Sunteți pe pagina 1din 10

1.

Sistemul economiei mondiale

Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltării schimbului reciproc de activităţi, de la
forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex. Schimbul reciproc se desfăşura preponderent la nivel
de gospodărire individuală.
În evoluţia economiei mondiale de o importanţă crucială s-au dovedit a fi marile descoperiri geografice.
Principalii piloni ai economiei in perioada respectiva (Europa şi America) erau „specializaţi” în producţia diferitelor
mărfuri, astfel încât aproape toate mărfurile europene erau noi pentru America şi reciproc, mărfurile americane erau
noi pentru europeni.
Secolul XVI este secolul apariţiei pieţei mondiale.
începutul secolului XIX - prima revoluţie industrială.
Odată formate, economiile naţionale vor conferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei industriale,
pentru un avânt al factorilor de producţie, care, însă, se va produce în mod neuniform.
„...lumea care va rezulta din prezenta rearanjare a valorilor, credinţelor, structurilor economice şi sociale… va fi
diferită de ceea ce şi-ar putea imagina oricine astăzi… Este cert că în materie de politică am trecut de la cei patru
sute de ani ai naţiunii-stat suveran, la un pluralism în care statul-naţiune va fi mai degrabă una dintre unităţile de
integrare politică, şi nu unica. Va fi o componentă – deşi încă una cheie – a ceea ce eu numesc «politica post-
capitalistă», un sistem în care statele transnaţionale, regionale, statele-naţiuni şi structurile locale, chiar tribale, vor
concura şi vor coexista”.
În concluzie, putem afirma că economia mondială este un sistem complex, eterogen, ale cărui componente
fundamentale sunt economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice internaţionale. Alături
de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde şi elemente derivate, de legătură: piaţa
mondială, relaţiile economice internaţionale, diviziunea internaţională a muncii, ordinea mondială.

1.1. Economiile naţionale


Economia mondială este astăzi un ansamblu interdependent în care economiile naţionale, statele suverane, sunt
constituenţii fundamentali. Întregul eşafod instituţional modern are la bază statul suveran.
Economia naţională reprezintă o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între
membri unei comunităţi umane pe ansamblul teritoriului unui stat naţional. De asemenea, o economie presupune
existenţa unei suprastructuri, care reprezintă ansamblul instituţional al unei ţări.
Caracterizarea economiilor naţionale se poate face d.p.d.v. demo-geografic (dimensiunea teritoriului sau
mărimea populaţiei) si d.p.d.v. economic: dimensiunea PIB sau PNB (indicator ce reflectă potenţialul economic al
unei ţări) sau de nivelul de dezvoltare al ţării respective.
PIB reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate în decursul unui an de rezidenţii unei ţări.
PNB este rezultatul activităţii naţionalilor, ceea ce înseamnă că din PIB se scade activitatea străinilor ce
acţionează pe teritoriul ţării respective şi se adaugă activitatea naţionalilor ce acţionează în afara graniţelor.
Ţara care are cel mai mare potenţial economic este Statele Unite ale Americii. Cu un PIB de 14 256 mil. dolari,
SUA devansează de departe celelalte ţări aflate în topul ţărilor cu cel mai mare potenţial economic.
Cel mai utilizat criteriu de clasificare a ţărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul de dezvoltare este o
noţiune complexă, ce desemnează capacitatea unei ţări de a satisface cerinţele de bază şi de a crea bogăţie pentru
cetăţenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare nu include doar aspecte economice, ci şi sociale, cum ar fi speranţa
de viaţă sau nivelul de educaţie, respectarea drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între sexe.
Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, ţările se grupează în ţări dezvoltate şi ţări în dezvoltare. Cele mai
multe dintre ţările lumii fac parte din grupul ţărilor în dezvoltare, grup extrem de eterogen, în care alături de ţări
avansate sunt şi ţări extrem de sărace.
PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizaţi indicatori la scară mondială pentru a aprecia nivelul de
dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflectă eficienţa de ansamblu a unei economii, cele mai multe dintre
clasamentele cu care operează instituţiile internaţionale (ca Banca Mondială sau ONU) au drept criteriu nivelul PIB
pe locuitor sau PIB real pe locuitor. PIB real pe locuitor este expresia PIB nominal pe locuitor, ajustat cu puterea
de cumpărarea a monedei respective, dat fiind faptul că nivelul preţurilor este diferit de la o ţară la alta şi, deci,
valoarea banilor nu este aceeaşi.
Structura unei economii este dată în principal de ponderea celor trei sectoare: sectorul primar (agricultura şi
industria extractivă) sectorul secundar (industria prelucrătoare) şi sectorul terţiar (al serviciilor).
În rândul preocupărilor mai recente de apreciere a nivelului de dezvoltare se înscrie şi indicele dezvoltării
umane. Conceptul de dezvoltare umană, definit de către P.N.U.D. ca „procesul de lărgire a posibilităţilor de a alege
ale omului, (...) de asigurare unei vieţi lungi şi sănătoase, a unei educaţii şi a unui standard decent de viaţă”, se
măsoară prin intermediul unui indicator compozit: longevitatea, educaţie (rata de alfabetizare şi anii de şcoală) şi
standardul de viaţă (PIB real pe locuitor).

1.2. Ordinea economică internaţională


Ordinea economică internaţională exprimă modalitatea de organizare în timp şi spaţiu a elementelor
economiei mondiale, altfel spus, raporturile de putere care există între componentele sistemului economic mondial.
Puterea în relaţiile internaţionale exprimă capacitatea unei naţiuni de a utiliza activele sale tangibile şi
intangibile, astfel încât aceasta să influenţeze comportamentul altor naţiuni. Exercitarea puterii se poate realiza pe
cale militară, pe cale economică, politică sau prin influenţă.
Puterea militară este un mijloc tradiţional de impunere a voinţei unui stat şi de a determina o anumită ordine
internaţională (al doilea razboi mondial).
Modalitatea economică de a determina ordinea mondială este una dintre cele mai întâlnite căi de a influenţa
raporturile de putere. Germania sau Japonia s-au impus în economia mondială prin forţa economiilor lor.
Puterea politică poate determina şi ea un anumit sistem de relaţii internaţionale. De exemplu, SUA îşi foloseşte
forţa politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu ţările arabe din Orientul Mijlociu.
În ceea ce priveşte influenţa, ea exprimă capacitatea de a exercita presiuni asupra unui stat, altele decât cele
legate de utilizarea în mod implicit sau explicit a forţei sau a sancţiunilor economice. Poate că exemplul cel mai
ilustrativ în ceea ce priveşte influenţa la nivel mondial este cel al Bisericii Catolice.
Necesitatea unei noi ordini economice internaţionale a apărut, astfel, un lucru firesc, determinat de multitudinea
de probleme acumulate în plan internaţional (războiul rece, suspendarea convertibilităţii în aur a dolarului,
deteriorarea termenilor schimbului, neîmplinirile în asigurarea unui ritm de dezvoltare sustenabil pentru ţările în
dezvoltare, etc.). Conceptul de Nouă Ordine Internaţională a fost discutat pentru prima dată în cadrul celei de-a
Şasea Sesiuni Speciale a Adunării Generale a ONU si este un document cu 18 prevederi ce susţine schimbări la
nivel internaţional, care să permită ţărilor mai puţin dezvoltate să găsească o ieşire din starea de sărăcie în care se
ală.
Printre prevederile acestui document se numără:
- creşterea preţurilor produselor de export ale ţărilor în dezvoltare în concordanţă cu cele ale ţărilor dezvoltate,
- dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie către ţările în dezvoltare, care să fie separat de cel al
investiţiilor străine,
- atingerea ţintei de 0,7% din PNB-ul ţărilor dezvoltate ca asistenţă financiară oficială pentru dezvoltare,
- tarife reduse pentru exporturile ţărilor în dezvoltare pe pieţele ţărilor dezvoltate,
- reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor naturale şi al activităţii economice desfăşurate pe
teritoriul lor, ceea ce însemna dreptul de naţionalizare a proprietăţilor deţinute de străini.
Poate că cea mai importantă schimbare adusă în ierarhia raporturilor de forţe în plan internaţional a constituit-o
crearea OPEC şi impunerea unui preţ al petrolului la un nivel care a determinat apariţia unor sume uriaşe obţinute
de ţările exportatoare de petrol şi transformarea unora dintre acestea în noii îmbogăţiţi ai lumii.
Actuala ordine economică internaţională se poate caracteriza prin câteva trăsături specifice:
- economia mondială este dominată de ţările dezvoltate, atât în plan economic, demonstrat de ponderile acestora
în PIB-ul mondial, în comerţul internaţional etc, cât şi de influenţa lor politică;
- ţările în dezvoltare, deşi deţin cea mai mare parte a populaţiei lumii şi cel mai mare teritoriu, nu au aceeaşi
forţă economică şi cu siguranţă nu deţin aceeaşi influenţă ca ţările dezvoltate. În ultimele decenii, însă, se observă o
adevărată „ofensivă” a ţărilor în dezvoltare în ceea ce priveşte restructurarea relaţiilor ierarhice în economia
mondială;
- sfârşitul Războiului Rece, care a dus la generalizarea capitalismului şi la „îmbrăţişarea” aproape unanimă a
valorilor economiei de piaţă şi la dispariţia unui important oponent al ţărilor capitaliste dezvoltate în dominaţia
mondială;
- dincolo de tradiţionale instrumente de persuasiune la nivel internaţional (forţa economică, forţa politică) au
apărut şi altele, ca populaţia. China şi India nu mai pot fi ignorate, ţinând cont că populaţia acestor două ţări numără
o treime din populaţia mondială. Probleme sociale au început să influenţeze puternic ordinea economică
internaţională prin legăturile complexe cu alţi factori, cum ar fi investiţiile străine, probleme de mediu, migraţia
internaţională, etc.;
- creşterea interdependenţelor ca urmare a fenomenului de globalizare dă mult mai multă instabilitate mediului
internaţional.

1.3. Diviziunea internaţională a muncii


Diviziunea internaţională a muncii este expresia specializării indivizilor sau grupurilor de agenţi economici,
care participă la activitatea economică mondială.
Specializarea internaţională este determinată de mai mulţi factori, printre care se pot enumera:
- realizarea bunurilor şi serviciilor diferite presupune folosirea de resurse diferite, în proporţii diferite;
- resursele nu sunt repartizate în mod uniform pe glob, de aceea accesul la resurse este diferit de la o ţară la alta,
de la un agent economic la altul;
- mobilitatea resurselor este destul de limitată la nivel internaţional, astfel încât nu se realizează o egalizare
instantanee între zonele cu exces de resurse şi cele cu deficit de resurse.
Specializarea internaţională a cunoscut o evoluţie constantă, pe măsura dezvoltării activităţii la nivel
internaţional.
Specializarea internaţională este explicată de câteva teorii ale comerţului internaţional, printre care cele mai
importante pot fi considerate următoarele:
- Teoria avantajului absolut, dezvoltată de Adam Smith, consideră că este benefică specializarea în
realizarea acelor produse în care o naţiune deţine un avantaj absolut.
- Teoria avantajului relativ, dezvoltată de David Ricardo, vine şi îmbunătăţeşte teoria avantajului absolut,
demonstrând că şi în cazul în care o ţară nu deţine nici un avantaj absolut, se poate specializa în producţia acelui
bun pe care îl realizează cu cele mai mici eforturi şi poate participa la comerţul internaţional în mod benefic.
- Modelul Heckscher – Ohlin pleacă de la dotarea inegală cu factori de producţie a ţărilor lumii. Resursele
influenţează posibilităţile de producţie ale unei ţări, de aceea, tendinţa de specializare în crearea acelor bunuri, care
sunt intensive în factorul abundent, este mai puternică.
Aceste teorii, în special cea a avantajului absolut şi relativ, operează pe premisa unui comerţ liber şi în condiţiile
unei pieţe cu concurenţă perfectă. În lumea contemporană lucrurile stau diferit.
Pot fi amintite teoria comerţului strategic sau teoria avantajelor competitive a lui Michael Porter.
Teoria comerţului strategic recunoaşte că guvernele şi STN pot interveni strategic în comerţul internaţional
prin următoarele mijloace: blocarea accesului pe pieţe prin crearea de bariere prin intermediul costurilor de
promovare şi investiţii ridicate, folosirea economiilor de scară pentru a reduce preţurile şi a elimina noii concurenţi,
practica de dumping, pentru a câştiga cote cât mai mari de piaţă, „strategii de întâietate” în inovare, design,
cercetare dezvoltare şi penetrarea pieţelor pentru a combate avantajele competitive ale concurenţilor, susţinerea de
către stat a cercetării – dezvoltării şi a noilor tehnologii, alternând cu subvenţii pentru companiile autohtone,
descurajând, în felul acesta, intrarea pe piaţă a concurenţilor străini înaintea firmelor autohtone.
În ceea ce priveşte teoria avantajelor competitive, Michael Porter pleacă de următoarele întrebări: de ce
naţiunile reuşesc în anumite domenii pe piaţa internaţională? care este influenţa naţiunii asupra concurenţei în
anumite industrii? de ce anumite firme ale unei anumite naţiuni aleg anumite strategii concurenţiale?
Michael Porter a ajuns la concluzia că succesul unei specializări internaţionale depinde de patru atribute
naţionale, ce definesc mediul economic în care firmele acţionează şi care influenţează capacitatea de a concura la
nivel internaţional:
- condiţiile factorilor de producţie, care se referă în special la forţa de muncă înalt calificată şi nivelul de
dezvoltare al infrastructurii,
- condiţiile cererii, respectiv mărimea pieţei interne, nivelul de exigenţă al consumatorilor autohtoni,
- situaţia industriilor din amonte şi aval, pentru că nivelul de competitivitate al acestora va influenţa nivelul de
competitivitate al firmei (industriei) în cauză,
- structura, strategia şi rivalitatea companiei, care este pivotul central al competitivităţii.
Economia mondială cunoaşte grade diferite de specializare internaţională. Ţările dezvoltate se regăsesc pe cea
mai înaltă treaptă a specializării, asimilând permanent progresul tehnic şi reuşind să se specializeze în produse cu
valoare adăugată mare. Ţările în dezvoltare cunosc în mare măsură o specializare primară, care nu permite obţinerea
de beneficii şi care face dificilă acumularea de bogăţie.

1.4. Piaţa mondială


Piaţa mondială exprimă totalitatea relaţiilor care se stabilesc între producătorii şi consumatorii din ţări diferite,
între economiile naţionale în procesul schimbului de activităţi, care are loc pe plan internaţional prin intermediul
tranzacţiilor economice, datorită diviziunii internaţionale a muncii.
Formarea pieţei mondiale a început în secolul XVI şi a devenit atotcuprinzătoare odată cu adâncirea diviziunii
mondiale a muncii, cu generalizarea producţiei de tip capitalist.
Piaţa mondială reflectă structurile şi trăsăturile definitorii ale economiei mondiale, având un caracter obiectiv
ce decurge din dezvoltarea şi adâncirea interdependenţelor economice dintre toate naţiunile lumii. De asemenea,
piaţa mondială are un caracter complex, datorită diversităţii economiei mondiale, a particularităţilor
componentelor sale, a multitudinii participanţilor la schimburile economice internaţionale.
Piaţa mondială, ca orice piaţă, se caracterizează prin complexitatea obiectul său: tipurile de tranzacţii, volum,
potenţial, capacitate, structură, un mecanism bazat pe acţiunea cererii şi ofertei sub influenţa diverşilor factori de
influenţă: economici, demografici, socio-culturali, geografici, politici, instituţionali etc.
Piaţa mondială se prezintă ca un sistem diversificat, în cadrul căruia există microsisteme (pieţe internaţionale
caracteristice, cum ar fi piaţa financiară, piaţa capitalurilor, piaţa bunurilor etc.).
Piaţa internaţională caracteristică este acea parte a pieţei mondiale unde se desfăşoară cel mai mare volum de
schimburi comerciale cu un anumit produs sau grupă de produse unde se stabileşte preţul mondial.
Piaţa mondială este astăzi dominată din punct de vedere al obiectului său de comerţul internaţional cu produse
manufacturate, iar din punct de vedere al participanţilor, de societăţile transnaţionale. Pe grupuri de ţări, ponderea
ţărilor dezvoltate este majoritară, pe fondul unui avans al ţărilor în dezvoltare, chiar dacă este vorba doar de un grup
restrâns la ţărilor în dezvoltare (ţările Asiei de Sud Est şi cele din America Latină).

1.5. Relaţiile economice internaţionale


Relaţiile economice internaţionale exprimă totalitatea raporturilor, a schimburilor şi tranzacţiilor economice
dintre ţările lumii, formate în virtutea diviziunii mondiale a muncii şi care definesc ordinea economică mondială.
Relaţiile internaţionale se desfăşoară într-un cadru bilateral şi multilateral, una din trăsăturile definitorii ale
relaţiilor economice internaţionale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de raporturi simultane şi
coordonate la scară subregională, regională sau mondială, între state independente şi suverane.

2. Ţările dezvoltate

Numărul ţărilor dezvoltate constituie o sursă de controverse printre specialişti. Cei mai mulţi dintre ei identifică
ţările dezvoltate cu ţările membre ale OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică), care numără
astăzi 30 de state. Alţii apreciază că printre membri care compun această organizaţie sunt ţări ce nu pot fi
considerate ca fiind dezvoltate, ceea ce reduce numărul lor.
Indiferent câte ţări fac parte din categoria ţărilor dezvoltate, principalele caracteristici ale acestora sunt:
- sunt ţări cu economie de piaţă, ceea ce presupune că proprietatea privată constituie principala sursă a
motivaţiei şi dinamicii acestor economii;
- structura economiei acestor ţări este una diversificată, în care toate ramurile sunt reprezentate;
- sunt ţări cu eficienţă de ansamblu ridicată, relevată de faptul că înregistrează cele mai mari niveluri ale
productivităţii muncii, ale producţiei, ale consumurilor pe locuitor, etc.;
- gradul de alfabetizare este de 100% sau aproape de 100%;
- accesul la asistenţă sanitară şi la alte servicii de bază este asigurat pentru majoritatea populaţiei;
- sunt sediul celor mai multe şi mai mari dintre companiile transnaţionale;
- domină economia mondială, deţinând primele locuri în ceea ce priveşte comerţul internaţional, investiţiile
străine, tehnologia;
- monedele celor mai puternice dintre ţările dezvoltate constituie monedele de rezervă ale tuturor ţărilor lumii;
- pieţele financiare de referinţă sunt în ţările dezvoltate;
- înregistrează cele mai mari realizări în planul cercetării dezvoltării, etc.

3. Caracteristici ale ţărilor în dezvoltare

Subdezvoltare, Lumea a Treia, ţări subdezvoltate sau în dezvoltare, "Sud", "periferie", reprezintă noţiuni ce
încearcă să cuprindă în cât mai puţine cuvinte o stare de fapt: un decalaj imens între lumi diferite sau în cadrul
aceleiaşi lumi.
Subdezvoltarea este reversul dezvoltării, iar dacă dezvoltarea am definit-o ca fiind un proces de transformare
pe termen lung a structurii economice, sociale şi politice, obiectivul fiind acela de a răspunde nevoilor
fundamentale ale populaţiei, subdezvoltarea reprezintă o situaţie economică în care persistă niveluri scăzute ale
standardului de viaţă, sărăcia absolută, rate de creştere economică scăzute, un nivel redus al consumului,
servicii de asistenţă sanitară precare, rate înalte ale mortalităţii şi natalităţii, dependenţa de exterior, posibilităţi
reduse de satisfacere a nevoilor oamenilor.
Subdezvoltarea reprezintă, înainte de toate un ansamblu de structuri ce reflectă dezechilibre între diferitele
sectoare economice, dependenţă financiară, tehnologică şi culturală faţă de exterior, discrepanţe sociale datorate
marilor inegalităţi de venituri, avere, putere, educaţie.
Dincolo de o serie de trăsături comune ale acestor ţări există şi o multitudine de diferenţe: unele sunt ţări foarte
populate, altele nu; unele au o suprafaţă foarte mare, altele nu; cele mai multe au fost colonii, câteva nu; unele sunt
democraţii, altele au regimuri totalitare, iar cele mai multe se situează undeva între aceste două limite; unele
înregistrează creşteri rapide, altele nu. Toate aceste ţări se confruntă cu problema sărăciei, a şomajului, a asistenţei
sanitare precare.
Adâncirea decalajului dintre ţările bogate şi ţările cele mai sărace a atins deja niveluri îngrijorătoare.
Comunitatea internaţională reclamă din ce în ce mai des necesitatea acordării de ajutoare, sub diverse forme, pentru
a putea prevenii apariţia unor dezastre în aceste ţări.

3.1. Factorii critici ai dezvoltării


Cea mai importantă şi mai complexă dimensiune a fenomenului de subdezvoltare, rămâne caracteristica de
bază, care le uneşte şi determină abordarea lor unitară: sărăcia. Dimensiunea sa complexă este dată de
intercondiţionările pe care sărăcia le are cu celelalte aspecte ale ţărilor în dezvoltare: educaţia, starea de sănătate,
creşterea populaţiei etc.
Printre nerealizările în domeniul dezvoltării umane şi combaterii sărăciei putem aminti:
 Între 1990 – 1997 numărul celor infectaţi cu HIV a crescut de mai mult de două ori, de la mai puţin de 15
milioane de oameni, la peste 33 de milioane. În jur de 1,5 miliarde de oameni nu au o speranţă de viaţă mai mare de
60 de ani, peste 880 milioane au un acces limitat la serviciile de sănătate şi 2,6 miliarde la servicii de igienă.
 În 1997 mai mult de 850 milioane adulţi erau analfabeţi. În ţările industriale peste 100 milioane erau
analfabeţi funcţionali. Mai mult de 260 de milioane de copii nu urmează cursuri primare sau secundare.
 840 de milioane de oameni suferă de malnutriţie. Consumul celei mai bogate cincimi a lumii este de 16 ori
mai mare decât al celei mai sărace cincimi.
 Aproximativ 1,3 miliarde de oameni trăiesc cu mai puţin de un dolar pe zi şi aproape un miliard nu îşi poate
asigura necesarul pentru satisfacerea nevoilor de bază.
 În jur de 340 milioane de femei nu au o speranţă de viaţă mai mare de 40 de ani. Între 25% şi 50% din
numărul total de femei suferă de abuzuri fizice din partea partenerului.
 Circa 160 de milioane de copii suferă de malnutriţie şi mai mult de 250 milioane de copii lucrează ca
salariaţi.
 În fiecare an, 3 milioane de oameni mor din cauza poluării aerului şi peste 5 milioane mor din cauză de boli
diareice, cauzate de apa contaminată.
 La sfârşitul anului 1997, se înregistrau aproximativ 12 milioane de refugiaţi.

3.2. Venituri scăzute şi distribuţia inegală a veniturilor


Banca Mondială este instituţia ale cărei clasificări sunt cel mai des utilizate de către organismele internaţionale.
Criteriul de clasificare este cel după P.N.B./loc sau P.I.B./loc., conform căruia sunt identificate trei mari grupuri de
ţări, şi anume: ţări cu venituri ridicate (peste 9361USD/loc), ţări cu venituri medii (între 761 USD/loc. şi 9 360
USD/loc.) şi ţări cu venituri scăzute, respectiv mai puţin de 760 USD. Din cele 174 de ţări clasificate pentru anul
1998, în funcţie de P.I.B./loc., în USD 1995, 43 de ţări înregistrau un P.I.B./loc. sub 500 USD, 66 de ţări sub 1000
USD/loc., între 3000 şi 5000 USD/loc. erau 20 de ţări, iar între 5000 şi 10000 USD/loc., 8 ţări. Peste 10000
USD/loc. se înregistrau 32 de ţări.
Cele mai sărace ţări ale lumii, aflate cu predilecţie în Africa sub-sahariană şi Asia, deţin o populaţie numeroasă,
ceea ce face ca situaţia lor să fie cu atât mai dramatică.
Alături de nivelurile scăzute ale venitului pe locuitor, ţările subdezvoltate se confruntă şi cu o mare discrepanţă
în distribuirea veniturilor. Inegalitatea în distribuirea veniturilor este relevată şi de ponderea pe care cea mai săracă
cincime o are în veniturile totale, comparativ cu ponderea celei mai bogate cincimi în aceleaşi venituri totale.
Pentru ţările bogate, acest raport este, în medie, de 5 la 1. pentru ţările cele mai sărace, acesta atinge şi niveluri
de peste 30 la 1. Pentru multe din ţările slab dezvoltate, inegalitatea distribuirii veniturilor îşi are sursa în decalajul
între mediul urban şi rural.
O altă cauză a acestei inegalităţi derivă şi din accesul redus la educaţie pentru cea mai mare parte a populaţiei
acestor ţări, ceea ce face ca majoritatea forţei de muncă să fie slab calificată, cu salarii extrem de reduse.
Şi politicile promovate de către statele în dezvoltare au contribuit la creşterea sau menţinerea ridicată a
inegalităţii veniturilor: supraevaluarea cursului de schimb, politica de preţ, care dezavantajează net produsele
agricole, în condiţiile în care agricultura este principala ocupaţie în multe din aceste ţări, anumite cheltuieli publice,
admise doar pentru zonele rurale etc.

3.3. Dependenţa faţă de exterior


Aşa cum arăta şi Jan Tinbergen în cel de-al III-a Raport către Clubul de la Roma, naţiunile în curs de dezvoltare
sunt, în continuare, în stare de dependenţă faţă de ţările dezvoltate. Această dependenţă economică derivă din faptul
că dispun de mai puţine cunoştinţe, de posibilităţi limitate de a utiliza ceea ce au.
Structurile impuse de către fostele metropole coloniilor lor au avut drept consecinţă fundamentală stagnarea şi
încetinirea considerabilă a ritmului creşterii economice pe termen lung. Chiar dacă, în paralel, s-a dezvoltat un
sector capitalist, el era orientat către exterior. S-a conturat astfel o “economie dualistă”, de tip colonial,
dezarticulată, incapabilă să realizeze o dezvoltare autentică, autoîntreţinută.
O trăsătură a economiei mondiale contemporane continuă să fie starea de dependenţă a Sudului subdezvoltat
faţă de Nordul dezvoltat. Această dependenţă se manifestă îndeosebi pe plan financiar, alimentar şi tehnologic. Dar
şi Nordul este dependent de Sud. Sudul reprezintă o bogată şi, mai ales, ieftină sursă de aprovizionare pentru Nord,
în special cu materii prime sau produse puţin prelucrate.
O strategie de dezvoltare trebuie să se bazeze pe propria experienţă, pe adaptarea experienţei generale la
condiţiile concrete, particulare, ale fiecărei ţări. Aceste modele proprii permit înfăptuirea unor obiective prioritare,
cum ar fi:
. formarea cadrelor naţionale şi folosirea judicioasă a forţei de muncă;
. crearea unui nucleu industrial propriu, suficient de diversificat, capabil să satisfacă nevoia crescândă de bunuri
de echipament;
. promovarea exporturilor de produse prelucrate.
Tinerele state nu reuşesc să-şi valorifice pe deplin pe piaţa mondială rezultatele muncii productive naţionale. În ceea
ce priveşte produsele primare, două sunt obstacolele care influenţează negativ: Pe de o parte obstacolele tarifare şi
netarifare ridicate de ţările dezvoltate, iar, pe de altă parte, instabilitatea preţurilor.
O altă cale ar consta în acordarea unor compensaţii monetare tinerelor state care înregistrează o reducere a
veniturilor lor reale din export, ca urmare a creşterii taxelor ţărilor dezvoltate la importul de mărfuri din ţările mai
puţin avansate. În principiu, acest vărsământ compensatoriu ar trebui să fie egal cu diferenţa dintre valoarea
exporturilor într-o perioadă dată şi valoarea pe care acestea ar fi atins-o dacă taxele fiscale n-ar fi fost aplicate.
oltate.
În ceea ce priveşte fluctuaţia preţurilor, având în vedere faptul că ţările în dezvoltare nu controlează, practic,
decât oferta, sarcina de a le stabiliza revine, în cea mai mare măsură, celor dezvoltate.
Contingentarea exporturilor reprezintă un alt mecanism important de stabilire a preţului unor produse primare
pe piaţa mondială. Calea utilizată constă în reglementarea cantităţilor care sunt destinate exportului.
Taxele vamale la produsele finite şi semifinite sunt, în numeroase cazuri, mai ridicate atunci când este vorba de
importul din ţările în dezvoltare, decât atunci când importurile provin din ţările dezvoltate.
Astfel apare necesitatea unui nou sistem comercial mondial, ce ar putea duce la o mai corectă aplanare a unor
astfel de situaţii. Aceasta presupune schimbări în sistemul financiar internaţional şi în cel valutar.

3.4. Asigurarea hranei


O problemă majoră a ţărilor subdezvoltate este foametea şi malnutriţia, sau, mai bine zis, problema alimentară.
Potrivit celor mai recente estimări, peste 550 de milioane de oameni (375 de milioane în Asia, mai mult de 80
de milioane în Africa, 45 de milioane în America Latină) suferă efectiv de foame.
Pentru a putea fi considerat hrănit normal, un om trebuie să consume zilnic, în medie, 2200 - 2400 de calorii şi
circa 80 - 90 grame de proteine. Ori, 28% din populaţie în Asia, 25% în Africa, 13% în America Latină consumă
sub acest barem. Această situaţie contrastează puternic cu consumul din ţările dezvoltate.
Problema alimentară are atât implicaţii de ordin social, cât şi implicaţii de ordin politic (accentuare migraţiei,
convulsii sociale). Pentru rezolvarea acestor probleme este nevoie atât de efortul propriu, cât şi de asistenţa
celorlalte state (FAO şi FIDA, precum şi PAM, au iniţiat numeroase programe de ajutorare a ţărilor subdezvoltate).
Ţările subdezvoltate nu se pot baza pe "transferul de hrană", ci, în primul rând, pe efortul propriu. Printre căile
posibile de sporire a producţiei alimentare în ţările în dezvoltare, cele care reţin atenţia experţilor sunt următoarele:
 extinderea suprafeţelor cultivate,
 sporirea randamentului la hectar şi pe animal productiv,
 exploatarea unor noi resurse naturale şi producerea de alimente pe cale sintetică.
Cele mai mari rezerve de terenuri cultivabile se află în America Latină, Africa Tropicală şi America de Nord.
Dar, deşi îşi pot spori producţia, lucrurile rămân deocamdată teoretice, pentru că majoritatea ţărilor ar trebui să
aloce mai mult decât au pentru a putea spori randamentul.

3.5. Degradarea mediului înconjurător


O altă problemă care îngrijorează comunitatea internaţională este degradarea mediului înconjurător, în
condiţiile unor nevoi crescânde de hrană şi de dezvoltare industrială - căi menite a scoate aceste ţări din starea de
subdezvoltare. Degradarea potenţialului natural-forestier, arabil, piscicol, izvoarelor subterane precum şi poluarea
aerului şi a apei au atins, în multe ţări, cote îngrijorătoare.
Conform unui studiu publicat de Banca Mondială în 1993, între multiplele aspecte ale degradării mediului se
numără deprecierea solului, degradarea datorită poluării, alterarea diversităţii biologice, despăduririle şi
eroziunea terenurilor. Degradarea mediului poate costa între 1 şi 15% din P.I.B. al unei ţări.
Mondializarea acestui flagel necesită măsuri ample şi urgente din partea comunităţii internaţionale, o cooperare
strânsă în care rolul organismelor internaţionale este extrem de important. Fără corelarea tuturor factorilor - externi
şi interni - acest proces va continua să afecteze lumea întreagă precum o maladie ucigătoare.

3.6. Restricţii ale dezvoltării


În concepţia unor specialişti, factorii restrictivi ai dezvoltării sunt consideraţi a fi în număr de 6:
1) Primul factor considerat sunt economiile, investiţiile şi decalajul tehnologic. Capitalul este insuficient în
ţările în dezvoltare. El se traduce într-o înzestrare precară a aparatului productiv, o înzestrare slabă cu tehnologie şi
un scăzut grad de performanţă. Lipsa capitalului este determinată de rata scăzută a investiţiilor interne şi de un aport
extrem de limitat al investiţiilor străine.
2) Un al doilea factor identificat este transformarea structurală. El implică, deopotrivă, industrializarea,
urbanizarea, schimbarea modului de producţie, de la cel tradiţional, la cel modern. În ceea ce priveşte ţările în
dezvoltare, în special cele mai sărace, agricultura contribuie cu cea mai mare pondere la crearea P.N.B.-ului, între
40% şi 60%. Al doilea sector ca importanţă este cel terţiar, între 20 şi 40%.
3) Comerţul exterior reprezintă al treilea factor critic al dezvoltării. Exporturile acestor ţări, pe lângă faptul că
trebuie să sporească, necesită o diversificare şi o creştere a ponderii produselor manufacturate, singurele în măsură
să contribuie la atenuarea înrăutăţirii termenilor schimbului ai acestor ţări.
4) Al patrulea factor critic al dezvoltării îl constituie eficienta alocare a resurselor. Utilizarea de preţuri
administrate de către stat contribuie cel mai adesea la o ineficientă alocare a resurselor. De cealaltă parte, un
mecanism de formare al preţurilor bazat pe o piaţă liberă implică o mai mare iniţiativă, o reducere a pierderilor, o
limitare a corupţiei şi, în final, o mai mare eficienţă în alocarea resurselor.
5) Formarea capitalului uman şi resursele pentru dezvoltare este cel de-al cincilea domeniu critic al
dezvoltării. Creşterea economică depinde în mod esenţial, în special pe termen lung, de capacitatea acestor ţări de a
forma capitalul uman. Dificultatea realizării acestui deziderat rezultă din faptul că are efecte pe termen lung, la fel
cum această nerealizare se răsfrânge tot după un interval îndelungat în timp. Aspectele primare ale acestui domeniu
critic al dezvoltării sunt educaţia, accesul la ea şi calitatea acesteia. Se ştie că aceste ţări au cele mai ridicate rate ale
analfabetismului, că accesul la educaţie este îngrădit, în special populaţiei de sex feminin, iar studiile arată că o
creştere cu doar 10% a celor înscrişi la învaţământul secundar contribuie cu 0,3% la creşterea economică. De
asemenea, în strânsă legătură cu acest aspect, pentru ţările în dezvoltare, mai ales pentru cele mai sărace, o
problemă deosebit de importantă o constituie creşterea populaţiei, organismele internaţionale de profil
recomandând insistent adoptarea unor politici la nivel guvernamental de planificare familială.
6) În sfârşit, ultimul factor critic al dezvoltării identificat de specialişti, este asigurarea unor politici durabile
de dezvoltare. Aceasta înseamnă, spre exemplu, asigurarea unei creşteri economice posibil de atins, luarea în
considerare a elementelor legate de mediu, păstrarea sub control a ratei de creştere a populaţiei, păstrarea în limite
normale şi stimulative a diferenţelor sociale şi economice etc. Un alt element important îl reprezintă şi pacea
socială din aceste ţări, stabilitatea politică şi socială, determinante pentru stabilitatea economică. După instabilitate,
este necesară o perioadă foarte lungă de timp pentru relansarea investiţiilor, pentru aplicarea şi vegherea la
respectarea legilor etc. şi un şi mai îndelungat timp pentru culegerea roadelor acestor investiţii.
A efectuat: Gavriloi Margareta