovedit.
3.5. Aspecte procedurale privind nulitatea adopţiei
1. Competenţa în materia nulităţii adopţiei
Competenţa pentru judecata în fond aparţine tribunalului.
Sub aspect teritorial, este competent tribunalul de la domiciliul adoptatului,
iar dacă nu se poate determina instanţa competentă, cererea se judecă de
Tribunalul Bucureşti.

2. Părţile în procesul privind nulitatea adopţiei


Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu citarea:
a) adoptatorului sau, după caz, soţilor din familia adoptatoare;
b) adoptatului care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu;
c) direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau, în cazul
adopţiilor internaţionale, a Oficiului.

3. Regimul juridic al nulităţii adopţiei


Nulitatea absolută a adopţiei poate fi invocată de orice persoană interesată.
Apreciem că şi instanţa, din oficiu, este obligată să invoce nulitatea absolută.
Acţiunea este imprescriptibilă.
În principiu, nulitatea absolută a adopţiei nu poate fi acoperită. Cu toate acestea,
instanţa, după ascultarea minorului, conform legii, va putea respinge cererea de
declarare a nulităţii adopţiei, dacă va constata că menţinerea adopţiei este în interesul
celui adoptat.
Nulitatea relativă a adopţiei poate fi invocată numai de către persoanele
ocrotite prin instituirea acestei sancţiuni, adică persoanele chemate să consimtă la
adopţie şi al căror consimţământ a fost viciat.
Acţiunea se prescrie în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului
ori de la data încetării violenţei, dar nu mai târziu de 2 ani de la data încheierii
adopţiei.
Nulitatea relativă a adopţiei poate fi acoperită prin confirmare, expresă sau
tacită.

4. Procedura de judecată
În absenţa unor norme procedurale speciale derogatorii, se aplică dispoziţiile
din dreptul comun.
În aceste cauze se citează adoptatorul/familia adoptatoare, adoptatul care a
dobândit capacitate deplină de exerciţiu, direcţia de la domiciliul adoptatului şi
Oficiul.
Copilul adoptat va fi ascultat, în condiţiile art. 264 Cod civil.

212
3.6. Formalităţi ulterioare constatării nulităţii sau anulării adopţiei
Hotărârea judecătorească privitoare la nulitatea adopţiei, rămasă definitivă, se
comunică Oficiului de către direcţie, în vederea efectuării menţiunilor necesare în
Registrul Naţional pentru Adopţii.

4. EFECTELE ÎNCETĂRII ADOPŢIEI


4.1. Data de la care se produc efectele încetării adopţiei
Desfacerea adopţiei conduce pentru viitor – din momentul rămânerii
definitive a hotărârii judecătoreşti – la încetarea efectelor sale.
Nulitatea adopţiei (atât cea absolută, cât şi cea relativă) produce efecte
retroactiv, de la data încuviinţării ei.
Cu toate acestea, unele efecte produse nu pot fi înlăturate pentru trecut, cum
ar fi, de exemplu: a) purtarea numelui (şi eventual, a prenumelui); b) cetăţenia; c)
prestarea întreţinerii; d) ocrotirea minorului ş.a.
4.2. Efectele încetării adopţiei
Încetarea adopţiei produce efecte cu privire la următoarele aspecte:

1. Filiaţie şi rudenie
La desfacere, filiaţia şi rudenia născute din adopţie nu vor mai exista, în
viitor; renasc filiaţia şi rudenia firească.
La nulitate, filiaţia şi rudenia născute din adopţie se consideră că nu au existat
nici în trecut şi nu vor exista nici în viitor; cele fireşti se consideră că nu au încetat
niciodată.

2. Impedimente la căsătorie
Impedimentele la căsătorie izvorâte din adopţie dispar în momentul declarării
nulităţii sau anulării acesteia.

3. Cetăţenia adoptatului
Declararea nulităţii adopţiei produce efecte asupra cetăţeniei adoptatului.
Astfel, în ceea ce priveşte pe copilul cetăţean străin adoptat de un cetăţean
român, în cazul declarării nulităţii adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de
18 ani este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, dacă domiciliază în
străinătate ori părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate. Prin urmare, dacă
adoptatul este major sau dacă, minor fiind, nu părăseşte ţara, el păstrează cetăţenia
română.
Referitor la copilul cetăţean român adoptat de un cetăţean străin, dacă se
declarară nulitatea adopţiei, iar acest copil nu a împlinit vârsta de 18 ani, este
considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.
Per a contrario, dacă adoptatul este major la data declarării nulităţii adopţiei, el

213
rămâne cu cetăţenia străină.

4. Drepturile şi îndatoririle părinteşti


Dacă fostul adoptat este minor, părinţii fireşti ai copilului redobândesc
drepturile şi îndatoririle părinteşti, dacă instanţa judecătorească nu decide că este
în interesul superior al copilului instituirea tutelei sau o altă măsură de protecţie a
copilului, în condiţiile legii.

5. Drepturile şi îndatoririle fostului adoptat


Fostul adoptat nu va mai avea faţă de fostul adoptator drepturi şi îndatoriri de
natura celor care caracterizează relaţia dintre copil şi părinţii fireşti.

6. Numele şi prenumele fostului adoptat


Fostul adoptat îşi reia numele de familie şi, după caz, prenumele avut anterior
adopţiei.
Pentru motive temeinice, după ascultarea adoptatului în condiţiile legii,
instanţa de tutelă poate încuviinţa ca acesta să păstreze numele de familie şi
prenumele dobândite prin adopţie.

7. Domiciliul şi locuinţa fostului adoptat


Domiciliul şi locuinţa fostului adoptat minor nu va mai fi la fostul adoptator.

8. Obligaţia legală de întreţinere


Declararea nulităţii adopţiei lipseşte de temei obligaţia legală de întreţinere
care a existat între adoptator şi adoptat. Drept urmare, aceasta încetează. Pe cale
de consecinţă, acelaşi efect se propagă în privinţa persoanelor devenite rude prin
adopţie, între care, potrivit legii, există această obligaţie.

9. Vocaţia succesorală
Urmare a declarării nulităţii adopţiei dispare vocaţia succesorală reciprocă
dintre fostul adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale,
pe de altă parte. Totodată, reapare vocaţia succesorală derivată din filiaţia şi
rudenia firească.

IV. Rezumat
În această unitate de învăţare se prezintă problematica instituției
adopției.
Scopul acestei unităţi de învăţare este acela de a detalia ansamblul
normelor juridice privind adopția, pornind de la noțiune, principii și
condiții, până la încetarea acesteia.

214
V. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Constituie principii specifice adopției:


a) principiul creșterii și al educării copilului într-un mediu familial;
b) principiul autonomiei de voință;
c) principiul codeciziei soților.
2. Este interzisă adopția:
a) copilului din afara căsătoriei;
b) de către două persoane de același sex;
c) de către persoana condamnată definitiv pentru o infracțiune
economică.
3. Desfacerea adopției:
a) are loc întotdeauna facultativ, la aprecierea instanței;
b) nu poate avea loc niciodată cu titlu de sancțiune;
c) de drept, prin încuviințarea unei noi adopții.
4. Încetarea adopției:
a) nu produce efecte privind filiația și rudenia;
b) nu produce efecte privind vocația succesorală;
c) determină dispariția impedimentelor la căsătorie.

Răspunsuri grile: 1. a), 2. b), 3. c), 4. c)

VI. Bibliografie

1. D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ediţia a III-a, Editura


Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pag. 470-531;

2. M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București,


2016, pag. 422-474;

3. E. Florian, Dreptul familiei, ediția a 5-a , Editura C.H. Beck, București, 2016,
pag. 455-518.

215
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7. ASPECTE GENERALE
PRIVIND OCROTIREA MINORULUI

Cuprins

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Ocrotirea minorului. Aspecte generale
IV. Rezumat
V. Test de autoevaluare a cunoștințelor
VI. Bibliografie

I. Obiectivele unităţii de învăţare


Scopul unităţii de învăţare nr. 7 este acela de a prezenta
ansamblul normelor juridice privind formele de ocrotire
aminorului și autoritatea părintească.

II. Competenţele unităţii de învăţare


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

⇒ definiţi noţiunea de ocrotire a minorului;


⇒ analizaţi formele de ocrotire a minorului;
⇒ prezentaţi instituţia autorităţii părinteşti.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este


de 120 minute.

216
III. OCROTIREA MINORULUI. ASPECTE GENERALE

02:00

A. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND OCROTIREA MINORULUI

Secţiunea 1. Noţiunea de ocrotire a minorului

NOŢIUNEA DE OCROTIRE A MINORULUI


Ocrotirea minorului desemnează ansamblul normelor juridice de apărare a
persoanei care se află într-o situaţie specială din cauza vârstei sale.

Secţiunea a 2-a. Formele de ocrotire a minorului


Ca regulă, ocrotirea minorului se realizează prin părinţi.
Cu titlu de excepţie, minorul este ocrotit prin: a) adopţie; b) tutelă; c) curatelă;
d) alte mijloace prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, cu modificările şi completările ulterioare.

B. AUTORITATEA PĂRINTEASCĂ

Secţiunea 1. Noţiunea şi principiile autorităţii părinteşti

1. NOŢIUNEA DE AUTORITATE PĂRINTEASCĂ


Autoritatea părintească reprezintă un ansamblu de drepturi şi îndatoriri care
privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi care aparţin în mod egal ambilor
părinţi. Ea este mijlocul juridic de protecţie al minorului în cadrul căruia
drepturile şi îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile acestuia se exercită şi,
după caz, se îndeplinesc de către părinţii săi.
Termenul „părinţi” desemnează atât părinţii naturali (fireşti, de sânge), cât şi
părinţii adoptivi.

217
2. PRINCIPIILE AUTORITĂŢII PĂRINTEŞTI
2.1. Principiile consacrate de Codul civil
Codul civil prevede următoarele principii:
1. principiul egalităţii părinţilor în privinţa drepturilor şi îndatoririlor faţă de
copil;
2. principiul exercitării autorităţii părinteşti numai în interesul superior al
copilului;
3. principiul asimilării depline a condiţiei juridice a copilului din afara
căsătoriei cu aceea a copilului din căsătorie, precum şi a condiţiei juridice a
copilului adoptat cu aceea a copilului firesc;
4. principiul independenţei patrimoniale dintre părinţi şi copil, în sensul că
părinţii nu au niciun drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra
bunurilor părinţilor, cu excepţia dreptului la întreţinere şi la moştenire.
5. principiul respectării persoanei copilului;
6. principiul asocierii copilului la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de
vârsta şi de gradul său de maturitate;
7) principiul răspunderii ambilor părinţi pentru creşterea copiilor lor minori;
8) principiul exercitării autorităţii părinteşti până la data când copilul
dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu;
9) principiul respectului datorat de copil părinţilor săi, indiferent de vârsta sa;
10) principiul soluţionării de către instanţa de tutelă a neînţelegerilor dintre
părinţi.
În acest scop, instanţa de tutelă îi va asculta pe părinţi şi pe copil, în condiţiile
legii, fiind obligată să aibă în vedere şi concluziile raportului referitor la ancheta
psihosocială.
2.2. Principiile consacrate de Legea nr. 272/2004, cu modificările
şi completările ulterioare
Aceste principii privesc respectarea şi garantarea drepturilor copilului, în
general, nu numai în raport de părinţii săi.
Ele sunt următoarele:
1. principiul respectării şi promovării cu prioritate a interesului superior al
copilului;
Acest principiu are un câmp de aplicare extins, care vizează şi:
a) orice reglementări în domeniul respectării şi promovării drepturilor
copilului;
b) orice act juridic emis ori, după caz, încheiat în acest domeniu;
c) drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi
legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod
legal;
d) demersurile şi deciziile referitoare la copii, întreprinse de autorităţile

218
publice şi de organismele private autorizate, precum şi cauzele soluţionate de
instanţele judecătoreşti;
2. principiul egalităţi şanselor şi nediscriminării;
3. principiul responsabilizării părinţilor cu privire la exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea obligaţiilor părinteşti;
4. principiul primordialităţii responsabilităţii părinţilor cu privire la
respectarea şi garantarea drepturilor copilului;
5. principiul descentralizării serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia
multisectorială şi parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private
autorizate;
6. principiul asigurării unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru
fiecare copil;
7. principiul respectării demnităţii copilului;
8. principiul ascultării opiniei copilului şi luării în considerare a acesteia,
ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate;
9. principiul asigurării stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi
educarea copilului, ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi
lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie;
10. principiul celerităţii în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
11. principiul asigurării protecţiei copilului împotriva abuzului şi exploatării;
12. principiul interpretării fiecărei norme juridice referitoare la drepturile
copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această materie.

Secţiunea a 2-a. Conţinutul autorităţii părinteşti

1. COMPONENTELE AUTORITĂŢII PĂRINTEŞTI


Autoritatea părintească are două laturi, şi anume:
1. latura personală, care vizează ocrotirea persoanei copilului;
2. latura patrimonială, care priveşte: a) administrarea bunurilor şi
reprezentarea minorului sub 14 ani în actele juridice; b) încuviinţarea actelor
juridice ale minorului ce are capacitate de exerciţiu restrânsă (între 14 şi 18 ani, cu
excepţia minorului căruia i s-a recunoscut anticipat capacitatea deplină de
exerciţiu, în baza art. 40 Cod civil, pentru care autoritatea părintească încetează la
data emancipării).
În ambele sale componente, autoritatea părintească include drepturi şi îndatoriri
(obligaţii).
Modalităţile în care se exercită drepturile şi se îndeplinesc obligaţiile
părinteşti sunt stabilite de instanţa de tutelă, luându-se în considerare, cu
prioritate, interesul superior al copilului.

219
2. DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE PĂRINTEŞTI
2.1. Drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la persoana minorului
1. Dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea,
dezvoltarea, educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia
Art. 487 Cod civil stabileşte dreptul şi îndatorirea părinţilor de a creşte
copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de
educaţia, învăţătura şi pregătirea sa profesională, în raport de propriile lor
convingeri, cu luarea în considerare a însuşirilor şi nevoilor copilului.
De asemenea, se prevede obligaţia părinţilor de a da copilului orientarea şi
sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor sale.
Pentru părinţi, creşterea, îngrijirea şi educarea copilului reprezintă un drept şi,
în acelaşi timp, o îndatorire fundamentală.

a) Dreptul de a creşte alături de părinţi


Copilul are dreptul să crească alături de părinţii săi.
Părinţii au obligaţia să asigure copilului, de o manieră corespunzătoare
capacităţilor în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea şi sfaturile necesare
exercitării corespunzătoare a drepturilor sale.
Părinţii copilului au dreptul să primească informaţiile şi asistenţa de
specialitate necesare în vederea îngrijirii, creşterii şi educării acestuia.

b) Dreptul de a fi crescut de ambii părinţi


Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea copiilor lor minori. Ei trebuie să
colaboreze în luarea deciziilor cu privire la copil, indiferent dacă sunt împreună sau
separaţi.
Interesul superior al copilului impune coordonarea eforturilor celor doi părinţi
pentru a asigura copilului cele mai bune condiţii de creştere, dezvoltare, educare şi
pregătire profesională.

c) Dreptul de a fi crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică,


mentală, spirituală, morală şi socială
Copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa
fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.
Pentru realizarea acestui drept părinţii au următoarele obligaţii:
– să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;
– să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate
actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;
– să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor
copilului;
– să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în

220
domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

d) Dreptul de a nu fi separat de părinţi


Copilul nu poate fi separat de părinţi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei
acestora, cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva
revizuirii judiciare şi numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al
copilului.

2. Dreptul de a stabili locuinţa minorului


Potrivit art. 496 alin. (1) Cod civil: „Copilul minor locuieşte la părinţii săi”.
În situaţia în care părinţii nu locuiesc împreună, ei vor decide, de comun
acord, la care dintre ei va locui copilul.
Dacă părinţii nu se înţeleg în privinţa locuinţei copilului, va decide instanţa de
tutelă, după ascultarea părinţilor şi a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani.
Poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanţa
apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei.
La luarea hotărârii instanţa va ţine seama de concluziile raportului de anchetă
psihosocială, precum şi de interesul superior al copilului.
Locuinţa copilului stabilită conform celor menţionate mai sus, nu poate fi
schimbată fără acordul părinţilor decât în cazurile expres prevăzute de lege.
Schimbarea locuinţei copilului, împreună cu părintele la care locuieşte, poate
avea loc doar cu acordul prealabil al celuilalt părinte, dacă această schimbare
afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti. Când părinţii nu se
înţeleg cu privire la acest aspect, hotărăşte instanţa de tutelă, după ascultarea
părinţilor şi a copilului, în condiţiile legii. Instanţa va lua în considerare
concluziile raportului de anchetă psihosocială şi va hotărî potrivit interesului
superior al copilului.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinţilor să îşi schimbe
locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale profesionale.
Dacă părinţii nu sunt de acord, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, care va
hotărî pe baza raportului de anchetă psihosocială, după ascultarea copilului, în
condiţiile legii.

3. Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine


fără drept
Părinţii au dreptul să ceară, oricând, instanţei de tutelă, înapoierea copilului de
la orice persoană care îl ţine fără drept.
Pentru soluţionarea cererii, instanţa de tutelă va administra probele necesare şi
va asculta copilul, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Este posibilă şi audierea
copilului sub vârsta 10 ani, dacă instanţa apreciază că este necesar pentru
rezolvarea cauzei.
Cererea se va respinge dacă instanţa apreciază că înapoierea este vădit

221
contrară interesului superior al copilului (de exemplu: când dezvoltarea fizică,
morală sau intelectuală este primejduită în casa părintească).

4. Dreptul de a avea legături personale cu minorul


Problema exercitării acestui drept se pune în cazul părintelui la care copilul nu
locuieşte în mod statornic.
Legăturile personale cu minorul se pot realiza prin:
a) întâlniri ale părintelui cu minorul;
b) vizitarea copilului la locuinţa acestuia;
c) găzduirea copilului pe perioadă determinată de către părinte;
d) corespondenţă ori altă formă de comunicare cu copilul;
e) transmiterea de informaţii copilului cu privire la părinte;
f) transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente,
evaluări medicale sau şcolare, către părinte.
Transmiterea informaţiilor menţionate mai sus se va face cu respectarea
interesului superior al copilului, precum şi a dispoziţiilor speciale vizând
confidenţialitatea şi transmiterea informaţiilor cu caracter personal.
Atunci când părintele este împiedicat să-şi exercite acest drept, el se poate
adresa instanţei de tutelă, care va stabili, prin hotărâre, modalităţile concrete de
exercitare a dreptului menţionat mai sus, ţinând seama de interesul superior al
copilului.
De asemenea, instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept, dacă
aceasta este în interesul superior al copilului.

5. Dreptul de a consimţi la adopţia minorului


Potrivit art. 463 alin. (1) lit. a) teza întâi din Codul civil, consimţământul
părinţilor fireşti este o condiţie de fond pentru încuviinţarea adopţiei.
În mod excepţional, dacă părinţii fireşti refuză în mod abuziv să consimtă la
adopţia copilului, instanţa judecătorească poate încuviinţa adopţia, dacă această
măsură este în interesul superior al copilului.

6. Dreptul de a încuviinţa logodna şi căsătoria minorului


Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători, pentru motive
temeinice, în temeiul unui aviz medical, cu încunoştinţarea părinţilor sau,
după caz, a tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
Refuzul abuziv al părinţilor de a încuviinţa căsătoria minorului care a împlinit
vârsta de 16 ani poate fi cenzurat în instanţă, urmându-se procedura prevăzută de
art. 331 şi urm. din Codul de procedură civilă.
Părinţii au dreptul de a încuviinţa încheierea logodnei minorului care a
împlinit vârsta de 16 ani.
În ceea ce priveşte încuviinţarea logodnei şi a căsătoriei minorului căruia i-a
fost recunoscută anticipat capacitatea deplină de exerciţiu în baza art. 40 Cod
civil, considerăm că aceasta nu mai este necesară ca o condiţie de fond a cărei

222
îndeplinire le condiţionează valabilitatea, autoritatea părintească încetând odată cu
emanciparea minorului.

7. Dreptul de exprimare a opiniei cu privire la emanciparea minorului


Instanţa de tutelă poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani,
dacă există motive temeinice, capacitatea deplină de exerciţiu. Pentru aceasta, vor
fi ascultaţi părinţii sau, după caz, tutorele minorului. În acest din urmă caz este
necesar şi avizul consiliului de familie.

8. Dreptul şi îndatorirea de a întreţine copilul


Dreptul şi obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii minori are un
caracter complex, referindu-se nu numai la cheltuielile de locuinţă, îmbrăcăminte,
hrană, medicamente etc., ci şi la cele privind creşterea, educarea şi pregătirea
profesională a copilului.
Ambii părinţi trebuie să asigure copilului mijloacele necesare dezvoltării
personalităţii copilului până la majoratul său.
De asemenea, părinţii au obligaţia de întreţinere a copilului major, în
condiţiile legii.

9. Dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe minor ori, după caz, de a-i


încuviinţa actele juridice
Acest drept (şi, respectiv, această îndatorire) se referă atât la latura personală,
cât şi la cea patrimonială.
Până la vârsta de 14 ani minorul va fi reprezentat în actele juridice de părinţii
săi, iar după această vârstă, până la majorat, este necesară doar încuviinţarea
prealabilă a părinţilor.
În cazul actelor de dispoziţie, este necesară şi autorizarea instanţei de tutelă.
Când apar interese contrare între părinţi şi minor, la fel ca şi la tutelă, se va numi
un curator, care să-l reprezinte ori, după caz, să-l asiste pe minor la încheierea actelor
juridice.

2.2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la bunurile minorului

1. Dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile minorului


Potrivit art. 501 alin. (1) teza întâi din Codul civil, părinţii au dreptul şi
îndatorirea de a administra bunurile copilului minor.
Termenul de „administrare” este utilizat de legiuitor în sens larg, incluzând
actele de administrare propriu-zise, actele de conservare şi – uneori – chiar acte de
dispoziţie.
În cazul minorului mai mic de 14 ani, părinţii pot încheia, în numele acestuia,

223
următoarele categorii de acte:
a) acte de conservare (ca, de exemplu cele necesare pentru dobândirea unui
drept sau pentru evitarea stingerii lui, şi care comportă cheltuieli reduse, raportate
la valoarea dreptului astfel conservat);
b) acte de administrare propriu-zise (cum sunt cele destinate să permită
folosirea unui bun sau întrebuinţarea veniturilor pe care le produce bunul sau a
sumelor la care are dreptul minorul);
c) acte de dispoziţie.
Sancţiunea care intervine în cazul încheierii unui act juridic fără încuviinţarea
prealabilă a instanţei de tutelă – atunci când această condiţie trebuie îndeplinită –
este nulitatea relativă.
Părinţilor le este interzis să încheie acte juridice de natură să pericliteze interesele
minorului ori acte considerate de lege ca deosebit de păgubitoare sau de grave pentru
minor.
În cazul minorului între 14 şi 18 ani, întrucât acesta are capacitate restrânsă de
exerciţiu, îşi exercită singur drepturile şi îşi îndeplineşte tot astfel obligaţiile
civile, cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau, după caz, a tutorelui.
Această încuviinţare nu este necesară în cazul actelor de conservare, precum
şi a celor de administrare a patrimoniului care nu-i sunt lezionare.
Când este vorba de acte pentru care inclusiv părinţii aveau nevoie de
încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă, şi minorul de peste 14 ani trebuie să
se supună acestei cerinţe.
Dacă există interese contrare între minor şi părinţi, instanţa de tutelă va
desemna un curator, pentru a-l asista pe minor la încheierea actului juridic.

2. Dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe minor ori, după caz, de a-i


încuviinţa actele juridice
Reprezentarea sau, după caz, încuviinţarea actelor priveşte atât latura
personală, cât şi cea patrimonială a ocrotirii părinteşti, menţinându-se cele expuse
mai sus.

IV. Rezumat
Scopul acestei unităţi de învăţare este acela de introducere în studiul
aspectelor generale privind ocrotirea minorului.

V. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Dreptul de a avea legături personale cu minorul:


a) privește, ca exercitare, numai părintele la care copilul nu locuiește
în mod statornic;

224
b) nu poate fi limitat niciodată de instanța de tutelă;
c) include, în conținutul său, dreptul de a consmiți la adopția
minorului.

2. Face parte din drepturile părintești referitoare la bunurile


minorului:
a) dreptul de a stabili locuința minorului;
b) dreptul de a-l reprezenta pe minor ori, după caz, de a-i încuviința
actele juridice;
c) dreptul de a încuviința logodna minorului.

Răspunsuri grile: 1. a), 2. b).

VI. Bibliografie

1. D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ediţia a III-a, Editura


Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pag. 532-553;

2. M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București,


2016, pag. 475-498;

3. E. Florian, Dreptul familiei, ediția a 5-a , Editura C.H. Beck, București, 2016,
pag. 519-542.

225
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8. EXERCITAREA AUTORITĂȚII
PĂRINTEȘTI

Cuprins

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Exercitarea autorității părintești
IV. Rezumat
V. Test de autoevaluare a cunoștințelor
VI. Bibliografie

I. Obiectivele unităţii de învăţare


Scopul unităţii de învăţare nr. 8 este acela de a prezenta
ansamblul normelor juridice privind exercitarea autorității
părintești.

II. Competenţele unităţii de învăţare


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

⇒ identificați scopul exercitării autorității părintești;


⇒ analizaţi formele exercitării autorităţii părinteşti.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este


de 120 minute.

226
III. EXERCITAREA AUTORITĂȚII PĂRINTEȘTI

02:00

1. SCOPUL EXERCITĂRII AUTORITĂŢII PĂRINTEŞTI


Exercitarea autorităţii părinteşti trebuie să aibă în vedere interesul superior al
copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a acestuia, în special prin
îngrijirea lui, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea creşterii,
educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea legală şi administrarea
patrimoniului său.

2. DURATA EXERCITĂRII AUTORITĂŢII PĂRINTEŞTI


Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte
capacitate deplină de exerciţiu, adică, după caz:
a) până la împlinirea vârstei de 18 ani;
b) până la încheierea căsătoriei minorului;
c) până la dobândirea anticipată a capacităţii depline de exerciţiu.

3. FORMELE EXERCITĂRII AUTORITĂŢII PĂRINTEŞTI


Ca regulă, autoritatea părintească se exercită de către ambii părinţi, împreună
şi în mod egal.
Cu titlu de excepţie, autoritatea părintească se exercită de către un singur
părinte, în următoarele cazuri:
a) când celălalt părinte este mort sau declarat judecătoreşte mort;
b) când celălalt părinte este decăzut din drepturile părinteşti;
c) când celălalt părinte este pus sub interdicţie judecătorească;
d) când celălalt părinte se află în neputinţă de a-şi manifesta voinţa.
De asemenea, în anumite situaţii există particularităţi în privinţa exercitării
ocrotirii părinteşti, în funcţie de interesul superior al copilului.

4. EXERCITAREA AUTORITĂŢII PĂRINTEŞTI DE CĂTRE AMBII


PĂRINŢI
4.1. Exercitarea în comun a autorităţii părinteşti
Ca expresie a egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie, autoritatea
părintească se exercită împreună şi în mod egal de către părinţi, care iau de comun

227
acord măsurile de ocrotire a copilului şi toate deciziile importante cu privire la
creşterea, educarea şi pregătirea profesională a acestuia.
După desfacerea căsătoriei, autoritatea părintească revine în comun ambilor
părinţi, cu excepţia situaţiei în care instanţa de tutelă, având în vedere interesul
superior al copilului, a hotărât altfel.
Pentru copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită concomitent
sau, după caz, succesiv faţă de ambii părinţi, dacă aceştia locuiesc împreună,
autoritatea părintească va fi exercitată în comun şi în mod egal de către părinţi.
Dacă părinţii nu mai locuiesc împreună, instanţa de tutelă, având în vedere
interesul superior al copilului, va hotărî exercitarea autorităţii părinteşti de
către ambii părinţi, cu excepţia situaţiilor în care interesul superior al copilului
impune exercitarea autorităţii părinteşti de către unul singur dintre părinţi.
4.2. Prezumţia mandatului tacit reciproc
În situaţia exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi, faţă de terţii
de bună-credinţă, oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act curent de
exercitare a drepturilor şi îndeplinire a îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are
şi consimţământul celuilalt părinte.
4.3. Soluţionarea neînţelegerilor cu privire la exercitarea autorităţii
părinteşti
În cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după
ascultarea părinţilor, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului.

5. EXERCITAREA AUTORITĂŢII PĂRINTEŞTI DE CĂTRE UN SINGUR


PĂRINTE
5.1. Exercitarea autorităţii părinteşti în cazul morţii unuia dintre părinţi
În mod obiectiv, în cazul morţii fizic constatate sau, după caz, declarată prin
hotărâre judecătorească a unui părinte, autoritatea părintească se va exercita de
către părintele supravieţuitor.
Dacă părintele declarat mort prin hotărâre judecătorească reapare şi obţine
anularea hotărârii declarative de moarte, el îşi recapătă drepturile şi îndatoririle
părinteşti.
5.2. Exercitarea autorităţii părinteşti în cazul punerii sub interdicţie
judecătorească a unuia dintre părinţi
Întrucât punerea sub interdicţie a unei persoane are ca efect lipsirea sa de
capacitatea de exerciţiu şi instituirea tutelei, dacă respectiva persoană are calitatea
de părinte, în mod firesc nu mai poate exercita autoritatea părintească, fiind
prezumată a nu avea discernământ, cu caracter de continuitate.

228
Drept urmare, autoritatea părintească va fi exercitată de celălalt părinte.
5.3. Exercitarea autorităţii părinteşti în cazul decăderii unui părinte din
drepturile părinteşti
Dacă instanţa de tutelă a dispus decăderea totală a unuia dintre părinţi din
exerciţiul drepturilor părinteşti, celălalt părinte va exercita singur autoritatea
părintească.
5.4. Exercitarea autorităţii părinteşti în cazul neputinţei, din orice motiv,
a unuia dintre părinţi de a-şi manifesta voinţa
Art. 507 Cod civil nu precizează împrejurările care îl pun pe unul dintre
părinţi în neputinţă de a-şi manifesta voinţa.
Sub incidenţa reglementărilor anterioare, din doctrina şi practica judiciară
reţinem cazurile care urmează:
1. dispariţia unui părinte;
2. contrarietatea de interese dintre minor şi unul dintre părinţi;
3. împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul
minorului;
4. privarea de libertate a unuia dintre părinţi;
5. abandonarea definitivă a familiei de către unul dintre părinţi.

6. SITUAŢII SPECIALE PRIVIND EXERCITAREA AUTORITĂŢII


PĂRINTEŞTI
1) Dacă unul dintre părinţi este mort ori declarat judecătoreşte mort sau, după
caz, pus sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti ori se află în neputinţă de
a-şi manifesta voinţa, iar celălalt are vârsta între 14-18 ani, acestuia din urmă îi
revine sarcina exercitării autorităţii părinteşti, numai că, dacă el nu este căsătorit,
poate exercita numai drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la persoana
copilului, nu şi cele referitoare la bunurile acestuia. Drepturile şi îndatoririle
părinteşti cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei
persoane, în condiţiile legii.
Aceeaşi situaţie există în cazul în care ambii părinţi au sub 18 ani.
2. În situaţia în care unul dintre părinţi este mort ori declarat judecătoreşte
mort, după caz, pus sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti ori se află în
neputinţă de a-şi manifesta voinţa, iar celălalt are vârsta sub 14 ani, se va institui
tutela.
3. Când unul dintre părinţi are capacitate restrânsă de exerciţiu, iar celălalt nu
are capacitate de exerciţiu, părintele care nu a împlinit 14 ani nu poate exercita
autoritatea părintească, iar celălalt, având vârsta sub 18 ani, dacă nu este căsătorit,
poate exercita numai drepturile şi îndatoririle referitoare la persoana copilului.
Pentru exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti privitoare
la bunurile copilului se va institui curatela.

229
7. SCINDAREA EXERCITĂRII AUTORITĂŢII PĂRINTEŞTI
7.1. Precizări prealabile
Autoritatea părintească poate fi exercitată în mod inegal de către părinţi, în
anumite situaţii.
Pe de altă parte, autoritatea poate fi exercitată în parte de către părinţi şi în
parte de către o altă persoană, familie sau instituţie la care s-a dispus plasamentul
copilului.
Sunt considerate situaţii de divizare a ocrotirii părinteşti cele analizate în
continuare.
7.2. Exercitarea autorităţii părinteşti după desfacerea căsătoriei părinţilor
Ca regulă, instanţa de tutelă, odată cu pronunţarea divorţului, hotărăşte ca
autoritatea părintească să fie exercitată de către ambii părinţi. Dacă există motive
întemeiate şi având în vedere interesul superior al copilului, instanţa de tutelă
poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre
părinţi.
În mod excepţional, dacă instanţa de tutelă a hotărât plasamentul copilului la o
rudă sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul lor, sau într-o instituţie
de ocrotire, acestea exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la
persoana copilului. Referitor la bunurile copilului, instanţa de tutelă stabileşte
dacă drepturile vor fi exercitate de către părinţi în comun sau de către unul dintre
ei.
7.3. Exercitarea autorităţii părinteşti după stabilirea filiaţiei copilului din
afara căsătoriei
În cazul copilului din afara căsătoriei care şi-a stabilit filiaţia faţă de ambii
părinţi, dacă aceştia nu convieţuiesc, instanţa de tutelă poate stabili, după regulile
aplicabile la divorţ (prezentate mai sus) modul de exercitare a autorităţii părinteşti. În
concluzie, se poate stabili ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către
unul dintre părinţi şi, în mod excepţional, dacă s-a dispus plasamentul copilului la
o persoană, familie sau instituţie, instanţa de tutelă hotărăşte dacă drepturile
privitoare la bunurile copilului vor fi exercitate de către părinţi în comun sau doar
de către unul dintre ei.
7.4. Exercitarea autorităţii părinteşti după constatarea nulităţii sau
anularea căsătoriei părinţilor
Întrucât în caz de constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei se aplică, prin
asemănare, dispoziţiile legale din materia divorţului, consideraţiile ce preced îşi
menţin valabilitatea şi în această situaţie.

230
8. SANCŢIUNILE APLICABILE ÎN CAZUL NEÎNDEPLINIRII SAU
ÎNDEPLINIRII NECORESPUNZĂTOARE A ÎNDATORIRILOR
SPECIFICE AUTORITĂŢII PĂRINTEŞTI
8.1. Clasificarea sancţiunilor aplicabile în materia autorităţii părinteşti
1) În raport de ramura de drept care le prevede, acestea se împart în:
a) sancţiuni de drept penal;
b) sancţiuni de drept administrativ;
c) sancţiuni de drept civil;
d) sancţiuni de dreptul familiei.
2) După criteriul laturii vizate (personală sau patrimonială), sancţiunile se
clasifică în:
a) sancţiuni care intervin pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor cu privire la persoana copilului;
b) sancţiuni care intervin pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor cu privire la bunurile copilului.
8.2. Sancţiunile de dreptul familiei în materia autorităţii părinteşti
8.2.1. Categoriile de sancţiuni în dreptul familiei în materia autorităţii
părinteşti
Dreptul familiei sancţionează neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a îndatoririlor specifice autorităţii părinteşti prin mijloace
diferite, precum:
a) exercitarea autorităţii părinteşti de către alte persoane;
b) stabilirea locuinţei copilului la bunici sau la alte rude sau persoane, cu
consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire;
c) instituirea unor măsuri de protecţie specială (plasament, plasament în
regim de urgenţă, supraveghere specializată);
d) decăderea din drepturile părinteşti.

8.2.2. Decăderea din drepturile părinteşti

1. Noţiunea de decădere din drepturile părinteşti


Decăderea din drepturile părinteşti reprezintă cea mai severă măsură de
dreptul familiei ce poate fi dispusă împotriva părintelui care nu exercită ori
exercită necorespunzător autoritatea părintească, având ca efect pierderea
drepturilor părinteşti.

2. Procedura prealabilă a decăderii din drepturile părinteşti


Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului
drepturilor părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a
serviciilor şi prestaţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea
corespunzătoare a părinţilor, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în

231
baza unui plan de servicii.
Acest plan se întocmeşte şi se pune în aplicare de către serviciul public de
asistenţă socială, organizat la nivelul municipiilor şi oraşelor, precum şi de
persoanele cu atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale
comunale din unitatea administrativ-teritorială unde se află copilul, iar în cazul
municipiului Bucureşti – de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului de la nivelul fiecărui sector, în urma evaluării situaţiei copilului şi a
familiei acestuia.
Planul de servicii se aprobă prin dispoziţia primarului şi are ca obiectiv
prevenirea separării copilului de părinţii săi. În acest scop, serviciul public de
asistenţă socială ori, după caz, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia
copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului Bucureşti sprijină accesul
copilului şi al familiei sale la serviciile şi prestaţiile destinate menţinerii copilului
în familie.
Dacă, după acordarea serviciilor prevăzute de acest plan, se constată că
menţinerea copilului alături de părinţii săi nu este posibilă, planul de servicii poate
avea ca finalitate transmiterea către direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului a cererii de instituire a unei măsuri de protecţie specială a
copilului.
Dacă există motive temeinice de a suspecta că viaţa şi securitatea copilului
sunt primejduite în familie, reprezentanţii serviciului public de asistenţă socială
ori, după caz, ai direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de la
nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti au dreptul să viziteze copiii la locuinţa
lor şi să se informeze despre felul în care aceştia sunt îngrijiţi, despre sănătatea şi
dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională,
acordând, la nevoie, îndrumările necesare.
Dacă, în urma acestor vizite, se constată că dezvoltarea fizică, mentală,
spirituală, morală sau socială a copilului este primejduită, serviciul public de
asistenţă socială este obligat să sesizeze de îndată direcţia generală de asistenţă
socială şi protecţia copilului, în vederea luării măsurilor prevăzute de lege.
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să
sesizeze instanţa judecătorească în situaţia în care consideră că sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru decăderea, totală sau parţială, a părinţilor ori a
unuia dintre ei din exerciţiul drepturilor părinteşti.

3. Competenţa în materia decăderii din drepturile părinteşti


Autoritatea competentă să se pronunţe în această materie este instanţa de
tutelă.
Sub aspect material, competenţa aparţine judecătoriei, iar din punct de vedere
teritorial, este competentă instanţa de la domiciliul pârâtului.

232
4. Procedura decăderii din drepturile părinteşti
Sesizarea instanţei se face de către autorităţile administraţiei publice cu
atribuţii în domeniul protecţiei copilului ori, după caz, de procuror.
Decăderea din drepturile părinteşti poate fi solicitată dacă se constată că
părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele
tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea
abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin
atingerea gravă a interesului superior al copilului.
Este obligatorie citarea părinţilor şi participarea procurorului.
Cererea se judecă de urgenţă.
Sub aspect probator, pot fi administrate orice dovezi admise de lege,
întocmirea raportului de anchetă psihosocială fiind obligatorie.
În raport de probele administrate, în cazul în care apreciază că este întemeiată
cererea, instanţa dispune decăderea – totală sau parţială – din drepturile părinteşti.

5. Întinderea şi efectele decăderii din drepturile părinteşti


În principiu, decăderea din drepturile părinteşti este totală, în sensul că
părintele decăzut din drepturile părinteşti îşi pierde toate aceste drepturi, cu
excepţiile expres prevăzute de lege. De pildă, părintele decăzut din exerciţiul
drepturilor părinteşti, ori căruia i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti, păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului.
Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti se întinde asupra tuturor
copiilor născuţi la data pronunţării hotărârii.
Instanţa de tutelă poate dispune însă şi decăderea parţială a părintelui din
exerciţiul drepturilor părinteşti, în sensul că aceasta poate să privească numai
anumite drepturi părinteşti ori doar anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel, nu
sunt primejduite creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
copiilor.
Drept urmare – în măsura compatibilităţii cu situaţia nou creată – se menţin
obligaţiile corelative drepturilor copilului, cum ar fi, de pildă, îndatorirea
părintelui respectiv de a da întreţinere copilului.
De asemenea, părintele decăzut din drepturile părinteşti păstrează dreptul de a
consimţi la adopţia copilului său.
Tot astfel, părintele decăzut din drepturile părinteşti – cu încuviinţarea
instanţei de tutelă – păstrează dreptul de a avea legături personale cu minorul, cu
excepţia cazului în care, prin asemenea legături, ar fi primejduite creşterea,
educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a acestuia.
Sancţiunea decăderii se poate pronunţa şi doar în raport de un anumit copil
(anumiţi copii), menţionaţi în cererea de chemare în judecată şi, respectiv, în
hotărârea judecătorească.
Pe cale de consecinţă, dacă respectivul părinte are şi alţi copii, faţă de aceştia
păstrează plenitudinea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti.

233
Dacă decăderea se dispune numai faţă de unul dintre părinţi, autoritatea
părintească se va exercita de către celălalt părinte.
Când sancţiunea decăderii se referă la ambii părinţi, se va institui tutela, conform
art. 511 Cod civil.

6. Redarea exerciţiului drepturilor părinteşti


Potrivit art. 512 Cod civil, instanţa judecătorească va reda părintelui decăzut
din drepturile părinteşti exerciţiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările
care au dus la decădere.
Faţă de absenţa unor prevederi exprese în lege, apreciem că, sub aspect
procedural, sunt aplicabile – în virtutea principiului simetriei juridice – regulile
incidente în cazul luării măsurii decăderii din drepturile părinteşti (analizate mai
sus).

IV. Rezumat
Scopul acestei unităţi de învăţare este acela de continuare a studiului
instituției ocrotirii minorului, începând cu analiza exercitării
autorității părintești, terminând cu sancțiunea cea mai severă în
materie, anume decăderea din drepturile părintești.

V. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Autoritatea părintească se exercită:


a) de regulă, împreună și în mod egal de către părinți;
b) de către părintele la care s-a stabilit locuința copilului în caz de
divorț;
c) de către instituția de ocrotire dacă părinții sunt în proces de divorț.

2. Decăderea din drepturile părintești:


a) scutește părintele de obligația de întreținere față de minor;
b) se dispune de către autoritatea tutelară;
c) se poate dispune, în condițiile legii, numai cu privire la anumite
drepturi părintești sau la anumiți copii.

Răspunsuri grile: 1. a), 2. c).

234
VI. Bibliografie

1. D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ediţia a III-a, Editura


Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pag. 554-592;

2. M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București,


2016, pag. 499-509;

3. E. Florian, Dreptul familiei, ediția a 5-a , Editura C.H. Beck, București, 2016,
pag. 543-556.

235
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9. PROTECȚIA ALTERNATIVĂ A
COPILULUI

Cuprins

I. Obiectivele unităţii de învăţare


II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Protecția alternativă a copilului
IV. Rezumat
V. Test de autoevaluare a cunoștințelor
VI. Bibliografie

I. Obiectivele unităţii de învăţare


Scopul unităţii de învăţare nr. 9 este acela de a prezenta
ansamblul normelor juridice privind noțiunea și formele
protecției alternative a copilului.

II. Competenţele unităţii de învăţare


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

⇒ identificați beneficiarii și principiile protecției alternative;


⇒ analizaţi formele protecției alternative.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este


de 120 minute.

236
III. PROTECŢIA ALTERNATIVĂ A COPILULUI

02:00

Secţiunea 1. Noţiunea, beneficiarii şi formele protecţiei alternative

1. NOŢIUNEA DE PROTECŢIE ALTERNATIVĂ


De regulă, ocrotirea minorului se realizează prin părinţi. Când acest lucru nu
este posibil sau indicat din perspectiva interesului copilului, acesta are dreptul la
protecţie alternativă.

2. BENEFICIARII PROTECŢIEI ALTERNATIVE


Dreptul la protecţie alternativă aparţine oricărui copil care este, temporar sau
definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor
sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.

3. FORMELE PROTECŢIEI ALTERNATIVE


Protecţia alternativă include:
1. instituirea tutelei;
2. măsuri de protecţie specială, şi anume: a) plasamentul; b) plasamentul în
regim de urgenţă; c) supravegherea specializată;
3. adopţia;
4. curatela minorului.

Secţiunea a 2-a. Tutela minorului

1. NOŢIUNEA DE TUTELĂ A MINORULUI


Tutela minorului constituie o măsură de protecţie alternativă destinată să
asigure ocrotirea minorului în cazurile prevăzute de lege.
Ea reprezintă ansamblul dispoziţiilor legale prin care copilul, lipsit, temporar
sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi, ori care, în vederea protejării intereselor
sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, este ocrotit de către tutore.
Pentru minorul respectiv tutela reprezintă un mijloc de ocrotire, în vreme ce
pentru tutore ea constituie o sarcină.
Ocrotirea minorului prin tutelă se realizează de către tutore, precum şi de către
consiliul de familie, ca organ consultativ.

237
2. CARACTERELE JURIDICE ALE TUTELEI MINORULUI
Tutela prezintă următoarele caractere juridice:
1. este o sarcină socială.
2. este o sarcină legală.
3. este o sarcină, în principiu, gratuită.
4. este o sarcină personală.

3. PRINCIPIILE APLICABILE TUTELEI MINORULUI


Tutela minorului este guvernată de următoarele principii:
1. principiul generalităţii;
2. principiul exercitării tutelei exclusiv în interesul minorului;
3. principiul independenţei patrimoniale dintre minor şi tutore;
4. principiul controlului efectiv şi continuu exercitat de către instanţa de
tutelă;
5. principiul celerităţii.

4. DESCHIDEREA TUTELEI MINORULUI

4.1. Cazuri de instituire a tutelei minorului


Tutela minorului se deschide când ambii părinţi se află într-una din
următoarele situaţii:
a) sunt decedaţi;
b) sunt declaraţi judecătoreşte morţi;
c) sunt necunoscuţi;
d) sunt decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti;
e) li s-a aplicat sancţiunea penală a interzicerii drepturilor părinteşti;
f) sunt puşi sub interdicţie judecătorească;
g) sunt dispăruţi.
De asemenea, constituie caz de instituire a tutelei:
h) când, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului
o atare măsură.

4.2. Organul competent să instituie tutela minorului


În conformitate cu dispoziţiile art. 107 alin. (1) Cod civil, toate procedurile
privind ocrotirea persoanei fizice (deci, inclusiv în această materie) sunt de
competenţa instanţei de tutelă şi de familie (instanţa de tutelă).
Competenţa aparţine judecătoriei, în condiţiile în care art. 124 alin. (1) din
Legea nr. 272/2004, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte în
competenţa tribunalului doar „cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie

238
specială”.
Sub aspectul competenţei teritoriale, considerăm că este abilitată în această
materie judecătoria de la domiciliul minorului.

4.3. Sesizarea instanţei de tutelă


Art. 111 Cod civil se referă la „înştiinţarea instanţei de tutelă” de către o
categorie largă de persoane şi instituţii, şi anume:
1. persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei
în care locuieşte minorul;
2. serviciul de stare civilă cu prilejul înregistrării morţii unei persoane,
precum şi notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
3. instanţele judecătoreşti, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a
interzicerii drepturilor părinteşti;
4. organele administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire, precum şi
orice altă persoană.
În mod nejustificat, din această listă au fost eliminate organele de poliţie.
Această obligaţie trebuie îndeplinită de îndată ce se află de existenţa unui
minor lipsit de îngrijire părintească.
În baza art. 92 Cod de procedură civilă, apreciem că sesizarea instanţei de
tutelă se poate face şi de către procuror.

4.4. Condiţiile cerute pentru tutore


Pot fi tutori persoanele fizice, inclusiv soţul şi soţia, împreună, dacă nu se află
în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de lege.
Conform art. 113 alin. (1) Cod civil, nu poate fi tutore:
1. minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească sau cel pus sub
curatelă;
2. cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi
tutore;
3. cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii,
fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de
către o instanţă judecătorească;
4. cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta, conform
legii;
5. cel aflat în stare de insolvabilitate;
6. cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea
îndeplini această sarcină;
7. cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care
exercită singur, în momentul morţii, autoritatea părintească.

239
4.5. Desemnarea şi/sau numirea tutorelui

4.5.1. Variante de numire


Instanţa de tutelă numeşte ca tutore:
1. persoana desemnată de părinte;
2. o altă persoană ( în lipsa unui tutore desemnat).

4.5.2. Desemnarea tutorelui de către părinte


Părintele poate desemna persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor
săi.
Desemnarea se face, după caz, prin:
1. act unilateral, încheiat în formă autentică;
2. contract de mandat, încheiat în formă autentică;
3. testament.
Părintele poate desemna o singură persoană sau soţul şi soţia, împreună. De
asemenea, poate desemna mai multe persoane, cu arătarea unei ordini de
preferinţă.
Dacă există doi sau mai mulţi minori care sunt fraţi sau surori, se desemnează, de
regulă, un singur tutore.
Este lipsită de efecte juridice desemnarea făcută de părintele care, în
momentul morţii, era decăzut din drepturile părinteşti ori era pus sub interdicţie
judecătorească.
Desemnarea tutorelui este un act juridic revocabil. Revocarea se poate
produce oricând, fie prin act autentic, fie prin înscris sub semnătură privată.
Înscrisul prin care se revocă desemnarea persoanei pentru a fi numită tutore
(indiferent dacă îmbracă formă autentică sau este un înscris sub semnătură
privată) se înscrie în Registrul naţional notarial ţinut în format electronic.
În principiu, persoana desemnată de către părinte nu poate fi înlăturată de la
numire de către instanţa de tutelă.
Ca excepţie, înlăturarea de la numire este posibilă în următoarele cazuri:
a) persoana desemnată este de acord să fie înlăturată;
b) persoana desemnată se află în vreunul din cazurile prevăzute de lege în
care nu poate fi numită tutore;
c) prin numirea persoanei desemnate interesele minorului ar fi periclitate.
În ipoteza în care persoana desemnată este împiedicată temporar să exercite
atribuţiile conferite, instanţa de tutelă desemnează un tutore provizoriu.
Durata împiedicării exercitării atribuţiilor nu trebuie să depăşească 6 luni de la
deschiderea tutelei.
Dacă a încetat împiedicarea în acest interval de timp, persoana desemnată

240
poate cere instanţei de tutelă numirea sa.
În situaţiile în care împiedicarea durează mai mult de 6 luni ori, deşi a încetat
în această perioadă, persoana desemnată nu a cerut numirea sa, tutorele provizoriu
va continua să îndeplinească sarcinile tutelei până la numirea unui tutore de către
instanţa de tutelă.

4.5.3. Numirea tutorelui de către instanţa de tutelă


Dacă părintele minorului nu a desemnat tutorele, instanţa de tutelă va numi:
a) cu prioritate, o rudă sau un afin (indiferent de grad) ori un prieten al
familiei minorului;
b) în subsidiar, o altă persoană.
Pentru a face numirea, instanţa trebuie să ajungă la concluzia că măsura este
în interesul minorului şi că nu există motive întemeiate care să se opună la
numire.
De asemenea, instanţa de tutelă, pe baza probelor administrate, trebuie să-ţi
formeze convingerea că persoana respectivă este în stare să îndeplinească această
sarcină, apreciind asupra relaţiilor personale, apropierea domiciliilor, condiţiile
materiale şi garanţiile morale pe care le prezintă.

4.5.4. Procedura de numire a tutorelui


Instanţa de tutelă se pronunţă asupra numirii în camera de consiliu, prin
încheiere definitivă, după ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani.
Pentru numire este necesar acordul persoanei respective. Când desemnarea
tutorelui s-a făcut prin contract de mandat, persoana respectivă poate refuza
numirea doar în următoarele situaţii:
1. are vârsta de 60 de ani împliniţi;
2. este vorba de o femeie însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
3. cel în cauză creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii (inclusiv adoptaţi; din
căsătorie sau din afara ei);
4. cel în cauză, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului activităţilor desfăşurate,
a depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte
motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină.
Anterior numirii, instanţa de tutelă este obligată să verifice Registrul naţional
notarial dacă persoana desemnată pentru a fi tutore nu a fost revocată.
Dacă părintele nu a desemnat o persoană şi instanţa de tutelă a constituit
consiliul de familie, numirea tutorelui se face după consultarea consiliului de
familie.
La numire, instanţa de tutelă poate hotărî, din oficiu sau la cererea consiliului
de familie, ca tutorele să dea garanţii reale sau personale, dacă apreciază că
această măsură este reclamată de interesele minorului.

241
Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui şi se afişează atât la
instanţa de tutelă, cât şi la primăria de la domiciliul minorului.
Drepturile şi îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de
numire.
Până la începerea exercitării sarcinii de către tutore, dacă interesele minorului
o cer, instanţa de tutelă poate lua măsuri provizorii, inclusiv numirea unui curator
special.

5. CONSILIUL DE FAMILIE

5.1. Noţiunea de consiliu de familie


Consiliul de familie reprezintă entitatea care poate fi constituită de către
instanţa de tutelă, în special pentru a supraveghea exercitarea tutelei.
Nu se instituie consiliu de familie în cazul altor forme de ocrotire (autoritate
părintească, măsuri de protecţie specială).

5.2. Componenţa consiliului de familie


Consiliul de familie este compus din 3 membri şi 2 supleanţi.
Pot fi membri sau supleanţi în consiliul de familie:
1. rude sau afini ai minorului;
2. alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinţii minorului sau
care manifestă interes pentru situaţia acestuia (în lipsa rudelor sau afinilor).

Nu pot fi membri sau supleanţi în consiliul de familie:


1. tutorele;
2. soţul şi soţia, împreună;
3. minorul, persoana pusă sub interdicţie judecătorească ori sub curatelă;
4. cel decăzut din exerciţiul drepturilor părinteşti sau declarat incapabil de a fi
tutore;
5. cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii,
fie prin hotărâre judecătorească, precum şi cel cu rele purtări reţinute ca
atare de către o instanţă judecătorească;
6. cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condiţiile legii;
7. cel aflat în stare de insolvabilitate;
8. cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea
îndeplini sarcina tutelei;
9. cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care
exercită singur, în momentul morţii, autoritatea părintească.

242
În principiu, componenţa consiliului nu se poate modifica în timpul tutelei.
Modificarea este posibilă dacă interesele minorului reclamă o asemenea
soluţie ori în caz de moarte sau dispariţie a unui membru.
Cel numit membru în consiliul de familie este dator să continue îndeplinirea
atribuţiilor în acest organism. Poate refuza continuarea exercitării atribuţiilor
persoana care se află în vreuna dintre situaţiile prevăzute de lege în care se poate
refuza continuarea tutelei.
5.3. Constituirea consiliului de familie
Instanţa de tutelă, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a
îndeplinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat sau a oricăror altor persoane care
au cunoştinţă despre situaţia minorului, convoacă la domiciliul minorului
persoanele care îndeplinesc condiţiile pentru a fi membri (sau supleanţi) în
consiliul de familie.
Instanţa este obligată să asculte minorul care a împlinit vârsta de 10 ani. Poate
fi ascultat şi copilul mai mic de 10 ani, dacă instanţa apreciază că acest lucru este
necesar pentru soluţionarea cauzei. Opiniile copilului ascultat vor fi avute în
vedere în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate.
Numirea se face cu acordul persoanelor respective, avându-se în vedere
gradul de rudenie şi relaţiile personale cu familia minorului.
5.4. Atribuţiile consiliului de familie
Rolul consiliului de familie este de a supraveghea modul în care tutorele îşi
exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile
minorului.
Consiliul de familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a
instanţei de tutelă, şi ia decizii, în cazurile prevăzute de lege.
Deşi atribuţiile consiliului de familie vizează exercitarea tutelei, totuşi acesta
poate acţiona şi în procedura de numire a tutorelui în următoarele situaţii:
a) la solicitarea instanţei de tutelă, dacă nu există tutore desemnat, emite aviz
consultativ pentru numirea tutorelui;
b) la numirea tutorelui, poate cere instanţei de tutelă ca acesta să dea garanţii
reale sau personale, dacă interesele minorului reclamă o atare măsură.
Dacă nu s-a constituit consiliul de familie, atribuţiile acestuia vor fi exercitate,
în mod corespunzător, de către instanţa de tutelă.
5.5. Funcţionarea consiliului de familie
Consiliul de familie este convocat de către tutore, din proprie iniţiativă sau la
cererea oricăruia dintre membrii săi, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani
sau a instanţei de tutelă.
De regulă, convocarea se face cu cel puţin 10 zile înainte de data întrunirii. Acest
termen poate fi mai scurt dacă toţi membrii consiliului de familie sunt de acord. De
asemenea, în toate cazurile, prezenţa tuturor membrilor consiliului de familie

243
acoperă neregularitatea convocării.
Şedinţa consiliului de familie se desfăşoară la domiciliul minorului, cu
excepţia cazului în care convocarea a fost făcută la solicitarea instanţei de tutelă,
când şedinţa se ţine la sediul instanţei.
Membrii consiliului de familie sunt obligaţi să se prezinte personal la locul
indicat în actul de convocare. Dacă nu se pot prezenta, este posibilă reprezentarea
de către persoane care sunt rude sau afini cu părinţii minorului, dacă aceste
persoane nu sunt desemnate sau convocate în nume propriu ca membri ai
consiliului de familie.
În cazul soţilor este posibilă reprezentarea reciprocă.
La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat. De
asemenea, poate fi ascultat şi minorul sub 10 ani, dacă membrii consiliului de
familie apreciază că este necesară această măsură.
Şedinţele consiliului de familie vor fi prezidate de persoana cea mai înaintată
în vârstă. Aşadar, preşedintele de şedinţă nu este permanent, ci se poate schimba
în funcţie de compunerea consiliului de familie la şedinţa respectivă.
Deciziile şi avizele consultative se adoptă în mod valabil cu votul majorităţii
membrilor săi.
Deciziile consiliului vor fi motivate şi consemnate într-un registru special.
Completarea acestui registru se face de către membrul consiliului de familie
desemnat în acest scop de către instanţa de tutelă.
5.6. Sancţiuni aplicabile în cazul actelor încheiate în lipsa sau cu neres-
pectarea avizului consiliului de familie
Actul încheiat de tutore în lipsa avizului consultativ este lovit de nulitate
relativă. Dacă tutorele a încheiat actul cu nerespectarea avizului, actul este valabil.
Consiliul de familie sau oricare membru al acestuia pot face plângere la instanţa
de tutelă cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor, acesta
fiind răspunzător.
Tutorele poate face plângere la instanţa de tutelă împotriva deciziilor
consiliului de familie.
5.7. Sancţiuni aplicabile în cazul unor acte juridice
Actele juridice încheiate între un membru al consiliului de familie sau soţul, o
rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile persoanei respective, pe de o parte, şi
minor, pe de altă parte, sunt lovite de nulitate relativă. Sunt însă valabile actele
prin care persoanele menţionate cumpără la licitaţie publică un bun al minorului,
dacă au o garanţie reală asupra acelui bun ori îl deţin în coproprietate cu minorul.
5.8. Înlocuirea consiliului de familie
Dacă instanţa de tutelă a hotărât de cel puţin două ori, în mod definitiv,
împotriva deciziilor consiliului de familie la cererea tutorelui, acesta din urmă

244
poate cere instituirea unui nou consiliu.
De asemenea, instanţa de tutelă hotărăşte, la cerere, înlocuirea membrului
consiliului de familie care se află în una dintre situaţiile de incompatibilitate
prevăzute de lege.
5.9. Exercitarea tutelei doar de către tutore
Când nu este posibilă constituirea unui nou consiliu ori dacă există
contrarietate de interese între minor şi toţi membrii consiliului de familie şi
supleanţi, tutorele poate cere instanţei de tutelă autorizaţia de a exercita singur
tutela.

6. EXERCITAREA TUTELEI
6.1. Conţinutul tutelei minorului
6.1.1. Precizări prealabile
Ocrotirea prin tutelă are două laturi: cea personală şi cea patrimonială. Sub
ambele aspecte, tutela se exercită numai în interesul minorului.
Dacă doi soţi exercită tutela, ei răspund împreună pentru actele îndeplinite în
această calitate. Ei exercită împreună şi în mod egal atribuţiile.
Faţă de terţii de bună-credinţă, oricare dintre soţi, care îndeplineşte singur un
act curent pentru exercitarea tutelei, este prezumat că are şi consimţământul
celuilalt soţ.
În cazul în care unul dintre soţi introduce acţiunea de divorţ, instanţa astfel
sesizată, din oficiu, va înştiinţa instanţa de tutelă pentru a dispune cu privire la
exercitarea tutelei.

6.1.2. Drepturile şi îndatoririle tutorelui referitoare la persoana minorului


În principiu, conţinutul tutelei în privinţa laturii personale este identic cu cel
al autorităţii părinteşti.
Spre deosebire de autoritatea părintească, tutorele acţionează cu avizul
consiliului de familie, afară de cazul în care este vorba despre măsuri care au
caracter curent. O altă particularitate vizează creşterea şi educarea minorului din
perspectiva mijloacelor afectate acestui scop.
Sub aspectul laturii personale, considerăm că tutorele are:
1. dreptul şi îndatorirea de a asigura îngrijirea minorului, sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică şi mentală, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională
a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui;
2. dreptul de a stabili domiciliul şi de a încuviinţa ca minorul să aibă o
anume reşedinţă;
Domiciliul minorului este la tutorele său.
Dacă tutela se exercită de doi soţi împreună, care au domicilii separate,
aceştia stabilesc la care dintre ei va avea domiciliul minorul. În caz de

245
neînţelegere, va hotărî instanţa de tutelă la care dintre ei va avea domiciliul
minorul, după ascultarea tutorilor şi a minorului care a împlinit vârsta de 10 ani.
În privinţa reşedinţei, legea este mai restrictivă, în sensul că prevede că numai
cu autorizarea instanţei de tutelă minorul poate avea şi o reşedinţă. Cu toate
acestea, dacă reşedinţa este necesară pentru educarea şi pregătirea profesională a
minorului, tutorele poate încuviinţa ca minorul să aibă acea reşedinţă, având
obligaţia de a încunoştinţa de îndată instanţa de tutelă.
3. dreptul de a îndruma minorul în alegerea unei religii;
4. dreptul şi îndatorirea de supraveghere;
5. dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără
drept;
6. îndatorirea de a respecta felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale;
7. dreptul şi îndatorirea de a încuviinţa căsătoria minorului aflat sub tutelă;
8. dreptul şi îndatorirea de a-şi exprima opinia în procedura privind
dobândirea anticipată a capacităţii de exerciţiu (emanciparea minorului);
9. dreptul şi îndatorirea de a consimţi la adopţia copilului ai cărui părinţi
fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub
interdicţie, în condiţiile legii.

6.1.3. Drepturile şi îndatoririle tutorelui referitoare la bunurile minorului


Sub aspectul laturii patrimoniale, tutorele are:
1. dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile minorului
Concret, tutorele:
a) este dator să culeagă fructele şi să exercite drepturile aferente acestora;
b) încasează creanţele administrate, eliberând în mod valabil chitanţele cores-
punzătoare;
c) exercită drepturile aferente valorilor mobiliare aflate în administrare
(dreptul de vot, dreptul de conversie şi dreptul de răscumpărare);
d) este obligat să continue modul de folosire sau de exploatare a bunurilor
frugifere fără a schimba destinaţia acestora, cu excepţiile prevăzute de lege;
e) poate înstrăina bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii,
precum şi pe cele devenite nefolositoare pentru minor;
f) poate, cu avizul consiliului de familie şi cu autorizarea instanţei de tutelă,
să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale
a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum şi
să încheie în mod valabil orice alte acte care depăşesc dreptul de administrare;
g) nu poate, în numele minorului, să facă donaţii (cu excepţia darurilor
obişnuite, potrivite cu starea materială a minorului) şi nici să garanteze obligaţia
altuia.
În vederea administrării este necesară inventarierea bunurilor minorului.
Această operaţiune se realizează în prezenţa tutorelui şi a membrilor consiliului de
familie, de către un delegat al instanţei de tutelă, care va verifica la faţa locului

246
toate bunurile minorului. Inventarierea trebuie să înceapă în maximum 10 zile de
la numirea tutorelui.
Inventarul este supus aprobării instanţei de tutelă.
Înainte de întocmirea inventarului, tutorele poate face doar acte de conservare
şi acte de administrare ce nu suferă întârziere.
În cazul în care tutorele, în numele minorului, a efectuat donaţii sau a garantat
obligaţiile altuia ori a încheiat actele de dispoziţie menţionate mai sus fără avizul
consiliului de familie şi autorizarea instanţei de tutelă, sancţiunea aplicabilă este
nulitatea relativă.
Acţiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de
oricare membru al acestuia, precum şi de către procuror, din oficiu sau la sesizarea
instanţei de tutelă.
De asemenea, sancţiunea nulităţii relative este aplicabilă şi în cazul actelor
juridice încheiate de tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile
tutorelui, pe de o parte, şi minor, pe de altă parte. Sunt însă valabile actele prin
care oricare dintre persoanele menţionate mai sus cumpără la licitaţie publică un
bun al minorului, dacă are o garanţie reală asupra acestui bun ori, după caz, îl
deţine în coproprietate cu minorul.
Autorizarea instanţei de tutelă se dă pentru fiecare act în parte.
Instanţa de tutelă va acorda autorizarea numai dacă actul răspunde unei nevoi
sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor. Ea poate stabili condiţiile de
încheiere a actului (de exemplu, în cazul vânzării, dacă aceasta se va face prin
acordul părţilor, prin licitaţie publică sau în alt mod) şi poate indica tutorelui
modul de întrebuinţare a sumelor de bani obţinute.
În timpul tutelei, tutorele poate fi obligat de către instanţa de tutelă să dea
garanţii reale sau personale, dacă interesele minorului reclamă o asemenea
măsură.
2. dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe minorul sub 14 ani în actele
juridice
Minorul aflat sub tutelă care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu are capacitate de
exerciţiu, astfel că actele juridice vor fi încheiate, în numele său – după distincţiile
de mai sus – de către tutore.
Cu toate acestea, minorul respectiv poate încheia singur acte de conservare, acte
de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul
încheierii lor, precum şi alte acte anume prevăzute de lege. Aceste acte pot fi făcute şi
de tutore, cu excepţia situaţiilor în care legea dispune altfel sau natura actului nu i-ar
permite acest lucru.
3. dreptul şi îndatorirea de a încuviinţa actele minorului care a împlinit vârsta de
14 ani
După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul aflat sub tutelă îşi exercită

247
drepturile şi îşi execută singur obligaţiile, în condiţiile legii, însă numai cu
încuviinţarea scrisă a tutorelui şi, după caz, cu autorizarea instanţei de tutelă.
În cazul actelor de dispoziţie pe care tutorele le poate face doar cu autorizarea
instanţei de tutelă şi cu avizul consiliului de familie este necesară îndeplinirea
acestor condiţii şi atunci când actul se încheie de către minor. Încuviinţarea sau
autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului.
Minorul aflat în această situaţie nu poate face donaţii (cu excepţia darurilor
obişnuite potrivit stării lui materiale) şi nici să garanteze obligaţia altuia.
Încheierea unui act juridic interzis minorului, dintre cele menţionate mai sus,
precum şi încheierea de acte juridice fără încuviinţare şi, după caz, autorizare şi
aviz este sancţionată cu nulitatea relativă.
Acţiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de
oricare membru al acestuia, precum şi de către procuror, din oficiu sau la sesizarea
instanţei de tutelă.
Având capacitate de exerciţiu restrânsă, minorul care a împlinit vârsta de 14
ani poate încheia singur şi actele pe care le putea încheia până la împlinirea
acestei vârste, precum şi acte de administrare care nu îl prejudiciază.
Cu încuviinţarea tutorelui, minorul poate să încheie, în condiţiile legii, acte
juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la
profesia sa. În acest caz, el exercită singur drepturile şi execută tot astfel
obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.
Prin urmare, se poate vorbi de capacitate deplină de exerciţiu din acest punct de
vedere. Minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi.
4. dreptul şi îndatorirea de întreţinere a minorului
Pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor sale se stabileşte de
către consiliul de familie o sumă anuală, care poate fi majorată sau redusă, în
raport de împrejurări.
Decizia luată în acest sens se comunică, de îndată, instanţei de tutelă.
De regulă, cheltuielile avansate pentru întreţinerea minorului şi administrarea
bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. Dacă sumele respective nu sunt
suficiente, instanţa de tutelă dispune vânzarea bunurilor minorului, fie prin
acordul părţilor, fie prin licitaţie publică.
Un regim special au obiectele cu valoare afectivă pentru familia minorului sau
pentru minor, care doar în mod excepţional vor putea fi vândute.
În situaţia în care minorul nu are bunuri şi nici părinţi sau alte rude obligate la
întreţinere ori aceasta este insuficientă, minorul are dreptul la asistenţă socială,
conform legii.
Banii necesari întreţinerii minorului pot fi depuşi de către tutore la o instituţie
de credit, într-un cont, separat, pe numele minorului. Aceste sume de bani pot fi
ridicate de tutore, fără autorizarea instanţei de tutelă.

248
Banii care depăşesc nevoile de întreţinere ale minorului şi de administrare a
bunurilor sale, precum şi instrumentele financiare se depun, pe numele minorului,
la o instituţie de credit stabilită de consiliul de familie, în maximum 5 zile de la
data încasării lor.
Tutorele poate dispune de aceste bunuri doar cu autorizarea prealabilă a
instanţei de tutelă.
Este interzisă folosirea acestor sume de bani şi instrumente financiare pentru
încheierea, pe numele minorului, a unor tranzacţii pe piaţa de capital, chiar dacă ar
fi obţinut autorizarea instanţei de tutelă.

7. CONTROLUL EXERCITĂRII TUTELEI MINORULUI


7.1. Formele controlului exerciţiului tutelei minorului
Modul în care tutorele şi consiliul de familie îşi execută atribuţiile în materie
de tutelă este supus controlului instanţei de tutelă, care va putea solicita
colaborarea şi a altor autorităţi şi instituţii în acest sens.
Anual tutorele este obligat să prezinte instanţei de tutelă – în termen de 30 de
zile de la sfârşitul anului calendaristic – o dare de seamă despre modul cum s-a
îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor sale.
Cu autorizarea instanţei de tutelă, dacă averea minorului este de mică
însemnătate, darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului se poate
face pe termene mai lungi de un an, care nu vor depăşi însă 3 ani.
La cererea instanţei de tutelă, tutorele este obligat să dea oricând dări de
seamă cu privire la aspectele menţionate mai sus.
După verificarea socotelilor privitoare la venituri şi cheltuieli, dacă ajunge la
concluzia că acestea sunt corect întocmite şi corespund realităţii, instanţa de tutelă
va da descărcare de gestiune tutorelui.
Este lipsită de efecte juridice (considerată ca nescrisă) dispensa de a da
socoteală acordată tutorelui de către părinţii minorului sau persoana care a făcut
minorului o liberalitate.
7.2. Plângerea împotriva actelor sau faptelor tutorelui păgubitoare
pentru minor
Împotriva actelor sau faptelor tutorelui păgubitoare pentru minor pot face
plângere la instanţa de tutelă: minorul care a împlinit vârsta de 14 ani; consiliul de
familie sau oricare membru al acestuia; persoanele apropiate minorului, precum şi
administratorii şi locuitorii casei în care locuieşte minorul; serviciul de stare civilă
şi notarul public; instanţele judecătoreşti; organele administraţiei publice locale;
instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.

249
Plângerea se soluţionează de urgenţă, prin încheiere executorie, cu citarea
părţilor şi a membrilor consiliului de familie.
În această procedură, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat,
dacă instanţa de tutelă consideră că este necesar.

8. ÎNCETAREA TUTELEI MINORULUI


8.1. Precizări prealabile
Tutela minorului poate înceta fie datorită unor cauze care privesc persoana
tutorelui, fie datorită unor cauze care privesc persoana minorului.
În prima situaţie se face vorbire despre „încetarea funcţiei tutorelui”, iar în
cea de a doua despre „încetarea tutelei”.
8.2. Încetarea funcţiei tutorelui
Funcţia tutorelui încetează în următoarele cazuri:
1. moartea tutorelui
2. îndepărtarea de la tutelă
Această sancţiune intervine dacă tutorele:
a) săvârşeşte un abuz:
b) se face vinovat de neglijenţă gravă sau de săvârşirea altor fapte care îl fac
nedemn de a fi tutore;
c) nu îşi îndeplineşte în mod corespunzător sarcina;
d) se iveşte sau a fost descoperită vreuna din situaţiile de excludere de la
tutelă.

3. înlocuirea tutorelui, la cererea sa


Dacă persoana numită tutore se află în vreuna dintre situaţiile prezentate mai
jos, poate refuza continuarea tutelei. Acestea se referă la:
a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniţi;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
c) cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi copii;
d) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii, a felului activităţilor desfăşurate, a
depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive
întemeiate, nu ar mai putea să îndeplinească această sarcină.
4. numirea altui tutore, în cazul punerii sub interdicţie a minorului

8.3. Încetarea tutelei


8.3.1. Cazurile de încetare a tutelei
Tutela încetează în următoarele cazuri:

250
a) a încetat situaţia care a impus instituirea tutelei;
b) minorul moare sau este declarat judecătoreşte mort;
c) minorul aflat sub tutelă a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu (prin
ajungerea la majorat, prin căsătorie sau emancipare, în condiţiile legii).

8.3.2. Darea de seamă generală


La încetarea tutelei, indiferent de cauză, tutorele sau, după caz, moştenitorii
majori ai acestuia sunt obligaţi să prezinte instanţei de tutelă o dare de seamă
generală, în termen de cel mult 30 de zile.
În caz de incapacitate a tuturor moştenitorilor, darea de seamă generală va fi
întocmită de reprezentantul lor legal.
Dacă nu există moştenitori ori aceştia sunt în imposibilitate de a acţiona, darea
de seamă generală va fi întocmită de către curatorul special, numit de instanţa de
tutelă.
Darea de seamă generală trebuie să se refere la situaţiile veniturilor şi
cheltuielilor pe ultimii ani, activul şi pasivul, precum şi stadiul în care se află
procesele minorului.
Cel care refuză să întocmească darea de seamă generală va putea fi sancţionat
cu o amendă civilă, conform legii.

8.3.3. Predarea bunurilor care au fost administrate de tutore


Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, în raport de
situaţie, fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore de către tutore,
moştenitorii săi ori reprezentantul lor legal sau, în lipsă, de curatorul special.
Instanţa de tutelă va da tutorelui descărcare de gestiune după predarea
bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor.

9. RĂSPUNDEREA TUTORELUI
Pentru modul în care îndeplineşte sarcina tutelei, tutorele este răspunzător din
punct de vedere juridic.
La fel ca şi în cazul părinţilor, se pot aplica, după caz:
a) sancţiuni de drept penal;
b) sancţiuni de drept administrativ;
c) sancţiuni de drept civil;
d) sancţiuni de dreptul familiei.

Secţiunea a 3-a. Curatela minorului

1. NOŢIUNEA DE CURATELĂ A MINORULUI


Curatela minorului este mijlocul juridic, temporar şi subsidiar, de ocrotire a
acestuia.

251
2. NATURA JURIDICĂ DE CURATELEI MINORULUI
Curatela este o varietate a tutelei, fiind calificată drept o tutelă ad-hoc. În
consecinţă, curatelei minorului îi sunt aplicabile, în esenţă, regulile tutelei
minorului.

3. INSTITUIREA CURATELEI MINORULUI


3.1. Cazurile de instituire a curatelei minorului
Codul civil stabileşte că se instituie curatela în următoarele cazuri:
1. când se ivesc interese contrare, care nu sunt din cele ce trebuie să ducă la
înlocuirea tutorelui [art.150 alin. (1)];
2. când, din cauza bolii sau din alte motive, tutorele este împiedicat să
îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui
acte le încuviinţează [art.150 alin. (2)];
3. în procedura de numire a tutorelui, până la începerea exercitării tutelei,
dacă interesele minorului reclamă măsuri provizorii [art.119 alin. (6)];
4. în cazul administrării bunurilor dobândite de un minor cu titlu gratuit, dacă
testatorul sau donatorul nu a stipulat ca acestea să fie administrate de tutore
[art.142 alin. (2)];
5. în cazul morţii tutorelui, dacă moştenitorii acestuia sunt minori [art.157
alin. (3)];
6. în cazul morţii tutorelui, dacă nu există moştenitori ori aceştia sunt în
imposibilitate de a acţiona [art.160 alin. (2)];
7. în cadrul procedurilor succesorale, pentru motive temeinice [art.150 alin.
(3)];
8. după moartea sau îndepărtarea tutorelui, până la preluarea funcţiei de către
noul tutore [art.159 Cod civil];
9. în caz de nevoie şi până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie
judecătorească a minorului [art. 167 Cod civil];
10. în caz de urgenţă, dacă persoana lipsită de capacitate de exerciţiu ori
având capacitate de exerciţiu restrânsă nu are reprezentant legal sau, după caz, o
persoană care să-i încuviinţeze actele, precum şi dacă există conflict de interese
între minor şi aceste categorii de persoane (art. 58 Cod de procedură civilă);
11. în cazul solicitantului de azil minor neînsoţit [art.16 alin. (2) din Legea
nr.122/2006, cu modificările şi completările ulterioare];
12. în situaţiile în care reprezentarea ori asistarea străinului lipsit de
capacitate sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu a fost asigurată conform legii
sale naţionale, iar din această cauză judecata procesului întârzie, instanţa îi va
putea numi în mod provizoriu un curator special (art. 1085 Cod procedură civilă).

252
3.2. Aspecte procedurale privind curatela minorului
Potrivit Codului civil, curatela minorului se instituie de instanţa de tutelă.
În cazurile prevăzute de Codul de procedură civilă, curatorul este numit, la
cererea părţii interesate, de către instanţa competentă să hotărască asupra cererii
de chemare în judecată”.
În cazul prevăzut de art. 150 alin. (3) Cod civil, respectiv situaţia procedurilor
succesorale, notarul public, pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane
interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special. Acest curator
va fi validat sau, după caz, înlocuit de către instanţa de tutelă.

4. DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE CURATORULUI


Ocrotirea minorului prin curatelă se realizează prin reprezentarea acestuia –
dacă nu a împlinit vârsta de 14 ani – şi prin încuviinţarea actelor sale juridice,
dacă are capacitatea de exerciţiu restrânsă.

5. ÎNCETAREA CURATELEI MINORULUI


Curatela minorului încetează dacă au dispărut cauzele care au determinat
instituirea ei sau odată cu încetarea incapacităţii ori a restrângerii capacităţii de
exerciţiu.

Secţiunea a 4-a. Protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv,


de ocrotirea părinţilor săi

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND MĂSURILE DE PROTECŢIE


SPECIALĂ
1.1. Noţiunea de protecţie specială a copilului
Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi
serviciilor destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv,
de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu
poate fi lăsat în grija acestora.
1.2. Durata protecţiei speciale
De regulă, copilul beneficiază de protecţia specială prevăzută de Legea nr.
272/2004, cu modificările şi completările ulterioare, până la dobândirea capacităţii
depline de exerciţiu. Se află în această situaţie nu numai cel care îndeplineşte 18
ani, ci şi minorul căsătorit ori cel care a dobândit anticipat capacitate deplină de
exerciţiu.
La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacităţii depline de
exerciţiu, dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, protecţia specială
se acordă, în condiţiile legii, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi
vârsta de 26 de ani. În opinia noastră, limitarea doar la cei care urmează

253
învăţământul superior la zi este nejustificată.
Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi a beneficiat de o
măsură de protecţie specială, dar care nu îşi continuă studiile şi nu are
posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii
sociale, beneficiază, la cerere, pe o perioadă de până la 2 ani, de protecţie specială,
în scopul facilitării integrării sale sociale.
În cazul în care se face dovada că tânărului i s-au oferit un loc de muncă
şi/sau o locuinţă, iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile lui,
în mod succesiv, cele menţionate mai sus nu mai sunt aplicabile.
1.3. Serviciile de protecţie specială
Serviciile de protecţie specială cu atribuţii în materie se împart în următoarele
categorii:
a) servicii de zi;
b) servicii de tip familial;
c) servicii de tip rezidenţial.
1.4. Măsurile de protecţie specială
1.4.1. Categoriile de măsuri de protecţie specială
Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgenţă;
c) supravegherea specializată.

1.4.2. Beneficiarii protecţiei speciale


De măsurile de protecţie specială instituite de Legea nr. 272/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, beneficiază:
a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul
drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a
putut fi instituită tutela;
b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
părinţilor din motive neimputabile acestora;
c) copilul abuzat sau neglijat;
d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare;
e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde
penal.

1.4.3. Stabilirea şi aplicarea măsurilor de protecţie specială


Măsurile de protecţie specială a copilului se stabilesc şi se aplică în baza
planului individualizat de protecţie.
Acest plan se întocmeşte şi se revizuieşte în conformitate cu normele
metodologice elaborate şi aprobate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia

254
Drepturilor Copilului.
Măsurile de protecţie specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se
stabilesc numai cu consimţământul acestuia. Dacă minorul respectiv refuză să-şi
dea consimţământul, măsurile de protecţie se stabilesc numai de către instanţa
judecătorească, care, în situaţii temeinic motivate, poate trece peste refuzul
acestuia de a-şi exprima consimţământul.
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului are obligaţia de a
întocmi planul individualizat de protecţie imediat după primirea cererii de
instituire a unei măsuri de protecţie specială sau imediat după ce directorul
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului a dispus plasamentul în
regim de urgenţă.
În situaţia copilului pentru care a fost instituită tutela nu se aplică aceste
reguli.
La stabilirea obiectivelor planului individualizat de protecţie se acordă
prioritate reintegrării copilului în familie sau, dacă aceasta nu este posibilă,
plasamentului copilului în familia extinsă, adică acea familie care include copilul,
părinţii şi rudele acestuia până la gradul IV inclusiv.
Obiectivele planului se stabilesc cu consultarea obligatorie a părinţilor şi a
membrilor familiei lărgite care au putut fi identificaţi.

2. PLASAMENTUL COPILULUI
2.1. Noţiunea de plasament al copilului
Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având
caracter temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile Legii nr. 272/2004, cu
modificările şi completările ulterioare, după caz, la:
a) o persoană sau familie;
b) un asistent maternal;
c) un serviciu de tip rezidenţial (centru de plasament sau centru de primire a
copilului în regim de urgenţă), licenţiat în condiţiile legii.
2.2. Condiţiile plasamentului copilului
Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: a) să aibă domiciliul în România; b) să fie
evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu
privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le
îndeplinească.
Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai
la familia extinsă sau substitutivă, fiind interzis plasamentul acestuia într-un
serviciu de tip rezidenţial.
Cu titlu de excepţie, se poate dispune plasamentul într-un serviciu de tip
rezidenţial al copilului mai mic de 2 ani, în situaţia în care acesta prezintă

255
handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijiri în servicii de tip rezidenţial
specializate.
2.3. Regulile aplicabile la stabilirea plasamentului copilului
La stabilirea măsurii plasamentului se va urmări:
a) plasarea copilului, cu prioritate, la „familia extinsă” sau la „familia
substitutivă”;
b) menţinerea fraţilor împreună;
c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a
menţine legătura cu acesta.
2.4. Organele competente pentru plasamentul copilului
Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului,
când există acordul părinţilor, în următoarele situaţii:
a) copilul, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
părinţilor din motive neimputabile acestora;
b) copilul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu răspunde penal.
Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la cererea
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, după cum urmează:
a) în situaţia copilului ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din
exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii
drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi,
când nu a putut fi instituită tutela, precum şi în situaţia copilului abuzat sau neglijat şi
a copilului găsit sau abandonat de către mamă în unităţi sanitare, dacă se impune
înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului;
b) în situaţia copilului care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi
lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora şi a copilului care a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, atunci când
nu există acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru instituirea
acestei măsuri.
2.5. Efectele plasamentului copilului
Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durata
măsurii plasamentului dispus de către comisia pentru protecţia copilului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti în situaţia copilului pentru care nu a putut fi
instituită tutela şi pentru care instanţa a dispus măsura plasamentului sunt
exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean,
respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti.
Părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti, precum şi cei cărora li s-a aplicat
pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la
adopţia copilului lor.

256
Modalitatea de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor
părinteşti cu privire la persoana şi la bunurile copilului se stabileşte de către
instanţa de tutelă, în următoarele cazuri:
a) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
părinţilor din motive neimputabile acestora;
b) copilul abuzat sau neglijat;
c) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare;
d) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde
penal.
Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la
persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidenţial care îl are
în îngrijire.
Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa care a dispus
plasamentul copilului va stabili, dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei lunare a
părinţilor la întreţinerea acestuia, în condiţiile legii.

3. PLASAMENTUL ÎN REGIM DE URGENŢĂ


3.1. Noţiunea de plasament în regim de urgenţă
Plasamentul în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu
caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat,
precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare.
3.2. Condiţiile plasamentului în regim de urgenţă
Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament în regim de urgenţă
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să aibă domiciliul în România; b)
să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le
îndeplinească.
Plasamentul în regim de urgenţă al copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani
poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă.
Ca excepţie, se poate dispune plasamentul în regim de urgenţă într-un serviciu
de tip rezidenţial al copilului mai mic de 2 ani, în situaţia în care acesta prezintă
handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijiri în servicii de tip rezidenţial
specializate.
3.3. Regulile aplicabile la stabilirea plasamentului în regim de urgenţă
La stabilirea măsurii de plasament în regim de urgenţă se va urmări:
a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia
substitutivă;
b) menţinerea fraţilor împreună;

257
c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a
menţine legătura cu acesta.
3.4. Organele competente în cazul plasamentului în regim de urgenţă
Plasamentul în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-
teritorială în care se află copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unităţi
sanitare ori copilul abuzat sau neglijat în situaţia în care nu se întâmpină opoziţie
din partea reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice
care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv.
Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către instanţă în
situaţia în care reprezentanţii persoanelor juridice, precum şi persoanele fizice
care au în îngrijire sau asigură protecţia unui copil refuză sau împiedică în orice
mod efectuarea verificărilor de către reprezentanţii direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului, iar aceştia stabilesc că există motive temeinice care să
susţină existenţa unei situaţii de pericol iminent pentru copil, datorată abuzului şi
neglijării. Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului sesizează
instanţa de tutelă, solicitând emiterea unei ordonanţe preşedinţiale de plasare a
copilului în regim de urgenţă la o persoană, la o familie, la un asistent maternal sau
într-un serviciu de tip rezidenţial, licenţiat în condiţiile legii.
În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală
de asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanţa
de tutelă în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură.
Instanţa de tutelă va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de
către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi se va pronunţa,
după caz, cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă sau la înlocuirea
acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea
copilului în familia sa.
Instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la exercitarea drepturilor
părinteşti.
3.5. Efectele plasamentului în regim de urgenţă
Pe toată durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept
exerciţiul drepturilor părinteşti, până când instanţa de tutelă va decide cu privire la
menţinerea sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea drepturilor
părinteşti.
Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti privitoare la
persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana,
familia, asistentul maternal sau de către şeful serviciului de tip rezidenţial care a
primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile
copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către preşedintele

258
consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti.
Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la
persoana, familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidenţial care îl are
în îngrijire.

4. SUPRAVEGHEREA SPECIALIZATĂ
4.1. Noţiunea de supraveghere specializată
Supravegherea specializată este o măsură de protecţie specială care constă în
menţinerea copilului în familia sa, sub condiţia respectării de către acesta a unor
obligaţii, cum ar fi:
a) frecventarea cursurilor şcolare;
b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;
c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;
d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite
persoane.

4.2. Copiii faţă de care se poate dispune măsura supravegherii specializate


Supravegherea specializată se dispune faţă de copilul care a săvârşit o faptă
penală şi care nu răspunde penal.

4.3. Organele competente în cazul supravegherii specializate


Măsura supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecţia
copilului, în cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal.
În lipsa acestui acord, competenţa revine instanţei de tutelă.

5. ASPECTE PROCEDURALE COMUNE PRIVIND MĂSURILE DE


PROTECŢIE SPECIALĂ
5.1. Competenţa în materia măsurilor de protecţie specială

1. Competenţa materială
Cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004, cu modificările şi completările
ulterioare, în legătură stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa
tribunalului.
Tribunalul pentru minori şi familie preia cauzele de competenţa tribunalului
în acest domeniu.

2. Competenţa teritorială
Sub aspect teritorial, competenţa aparţine tribunalului de la domiciliul

259
copilului.
În situaţia în care domiciliul copilului nu este cunoscut, este competent
tribunalul în a cărui circumscripţie a fost găsit copilul.
5.2. Procedura de soluţionare a cauzelor privind măsurile de protecţie
specială
Cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004, cu modificările şi completările
ulterioare, se soluţionează în regim de urgenţă, cu citarea reprezentantului
legal al copilului, a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului şi
cu participarea obligatorie a procurorului.
Audierea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.
Poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă instanţa
consideră că audierea sa este necesară pentru soluţionarea cauzei.
De asemenea, copilul respectiv are dreptul să fie ascultat, instanţa putând să
respingă o atare cerere printr-o decizie motivată.
Opiniile copilului vor fi luate în considerare şi li se va acorda importanţa
cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.
În cauzele care privesc stabilirea unei măsuri de protecţie specială pentru
copilul abuzat şi neglijat, dacă instanţa apreciază necesar, îl cheamă pe copil
pentru audiere. În această situaţie, audierea are loc numai în camera de consiliu,
în prezenţa unui psiholog, după o prealabilă pregătire a copilului în acest sens.
Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile.
Părţile sunt legal citate dacă citaţia le-a fost înmânată cu cel puţin cu o zi
înaintea judecării cauzei.
În toate cauzele privitoare la aplicarea Legii nr. 272/2004, cu modificările şi
completările ulterioare, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului
de la domiciliul copilului sau în a cărei rază administrativ-teritorială a fost găsit
copilul întocmeşte şi prezintă instanţei raportul referitor la copil.
În toate cauzele care privesc stabilirea, înlocuirea ori încetarea măsurilor de
protecţie specială reglementate de această lege, pentru copilul care a săvârşit o
faptă penală şi nu răspunde penal se va întocmi un raport şi din partea serviciului
de probaţiune de pe lângă instanţa judecătorească.
Cauzele care privesc aplicarea acestei legi sunt scutite de taxa judiciară de
timbru şi de timbru judiciar.
Hotărârile prin care se soluţionează fondul cauzei se pronunţă în ziua în care
au luat sfârşit dezbaterile.
În situaţii deosebite, pronunţarea poate fi amânată cel mult două zile.
Hotărârea instanţei de fond este definitivă şi executorie.
Hotărârea se redactează şi se comunică părţilor în termen de cel mult 10 zile
de la pronunţare.
Hotărârea judecătorească pronunţată în materia protecţiei şi promovării
drepturilor copilului este supusă recursului.

260
Termenul de recurs este de 10 zile şi curge de la data comunicării hotărârii.
Recursul se judecă de către curtea de apel ierarhic superioară tribunalului care
a judecat fondul cauzei.
La curtea de apel, recursul se judecă de către secţia pentru cauze cu minori şi
de familie.

IV. Rezumat
Scopul acestei unităţi de învăţare este acela de delimitare a aspectelor
privind protecția alternativă a copilului, cu referire la instituțiile
tutelei și a curatelei, prcum și la măsurile de protecție specială.

V. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. La tutela minorului:
a) domiciliul celui aflat sub tutelă este la părinții săi;
b) măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu
avizul consiliului de familie, cu excepția măsurilor care au caracter
curent;
c) instanța poate hotărî asupra măsurilor privitoare la minor fără
ascultarea acestuia, dacă nu a împlinit 14 ani.

2. Curatela minorului:
a) este mijlocul juridic principal de ocrotire aacestuia;
b) se instituie când se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele
ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui;
c) se instituie când se ivesc interese contrare, care sunt dintre cele ce
trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui.

2. Plasamentul copilului:
a) se poate dispune la o persoană sau la o familie;
b) se dispune de către autoritatea tutelară;
c) se dispune într-un serviciu de tip rezidențial în cazul copilului care
nu a împlinit 2 ani, indiferent de starea sănătății acestuia.

Răspunsuri grile: 1. b), 2. b), 3. a).

261
VI. Bibliografie

1. D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ediţia a III-a, Editura


Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pag. 593-629;

2. M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București,


2016;

3. E. Florian, Dreptul familiei, ediția a 5-a , Editura C.H. Beck, București, 2016.

262
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10. OBLIGAŢIA LEGALĂ DE
ÎNTREŢINERE

Cuprins
I. Obiectivele unităţii de învăţare
II. Competenţele unităţii de învăţare
III. Obligaţia legală de întreţinere
IV. Rezumat
V. Test de autoevaluare a cunoștințelor
VI. Bibliografie

I. Obiectivele unităţii de învăţare


Scopul unităţii de învăţare nr. 10 este acela de a prezenta
ansamblul normelor juridice privind obligaţia legală de
întreţinere.

II. Competenţele unităţii de învăţare


După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:
⇒ definiţi noţiunea de obligaţie legală de întreţinere;
⇒ analizaţi condiţiile obligaţiei legale de întreţinere cu
privire atât la persoana creditorului, cât şi la cea a
debitorului;
⇒ prezentaţi categoriile de obligaţii legale de întreţinere.

Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este


de 120 minute.

263
III. OBLIGAŢIA LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE

02:00

Secţiunea 1. Aspecte introductive privind obligaţia legală de întreţinere

1. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE LEGALĂ DE ÎNTREŢINERE


Obligaţia legală de întreţinere este îndatorirea impusă de lege unei persoane
de a asigura altei persoane mijloacele necesare traiului, precum şi a mijloacelor
necesare educării, învăţăturii şi pregătirii profesionale (în cazul copilului care
solicită întreţinere de la părinţi sau de la alte persoane).

2. FUNDAMENTELE OBLIGAŢIEI LEGALE DE ÎNTREŢINERE


Obligaţia legală de întreţinere se fundamentează pe sentimentele de
solidaritate şi întrajutorare, pe prietenia şi afecţiunea care caracterizează relaţiile
de familie şi regulile de convieţuire socială, care impun ca persoanele între care
există asemenea relaţii să nu rămână indiferente în cazul în care unele dintre ele s-
ar afla în nevoie, din cauza incapacităţii de a munci.
Obligaţia legală de întreţinere este: a) fie un efect al rudeniei; b) fie un efect al
calităţii de soţ sau fost soţ; c) fie efectul unor relaţii asimilate, sub anumite aspecte, cu
relaţiile de familie.

3. CARACTERELE JURIDICE ALE OBLIGAŢIEI LEGALE DE


ÎNTREŢINERE
Obligaţia legală de întreţinere are următoarele caractere juridice:
1. este imperativă;
2. este personală;
3. este, în principiu, reciprocă;
4. este cu executare succesivă;
5. este variabilă;
6. este divizibilă;
7. este complexă.

264
Secţiunea a 2-a. Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere şi
ordinea în care datorează întreţinerea

1. PERSOANELE ÎNTRE CARE EXISTĂ OBLIGAŢIA LEGALĂ


DE ÎNTREŢINERE
Legea stabileşte sfera persoanelor între care există obligaţia legală de
întreţinere.
Astfel, potrivit art. 516 Cod civil, obligaţia de întreţinere există între:
a) soţ şi soţie;
b) rudele în linie dreaptă;
c) fraţi şi surori;
d) foştii soţi;
e) părintele vitreg şi copilul vitreg;
f) moştenitorul persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau
care i-a dat întreţinere acestuia fără a avea obligaţia legală şi acel minor.

2. ORDINEA ÎN CARE SE DATOREAZĂ ÎNTREŢINEREA


2.1. Regulile care guvernează ordinea în care se datorează întreţinerea
Această ordine este guvernată de următoarele reguli:
a) persoanele obligate la întreţinere nu pot fi acţionate în justiţie decât în
succesiunea expres şi imperativ stabilită de legiuitor;
b) dacă persoana obligată la întreţinere în principal se găseşte în imposibilitate
totală de a o acorda, întreţinerea se poate cere de la persoana obligată în ordinea
imediat următoare, obligaţia acesteia fiind subsidiară;
c) dacă imposibilitatea de a acorda întreţinerea este numai parţială, persoana
care datorează întreţinerea în ordinea imediat următoare va putea fi obligată de
instanţa de tutelă să o completeze.
2.2. Ordinea de plată a întreţinerii
Întreţinerea se datorează în următoarea ordine:
a) soţii şi foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi;
b) descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt
mai mulţi descendenţi sau mai mulţi ascendenţi, cel în grad mai apropiat este
obligat înaintea celui mai îndepărtat;
c) fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, însă înaintea
bunicilor;
d) soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ (părintele vitreg)
datorează întreţinere acelui copil, după părinţii fireşti;

265
e) copilul vitreg întreţinut cel puţin 10 ani datorează întreţinere faţă de soţul
părintelui său care l-a întreţinut, într-o ordine care poate fi asimilată cu aceea în
care un copil firesc datorează întreţinere părintelui său;
f) dacă soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ are copii
fireşti sau adoptaţi, trebuie să ceară mai întâi întreţinere de la aceştia şi, numai
după aceea, de la copilul pe care l-a întreţinut timp de 10 ani (copilul vitreg);
g) moştenitorul persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui copil sau
care, în absenţa vreunei prevederi legale, i-a dat acestuia întreţinere, are obligaţia
să-l întreţină – în limita valorii bunurilor moştenite – cât timp este minor, dacă
părinţii copilului sunt morţi, dispăruţi sau în stare de nevoie;
h) după încetarea adopţiei, adoptatul poate cere întreţinere numai de la rudele
sale fireşti sau, după caz, de la soţul său.

2.3. Situaţii speciale privind ordinea de plată a întreţinerii


2.3.1. Situaţia persoanelor obligate concomitent la întreţinere către aceeaşi
persoană
Dacă mai multe persoane sunt obligate să presteze întreţinerea, în acelaşi timp
şi în aceeaşi ordine, aceleiaşi persoane, obligaţia lor este divizibilă.
Împărţirea întreţinerii nu se face în mod egal, ci proporţional cu mijloacele
fiecăreia. După cum s-a arătat mai sus, de la principiul divizibilităţii există
excepţia de solidaritate, în cazurile prevăzute de lege.
2.3.2. Situaţia persoanelor îndreptăţite concomitent la întreţinere faţă de
aceeaşi persoană
O persoană care este obligată să presteze întreţinere mai multor persoane, în
acelaşi timp, se poate afla în următoarele cazuri:
1. dacă dispune de mijloace suficiente, va acorda întreţinere tuturor
persoanelor îndreptăţite;
2. dacă nu are asemenea posibilităţi, instanţa de tutelă, ţinând seama de
nevoile fiecăruia dintre creditori, va hotărî, după caz, ca:
a) întreţinerea să se plătească unei singure persoane;
b) întreţinerea să se împartă între mai multe sau toate persoanele îndreptăţite a
o primi. În această variantă, instanţa va stabili modul de împărţire.
Cel ale cărui nevoi nu au fost astfel acoperite va putea cere completarea
întreţinerii de la alte persoane obligate, potrivit legii.

266
Secţiunea a 3-a. Condiţiile obligaţiei legale de întreţinere

1. PRECIZARE PREALABILĂ.
Condiţiile obligaţiei legale de întreţinere se raportează atât la persoana
creditorului, cât şi la persoana debitorului acestei obligaţii.

2. CONDIŢIILE PRIVITOARE LA CREDITORUL ÎNTREŢINERII


Pentru ca o persoană să fie creditor al obligaţiei legale de întreţinere trebuie să
îndeplinească, cumulativ, următoarele condiţii:
a) să se afle în stare de nevoie;
b) să se afle în imposibilitate de întreţinere din munca sau din bunurile sale.

1. Starea de nevoie
Starea de nevoie semnifică neputinţa unei persoane de a-şi procura cele
necesare traiului (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă, medicamente etc.) prin
mijloacele proprii, fie în totalitate, fie numai în parte.
Este în stare de nevoie persoana care nu se poate întreţine din munca sau din
bunurile sale. Avem în vedere acele bunuri ce depăşesc ceea ce îi este strict
necesar existenţei, care, eventual, ar putea fi valorificate pentru a-şi procura cele
necesare întreţinerii.
Starea de nevoie se apreciază in concreto, în funcţie de nivelul general de trai,
dar şi de nivelul de trai anterior al persoanei îndreptăţite la întreţinere, urmărindu-
se păstrarea echilibrului patrimonial, prin îmbinarea stării de nevoie a creditorului,
cu posibilităţile materiale ale debitorului.
Starea de nevoie a copilului are un conţinut diferit, incluzând şi cheltuielile
determinate de pregătirea profesională, creşterea şi educarea sa, în bune condiţii.
Dacă minorul cere întreţinere de la altcineva decât părinţii săi, starea de nevoie se
interpretează potrivit dreptului comun (adică minorul se găseşte în nevoie dacă nu se
poate întreţine prin muncă sau din bunurile sale).
Starea de nevoie a persoanei îndreptăţite la întreţinere poate fi dovedită prin
orice mijloc de probă.

2. Imposibilitatea de întreţinere din munca sau bunurile sale


Această imposibilitate de întreţinere este determinată de incapacitatea de a
munci şi de inexistenţa bunurilor care ar putea fi valorificate pentru asigurarea
întreţinerii.
Incapacitatea de a munci semnifică neputinţa unei persoane de a desfăşura o
activitate (fizică sau intelectuală) producătoare de venituri.
Incapacitatea de a munci poate să provină din: bătrâneţe, boală, sarcină,
lehuzie etc.

267
Această incapacitate poate fi clasificată după mai multe criterii. În raport de
acestea, ea poate fi: totală sau parţială; permanentă sau temporară; absolută sau
relativă etc.
Incapacitatea de a munci determină starea de nevoie.
Persoanele apte de muncă, dar care nu muncesc, nu au dreptul la întreţinere,
chiar dacă se află în stare de nevoie.
Prin „incapacitate de muncă” nu trebuie să se înţeleagă numai o incapacitate
absolută, datorată unor cauze fiziologice, ci şi incapacitatea care derivă din
satisfacerea unor cerinţe de ordin social.

3. Comportarea corespunzătoare legii sau bunelor moravuri


Cum fundamentul obligaţiei de întreţinere se află nu numai în sentimentele de
prietenie şi afecţiune care caracterizează relaţiile de familie, ci şi în lege şi regulile
de convieţuire socială, cel care încalcă aceste reguli, în mod grav, faţă de cel
obligat la întreţinere, nu este îndreptăţit la întreţinere.
Se află în această situaţie, spre exemplu, acela care se face vinovat, faţă de cel
obligat la întreţinere, de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri.

4. Condiţii speciale pentru unele categorii de obligaţii de întreţinere


În anumite cazuri, pe lângă condiţiile analizate mai sus, creditorul obligaţiei
de întreţinere trebuie să îndeplinească şi alte condiţii, după cum urmează:
a) soţul divorţat are dreptul la întreţinere, conform art. 389 alin. (1) Cod civil,
dacă se află în nevoie din cauza incapacităţii de muncă, survenită fie înainte de
căsătorie, fie în timpul căsătoriei. De asemenea, el are drept la întreţinere şi atunci
când incapacitatea se iveşte în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă
numai dacă incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
b) soţul de bună-credinţă – în cazul căsătoriei putative – are drept la
întreţinere, în aceleaşi condiţii ca şi la divorţ;
c) soţul care a întreţinut copilul celuilalt soţ (părintele vitreg) poate cere, la
rândul său, întreţinere de la acesta din urmă numai dacă i-a acordat întreţinere
timp de cel puţin 10 ani.

5. Situaţia celui aflat în stare de nevoie din culpa sa


Persoana care, din culpa sa se află, în stare de nevoie, poate cere numai
întreţinerea de strictă necesitate. În această situaţie, revine instanţei de tutelă
misiunea de a aprecia înţelesul sintagmei „întreţinere de strictă necesitate”, de la
caz la caz.

268
3. CONDIŢIILE PRIVITOARE LA DEBITORUL ÎNTREŢINERII
1. Existenţa mijloacelor de plată sau a posibilităţii de a dobândi aceste
mijloace
Pentru stabilirea faptului îndeplinirii acestei condiţii se va ţine seama, pe de o
parte, de veniturile, economiile şi bunurile persoanei respective, precum şi de
sarcinile şi obligaţiile pe care le are.
Pe de altă parte, trebuie luată în considerare şi posibilitatea de a dobândi
aceste mijloace.
Astfel, în cazul în care acea persoană nu are venituri ori mijloace materiale,
dar este capabil de muncă, nu poate fi exonerat, în principiu, de plata întreţinerii.
Nu va putea fi însă obligată la întreţinere persoana care nu realizează venituri din
muncă, datorită unor motive întemeiate, ca de pildă executarea unei pedepse
privative de libertate, aplicată pentru o altă infracţiune decât aceea de abandon de
familie.
De asemenea, când întreţinerea este datorată copilului minor care are bunuri
ce pot fi valorificate, părinţii care, prin prestarea întreţinerii, şi-ar primejdui
propria existenţă, nu pot fi obligaţi. În astfel de cazuri, instanţa de tutelă va
dispune asigurarea întreţinerii prin valorificarea bunurilor minorului, cu excepţia
celor de strictă necesitate (pe care instanţa le va aprecia, de la caz la caz).

2. Inexistenţa unei alte persoane obligate la întreţinere înaintea sa, potrivit


ordinii stabilite de lege
Această condiţie rezultă din ordinea stabilită de lege, în care se datorează
întreţinerea.
Astfel, cel care datorează întreţinerea trebuie să fie prima persoană obligată, în
ordinea stabilită de lege.
Când prima persoană obligată este în imposibilitate absolută şi totală de a
presta întreţinerea, devine debitor al obligaţiei de întreţinere cel care urmează în
ordinea legală prestabilită. De asemenea, atunci când persoana obligată la
întreţinere nu poate acoperi în întregime nevoia creditorului întreţinerii, instanţa
de tutelă poate obliga şi persoanele care urmează, în ordinea legală, la
completarea acesteia.

269
Secţiunea a 4-a. Categorii de obligaţii legale de întreţinere

1. OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE DINTRE SOŢI

1. Fundamentul obligaţiei de întreţinere dintre soţi


Obligaţia legală de întreţinere a soţilor se întemeiază pe sentimentele de
prietenie şi afecţiune reciprocă dintre ei.
Sub aspect juridic, fundamentul său îl constituie instituţia căsătoriei, din care
decurge, printre altele, obligaţia menţionată mai sus.

2. Situaţiile în care se pot afla soţii

A. Soţii coabitează
În mod firesc, obligaţia de întreţinere între soţi se realizează prin ducerea
vieţii în comun, aceştia fiind obligaţi să contribuie la cheltuielile căsătoriei, în
raport cu mijloacele fiecăruia, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut
altfel. Nu produce însă efecte convenţia care prevede că suportarea cheltuielilor
căsătoriei revine doar unuia dintre ei.
Dacă unul dintre soţi nu-şi îndeplineşte obligaţia de întreţinere faţă de celălalt
soţ, acesta din urmă îl poate acţiona în justiţie, independent de acţiunea de divorţ.
În acelaşi timp, refuzul unuia dintre soţi de a acorda întreţinere celuilalt soţ
poate constitui infracţiunea de abandon de familie.

B. Soţii sunt despărţiţi în fapt


Soţii îşi datorează întreţinere în timpul căsătoriei, indiferent dacă ei coabitează
sau sunt despărţiţi în fapt.

C. Soţii sunt în timpul procesului de divorţ


Pe durata procesului de divorţ, soţul aflat în stare de nevoie are dreptul la
întreţinere, aceasta putând fi obţinută şi pe calea ordonanţei preşedinţiale.

D. Soţii sunt în timpul procesului de constatare a nulităţii sau, de anulare,


după caz, a căsătoriei
Pe durata procesului de constatare a nulităţii sau, după caz, de anulare a
căsătoriei, soţul aflat în stare de nevoie are dreptul la întreţinere, aceasta putând fi
obţinută şi pe calea ordonanţei preşedinţiale.

270
3. Condiţiile obligaţiei de întreţinere dintre soţi
Soţii îşi datorează întreţinere în condiţiile dreptului comun.
Soţul care se califică ori se recalifică are dreptul la întreţinere din partea
celuilalt soţ, dacă mijloacele pe care le are nu-i pot asigura întreţinerea.

2. OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE DINTRE FOŞTII SOŢI


1. Fundamentul obligaţiei de întreţinere dintre foştii soţi
Obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi îşi are temeiul în regulile de
convieţuire socială, care impun celor ce sunt sau au fost apropiaţi să-şi acorde, la
nevoie, sprijin material.

2. Natura juridică a obligaţiei de întreţinere dintre foştii soţi


Obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi este o obligaţie nouă, distinctă de cea
existentă între soţi.

3. Condiţiile obligaţiei de întreţinere dintre foştii soţi


Obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi presupune îndeplinirea următoarelor
condiţii:
a) fostul soţ să se afle în stare de nevoie, din cauza incapacităţii de a munci;
b) incapacitatea de muncă trebuie să fi survenit înainte sau în timpul
căsătoriei;
De asemenea, incapacitatea de muncă poate să intervină şi după desfacerea
sau, după caz, constatarea nulităţii ori anularea căsătoriei putative, sub condiţia să
fi fost cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria şi să nu fi trecut un an de
la desfacerea, constatarea nulităţii ori, după caz, anularea căsătoriei.
c) fostul soţ creditor să nu se fi recăsătorit.
Recăsătorirea fostului soţ debitor nu influenţează obligaţia sa de întreţinere.
Dacă ambii soţi au fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, obligaţia de
întreţinere este reciprocă.
Fostul soţ de bună-credinţă din căsătoria putativă beneficiază de întreţinere în
aceleaşi condiţii ca şi fostul soţ dintr-o căsătorie valabilă, întrucât el va fi în
continuare considerat că a avut calitatea de soţ până la rămânerea definitivă a
hotărârii de constatare a nulităţii căsătoriei sau de anulare a acesteia.
Dimpotrivă, fostul soţ de rea-credinţă, odată cu constatarea nulităţii ori
anularea căsătoriei şi-a pierdut retroactiv calitatea de soţ, iar odată cu aceasta şi-a
pierdut şi dreptul la întreţinere de la celălalt fost soţ.

271
4. Data de la care se acordă întreţinerea între foştii soţi
În legătură cu această chestiune, deosebim trei ipoteze, şi anume:
a) întreţinerea s-a cerut în cadrul procesului de divorţ;
b) întreţinerea s-a cerut în cadrul procesului de constatare a nulităţii ori,
după caz, de anulare a căsătoriei;
c) întreţinerea s-a cerut după desfacerea căsătoriei, respectiv după constatarea
nulităţii sau anularea căsătoriei putative.

5. Durata întreţinerii între foştii soţi

A. Durata întreţinerii în cazul desfacerii căsătoriei


Dacă divorţul s-a pronunţat din vina ambilor soţi, fiecare dintre ei are dreptul
la întreţinere, după desfacerea căsătoriei, pe o durată nedeterminată.
În cazul în care divorţul s-a pronunţat numai din vina unuia dintre soţi,
distingem următoarele situaţii:
a) soţul care a câştigat procesul este îndreptăţit la întreţinere pe o durată
nedeterminată;
b) soţul vinovat de divorţ are drept la întreţinere timp de un an de la
desfacerea căsătoriei.

B. Durata întreţinerii în cazul constatării nulităţii sau anulării căsătoriei


Soţul de bună-credinţă este îndreptăţit la întreţinere în aceleaşi condiţii ca şi
soţul care a câştigat divorţul (deci pe o durată nedeterminată).
În absenţa unei prevederi exprese în sens contrar, soţul de rea-credinţă nu
beneficiază de întreţinere.
Dacă ambii soţi au fost de bună-credinţă, fiecare dintre ei va avea drept la
întreţinere pe timp nedeterminat.
Cum dispoziţiile legale privind durata întreţinerii între foştii soţi au un
caracter imperativ, orice convenţie contrară este nulă.

6. Cuantumul întreţinerii în cazul foştilor soţi


În cazul foştilor soţi, întreţinerea va fi stabilită potrivit cu nevoia celui care o
cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti, până la 1/4 din venitul net din
muncă al celui obligat la plata ei.
Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea
depăşi jumătate din venitul net din muncă al soţului obligat la plată.

272
3. OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE DINTRE PĂRINŢI ŞI COPII
3.1. Aspecte generale privind obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copii

1. Formele obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copii


Ea îmbracă două forme, respectiv: a) obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi
copiii minori; b) obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiii majori.

3.2. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori


1. Creditorul obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori
Are calitatea de creditor al obligaţiei de întreţinere copilul minor, fără a
deosebi după cum este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.

2. Debitorul obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori


Calitatea de debitor o au părinţii, fără deosebire dacă sunt din căsătorie, din
afara căsătoriei sau din adopţie.
Potrivit art. 510 Cod civil, decăderea din drepturile părinteşti nu scuteşte pe
părinte de îndatorirea de a da întreţinere copilului.
Tot astfel, părintele pus sub interdicţie nu este scutit de îndatorirea de a
acorda întreţinere copilului minor.

3. Obiectul obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copiii minori


Obligaţia de întreţinere dintre părinte şi copilul minor are un conţinut mai
complex decât obligaţia de întreţinere în general. Ea include atât mijloacele
necesare traiului (alimente, îmbrăcăminte, medicamente, locuinţă, nevoi spirituale
etc.), cât şi mijloacele necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a copilului (în măsura în care acestea nu au fost preluate
de stat).

4. Condiţiile obligaţiei de întreţinere dintre părinţi şi copii minori

A. Starea de nevoie a copilului minor


Când minorul cere întreţinerea de la părinţi, se apreciază că este în stare de
nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă are bunuri care ar putea
fi valorificate în acest scop.
Dacă părinţii nu ar putea presta întreţinerea fără a-şi primejdui propria
existenţă, instanţa de tutelă poate încuviinţa ca întreţinerea să se asigure prin
valorificarea bunurilor minorului, cu excepţia celor de strictă necesitate.

273
B. Existenţa mijloacelor materiale ale părinţilor
Părinţii obligaţi la întreţinere îndeplinesc această cerinţă inclusiv în situaţia în
care sunt capabili de muncă, chiar dacă nu au venituri sau alte mijloace materiale.
Într-o atare ipoteză, în practică se are în vedere venitul minim pe economia
naţională.
Nu vor putea fi însă obligaţi la întreţinere părinţii care nu realizează venituri, nu au
alte mijloace materiale şi care se află în situaţii speciale, ca de exemplu: continuarea
studiilor.
Bunicii pot fi obligaţi la întreţinerea nepoţilor în cazul în care părinţii
minorului, din cauze independente de voinţa lor, nu dispun de mijloace materiale
sau acestea sunt insuficiente.

5. Data de la care se acordă întreţinerea minorului de către părinţi


Ca regulă, întreţinerea se acordă în măsura în care este cerută.
În consecinţă, data de la care aceasta se acordă este data înregistrării cererii de
chemare în judecată.
Ea poate fi acordată şi pentru trecut, în cazul în care introducerea cererii a fost
întârziată dintr-o cauză imputabilă pârâtului.
În caz de divorţ sau de stabilire, pe cale judecătorească, a paternităţii din afara
căsătoriei, întreţinerea se acordă, chiar dacă nu a fost cerută, de la data introducerii
cererii.
În cazul în care întreţinerea se solicită de la data pronunţării hotărârii de divorţ
şi se dovedeşte faptul că părintele ce urmează a fi obligat şi-a îndeplinit obligaţia
de întreţinere în timpul acestui proces, instanţa va putea dispune în consecinţă.

6. Cuantumul întreţinerii acordate minorului de către părinţi


Întreţinerea se stabileşte în raport cu nevoia solicitantului şi cu mijloacele
celui ce urmează să o plătească [art. 529 alin. (1) Cod civil].
Această dispoziţie impune din partea instanţei de tutelă stabilirea tuturor posibi-
lităţilor materiale ale persoanei ce urmează să plătească, existente la data judecării
acţiunii.
Când întreţinerea este datorată de părinţi sau de adoptatori, art. 529 alin. (2)
Cod civil stabileşte un plafon maxim până la care poate fi acordată, şi anume:
1. până la 1/4 din câştigul din venitul net lunar, când întreţinerea se datorează
pentru un copil;
2. până la 1/3 din câştigul din venitul net lunar, când întreţinerea se datorează
pentru doi copii;
3. până la jumătate din câştigul din venitul net lunar, când întreţinerea se
datorează pentru trei sau mai mulţi copii.
Aceste limite maxime nu pot fi depăşite, cu excepţia cazului în care debitorul

274
este de acord să plătească o pensie de întreţinere peste plafonul legal şi, prin
aceasta, nu sunt lezate alte persoane îndrituite la întreţinere.
Întreţinerea datorată copiilor, împreună cu întreţinerea datorată altor persoane,
potrivit legii, nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat.
Când părintele este obligat să presteze întreţinere mai multor copii, instanţa
judecătorească va trebui să stabilească, în concret, pensia de întreţinere pentru
fiecare copil în parte.
La stabilirea întreţinerii se au în vedere mijloacele ambilor părinţi, debitori ai
obligaţiei de întreţinere, ţinându-se seama de numărul tuturor copiilor îndreptăţiţi
(din căsătorie, din afara căsătoriei ori din adopţie), indiferent de faptul că numai o
parte dintre ei au solicitat întreţinerea.
Limita maximă stabilită de art. 529 alin. (2) Cod civil are în vedere exclusiv
venitul lunar net al debitorului.
Venitul net se stabileşte numai în raport de veniturile permanente, ca de
exemplu: salariu, sporul de vechime, indemnizaţia de conducere ş.a., nu şi cele
întâmplătoare (cum ar fi: plata orelor suplimentare, îndemnizaţiile de deplasare,
de transfer sau de concediere etc.).
Salariile compensatorii nu au caracter permanent şi nu pot constitui bază de
calcul pentru pensia de întreţinere.
Întreţinerea poate fi acordată şi din alte venituri ale debitorului, peste plafonul
maxim prevăzut mai sus.

7. Compensarea creanţei de întreţinere


Datorită caracterului personal al obligaţiei de întreţinere, creanţa de întreţinere
este exceptată de la regula compensaţiei legale.
În cazul în care s-a stabilit locuinţa unui minor la unul dintre părinţi, iar a
celuilalt minor la celălalt părinte, este admisibilă compensaţia judiciară.
În această ipoteză, dacă veniturile părinţilor sunt inegale, părintele care
realizează un venit mai mare poate fi obligat să contribuie la întreţinerea celuilalt
copil, întrucât ambii copii trebuie să beneficieze de mijloacele materiale ale
ambilor părinţi.
Nu este însă admisibilă compensaţia între pensia de întreţinere şi suma
datorată cu un alt titlu.

8. Învoiala părinţilor cu privire la întreţinerea minorului


În timpul căsătoriei, părinţii se pot înţelege cu privire la: întinderea întreţinerii
datorate minorului; felul şi modalităţile executării; contribuţia fiecăruia la
întreţinere.
Această înţelegere produce efecte juridice fără a fi nevoie de vreo
încuviinţare.
În cazul desfacerii căsătoriei, părinţii se pot învoi cu privire la contribuţia

275
fiecăruia la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională,
însă o atare înţelegere va produce efecte numai dacă a fost încuviinţată de instanţa
de tutelă. Aceasta va încuviinţa înţelegerea părinţilor dacă ea respectă interesul
superior al copilului.
Potrivit dispoziţiilor art. 499 alin. (4) Cod civil: „În caz de neînţelegere a
părinţilor, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile executării,
precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de tutelă pe
baza raportului de anchetă psihosocială”.
Schimbarea situaţiei materiale a părinţilor sau a nevoilor minorului poate
justifica modificarea înţelegerii referitoare la cuantumul întreţinerii.

9. Caracterul solidar al obligaţiei legale de întreţinere a părinţilor faţă de


copii minori
Obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copiii minori este solidară, fiind
stipulată expres de lege, ca atare.
În virtutea acestui caracter, părinţii sunt obligaţi, în comun, la întreţinere,
fiecare contribuind proporţional cu mijloacele sale.
Această contribuţie interesează doar raporturile dintre părinţi.
Părintele care îndeplineşte integral obligaţia are acţiune în regres împotriva
celuilalt părinte, pentru partea ce-i revine la întreţinere.
Între părinţii codebitori ai obligaţiei de întreţinere există reprezentare
reciprocă, fiecare debitor fiind ţinut pentru tot faţă de creditor. Drept urmare:
a) dacă unul dintre părinţi nu are mijloace materiale pentru a acorda
întreţinere minorului, celălalt părinte este obligat să asigure în întregime
întreţinerea;
b) dacă unul dintre părinţi moare sau este declarat judecătoreşte mort, copilul
va fi întreţinut de părintele supravieţuitor.

3.3. Obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiii majori

1. Creditorul întreţinerii dintre părinţi şi copiii majori


Obligaţia părinţilor de a-şi întreţine copiii majori aflaţi în continuarea studiilor
este expres reglementată, ceea ce presupune că, în astfel de situaţii, starea de
nevoie a copilului major care are până la 26 de ani este dovedită prin probarea
faptului că frecventează cursurile unei forme de învăţământ.
Sintagma „copil aflat în continuarea studiilor” vizează deopotrivă pregătirea
profesională teoretică şi cea practică, indiferent dacă unitatea de învăţământ
(liceală, şcoală profesională, superioară etc.) este de stat sau particulară.

276
2. Debitorul întreţinerii dintre părinţi şi copiii majori
Obligaţia de întreţinere revine ambilor părinţi – fireşti sau adoptivi – chiar
dacă sunt separaţi în fapt, divorţaţi ori, după caz, s-a constatat nulitatea căsătoriei
ori aceasta a fost anulată.

3. Obiectul întreţinerii dintre părinţi şi copiii majori


Obiectul obligaţiei de întreţinere include mijloacele necesare traiului (alimente,
îmbrăcăminte, medicamente, locuinţă, nevoi spirituale, cheltuieli privind
şcolarizarea etc.).

4. Starea de nevoie a creditorului întreţinerii


Ca regulă, spre deosebire de perioada minorităţii copilului, când starea sa de
nevoie era prezumată, după îndeplinirea vârstei de 18 ani este aplicabil regimul de
drept comun, în sensul că trebuie să se dovedească atât starea de nevoie, cât şi
faptul că această stare este determinată de incapacitatea de a munci a copilului
major.
În prezent, obligaţia părinţilor de a întreţine copilul devenit major (până la
vârsta de 26 de ani), dacă se află în continuarea studiilor, este expres prevăzută de
art. 499 alin. (3) Cod civil.
Prin urmare, este suficient ca descendentul major să facă dovada faptului că se
află în continuarea studiilor, pentru ca starea sa de nevoie să poată fi prezumată în
vederea obligării părinţilor la întreţinerea sa.
În măsura în care copilul major care îşi continuă studiile desfăşoară şi o altă
activitate din care obţine venituri, la soluţionarea cererii sale de obligare la
întreţinere a părinţilor trebuie să se ţină seama de această situaţie.
Tot astfel, se va avea în vedere bursa ori bunurile obţinute cu orice alt titlu.
Aşa fiind, când copilul major obţine venituri suficiente pentru întreţinerea sa,
părinţii nu vor putea fi obligaţi la întreţinere; dacă aceste venituri sunt
insuficiente, părinţii vor putea fi obligaţi la întreţinere în completare.

5. Cuantumul întreţinerii acordate copilului major de părinţi


Referitor la cuantumul întreţinerii, se aplică, prin asemănare, dispoziţiile art.
529 alin. (2) Cod civil. Astfel, întreţinerea se stabileşte până la:
a) 1/4 din câştigul din venitul lunar net al debitorului pentru un copil;
b) 1/3 din câştigul din venitul lunar net al debitorului pentru doi copii;
c) 1/2 din venitul lunar net al debitorului pentru trei sau mai mulţi copii.
În cadrul acestui plafon, în situaţiile de la lit. b) şi c), cuantumul întreţinerii se
stabileşte diferenţiat pentru fiecare copil, în raport de nevoile concrete.
Cuantumul întreţinerii datorate copiilor majori, împreună cu întreţinerea
datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăşi jumătate din venitul net

277
lunar al părintelui.

Secţiunea a 5-a. Executarea întreţinerii

1. OBIECTUL ÎNTREŢINERII
Potrivit dispoziţiilor art. 530 alin. (1) Cod civil: „Obligaţia de întreţinere se
execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a
cheltuielilor de educare, învăţătură şi pregătire profesională”. În literatura de
specialitate şi în practica judiciară s-a apreciat că întreţinerea are ca obiect tot ceea
ce este necesar traiului, respectiv: alimente, locuinţă, îmbrăcăminte, medicamente,
elemente de ordin spiritual etc.
După cum s-a arătat mai sus, obiectul obligaţiei de întreţinere faţă de copii
este mai complex, incluzând şi cheltuielile privind educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a acestora.

2. CUANTUMUL ÎNTREŢINERII
În conformitate cu dispoziţiile art. 529 alin. (1) Cod civil „Întreţinerea este
datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o
plăti”.
Drept urmare, cuantumul obligaţiei diferă de la caz la caz.
Când întreţinerea este datorată de către părinţi sau de către adoptatori se
aplică regulile de plafonare prevăzute de art. 529 alin. (2) şi (3) Cod civil.
De asemenea, este plafonată întreţinerea datorată de fostul soţ, în conformitate
cu prevederile art. 389 alin. (3) Cod civil.
La stabilirea „mijloacele debitorului”, potrivit dispoziţiilor art. 527 alin. (2)
Cod civil se ţine seama de: „veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de
posibilităţile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte
obligaţii ale sale”. S-a apreciat că trebuie luate în considerare toate posibilităţile
materiale ale acestuia, adică atât mijloacele sale cu caracter periodic, cum sunt
veniturile din muncă (salariu şi orice alte sume care se plătesc în temeiul
raportului de muncă şi care au caracter de continuitate), mijloacele cu caracter de
continuitate asimilate veniturilor din muncă (cum ar fi pensiile), precum şi alte
mijloace (cum sunt: economiile şi bunurile care prisosesc şi pot fi valorificate în
vederea prestării întreţinerii).
Stabilirea „mijloacelor debitorului” presupune să se ţină seama, pe de o parte,
numai de mijloacele proprii ale acestuia, nu şi ale altor persoane (cum ar fi soţul,
ascendenţii ori alte rude care locuiesc cu acesta), iar, pe de altă parte, de sarcinile
la care este ţinut să facă faţă (obligaţii familiale, alte obligaţii de întreţinere în
rang prioritar etc.).
Dovada mijloacelor debitorului se poate face cu orice mijloc de probă.

278
Instanţa de tutelă, în raport de fluctuaţiile reperelor după care se stabileşte între-
ţinerea, va putea dispune, după caz, mărirea, micşorarea sau suprimarea obligaţiei de
întreţinere.

3. DATA DE LA CARE SE DATOREAZĂ ÎNTREŢINEREA


Ca regulă, întreţinerea se datorează de la data când a fost cerută, respectiv
data înregistrării cererii de chemare în judecată.
Întreţinerea se poate acorda şi pentru o perioadă anterioară, în cazul în care
introducerea cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului.
Întreţinerea se acordă de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, când
instanţa este obligată să se pronunţe din oficiu asupra chestiunii întreţinerii
minorului (ca, de exemplu, în cazul procesului de divorţ) sau atunci când se face
dovada că părintele debitor a contribuit la întreţinerea copilului său şi în timpul
procesului de divorţ.
Dacă debitorul este de acord, întreţinerea poate fi acordată şi de la o dată
anterioară înregistrării cererii de chemare în judecată.

4. MODALITĂŢILE DE EXECUTARE A ÎNTREŢINERII


De regulă, obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor
necesare traiului, iar în cazul obligaţiei părinţilor faţă de copii şi a cheltuielilor
pentru educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestora.
Dacă debitorul nu execută de bunăvoie, în natură, această obligaţie, instanţa
de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în
bani.
Pensia de întreţinere poate fi stabilită fie sub forma unei sume fixe, fie într-o
cotă procentuală din venitul net lunar al debitorului.
Prevederile de mai sus nu exclud un sistem mixt de executare a obligaţiei de
întreţinere, adică parte în natură şi parte în bani.
Executarea în natură se face prin furnizarea celor necesare traiului (de
exemplu, găzduirea creditorului întreţinerii fie în locuinţa debitorului, fie în altă
locuinţă pusă la dispoziţie de către acesta), iar executarea prin echivalent constă în
plata periodică a unei sume de bani, la termenele stabilite de instanţă.
Cheltuielile ocazionate de plata pensiei de întreţinere (de exemplu – taxele
poştale) se suportă de către debitorul obligaţiei.
Pensia de întreţinere se plăteşte în rate periodice, la termenele convenite de
părţi sau, dacă există dezacord cu privire la acest aspect, la cele stabilite prin
hotărâre judecătorească.
În situaţia în care creditorul întreţinerii a decedat în perioada corespunzătoare
unei rate, întreţinerea este datorată integral pentru perioada respectivă.
Creditorul şi debitorul pot conveni ca întreţinerea să se execute prin plata

279
anticipată a unei sume globale care să acopere nevoile creditorului pe o perioadă
mai îndelungată sau pe întreaga perioadă în care se datorează întreţinerea, dacă
debitorul are mijloacele necesare acoperirii acestei obligaţii. În lipsa acordului
părţilor, instanţa de tutelă poate hotărî în sensul celor menţionate mai sus, pentru
motive temeinice, având în vedere şi concluziile raportului de anchetă
psihosocială.

5. MODIFICAREA PENSIEI DE ÎNTREŢINERE


Pensia de întreţinere poate fi mărită sau micşorată, prin hotărârea instanţei de
tutelă, la cererea creditorului sau a debitorului, în raport de schimbările intervenite
în ceea ce priveşte mijloacele celui care prestează întreţinerea şi nevoia celui care
o primeşte.
În situaţia în care pensia de întreţinere a fost stabilită într-o sumă fixă, aceasta
se indexează de drept, trimestrial, în raport de rata inflaţiei. În acest caz, dacă
plata nu este supusă popririi şi nu se execută de către angajator, debitorul pensiei
de întreţinere are obligaţia să calculeze această indexare şi să plătească pensia în
suma actualizată trimestrial.

6. ÎNCETAREA ÎNTREŢINERII
1. Cazurile de încetare a întreţinerii
Obligaţia de întreţinere încetează în cazul morţii debitorului sau a creditorului
obligaţiei de întreţinere, precum şi atunci când nu mai sunt îndeplinite condiţiile
(generale şi/sau speciale) prevăzute de lege pentru existenţa ei.

A. Moartea debitorului sau creditorului obligaţiei de întreţinere


Această împrejurare duce la încetarea obligaţiei de întreţinere datorită
caracterului personal al acesteia.
De la această regulă există o excepţie, reglementată de art. 518 alin. (1) Cod
civil, potrivit căreia: „Moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea
unui minor sau care i-a dat întreţinerea fără a avea obligaţia legală, sunt ţinuţi,
în măsura valorii bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii
minorului au murit, sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel
întreţinut este minor”.
Obligaţia moştenitorilor este solidară, fiecare dintre ei contribuind la
întreţinerea minorului proporţional cu valoarea bunurilor moştenite.
Această obligaţie este nouă, în raport cu cea existentă înaintea decesului
debitorului.
B. Încetarea existenţei unei condiţii generale
În această ipoteză, obligaţia de întreţinere încetează dacă:
a) a încetat starea de nevoie a creditorului;

280
b) a încetat incapacitatea de muncă a creditorului;
Când incapacitatea totală de a munci se transformă în incapacitate parţială,
obligaţia nu încetează, ci se poate schimba doar cuantumul întreţinerii.
c) obligaţia nu mai poate fi îndeplinită din cauza lipsei mijloacelor
debitorului.
Încetarea întreţinerii nu are caracter definitiv, putându-se reveni asupra ei
dacă s-au schimbat împrejurările care au determinat această măsură.

C. Încetarea existenţei unei condiţii speciale


Din analiza condiţiilor speciale pentru existenţa obligaţiei de întreţinere
rezultă următoarele:
a) obligaţia de întreţinere acordată de către părinte unui minor încetează prin
ajungerea acestuia din urmă la majorat, cu excepţia cazului în care îşi continuă
studiile, sau, după caz, când minorul se căsătoreşte;
b) obligaţia de întreţinere a celui care a luat un copil pentru a-l îngriji sau
proteja temporar încetează în momentul luării unei măsuri de protecţie, în
condiţiile legii;
c) obligaţia de întreţinere a soţului care a contribuit la întreţinerea copilului
celuilalt soţ, faţă de acel copil, încetează când acesta devine major sau, înainte de
această dată, când părinţii fireşti dispăruţi reapar ori nu mai sunt în stare de
nevoie;
d) obligaţia moştenitorului debitorului obligaţiei de întreţinere, faţă de copilul
minor, încetează prin ajungerea acestuia la majorat ori, înainte de această dată,
când părinţii fireşti au reapărut sau nu mai sunt în stare de nevoie;
Tot astfel, obligaţia încetează prin epuizarea valorii moştenirii pentru
acordarea întreţinerii.
e) obligaţia de întreţinere faţă de copilul major aflat în continuarea studiilor
încetează la terminarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de
ani;
f) obligaţia de întreţinere dintre soţi încetează odată cu desfacerea, constatarea
nulităţii sau anularea căsătoriei;
g) în privinţa obligaţiei de întreţinere dintre foştii soţi, deosebim următoarele
cazuri:
– căsătoria a fost desfăcută – obligaţia încetează când creditorul întreţinerii se
căsătoreşte sau a trecut un an de la data desfacerii căsătoriei, când creditorul
întreţinerii este soţul vinovat de divorţ;
– căsătoria a fost constatată nulă sau anulată – obligaţia încetează prin
recăsătorirea creditorului obligaţiei.
h) obligaţia de întreţinere dintre adoptator şi adoptat încetează odată cu
încetarea adopţiei;
Tot în astfel de cazuri încetează şi obligaţia de întreţinere dintre adoptat (şi

281
descendenţii săi) şi rudele adoptatorului.
i) obligaţia de întreţinere încetează în cazul în care intervine împrejurarea care
schimbă ordinea în care se datorează întreţinerea, astfel că debitorul obligaţiei are
altă persoană obligată la întreţinere înaintea sa;
j) obligaţia de întreţinere încetează în cazul în care creditorul se face vinovat
faţă de debitor de fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri.

7. RESTITUIREA CHELTUIELILOR FĂCUTE CU ÎNTREŢINEREA UNEI


PERSOANE PE CALEA ACŢIUNII ÎN REGRES
Restituirea cheltuielilor privind întreţinerea unei persoane, pe calea acţiunii în
regres, este reglementată expres în următoarele situaţii:
1. art. 521 alin. (2) Cod civil prevede: „Dacă părintele are drept la întreţinere
de la mai mulţi copii, el poate, în caz de urgenţă, să pornească acţiune numai
împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreţinerea se poate întoarce
împotriva celorlalţi obligaţi pentru partea fiecăruia”.
2. moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor sau
care i-a dat întreţinerea fără a avea obligaţia legală, sunt ţinuţi, în măsura valorii
bunurilor moştenite, să continue întreţinerea, dacă părinţii minorului au murit,
sunt dispăruţi sau sunt în nevoie, numai cât timp cel întreţinut este minor. Această
obligaţie este solidară. Cel care a prestat întreţinerea se poate îndrepta, pe calea
acţiunii în regres, împotriva celorlalţi moştenitori, pentru partea lor contributivă.
În afara cazurilor de mai sus, dreptul de regres există şi în alte situaţii, ca de
exemplu:
3. dacă unul dintre părinţi a prestat integral întreţinerea, el se poate îndrepta
împotriva celuilalt părinte, pentru a cere partea sa contributivă;
4. soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ are acţiune în
regres împotriva părintelui firesc al copilului.

8. RESTITUIREA ÎNTREŢINERII NEDATORATE


Dacă întreţinerea prestată, de bunăvoie sau în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti, nu era datorată, persoana care a executat obligaţia este îndrituită să
ceară restituirea de la cel care a primit-o sau de la cel care avea, în realitate,
obligaţia să o presteze. În acest din urmă caz, restituirea se întemeiază pe
îmbogăţirea fără justă cauză. Este o dispoziţie care îşi poate găsi o largă
aplicabilitate, în special în privinţa taţilor prezumaţi, a căror acţiune în tăgăduirea
paternităţii este admisă.

282
Secţiunea a 6-a. Aspecte procedurale privind obligaţia legală de întreţinere
1. Competenţa în materia întreţinerii

Chestiunile privitoare la stabilirea, modificarea sau încetarea întreţinerii sunt


de competenţa instanţei de tutelă.
Cererile privitoare la întreţinere pot fi introduse atât pe cale principală, cât şi
pe cale accesorie.
În prima situaţie, sub aspect material, competenţa aparţine judecătoriei, ca
instanţă de drept comun.
În situaţia în care cererea privitoare la întreţinere este accesorie (ca, de
exemplu, în procesul de divorţ, în cel de stabilire a filiaţiei, în cel de stabilire a
locuinţei copilului minor, în cel de constatare a nulităţii sau, după caz, de anulare
a adopţiei etc.) instanţa competentă se determină în funcţie de cererea principală.
Sub aspect teritorial, ca regulă, competenţa aparţine instanţei de la domiciliul
pârâtului.
În cazul cererilor formulate de ascendenţi sau descendenţi având ca obiect
obligaţia de întreţinere, competenţa este alternativă, o atare cerere putând fi
soluţionată şi de instanţa de la domiciliul reclamantului.
Din art. 116 Cod de procedură civilă rezultă că, atunci când mai multe
instanţe sunt deopotrivă competente, dreptul de alegere aparţine reclamantului.

2. Calitatea procesuală în materia întreţinerii

A. Calitatea procesuală activă


În principiu, instanţa trebuie sesizată prin cererea de chemare în judecată,
introdusă, personal sau prin reprezentant, de cel îndrituit la întreţinere.
De la regula că instanţa nu se sesizează din oficiu există şi excepţii. Astfel,
odată cu pronunţarea divorţului, instanţa judecătorească este obligată să se
pronunţe, chiar din oficiu, asupra contribuţiei părinţilor la întreţinerea copiilor
minori.
Soluţionarea, din oficiu, a problemei obligării părinţilor la întreţinerea copiilor
minori este întâlnită şi în alte cazuri, ca de exemplu:
a) constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei;
b) stabilirea paternităţii din afara căsătoriei etc.
Calitatea procesuală activă o are, de regulă, creditorul întreţinerii. Dacă acesta
este minor până la vârsta de 14 ani, acţiunea va fi intentată în numele lui de
reprezentantul legal, iar după această vârstă de către copil, asistat de ocrotitorul
legal.
În acţiunile privind reducerea sau sistarea întreţinerii, calitatea procesuală
activă o are debitorul întreţinerii.

283
De asemenea, poate introduce acţiunea şi procurorul.
B. Calitatea procesuală pasivă
Calitatea procesuală pasivă aparţine debitorului întreţinerii.
În acţiunile introduse de debitorul întreţinerii, în vederea reducerii sau sistării
acesteia, calitate procesuală pasivă are creditorul întreţinerii.

3. Mijloacele de probă în materia întreţinerii


Se pot administra orice mijloace de dovadă admise de lege.
De regulă, asemenea cereri se soluţionează pe baza înscrisurilor.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 499 alin. (4) Cod civil, la stabilirea
întinderii, felului şi modalităţilor executării obligaţiei de întreţinere şi a
contribuţiei fiecăruia dintre părinţi este obligatorie efectuarea raportului de
anchetă psihosocială.

4. Regimul juridic al hotărârii judecătoreşti în materia întreţinerii


Hotărârea pronunţată în această materie este supusă apelului şi se bucură de
autoritate relativă de lucru judecat, astfel că va putea fi adoptată o nouă hotărâre
dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere la pronunţarea primei hotărâri.

IV. Rezumat

Scopul acestei unităţi de învăţare este acela de introducere în studiul


normelor juridice care reglementează obligația de întreținere.

V. Test de autoevaluare a cunoştinţelor

1. Nu constituie o condiție generală pentru acordarea întreținerii:


a) starea de nevoie a creditorului;
b) imposibilitatea creditorului de a se întreține din munca sau din
bunurile sale;
c) comportarea corespunzătoare legii sau bunelor moravuri a
debitorului întreținerii.

2. În cazul persoanelor îndreptățite concomitent la întreținere față


de aceeași persoană:
a) instanța poate stabili ca întreținerea să se plătească unei singure
persoane;
b) instanța nu poate stabili ca întreținerea să se plătească unei singure

284
persoane;
c) instanța va stabili întotdeauna acordarea întreținerii tuturor
persoanelor îndreptățite.

Răspunsuri grile: 1. c), 2. a).

VI. Bibliografie

1. D. Lupaşcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, ediţia a III-a, Editura


Universul Juridic, Bucureşti, 2017, pag. 630-672;

2. M. Avram, Drept civil. Familia, ediția a 2-a, Editura Hamangiu, București,


2016, pag. 510-535;

3. E. Florian, Dreptul familiei, ediția a 5-a , Editura C.H. Beck, București, 2016,
pag. 557-593.

285