I.

Noţiuni introductive
Raporturile de familie rezultă din căsătorie, din rudenia firească şi din adopţie. De
asemenea, aceste raporturi prezintă aspecte personale nepatrimoniale şi aspecte
patrimoniale. De regulă, statutul persoanei fizice este guvernat de legea naţională (lex
patriae), însă aceste statut poate fi guvernat şi de alte legi dacă există dispoziţii speciale
în acest sens.
Având în vedere numeroasele definiţii existente în doctrina juridică referitoare la
căsătorie, în bază articolelor 271 C.Civ şi următoarele, putem privi căsătoria ca fiind
acea uniune liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată potrivit dispoziţiilor
legale, cu scopul de a întemeia o familie şi reglementata de normele imperative ale legii.
Mai mult decât atât, căsătoria oglindeşte particularităţile politice, sociale şi religioase ale
fiecărui stat în parte. Rezultă astfel o mare diversitate a legislaţiilor care, alăturată
intensificării circulaţiei contemporane, face din aceasta un teren propice multiplicării
conflictelor de legi.
Totuşi căsătoria şi relaţiile personale între soţi sunt definite în moduri foarte
asemănătoare de către sistemele juridice elaborate de comunităţi umane, care au aderat,
cândva, la una dintre marile religii ale lumii. Riscul apariţiei, între aceste sisteme de
drept, a unor conflicte de calificări în materia căsătoriei şi a relaţiilor dintre soţi este
foarte redus.
Influenţa factorului religios în materia instituţiilor legate de familie este
considerabilă, întotdeauna specialiştii atrăgând atenţia asupra impregnării sporite a
acestui domeniu juridic cu obiceiurile, credinţele şi valorile sociale locale.
Un argument în susţinerea influenţei religiei asupra instituţiilor ce urmează a fi
analizate, îl constituie faptul că până în secolulal XVI-lea, întreaga materie a căsătoriei
era în Europa şi în America de competenţa exclusivă a Bisericii, fiind supusă unei singure
legi, dreptul canonic, un adevărat drept uniform1.
Se consideră căsătoria ca fiind internațională atunci când în componența acesteia
există un element de extraneitate, fie acesta naționalitatea părților, locul de încheiere a
căsătoriei sau agentul constatator.
II. Izvoare juridice
1
Dariescu C., Relaţii personale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2009,
p. 9.

1
 Pentru determinarea competenței internaționale a instanțelor spaniole, se vor aplica
art. 51 și 57 din Codul civil spaniol (în continuare Ccs.). Legea aplicabilă va fi, în cazul
capacității părților, stabilită de art. 9.1 Ccs. și Rezoluția - circulară a Direcției Generale a
Registrelor și Notarilor (DGRN) din 29.07.2005, cu privire la căsătoria între
homosexuali. În cazul consimțământului, se va utiliza art. 9.1 Ccs. și Instrucțiunile
DGRN din 31.01.2006 cu privire la căsătoria de conventiență, pe când forma va fi
stabilită conform principiului auctor regit actum. În vederea recunoașterii efectelor
căsătoriilor religioase sau civile încheiate de către autorități străine, se vor aplica art. 9.1,
49 și 50 din Ccs. și Instrucțiunile DGRN menționate anterior. Pentru opozabilitatea
tuturor faptelor juridice produse în Spania sau care au efect asupra cetățenilor spanioli, se
va aplica art. 15 din Legea Registrului Civil, precum și prevederile Acordurilor dintre
Spania și Vatican din 3.01.1979 și legile 24, 25, 26 din 10.11.1992 – pentru învestirea cu
efecte civile a căsătoriilor încheiate în formă religioasă.

III. Încheierea căsătoriei

Pentru încheierea valabilă a căsătoriei este necesară îndeplinirea următoarelor
cerinţe legale: îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă. Datorită faptului că
impedimentele sunt împrejurări care împiedică încheierea căsătoriei, ele sunt considerate
condiţii de fond negative2.
Calificarea sau distincţia între condiţiile de fond şi condiţiile de formă se face în
principiu după legea forului, după cum este prevăzut şi în legislaţia română. Dar există şi
situaţii în care se determină după legea domiciliului fiecăruia dintre soţi sau în funcţie de
legea locului încheierii căsătoriei.
a) Condiţii de fond - se evidenţiază mai multe sisteme în dreptul comparat:
 sistemul conform căruia se aplică legea naţională a viitorilor soţi;
 sistemul care presupune aplicarea legii domiciliului viitorilor soţi;
 sistemul unde se aplică legea locului încheierii căsătoriei;

2
Macovei I., Drept internațional privat, Editura CH Beck, București, 2011, p. 227.

2
  sistemul mixt, care se deosebeşte prin faptul că se aplică legea naţională
pentru proprii cetăţeni care se căsătoresc în străinătate şi straăinilor care
se căsătoresc în ţară se aplică legea domiciliului3.
În legislaţia românească, condiţiile de fond pentru încheierea promisiunii de
căsătorie căsătoriei sunt determinate, potrivit art. 2585 Cod civil, de legea naţională a
fiecăruia dintre viitorii soţi la data încheierii acelei promisiuni. În ceea ce priveşte
efectele promisiunii de căsătorie şi consecinţele încălcării ei, acestea sunt supuse mai
multor legi: legea reşedinţei obişnuite comune a viitorilor soţi la data promisiunii de
căsătorie, legea naţională comună a viitorilor soţi, dacă aceştia nu au reşedinţa obişnuită
în acelaşi stat şi legea română în lipsa legii naţionale comune.
Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt guvernate, conform art. 2586
Cod civil, de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la momentul celebrării
căsătoriei. De asemenea, în cazul impedimentelor la căsătorie se aplică tot legea
naţională. Mai mult decât atât, art. 2586 alin. (2) reglementează o măsură de protecţie a
cetăţenilor români în situaţia în care una dintre legile străine prevede un impediment la
căsătorie care, potrivit dreptului românesc, este incompatibil cu libertatea de a încheia o
căsătorie. În acest caz, acel impediment va fi înlăturat ca fiind inaplicabil în cazul în care
unul dintre viitori soţi este cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României.
În cazul Spaniei, ofițerul de stare civilă sau persoana în fața căreia se încheie
căsătoria va verifica consimțământul și capacitatea fiecărei părți. Legea persoanei este
determinată de naționalitatea acesteia și guvernează capacitatea părții 4, existând
posibilitatea, ca și în dreptul român, de înlăturare a impedimentelor, prin aplicarea
indirectă a Convenției de la Paris din 1964. Mai mult, dacă una dintre părți a fost
divorțată de către un organ străin, este necesară îndeplinirea formalităților de
recunoaștere a acesteia (automată sau exequatur) 5. În afară de prevederile art. 9.1
menționate deja, consimțământul cunoaște o particularizare prin legea privitoare la
căsătorie de conveniență, nefiind valabil în cazul în care se urmărește eludarea unor
norme juridice (de obținere a cetățeniei, de pildă)6.

3
Baciu A., Drept internaţional privat, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2005, p. 182.
4
Codul civil spaniol, art. 9.1;
5
Regulamentul Registrului civil spaniol, art. 64.1;
6
Instrucțiunile DGRN, cap. III și IV – consimțământul și nulitatea căsătoriei;

3
 Se impun unele distincţii în ceea ce priveşte aplicarea legii pentru condiţiile de fond
în dreptul român:
 căsătoria se încheie în România între un cetăţean român şi unul străin, se
aplică legea naţională a fiecărui soţ;
 căsătoria se încheie în România între un cetăţean român şi un apatrid, pentru
acesta din urmă se aplică legea ţării domiciliului ( în lipsa acestuia, legea reședinţei), iar
cetăţeanului român - legea naţională;
 căsătoria se încheie în ţara noastră între doi străini de cetăţenii diferite, se
aplică fiecăruia legea sa naţională;
 căsătoria se încheie în România între doi apatrizi - fiecare este supus legii
domiciliului/reşedinţei;
 căsătoria se încheie în străinătate între cetăţeni români, se aplică legea
română;
 căsătoria se încheie în străinătate între un cetăţean român şi un cetăţean
străin, se aplică legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi;
 căsătoria se încheie în străinătate între un cetăţean român şi un apatrid, se
aplică legea română pentru cetăţeanul român şi pentru apatrid legea
domiciliului/reşedinţei.
Urmărind aceleași criterii, legea spaniolă prevede unele condiții:
 când căsătoria se încheie în Spania, dacă cel puțin uneia dintre părți i se
aplică legea spaniolă sau locul de încheiere este Spania, în formă civilă sau religioasă
recunoscută de legea spaniolă (catolică, evanghelică, iudaică și islamică)7;
 când ambele părți sunt străini, căsătoria va putea fi încheiată în formă
civilă sau religioasă spaniolă (locul încheierii fiind Spania), ori în formă civilă sau
religioasă străină (consulară), conform legii naționale a oricăreia dintre părți;
 când căsătoria se încheie în străinătate, între cetățeni spanioli, va putea
avea forma civilă sau religioasă spaniolă – corespunzătoare cetățeniei părților, sau civilă
sau religioasă străină – respectiv a locului de încheiere;
 când căsătoria se încheie în străinătate, între un cetățean spaniol și unul
străin, va putea avea forma civilă sau religioasă spaniolă – corespunzătoare cetățeniei

7
Acordurile dintre Spania și Vatican din 3.01.1979 și Legile 24, 25, 26 din 10.11.2006;

4
spaniolului, cea străină - corespunzătoare cetățeniei străinului sau străină,
corespunzătoare locului încheierii căsătoriei;
 când căsătoria se încheie în străinătate, între cetățeni cu naționalitate
diferită de a locului celebrării, va putea avea forma civilă sau religioasă spaniolă –
corespunzătoare fie cetățeniei uneia dintre părți, fie locului încheierii căsătoriei;

b) Condiţii de formă – art. 2587 Cod civil dispune că formă încheierii actului
este supusă statului pe teritoriul căruia se celebrează, făcându-se aplicarea principiului
locus regit actum, dacă se încheie în faţă autorităţilor locale 8. Căsătoria unui cetăţean
român în străinătate poate fi încheiată şi în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului
consular, fiind supusă condiţiilor de formă ale legii române. Dacă viitorii soţi sunt străini,
căsătoria se va putea încheia în România în faţa autorităţii locale competente, fie în faţa
organelor diplomatice sau consulare ale statelor de origine, luând în consideraţie
prevederile art. 2587 alin. (2) Cod civil.
Art. 49 Ccs. consacră același principiu de determinare a formei de încheiere a
căsătoriei – în cazul în care aceasta nu este oficiată de judecător, primar, ofițer de stare
civilă sau autoritate religioasă - respectiv legea locului. Art. 50 precizează că, în cazul
încheierii căsătoriei între cetățeni străini, aceștia vor putea alege între legea națională a
oricăruia dintre ei sau a locului celebrării.
Pentru punctarea diferenței de încheiere a căsătoriei dintre cele două țări analizate,
este necesară prezentarea formelor religioase. Căsătoria catolică nu necesită verificarea
prealabilă a condițiilor de fond de către ofițerul de stare civilă, respectiv consul. Se va
exprima consimțământul în prezența autorității religioase și se va proceda la înscrierea
automată în Registrul civil, învestind astfel căsătoria cu efecte civile depline. În cazul
celei evangelice sau iudaice, este necesară verificarea condițiilor de fond în fața
autorității civile, după care se vor urma aceiași pași ca în cazul căsătoriei catolice. La
căsătoria musulmană există două situații: în primul rând, dacă au fost verificate condițiile
de fond, se va proceda la exprimarea consimțământului în fața autorității religioase și la
înscrierea în Registrul civil; în caz contrar, se va exprima consimțământul în fața

8
Ciucă A., Statut personal şi naţionalitate în dreptul internaţional privat, Ed. Fundaţiei Axis, Iaşi, 2005,
p. 47.

5
autorității religioase și se va înscrie în Registrul civil, urmând a se face ulterior
verificarea condițiilor de fond.

IV. Efectele căsătoriei

Potrivit Codului civil, efectele generale ale căsătoriei sunt delimitate de regimurile
matrimoniale si prevăzute în art. 2589. Astfel, prin efecte generale se înţeleg efectele
personale şi cele patrimoniale ale căsătoriei, de la care soţii nu pot deroga indiferent de
regimul matrimonial ales (art. 2589 alin. 2 Cod civil).

IV. 1 Efectele generale ale căsătoriei – potrivit alin. (1) al art. 2589 Cod civil,
acestea sunt supuse legii reşedinţei obişnuite comune a soţilor, iar în lipsă, legii cetăţeniei
comune a soţilor. În lipsa cetăţeniei comune, se aplică legea statului pe teritoriul căruia
căsătoria a fost celebrată.
Prevederile alin. (3) al aceluiaşi articol notează însă o excepţie: drepturile soţilor
asupra locuinţei familiei, precum şi regimul unor acte juridice asupra acestei locuinţe sunt
supuse legii locului unde aceasta este situată. Aplicarea normelor se impune voinţei
părţilor, deoarece acestea sunt de ordine publică.
Efectele căsătoriei cu privire la numele soţilor sunt supuse legii aplicabile
raporturilor personale şi patrimoniale dintre soţi. Obligaţia de întreţinere dintre soţi este
supusă legilor efectelor căsătoriei, deoarece constituie un raport patrimonial între
soţi. Donaţiile dintre soţi sunt supuse nu numai legii care reglementează efectele
căsătoriei, căci revocabilitatea interesează calitatea de soţ, ci şi legii ce reglementează
succesiunea pentru cotitatea disponibilă.
Art. 9.2 din Ccs. prevede că efectele căsătoriei vor fi reglementate de legea
națională comună soților la momentul încheierii, legea națională sau a domiciliului
oricărei părți după momentul încheierii sau cea aleasă de părți prin înscris autentic. Dacă
nici acesta din urmă nu există, legea va fi cea a domiciliului comun de imediat după
încheierea căsătoriei sau a locului celebrării acesteia.

6
 IV.2 Regimul matrimonial – în accepţiunea dată de Codul civil, soţilor le este
recunoscută posibilitatea să aleagă între regimurile comunităţii legale, separaţiei de
bunuri sau comunităţii convenţionale. Dacă doresc un alt regim decât al comunităţii
legale, alegerea se face prin încheierea unei convenţii matrimoniale. Determinarea
subiectivă a legii aplicabile regimului matrimonial este prevăzută de alin. (1) al art. 2590
Cod civil, prin aceste dispoziţii consacrându-se principiul autonomiei de voinţă a soţilor
în materia regimului matrimonial9.
Libertatea de alegere de către soţi a legii aplicabile regimului matrimonial este
posibilă numai în anumite limite. Conform alin. (2) al art. 2590 Cod civil, aceştia pot
alege:
a) legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data
alegerii;
b) legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
c) legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după celebrarea
căsătoriei.
Părţile au posibilitatea de a încheia o convenţie de desemnare a legii aplicabile
regimului matrimonial fie înainte de celebrarea căsătoriei, fie la momentul încheierii
căsătoriei, fie în timpul căsătoriei (art. 2591 alin. 1 Cod civil). Condiţiile de formă sunt
guvernate de legea aplicabilă regimului matrimonial sau de legea locului unde s-a
încheiat convenţia de alegere. În toate situaţiile, pentru evitarea dificultăţilor de probă,
desemnarea legii implică îndeplinirea unor cerinţede formă. Alegerea legii trebuie să fie
expresă şi constatată printr-un înscris semnat şi datat de către soţi, ori să rezulte în mod
neîndoielnic din clauzele unei convenţii matrimoniale. Dacă este aplicabilă legea română,
convenţia de alegere trebuie să respecte forma autentică notarială şi consimţământul
tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică specială, având
un conţinut predeterminat.
Oricând, în timpul căsătoriei, soţii pot alege o altă lege aplicabilă regimului
matrimonial cu respectarea limitelor şi condiţiilor privind posibilitatea de opţiune.
Modificarea intervenind în timpul căsătoriei are valoarea unei schimbări voluntare. Dacă

9
Baias F., Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I., Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C. H.
Beck, Bucureşti, 2012, p. 2573.

7
soţii nu au dispus altfel, legea nouă produce efecte numai pentru viitor, fără a prejudicia
drepturile terţilor.
Art. 2592 Cod civil determină legea aplicabilă regimului matrimonial al soţilor în
situaţia în care aceştia nu au ales-o. Astfel, acesta va fi guvernat de legea aplicabilă
efectelor generale ale căsătoriei (legea indicată de art. 2589 Cod civil).
Conform art. 2593 Cod civil, legea aplicabilă regimului matrimonial reglementează
următoarele chestiuni:
a) condiţiile de validitate a convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu excepţia
capacităţii;
b) admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale, cu
excepţia capacităţii;
c) limitele alegerii regimului matrimonial;
d) posibilitatea schimbării regimului matrimonial;
e) conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor,
precum şi regimul datoriilor soţilor;
f) încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind
împărţeala bunurilor comune.
Prin excepţie, formarea loturilor şi atribuirea lor sunt supuse legii unde bunurile
sunt situate la data partajului şi nu legii aplicabile regimului matrimonial. Pe de altă parte,
capacitatea este guvernată de legea naţională a fiecăruia dintre soţi.
În privinţa convenţiei matrimoniale, condiţiile de formă care trebuie îndeplinite sunt
prevăzute de legea aplicabilă regimului matrimonial sau legea locului unde înţelegerea se
încheie. (art. 2594 Cod civil).
Conform art. 9.3 Ccs., acordurile de voință prin care se stabilește, modifică sau
substituie regimul matrimonial sunt supuse fie legii care guvernează efectele căsătoriei,
fie a naționalității sau domiciliului uneia dintre părți la momentul încheierii.
Ocrotirea terţilor - riscurile pe care le reprezintă diversitatea regimurilor
matrimoniale şi posibilitatea modificării lor successive, impun un număr de reguli care să
asigure protecţia drepturilor terţilor, reguli incluse in art. 2595 Cod civil. Astfel, măsurile
de publicitate şi opozabilitatea regimului matrimonial faţă de terţi se include în sfera legii
aplicabile regimului matrimonial.

8
 În favoare terţilor de bună-credinţă este stipulată şi o excepţie. Dacă la data naşterii
raportului juridic dintre un soţ şi un terţ, reşedinţa lor obiţnuită era pe teritoriul aceluiaşi
stat, aplicabilă va fi legea acestui stat. Dar protecţia terţilor nu poate fi absolută. Prin
raportare la legea plicabilă, ocrotirea terţilor este limitată în cele trei cazuri pe care art.
2595 alin. (2) le enumeră :
a) au fost îndeplinite condiţiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea
aplicabilă regimului matrimonial;
b) terţul cunoştea, la data naşterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a
ignorant cu imprudenţă din partea sa;
c) au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului pe
teritoriul căruia este situate imobilul.
Terţul nu poate să ignore că regimul matrimonial al soţilor ar fi supus unei legi
străine. Dacă nu a depus diligenţele necesare, neglijenţa terţului înlătură buna sa credinţă.

V. Desfacerea şi încetarea căsătoriei

Normele conflictuale privind desfacerea căsătoriei sunt cuprinse în art. 2597-2602
din noul Cod Civil. Conform ultimului articol, legea care cârmuieşte divorţul se aplică şi
separaţiei de corp 10.

V. 1 Divorţul
Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț numai în timpul vieții soților. Divorțul poate
interveni pe cale judiciară, pe cale administrativă sau prin procedură notarială.
Determinarea legii aplicabile în materia divorţului este una de natură subiectivă, soţii
având posibilitatea sa aleagă varianta optimă. Libertatea părţilor este însă admisă numai
în anumite limite. De comun acord, soţii pot alege una dintre legile enumerate de art.
2597 Cod civil. Astfel, divorţul va fi supus legii reşedinţei obişnuite comune, legii ultimei
reşedinţe obişnuite comune, legii statului al cărui cetăţean este unul din soţi sau pe
11
teritoriul căruia soţii au locuit cel putin 3 ani ori legii române . Aceste legi nu sunt

10
Dariescu C., Fundamentele dreptului internaţional privat , Universul Juridic, Bucureşti 2012, p. 98.
11
Noul Cod civil – Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p. 2576

9
organizate în cascadă, desemnarea uneia dintre ele nu este condiţionată de
imposibilitatea desemnării legii precedente 12.

Legea spaniolă trimite, înainte de toate, la o reglementare privitoare la competența

instanței, respectiv Regulamentul (CE) 2201/2003 sau Regulamentul Bruxelles II bis (în
continuare RB-II bis), capitolul II, secțiunile 1 și 3, art. 3 – 7 și 16 - 20. Astfel, dacă
pârâtul este cetățean sau domiciliat într-una dintre țările membre regulamentului 13, va fi
competentă instanța naționalității comune soților ori domiciliul comun al acestora, în
cazul Marii Britanii și Irlandei, ori pe teritoriul căreia se află , conform art. 3.a:
 domiciliul comun al soților;

 ultima reședință obișnuită a soțilro, dacă unul dintre aceștia încă mai locuiește
acolo;

 reședința obișnuită a pârâtului;

 în cazul divorțului de comun acord, reședința obișnuită a unuia dintre soți;

 reședința obișnuită a reclamantului, dacă a locuit acolo de cel puțin un an înainte

de a depune cererea de divorț;

 reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta este cetățean al unui

stat membru și a locuit acolo cel puțin 6 luni înainte de a depune cererea;

Legea aplicabilă, în sfârșit, de către aceste autorități investite, are 2 tipuri de

izvoare. În primul rând, este cel instituțional, comunitar, Regulamentul Consiliului (UE)
1259/2010, sau Regulamenul Roma III, apoi este cel național, autonom, respectiv art. 107
Ccs. Care, începând cu 21.06.2012 a fost înlocuit de prevederile RR III. Conform
reglementării naționale, divorțului și separației de corp li se va aplica, în cascadă, fie
legea națională comună soților la momentul depunerii cererii, fie legea domiciliului
comun, fie legea ultimei reședințe comune, dacă unul dintre soți încă locuiește acolo. În
orice caz, se va aplica legea spaniolă dacă unul dintre soți este spaniol sau are domiciliul
în Spania, doar dacă nu este aplicabilă niciuna dintre legile menționate anterior, dacă

12
Cosmin Dariescu, op.cit. p. 99.
13
Art. 6 RB II bis

10
cererea este înaintată de ambii soți sau de unul, cu consimțământul celuilalt, ori dacă
legile menționate nu recunosc divorțul sau o fac de o manieră discriminatorie sau
contrară ordinii publice14.

Legea aplicabilă divorţului se prevede de către soţi printr-o convenţie. Potrivit art.
2599 Cod civil, condiţiile de formă ale convenţiei de alegere care trebuiesc îndeplinite de
soţi privesc forma scrisă, semnătura parţilor şi data certă. Convenţia de alegere a legii
aplicabile se poate încheia sau modifica cel târziu pana la data sesizării autorităţii
competente să pronunţe divorţul. Alin.(2) al art. 2598 dispune că instanța judecătorească
poate să ia act de acordul soților cel mai târziu până la primul termen de judecată la care
părțile au fost legal citate. Spre deosebire de divorţul administrativ, divorţul pe cale
judecătorească le conferă soţilor beneficiul unui răstimp suplimentar în care se pot decide
asupra legii aplicabile.
Art. 2600 Cod civil stabileşte legea atunci când soţii nu au desemnat expres o
astfel de reglementare. Astfel, divorţul va fi cârmuit de :
a) legea statului pe teritoriul căruia soţii îşi au reşedinşa obişnuită la data
introducerii cererii de divorţ
b) în lipsa reşedinşei obişnuite situate pe teritoriul aceluiaşi stat, legea statului pe
teritoriul căruia soţii şi-au avut ultima reşedinţă obişnuită, dacă cel puţin unul
dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acelui stat la data
introducerii cererii de divorţ
c) în lipsa reședinței obișnuite comune a unui dintre soți pe teritoriul statului
unde soții au avut ultima reședință obișnuită comună, legea cetățeniei comune
a soților la data introducerii cererii de divorț
d) în lipsa cetățeniei comune a soților, legea ultimei cetățenii comune a soților,
dacă cel puțin unul dintre ei are această cetățenie la data introducerii cererii de
divorț;
e) legea română, în toate celelalte cazuri.

14
Acest articol a fost modificat prin Legea organică 11/2003, pentru instituirea unor măsuri concrete în
materie de siguranță, violență domestică și integrare socială a cetățenilor străini, publicată în M.Of.
(Buletinul oficial al Spaniei, nr. 234, din 30.09.2003.

11
 Spre deosebire de art. 2597 Cod civil, legaturile din art. 2600 sunt organizate în
cascadă (scara lui Kegel)15. Dacă nu pot folosi o legătură, abia atunci vor trece la
următoarea. Dacă legea străină astfel determinată nu îngăduie divorţul sau il permite în
condiţii deosebit de restrictive, se va aplica legea română in cazul în care unul dintre soţi
este cetăţean român la data sau îşi are reşedinţa obişnuită în România la data cererii de
divorţ. În situația în care un soț cetățean român divorțează în altă țară, instanța străină va
trebui să respecte normele conflictuale din dreptul internațional privat român. Dacă
soluția pronunțată diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române, art.1082 alin.(2)
din Codul de procedură civilă dispune că hotărârea de divorț străină nu poate fi
recunoscută în țara noastră.
Domeniul de aplicare a legii divorțului cuprinde mai multe aspecte. Ele se referă
la următoarele: persoanele care pot cere desfacerea căsătoriei prin divorț; motivele divorț;
efectele divorțului cu privire la relațiile dintre soți, efectele divorţului cu privire la
relaţiile patrimoniale, precum și la relațiile dintre părinți și copii 16.
Posibilitatea recunoaşterii desfacerii căsătoriei prin denunţare unilaterală nu există
in ţara noastră. Astfel, actul întocmit în străinătate prin care se constată voinţa unilaterală
a barbatului de a divorţa, fără ca legea aplicabilă să recunoască femeii un drept egal nu
poate fi recunoscut în România decât dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii:
a) actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă
prevăzute de legea străină aplicabilă;
b) femeia a acceptat în mod liber și neechivoc această modalitate de desfacere a
căsătoriei;
c) nu există niciun alt motiv de refuz al recunoașterii pe teritoriul României a
hotărârii prin care s-a încuviințat desfacerea căsătoriei în această modalitate. În cazul în
care femeia a acceptat o asemenea desfacere a căsătoriei, invocarea ordinii publice nu se
justifică, întrucât are semnificația unui divorț prin acordul soților.

V. 2 Separaţia de corp

15
Cosmin Dariescu, op.cit. p 100
16
Ciucă A., Statut personal şi naţionalitate în dreptul internaţional privat, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi,
2005, p. 54.

12
 Instituția separației de corp este un succedaneu al divorțului17. Prin separaţia de corp,
soţii sunt despărţişi în fapt, cu toate că ei continuă să fie căsătoriţi in drept. Conform art.
2602 Cod civil, legea care cârmuieşte divorţul se aplică în mod corespunzător şi
separaţiei de corp. Aăsadar, deşi conform art. 373 Cod civil, căsătoria se desface numai
prin divorţ, dreptul internaţional privat român recunoaşte şi separaţia de corp pronunţată
în străinătate pentru străini. Ea reprezintă încetarea obligaţiei soţilor de a convieţui, deşi
căsătoria lor continuă să existe. Această instituţie a fost multă vreme remediul găsit de
dreptul popoarelor catolice pentru dificultăţile insurmontabile pe care traiul în comun le
ridica în multe căsătorii18. Dreptul soților de a cere separația de corp este reglementat de
legea aplicabilă divorțului. Tot acestei legi sunt supuse și efectele separației de corp. În
schimb problemele de procedură privind separația de corp sunt guvernate de legea
forului. Spre deosebire de dreptul românesc, atât legea elvețiana , cât și legea franceză
recunosc această instituție, fiind supusă acelorași reguli ca și divortul19, cu câteva excepții
precum: separația nu desface căsătoria, dar pune capăt obligației de coabitare; în caz de
deces, soțul supraviețuitor își conservă drepturile; separația de corp antrenează
întotdeauna separația bunurilor: lasă să subziste obligația de ajutor; la cererea unuia
dintre soți, separația de corp este convertită de plin drept în hotărâre de divorț, dac
această a durat 3 ani.

V. 3 Nulitatea căsătoriei
Dispoziţiile art. 2588 alin. (1) din Codul civil dispun că legea care reglementează
cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică nulităţii căsătoriei şi efectelor
acestei nulităţi. Asfel, nulitatea căsătoriei încheiată cu încălcarea condiţiilor de fond se
declară potrivit legii naţionale a fiecăruia dintre viitorii soţi la momentul celebrării
căsătoriei. Nulitatea căsătoriei încheiată cu încălcarea condiţiilor de formă se pronunţă
conform statului pe teritoriul căruia s-a celebrat sau legii agentului diplomatic ori
funcţionarului consular in faţa căruia a fost oficiată. În situaţia în care căsătoria s-a
îmcheiat în străinătate, art. 2588 alin. (2) Cod civil, prevede că nulitatea acesteia pentru
încălcarea condiţiilor de formă poate fi admisă în România numai dacă sancţiunea
17
Macovei I., op. cit., p. 235.
18
Dariescu C., op.cit., p 98.
19
Ungureanu O., Jugastru C., Circa A., Manual de drept internaţional privat., Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2007, p. 225.

13
nulităţii este prevăzută şi de legea română. Aşadar, hotărârea judecătorească străină de
constatare a nulităţii poate fi recunoscută în ţara noastră sub condiţia dublei
reglementări20. Competenţa jurisdicţională şi procedura de judecată sunt guvernate de
legea forului.
Condiţiile şi efectele căsătoriei putative sunt reglementate de legea nulităţii.
Aceasta nu se răsfrânge şi asupra copiilor, care îşi păstrează situaţia de copii din
căsătorie.

V. 4 Cooperarea extinsă în materia legii aplicabile desfacerii căsătoriei21

Potrivit art. 2557 alin. (3) Cod civil, normele conflictuale ale acestuia se aplică
doar dacă tratatele internaţionale la care România este parte sau dreptul Uniunii Europene
nu conţin alte reglementări. Regulamentul Consiliului (EU) nr. 1259/2010 din 20
decembrie 2010, conţinând norme conflictuale uniforme obligatorii pentru căsniciile
alcătuite din cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene care participă la această
cooperare extinsă, implementează cooperarea extinsă în materia legii aplicabile divorţului
şi separaţiei legale. Statele membre care participă sunt : Austria, Belgia, Bulgaria, Franţa,
Germania, Grecia, Italia, Letonia, Luxemburg, Malta, Portugalia, România, Slovenia,
Spania şi Ungaria.
Având in vedere situaţia actuală, reiese că România va aplica mai multe seturi de
norme conflictuale în materia desfacerii căsătoriei: cele din Regulamenutul Consiliului
(EU), în căsniciile dintre cetăţeni ai statelor participante la cooperarea extinsă, normele
conflictuale uniforme în materia divorţului din tratatele de asistenţă juridică în materie
civilă încheiate de România cu alte state membre ale UE dar care nu participă la
cooperarea extinsă (ex. Polonia) şi norme conflictuale din Codul civil în căsătoriile
alcătuite de cetăţeni ai statelor membre ale UE ce nu participă la cooperarea extinsă şi
care nu au încheiat tratate de asistenţă juridică în materie civilă cu România care sa
conţină norme conflictuale uniforme în materia desfacerii căsătoriei.
Regulamentul prevede că soţii au puterea de a alege prin convenţie legea
aplicabilă divorţului sau separaţiei de corp din mai multe variante propuse de regulament.
În lipsa unei astfel de convenţii, regulamentul desemnează legea aplicabilă printr-o serie
20
Macovei I., op cit, p. 236.
21
Dariescu C., op.cit., p. 98.

14
de puncte de legatură în cascadă 22. Art. 5 al rgulamentului precizează faptul că soţii pot
desemna legea aplicabilă : legea statului reşedinţei obişnuite al soţilor la momentul
încheierii convenţiei sau legea statului ultimei reşedinţe obişnuite a soţilor, atât timp cât
unul dintre ei mai locuieşte acolo la momentul încheierii convenţiei, sau legea statului de
cetăţenie a unui dintre soţi la momentul încheierii convenţiei sau, în sfârşit, legea forului.
Convenţia trebuie să fie formulată în scris, datată şi semnată de ambii soţi. Poate
fi încheiată sau modificată cel târziu până în momentul sesizării autorităţii competente să
pronunţe divorţul sau separaţia de corp.
Şi în cazul normelor conflictuale din acest regulament se exclude retrimiterea şi
de asemenea, invocându-se ordinea publică se poate înlătura aplicarea legii străine.
Astfel, apare o diferenţă intre Regulament şi Codul civil legată de retrimitere :
regulamentul o respinge, iar Codul civil o admite, ceea ce poate duce la aplicarea unor
legi diferite desfacerii căsătoriei, în funcţie de normele conflictuale aplicabile în speţă.
Competenţa instanţelor Republicii Moldova în materie de divorţ
Competenta exclusivă. Instanţele Republicii Moldova sunt exclusiv competente să
judece procesele de drept internaţional referitoare la desfacerea, anularea sau nulitatea
căsătoriei, dacă la data cererii, ambii soţi domiciliază în Republica Moldova, iar unul
dintre ei este cetăţean al Republicii Moldova sau străin fără cetăţenie (art. 461, alin. 1, lit.
g Codul de procedură civilă). Instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova sunt
competente să judece procesele de divorţ dintre străini, dacă unul dintre pârâţi are
domiciliul sau reşedinţa în Republica Moldova (art. 460, alin. 1, lit. h Cod de procedură
civilă). Dacă pârâtul din străinătate nu are domiciliul cunoscut, cerea se introduce la
instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului din ţară. Aşadar, reclamantul
moldovean poate introduce cererea la judecătoria Republicii Moldova în cazul arătat mai
sus. Un străin care domiciliază ori are reşedinţa în Republica Moldova poate introduce
cererea de divorţ împotriva soţului pârât de asemenea domiciliat sau rezident în
Republica Moldova. În cazul în care pârâtul are domiciliul necunoscut în străinătate,
procesul se poate judeca în Republica Moldova, dar este îndoială dacă instanţa străină va
recunoaşte hotărârea dată. Divorţul pronunţat în faţa unei instanţe din Republica Moldova
şi problema ordinii publice. S-ar putea ca legea străină competentă să pună condiţii

22
Ibidem.

15
deosebit de restrictive în faţa divorţului ori să nu-l admită. În acest caz, se aplică legea
Republicii Moldova, dacă unul dintre soţi este cetăţean al Republica Moldova, la data
cererii de divorţ.

În dreptul internaţional privat al Republicii Moldova, o hotărâre străină care se

referă la statutul personal al cetăţenilor statului unde a fost pronunţată, este recunoscută
deplin drept. Dar recunoaşterea poate fi refuzată, dacă hotărârea a fost pronunţată în lipsa
părţii care a pierdut procesul, dacă partea adversă nu a fost înştiinţată în timp util şi dacă
nu i s-a dat posibilitatea de a-şi formula apărările ei. Trebuie respectate condiţiile puse de
art. 471, alin. 1, lit. b Cod de procedură civilă. Din text rezultă că partea care a pierdut în
instanţă şi a fost lipsă a cunoscut în timp util actul de sesizare. Ori, în unele reglementări
din ţările care cunosc repudiul nu se prevede avizarea soţiei şi, din acest punct de vedere,
hotărârea nu poate sa aibă efecte în ţara noastră. În alte cazuri, decizia de repudiu nu
recunoaşte egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul. Repudiul Repudiul este o instituţie
necunoscută dreptului nostru. Problema este recunoaşterea repudiului în faţa autorităţii
judiciare sau administrative ale Republicii Moldova. Repudiul tradiţional este un act
unilateral. Bărbatul are facultatea discreţionară de a pune capăt uniunii conjugale, fără
arătare de motive. Femeia nu poate repudia. În unele ţări care au suferit influenta
reglementărilor europene, legislaţia privind repudiul a suferit unele modificări. Există
însă acum tendinţa de a se reveni la tradiţiile strămoşeşti. Repudiul străvechi. Soţul
repudiază soţia fără a o înştiinţa, fără a-i da posibilitatea să se apere. Repudiul străvechi
este un act unilateral care nu cere consimţământul soţiei şi ea nici nu este de multe ori
avizată. Ea nu s-a putut apăra. De mai multă vreme, juriştii occidentali, magistraţii,
avocaţii, funcţionarii administrativi sunt confruntaţi cu aplicarea unor instituţii de origine
străveche. În vigoare şi acum în ţările islamice, precum Palestina, Marocul, Algeria,
Tunisia, Egiptuî, Libanul, Siria, Iordania şi altele. Repudiul există şi în Israel. Repudiul
constă în desfacerea unilaterală a căsătoriei din voinţa unilaterală a bărbatului. Femeile
nu pot repudia. Toate aceste ţări, mai mult sau mai puţin îndepărtate de Europa au suferit
în feluri diferite influenţa civilizaţiei şi a reglementărilor europene, astfel încât practica şi
reglementarea ropudiului nu este peste tot aceeaşi. Competenţa instanţelor străine în

16
cauzele de divorţ privind cetăţenii moldoveni Art. 158, alin. 4 din Codul familiei cu
referire la recunoaşterea divorţului prevede că «este recunoscută valabilă desfacerea
căsătoriei în afara Republicii Moldova, dacă la soluţionarea acestei probleme, au fost
respectate cerinţele legislaţiei statului corespunzător privind competenţa organelor care
au adoptat hotărârea cu privire la desfacerea căsătoriei». În ultimii ani, am putut
înregistra divorţuri între cetăţenii străini sau numai între cetăţeni ai Republicii Moldova,
pronunţate în străinătate. Soţii, amândoi cetăţeni ai Republicii Moldova sau numai unul
dintre ei cetăţean al Republicii Moldova, aveau domiciliul în străinătate. La cererea
interesaţilor, instanţele Republicii Moldova au acordat în mod obişnuit exequatur-ul. În
vederea transcrierii hotărârii de divorţ pe actul de căsătorie aflat la autoritatea competentă
din Republica Moldova, cererile sunt formulate de interesaţi pentru că, este necesar ă
transcrierea hotărârii definitive de divorţ în marginea actului de căsătorie pentru ca
divorţul să fie perfectat. După apariţia Codului de familie al Republicii Moldova din
2000, ne putem pune problema recunoaşterii divorţurilor pronunţate în străinătate de o
autoritate între doi cetăţeni moldoveni domiciliaţi sau rezidenţi acolo. Codul de procedură
civilă arată cazurile în care instanţa sau autoritatea noastră pot refuza recunoaşterea unor
hotărâri străine. În această situaţie, ne spune textul, recunoaşterea nu poate fi refuzată
pentru singurul motiv că instanţa carea pronunţat hotărârea străină, a aplicat o altă lege
decât cea determinată de dreptul internaţional privat al Republicii Moldova. Aşadar, s-ar
recunoaşte o hotărâre străină de divorţ în care este implicat un cetăţean moldovean, dacă
soluţia adoptată nu diferă de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii Republicii Moldova. În
continuarea art. 158, alin.2 şi 3, Codul familiei arată că cetăţenii Republicii Moldova care
locuiesc în afara ţării au dreptul la desfacerea căsătoriei în instanţele judecătoreşti ale
Republicii Moldova, indiferent de cetăţenia si domiciliul celuilalt soţ. Dacă, conform
legislaţiei Republicii Moldova, căsătoria poate fi desfăcută de oficiul de stare civilă,
această problemă poate fi soluţionată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale
Republicii Moldova. Legea aplicabilă divorţului după dreptul internaţional privat al
Republicii Moldova Divorţul în care o parte sau ambele părţi sunt străini, este cârmuit de
art. 158, alin. 1 Codul familiei. Aşadar, instanţele noastre atunci când sunt competente
aplică desfacerii căsătoriei legea Republicii Moldova. Şi această normă este o normă
unilaterală consacrând legea forului în materia divorţului. Se consideră că cazul în care

17
soţii străini care nu au aceeaşi cetăţenie cer divorţul în faţa instanţelor noastre, dar au
domiciliul comun sau reşedinţa comuna în altă ţară, practic, nu se va întâlni, pentru că
este firesc ca ei sa se adrese instanţelor din ţara unde au domiciliul comun sau reşedinţa
comună. Menţiunea trebuia să se facă în termen de două luni de la data când hotărârea a
rămăsese definitivă. în baza reglementării actuale, instanţa noastră are competenţă
exclusivă în materie de divorţ numai în cazul în care ambii soţi domiciliază în Republica
Moldova, iar unul dintre ei este cetăţean al Republicii Moldova sau străin fără cetăţenie.

Competenţa instanţelor străine în cauzele de divorţ privind cetăţenii moldoveni Art. 158,
alin. 4 din Codul familiei cu referire la recunoaşterea divorţului prevede că «este
recunoscută valabilă desfacerea căsătoriei în afara Republicii Moldova, dacă la
soluţionarea acestei probleme, au fost respectate cerinţele legislaţiei statului
corespunzător privind competenţa organelor care au adoptat hotărârea cu privire la
desfacerea căsătoriei». În ultimii ani, am putut înregistra divorţuri între cetăţenii străini
sau numai între cetăţeni ai Republicii Moldova, pronunţate în străinătate. Soţii, amândoi
cetăţeni ai Republicii Moldova sau numai unul dintre ei cetăţean al Republicii Moldova,
aveau domiciliul în străinătate. La cererea interesaţilor, instanţele Republicii Moldova au
acordat în mod obişnuit exequatur-ul. În vederea transcrierii hotărârii de divorţ pe actul
de căsătorie aflat la autoritatea competentă din Republica Moldova, cererile sunt
formulate de interesaţi pentru că, este necesar ă transcrierea hotărârii definitive de divorţ
în marginea actului de căsătorie pentru ca divorţul să fie perfectat. După apariţia Codului
de familie al Republicii Moldova din 2000, ne putem pune problema recunoaşterii
divorţurilor pronunţate în străinătate de o autoritate între doi cetăţeni moldoveni
domiciliaţi sau rezidenţi acolo. Codul de procedură civilă arată cazurile în care instanţa
sau autoritatea noastră pot refuza recunoaşterea unor hotărâri străine. În această situaţie,
ne spune textul, recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care
a pronunţat hotărârea străină, a aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul
internaţional privat al Republicii Moldova. Aşadar, s-ar recunoaşte o hotărâre străină de
divorţ în care este implicat un cetăţean moldovean, dacă soluţia adoptată nu diferă de cea
la care s-ar fi ajuns potrivit legii Republicii Moldova. În continuarea art. 158, alin.2 şi 3,
Codul familiei arată că cetăţenii Republicii Moldova care locuiesc în afara ţării au dreptul

18
la desfacerea căsătoriei în instanţele judecătoreşti ale Republicii Moldova, indiferent de
cetăţenia si domiciliul celuilalt soţ. Dacă, conform legislaţiei Republicii Moldova,
căsătoria poate fi desfăcută de oficiul de stare civilă, această problemă poate fi
soluţionată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale Republicii Moldova. Legea
aplicabilă divorţului după dreptul internaţional privat al Republicii Moldova Divorţul în
care o parte sau ambele părţi sunt străini, este cârmuit de art. 158, alin. 1 Codul familiei.
Aşadar, instanţele noastre atunci când sunt competente aplică desfacerii căsătoriei legea
Republicii Moldova. Şi această normă este o normă unilaterală consacrând legea forului
în materia divorţului. Se consideră că cazul în care soţii străini care nu au aceeaşi
cetăţenie cer divorţul în faţa instanţelor noastre, dar au domiciliul comun sau reşedinţa
comuna în altă ţară, practic, nu se va întâlni, pentru că este firesc ca ei sa se adrese
instanţelor din ţara unde au domiciliul comun sau reşedinţa comună. Menţiunea trebuia să
se facă în termen de două luni de la data când hotărârea a rămăsese definitivă. în baza
reglementării actuale, instanţa noastră are competenţă exclusivă în materie de divorţ
numai în cazul în care ambii soţi domiciliază în Republica Moldova, iar unul dintre ei
este cetăţean al Republicii Moldova sau străin fără cetăţenie. 2. Norma conflictuală
privind filiaţia Codul familiei al Republicii Moldova cuprinde în materia filiaţiei o normă
cu o trimitere unilaterală. Astfel, conform art. 159, în Republica Moldova, în cazul
părinţilor (părintelui) cetăţeni străini sau apatrizi, paternitatea (maternitatea) se stabileşte
şi se contestă conform legislaţiei Republicii Moldova. Paternitatea (maternitatea) în
raport cu copilul cetăţean al Republicii Moldova se stabileşte şi se contestă în Republica
Moldova conform legislaţiei proprii, indiferent de domiciliul copilului. Dacă, conform
legislaţiei Republicii Moldova, este posibilă stabilirea paternităţii (maternităţii) la oficiile
de stare civilă, părinţii copilului care locuiesc în străinătate sunt în drept să se adreseze cu
o declaraţie privind stabilirea paternităţii (maternităţii) la misiunile diplomatice şi oficiile
consulare ale Republicii Moldova dacă cel puţin unul din părinţi este cetăţean al
Republicii Moldova. Astfel, în materie de filiaţie, indiferent de cetăţenia copilului sau a
părinţilor acestuia, indiferent de statutul copilului (din căsătorie sau din afara acesteia),
stabilirea sau contestarea paternităţii/maternităţii în Republica Moldova va avea loc
conform legii moldoveneşti (art.159 Codul familiei). În asemenea conjunctură, dacă
numele copilului ar depinde numai de legea aplicabilă filiaţiei, acesta va fi condus, în

19
consecinţă, de legea forului, adică de cea a Republicii Moldova. Observăm că legislaţia
moldovenească nu face distincţie între copii din afara căsătoriei şi cei din căsătorie.
Există totuşi legislaţii care fac această distincţie nu numai în dreptul material, ci şi în cel
conflictual. Astfel, Legea nr. 105/1992, de exemplu, se ocupă separat şi dă soluţii diferite
filiaţiei lin căsătorie şi filiaţiei din afara căsătoriei. În tendinţa de a oferi o viziune mai
largă asupra subiectului studiat vom prezenta pe scurt cum apar asemenea reglementări
prin prisma dreptului comparat.
Ocrotirea minorilor în dreptul internaţional privat.
În privinţa ocrotirii persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate
de exerciţiu restrânsă, trebuie să facem unele distincţii:
1) ocrotirea minorului născut din căsătorie sau înfiat, exercitată de părinţi ori,
după caz, de tată sau de mamă; 2) ocrotirea minorului prin tutelă; 3) ocrotirea minorului
care se găseşte în situaţii speciale. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la
Drepturile Copilului, Constituţia Republicii Moldova, Codul familiei al Republicii
Moldova, Legea Republicii Moldova privind drepturile copilului nr.338-XIII din
15.12.94, Legea învăţământului, Legea cu privire la administraţia publică locală şi alte
acte normative ale Guvernului Republicii Moldova, precum şi Regulamentul cu privire la
funcţionarea organelor de tutelă şi curatelă stipulează faptul că, în toate deciziile care îi
privesc pe copii, indiferent că acestea sunt luate de instituţiile publice sau private de
ocrotire socială, de către instanţele judecătoreşti, autorităţile administraţiei publice locale
sau de alte organisme guvernamentale sau neguvernamentale, interesele copilului trebuie
să fie luate în considerare cu prioritate. Ocrotirea minorului, exercitată de către ambii
părinţi sau de către unul dintre aceştia, este cârmuită de legea aplicabilă raporturilor
dintre copil şi părinte. Soluţia poate să difere în funcţie de poziţia copilului care poate fi
din căsătorie sau din afara acesteia. La fel, legea aplicabilă ţine de punctul de legătură
instituit de dreptul internaţional privat în această materie, care poate fi domiciliul sau
cetăţenia copilului sau a părintelui. Astfel, unele sisteme de drept leagă soluţiile
conflictuale de statutul copilului. Conform Legii române nr.105/1992, de exemplu,
ocrotirea minorului din căsătorie va fi guvernată, dacă soţii deţin aceeaşi cetăţenie, de
legea naţională comună a soţilor. Atunci când au cetăţenii diferire, relaţiile dintre copil şi
părinţi, respectiv şi obligaţia de întreţinere, va fi supusă legii statului unde soţii îşi au

20
stabilit domiciliul comun. În lipsa acestuia, relaţiile dintre părinţi şi copii în vederea
ocrotirii celor din urmă, vor fi cârmuite de legea reşedinţei comune a soţilor ori de legea
statului cu care aceştia întreţin cele mai strânse legături (Această ierarhie este prevăzută
de art.20, prin coroborare cu art.36 din Legea nr.105/1992). Aşadar, dacă soţii nu au nici
domiciliul comun se va aplica principiul proper law. Unele legislaţii încearcă să ofere şi
în acest caz o soluţie mai concretă. Astfel, Codul civil al Portugaliei din 1966, prevede, la
art. 57, că în caz dacă soţii, ce nu au cetăţenie comună, locuiesc în state diferite, ocrotirea
copiilor din căsătorie se va realiza conform legii naţionale a tatălui. Numai în cazul când
mama exercită în totalitate atribuţiile de părinte asupra copilului poate fi aplicată legea
naţională a mamei. Legislaţiile statelor ce se conduc după principiile enunţate, extind
aceste reguli şi asupra copilului adoptat, însă, cu condiţia ca adopţia să fie încheiată de
ambii soţi împreună. În caz contrar, se va aplica legea naţională a adoptatorului, soluţie
prevăzută expres de art. 31 din Legea română nr.105/1992. Ocrotirea părintească a
minorului din afara căsătoriei va fi guvernată, în contextul celor relatate, de obicei, de
legea naţională a copilului. Astfel, art. 28 din Legea română nr.105/1992 stabileşte că
ocrotirea minorului, copil din afara căsătoriei, va fi cârmuită de legea naţională a
copilului de la data naşterii, iar când acesta are şi o alta cetăţenie străină, se aplică legea
care îi este mai favorabilă. Alte sisteme de drept nu fac distincţie dintre copilul din
căsătorie şi cel din afara căsătoriei în materia legii aplicabile ocrotirii copilului incapabil
sau redus în capacitatea de exerciţiu. Conform dreptului moldovenesc (art.160 din Codul
familiei) şi cel rusesc (art.163 din Codul familiei al Federaţiei Ruse din 1995), de
exemplu, obligaţiile părinţilor de a-şi întreţine copiii vor fi supuse legii statului pe
teritoriul căruia aceştia îşi au domiciliul comun. Numai în lipsa unui asemenea domiciliu
se va aplica legea naţională a copilului. Totuşi, legea naţională a copilului va putea fi
aplicabilă şi în cazul când acesta are domiciliul comun cu părinţii sau părintele său.
Excepţia se referă numai la măsurile de asigurare a obligaţiilor de întreţinere. Acelaşi
principiu, al domiciliului comun, este consacrat şi de tratatele la care sunt parte aceste
state, cum ar fi Tratatul de asistenţă juridică din 1994 încheiat între Republica Moldova şi
Federaţia Rusă (art.30). Într-un sens mai restrâns se pronunţă Convenţia din 1993 a
statelor CSI cu privire la asistenţa juridică, care prevede că ocrotirea minorilor va fi
cârmuită de statul unde aceştia îşi au stabilit domiciliul permanent. Astfel, observăm că

21
chiar dacă legislaţiile naţionale ale Moldovei şi ale Rusiei prevăd principii similare,
tratatele la care sunt parte instituie principii deosebite de cele naţionale şi chiar deosebite
de la un tratat la altul. În timp ce concurenţa dintre normele naţionale şi cele
internaţionale se soluţionează simplu, adică în favoarea celordin urmă, concursul dintre
normele internaţionale se soluţionează, ţinând cont de o anumită ierarhie.
Adopţia internaţională.
Adopţia unui copil cetăţean al Republicii Moldova de un cetăţean al Republicii
Moldova este reglementată de Codul familiei al Republicii Moldova. Dar normele
Codului familiei se ocupă numai în parte de adopţia internă, prin care înţelegem adopţia
unui cetăţean al Republicii Moldova de un cetăţean al Republicii Moldova. Obiectul
principal al textelor legale în acest sens pare a fi mai degrabă preocuparea de a asigura un
nou cadru legal adopţiei copiilor cetăţeni moldoveni de către un străin. Copilul cetăţean al
Republicii Moldova care urmează a fi adoptat poate să aibă domiciliul sau reşedinţa în
străinătate. Atunci, cererea se adresează, conform art. 286, alin. 2 Cod de procedură
civilă, la curtea de apel de la domiciliul (locul de aflare) al copilului. Când copilul
cetăţean al Republicii Moldova care urmează a fi adoptat are domiciliul în Republica
Moldova, cererea se adresează, conform art. 286, alin. 1, judecătoriei în raza căruia îşi are
domiciliul (locul de aflare) copilul. Art. 2 din lege se referă de asemenea la adopţia unui
copil. Alături de Codul familiei, în materia adopţiei internaţionale mai cunoaştem şi
Hotărârea Guvernului Republicii Moldova nr.62/03.02.94 privind înfierea copiilor de
către cetăţenii străini. Acest act normativ reglementează şi autorizează funcţionarea
organizaţiilor străine în materia înfierii. Aceste organizaţii conlucrează în strânsă legătură
cu Comitet pentru Înfiere al Republicii Moldova care, la rândul său, colaborează cu
autorităţile centrale din străinătate, dar şi cu instituţii care au ca principal obiect plasarea
copiilor care se găsesc într-o anumită situaţie într-o familie. În această secţiune ne vom
ocupa exclusiv de adopţia internaţională. Dar, în această materie, trebuie să facem o
distincţie între adopţia internaţională reglementată de actele naţionale, cu modificările
ulterioare şi adopţia internaţională prevăzută de Convenţia europeană în materia adopţiei
de copii, la care Republica Moldova a aderat. Aceste diferite aspecte le vom trata separat.
În afară de Convenţia la care ne-am referit, mai interesează soarta copilului adoptat de un
străin şi următoarele convenţii: - Convenţia din 24 octombrie 1956 asupra legii aplicabile

22
obligaţiilor alimentare faţă de copii; - Convenţia din 15 aprilie 1953 privind
recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie de obligaţii alimentare faţă de copii ; -
Convenţia din 5 octombrie 1961 privind competenţa autorităţilor şi legea aplicabilă în
materie de protecţie a minorilor; - Convenţia din 15 noiembrie 1965 privind competenţa
autorităţilor legea aplicabilă şi recunoaşterea în materie de adopţie; - Convenţia din 2
octombrie 1973 privind recunoaşterea şi executarea deciziilor relative la obligaţiile
alimentare. Aceste convenţii au fost semnate şi ratificate numai de un număr mic de state
şi nu totdeauna de aceleaşi state, aşa încât interesul lor practic este limitat. Convenţia de
la Haga din 2 octombrie 1973, înlocuieşte Convenţia de la Haga din 1956 privind legea
aplicabilă obligaţiilor alimentare. Noua Convenţie devine dreptul comun pentru statele
care o ratifică, în sensul că înlocuieşte dreptul particular al statelor care o acceptă. Ea se
aplică tuturor proceselor, tuturor copiilor minori, chiar dacă minorul nu aparţine unui stat
care a adoptat Convenţia. Se aplică tuturor copiilor, chiar şi copiilor adoptivi. Noua
Convenţie menţine criteriul reşedinţei obişnuite a copilului (art. 4, al. I). În caz de
schimbare de reşedinţă, se aplică legea noii reşedinţe. Retrimiterea este exclusă. Codul
familiei, pune, în art. 162, următoarele condiţii: copilul care urmează a fi adoptat şi
adoptatorul străin să îndeplinească condiţiile care sunt obligatorii pentru amândoi.
Cerinţa pusă de art. 162 este mai greu de îndeplinit. Se cer îndeplinite cumulativ cerinţele
puse de ambele legi naţionale. Se vor impune cerinţele din legea cea mai severă din acest
punct de vedere. Atunci când sunt în conflict de legi europene, îndeplinirea cumulativă a
cerinţelor din cele două legi ar fi mai uşor de realizat, dar pentru ţările din alte regiuni (de
altfel, apropiate de noi), chestiunea va rămâne deschisă. În ce priveşte ţările europene, să
nu uităm că nu toate fac parte din Uniune şi nu ştim dacă toate au aderat la Convenţia
europeană. Legislaţia Republicii Moldova prevede că cetăţenii Republicii Moldova
domiciliaţi în străinătate şi cetăţenii străini nu trebuie să se mai deplaseze în Republica
Moldova, ci se adresează Comitetului pentru înfiere prin autoritatea centrală
corespunzătoare din ţara lor. Conform art. 121 Codul familiei, adoptatorul trebuie să aibă
în vârsta cel puţin 25 de ani, să îndeplinească cerinţe pentru a putea fi tutore şi să fie,
conform art. 123 Codul familiei, cu cel puţin 15 ani mai în vârstă decât cel pe care
doreşte să-l adopte. Se poate totuşi încuviinţa adopţia dacă diferenţa de vârstă este mai
mică, dar pentru motive temeinice (însă numai până la 10 ani). Nu trebuie să fie

23
impedimente la adopţie după dreptul Republicii Moldova, cum ar fi rudenia naturală în
linie dreaptă, fără deosebire de gradul de rudenie; rudenie naturală în linie colaterală de
gradul al doilea; nu poate adopta un soţ pe celălalt soţ. Acestea sunt impedimente
dirimante şi ele sunt reguli de aplicare necesară; ele se impun tuturor celor care adoptă
sau sunt adoptaţi pe teritoriul Republicii Moldova, ca şi autorităţilor şi instanţelor. Codul
familiei cu referire încuviinţarea adopţiei cuprinde texte interesând dreptul intern şi texte
interesând dreptul internaţional privat, mai exact, privind adopţia unui copil cetăţean al
Republicii Moldova de un străin sau de un cetăţean al Republicii Moldova domiciliat în
străinătate. Adopţia dorită de un cetăţean al Republicii Moldova care domiciliază în
străinătate este reglementată în acelaşi fel ca adopţia pe care o cere un străin şi care se
referă la un copil cetăţean al Republicii Moldova domiciliat în Republica Moldova. În
acelaşi timp, conform art.116, alin. 3 se admite în cazurile excepţionale. Astfel, adopţia
unui copil care este cetăţean al Republicii Moldova de către cetăţeni străini sau apatrizi se
admite numai în cazuri excepţionale când nu există posibilitatea ca acest copil să fie
adoptat sau pus sub tutelă (curatelă): a. de către rudele copilului, indiferent de cetăţenia
lor; b. de către alte persoane cetăţeni ai Republicii Moldova. Adopţia, în cazurile
prevăzute la alin.(3), se face în conformitate cu prevederile generale şi dacă s-a dovedit
că, timp de cel puţin 6 luni din momentul luării copilului la evidenţă, acesta nu a fost
acceptat pentru adopţie sau luat sub tutelă (curatelă): a. de către rudele sale, indiferent de
cetăţenia lor; b. de către cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini sau apatrizii cu
domiciliul în Republica Moldova. Prevederile de mai sus nu se aplică dacă: a. soţul
adoptă copilul celuilalt soţ; b. copilul suferă de o boală gravă care necesită un tratament
special ce nu poate fi acordat în Republica Moldova. Art. 121, alin. 2 Codul familiei mai
prevede că cetăţenii străini şi apatrizii care îşi au domiciliul în afara hotarelor Republicii
Moldova pot fi adoptatori ai copiilor cetăţeni ai Republicii Moldova numai dacă întrunesc
atât condiţiile impuse de legislaţia statului ai cărui cetăţeni sunt sau în care îşi au
domiciliul, cât şi condiţiile impuse de legislaţia Republicii Moldova, precum şi dacă ţara
lor este membră a Convenţiei asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale sau dacă în acest domeniu există un acord bilateral între state. Pe de alta
parte, Codul familiei cuprinde regulile conflictuale bilaterale în art. 162 până la 163. La
acestea, pentru anumite cazuri, trebuie să alăturăm şi să consultăm şi art. 286, 289, 459

24
din Codul de procedură civilă, referitoare la competenţa instanţelor. Îndeplinirea
cerinţelor puse de legislaţia Republicii Moldova îl protejează pe copil. Se cere ca adopţia
să fie posibilă după legea naţională a adoptatului, pe lângă cerinţa ca ea să fie posibilă
după legea copilului. Copilul va trece graniţa şi, practic, iese de sub protecţia eficientă şi
promptă a autorităţilor noastre. Noi trebuie să ne asigurăm că situaţia lui va fi stabilă,
ferită de surprize, care ar putea avea urmări dramatice asupra persoanei copilului. Din
cauza aceasta, instanţa care va încuviinţa adopţia trebuie să se asigure că pe copilul pe
care îl adoptă îi va da copilului o dezvoltare normală fizică şi morală şi că adopţia nu se
face în scopul de a-l exploata sau în alte scopuri contrare legii ori moralei (art. 162, alin.3
din Codul familiei). La soluţionarea adopţiei copiilor cetăţeni ai Republicii Moldova de
către cetăţeni străini şi apatrizi se va asigura continuitatea educaţiei copiilor, ţinându-se
cont de provenienţa lor etnică, apartenenţa culturală şi religioasă, de limbă şi alte
particularităţi importante. La fel, conform art. 163 Codul familiei, copiii cetăţeni ai
Republicii Moldova pot fi adoptaţi de către cetăţeni străini sau apatrizi doar dacă,
conform legislaţiei statelor în care urmează să plece, li se vor asigura garanţii şi norme
juridice echivalente celor de care s-ar fi bucurat în cazul adopţiei în ţara natală şi dacă
legislaţia statelor respective le garantează drepturile într-un volum nu mai mic decât
legislaţia Republicii Moldova. Autoritatea centrală pentru protecţia copilului, cu sprijinul
misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale Republicii Moldova, precum şi pe alte căi
recunoscute de normele internaţionale, este abilitată să pretindă de la autorităţile şi
organizaţiile statelor ai căror cetăţeni sunt adoptatorii sau în care îşi au domiciliul
adoptatorii apatrizi asigurarea pentru copiii adoptaţi cetăţeni ai Republicii Moldova a
garanţiilor şi normelor juridice echivalente celor de care aceştia s-ar fi bucurat în cazul
adopţiei în ţara natală, să ceară informaţii cu privire la condiţiile de viaţă şi de educaţie
ale adoptaţilor.

VI. Bibliografie

25
 Dariescu C., Relaţii personale dintre soţi în dreptul internaţional privat, Ed. C. H.
Beck, Bucureşti, 2009.
 Macovei I., Drept internațional privat, Ed. C. H. Beck, București, 2011.
 Baciu A., Drept internaţional privat, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2005.
 Ciucă A., Statut personal şi naţionalitate în dreptul internaţional privat, Ed.
Fundaţiei Axis, Iaşi, 2005.
 Baias F., Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I., Noul Cod civil. Comentariu pe
articole, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2012.
 Dariescu C., Fundamentele dreptului internaţional privat , Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2012.
 Ungureanu O., Jugastru C., Circa A., Manual de drept internaţional privat., Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2007.
 Codul civil spaniol.
 Regulamentul Registrului civil spaniol.
 Curs de dreptul casatoriei si familiei in dreptul international privat si comparat,
Ricardo Ruedas Valvidia, 2011.

26