Sunteți pe pagina 1din 74

CUPRINS

CUPRINS.........................................................................................................................................1
INTRODUCERE..............................................................................................................................2
CAPITOLUL I TEXTUL JURNALISTIC.......................................................................................3
1.1. Delimitări conceptuale...........................................................................................................3
1.2. Trăsăturile textului jurnalistic................................................................................................4
1.3. Conceperea textului jurnalistic..............................................................................................6
1.4. Organizarea şi construcţia unui articol de presă..................................................................11
CAPITOLUL II. LIBERTATEA DE EXPRIMARE A PRESEI...................................................16
2.1. Delimitări conceptuale.........................................................................................................16
2.2. Reglementări internaţionale şi naţionale.............................................................................18
2.2.1. Reglementări la nivel internaţional...............................................................................18
2.2.2. Reglementări la nivel naţional......................................................................................21
2.3. Îngrădirea libertăţii de exprimare........................................................................................22
2.4. Răspunderea mass-media....................................................................................................26
CAPITOLUL III. ETICA ÎN PRESĂ.............................................................................................28
3.1. Adevăr şi obiectivitate în presă............................................................................................28
3.2. Responsabilităţile jurnaliştilor.............................................................................................35
3.3. Codurile deontologice. Cerinţe deontologice ale jurnalistului............................................43
3.4. Jurnalistul în slujba adevărului............................................................................................50
3.5. Erata. Abaterea involuntară de la adevăr.............................................................................59
CAPITOLUL IV. LIBERTATEA PRESEI. STUDIU DE CAZ....................................................62
4.1.Prezentarea temei..................................................................................................................62
4.2.Stabilirea metodei de cercetare si a esantionului reprezentativ............................................66
4.3.Stabilirea obiectivelor, ipotezelor si variabilelor cercetarii:.................................................67
4.4. Prezentarea metodelor de cercetare prealabila....................................................................67
4.5.Elaborarea instrumentelor de cercetare................................................................................68
4. 6. Macheta de prelucrare a datelor..........................................................................................68
4.7.Analiza si interpretarea datelor ...........................................................68
CONCLUZII ŞI PROPUNERI.......................................................................................................70
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................72
INTRODUCERE
CAPITOLUL I TEXTUL JURNALISTIC
1.1. Delimitări conceptuale

Jurnalismul este de multă vreme înţeles ca “ochiul publicului”. Jurnaliştii prezintă


publicului informaţii, analize, comentarii, fapte diverse, raportează publicului, dar îl şi
reprezintă, vorbeşte în numele lui în arena publică. În acelaşi timp, jurnalismul are
misiunea de a re-prezenta publicului realitatea exterioară.
George Herbert Mead identifică două modele de jurnalism: information model
(modelul informativ) şi story model (modelul poveste), argumentând că mulţi reporteri sunt
trimişi pe teren nu ca să adune fapte, ci ca să găsească o poveste. Jurnalismul îşi propune,
în zilele noastre, tot mai mult o funcţie de narator, transformând chiar evenimentele
serioase în poveşti. Delimitarea dintre real şi ficţiune este din ce în ce mai greu de stabilit,
nu atât la nivelul producerii evenimentelor, cât la cel al modului în care sunt ele prezentate
opiniei publice.
Jurnalistul nu este, până la un punct, decât un povestitor, un creator, afirmă şi John
Langer, în volumul Truly Awful News on Television. Ba, mai mult chiar decât un creator,
jurnalistul îşi asumă acum rolul unui factor de actualizare a miturilor, în sensul pe care îl
dădea acestui concept – mit – Roland Barthes. A mitologiza, devine astfel, un mod de a
explica lucrurile, de a crea înţelesuri, semnificaţii, înlăturând complexitatea actelor umane.
Un alt punct de interes în cercetările actuale îl reprezintă relaţia dintre rolul
jurnalistului şi exerciţiul puterii şi al controlului. Un număr de specialişti britanici avertiza
încă din 1987 asupra pericolului instaurat de noul jurnalism şi noii jurnalişti – o elită
deviantă, care asigură, prin promovarea unui comportament plin de articulaţii, funcţionarea
tuturor sferelor organizate ale societăţii. În aceeaşi direcţie, americanul David Barsamian1
se referă la jurnalişti ca la “stenografi ai puterii”, identificând chiar elementele necesare
creionării unui model intitulat “pudel-stăpân”, în absolută discordanţă cu modelul
jurnalistului „câine de pază” al societăţii, luptător împotriva corupţiei, a injustiţiei şi a
abuzurilor.
Varietatea modurilor de abordare a subiectelor, multitudinea de perspective care se
impun pentru descrierea cât mai conformă cu realitatea a faptelor de presă nu împiedică
totuşi o tipologizare a modelelor de jurnalism. Vom proceda la enumerarea şi definirea lor
1
D a v i d B a r s a m i a n –– Stenographers of Power: Media and Propaganda, USA, Common Courage, 1992,
pag. 34-56
după lista lui C.-J. Bertrand:
- Jurnalismul de opinie – urmăreşte doar să convingă, nu să informeze, astfel încât
proprietatea factuală poate fi (şi este) neglijată.
- Jurnalismul literar – preocupat mai mult de a face simţită realitatea decât de a o face
înţeleasă.
- Jurnalismul de reportaj – bazat pe exactitatea faptelor, pe observaţie şi pe prezenţa la
faţa locului a reporterului, în opoziţie cu jurnalismul partizan.
- Jurnalismul de anchetă – tip de jurnalism prestigios şi foarte apreciat, care incumbă
costuri ridicate şi riscuri la fel de mari; căutarea informaţiilor, investigaţia – documentarea,
aşadar, – sunt esenţiale aici, iar perioada de timp necesară diferă foarte mult, de la caz la caz, dar
este, oricum, mult mai mare ca perioada solicitată de celelalte tipuri de articole.
- Jurnalismul de interpretare (de comentariu) – mizează pe explicarea faptelor şi mai puţin
pe informarea asupra lor şi necesită reporteri specializaţi.
- Jurnalismul de serviciu (utilitar) – oferă informaţii utile din diverse domenii de interes
imediat, precum starea vremii, cursurile de schimb valutar, programul farmaciilor, al spitalelor, al
cinematografelor, adrese etc.
- Jurnalismul instituţional – tip mascat de publicitate deseori, în care instituţiile furnizează
presei informaţii favorabile despre ele; jurnaliştii trebuie să verifice întotdeauna aceste informaţii
şi să informeze opinia publică acolo unde există neconcordanţe.
- Jurnalismul popular – rolul informativ este abandonat aici în favoarea celui provocator,
senzaţionalist, corelat cu o prezentare grafică atractivă (titluri mari, ilustraţii incitante) şi cu un
limbaj mult simplificat.

1.2. Trăsăturile textului jurnalistic


În realizarea procesului de re-creare şi transmitere, textul jurnalistic trebuie să se supună,
ca orice alt text, unor reguli de redactare şi exprimare, reguli ce particularizează stilul
jurnalistic/publicistic în raport cu celelalte stiluri.
Scriitura jurnalisică îşi găseşte raţiunea de a fi în actul difuzării informaţiilor, în informare
deci. Mesajul transmis de textul jurnalistic trebuie să fie în primul rând clar, iar această claritate
începe odată cu conceperea, aşa cum remarca şi Boileau, în Arta poetică: “Ceea ce este conceput
în mod clar se scrie cu uşurinţă”.
Unul din sensurile termenului scriitură este cel legat de scris, indiferent dacă produsele
vor fi referenţiale sau ficţionale. O altă accepţiune a termenului o reprezintă stilul. Extrapolând,
scriitură jurnalistică întâlnim în toate formele sistemului mass media, în radio, televiziune,
multimedia. Or, această deschidere dă naştere la trei perspective, care vor lua în considerare:
Componentele textuale stricte ale textului jurnalistic în radio, televiziune. În acest caz,
redactarea în formă fizică a textului poate lipsi.
Componentele fonice sau vizuale care apar înaintea redactării textului, concomitent cu
această operaţiune sau după realizarea ei.
Rolul individului în realizarea acestor dispozitive.
Orice text jurnalistic este, înainte de toate, o colecţie de date selecţionate şi aranjate cu
grijă de către o persoană ce exercită profesia de jurnalist.
Ph. Gaillard defineşte jurnalistica astfel: “Profesia celor care, salariaţi sau colaboratori,
exercită o funcţie de informare, adică de căutare sau de prezentare a unor ştiri, în slujba unui
periodic scris, a unor media audio-vizuale sau a unei agenţii de presă”2.
Ziariştii produc texte jurnalistice, adică relatează evenimente – fapte de interes public,
produse sau care urmează a se produce în viitorul apropiat –, sunt martori activi şi selectivi.
Misiunea lor este să selecteze evnimentele care vor deveni ştiri, acele evenimente, aşadar,
considerate a avea un grad mai mare de interes pentru public. Opţiunea pentru unul sau altul
dintre evenimente se realizează cu precădere pe baza a trei criterii: actualitate, semnificaţie şi
consecinţe.
Există multe moduri în care se poate scrie un articol. Ceea ce rămâne comun însă, ce nu se
modifică este faptul că redactarea nu înseamnă decât „asamblarea unor materiale predeterminate
– răspunsuri la cele şase întrebări” formulate de Quintilian cu 2000 de ani în urmă: quis?, quid?,
ubi?, cur?, quomodo?, quando? (cine?, ce?, unde?, de ce?, cum?, când?), la care se poate adăuga,
eventual, o a şaptea: cu ce consecinţe?
Dar, pentru orice jurnalist, premisele unui scris de calitate pot fi considerate inteligenţa şi
capacitatea de organizare a detaliilor, corelate cu o bună cunoaştere a unor principii de bază şi a
regulilor de punctuaţie şi, mai ales, a trăsăturilor specifice acestui gen:
- Orice articol are o cauză şi urmăreşte un scop (ascunde o intenţie);
- Este întotdeauna direcţionat către un public ţintă (are un target);
- Transmite o idee (sau mai multe);
- Utilizează un cod (un limbaj) comun emiţătorului şi receptorului;
- Ideile sunt ordonate după diferite criterii şi se prezintă sub o formă unitară;
- Articolul trebuie transmis, pentru a ajunge la receptor, de la care se aşteaptă un răspuns,
2
P h i l i p p e G a i l l a r d –– Tehnica jurnalismului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 2000, p. 55
pe un anumit canal3.
Jurnalistica este însă o muncă de echipă, cele mai multe cunoştinţe acumulându-se prin
contact direct (sau indirect) cu textele produse de alţi jurnalişti.

1.3. Conceperea textului jurnalistic


A învăţa să scrii este o muncă grea şi solitară, care cere, dincolo de talent şi îndemânare,
un exerciţiu îndelungat. Iar acest exerciţiu presupune să asculţi, să citeşti, să studiezi şi să scrii cât
mai mult. În acelaşi timp, a scrie bine înseamnă a scrie adecvat: adecvare la public, la canalul
mediatic, precum şi la cerinţele genului.
Printre cerinţele esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească un text de calitate, literatura
de specialitate a sintetizat în principal: claritatea, prospeţimea limbajului, onestitatea, precizia,
adecvarea şi eficienţa. Fiecare din aceste trăsături – pe care le vom prezenta succint în continuare
– are propriile reguli şi principii ce trebuie respectate pe parcursul procesului de redactare, pentru
a asigura un text coerent şi bine închegat.
Claritatea
Aceasta este una din cerinţele esenţiale ale textului jurnalistic, poate chiar cea mai
importantă. Fiecare articol trebuie să fie clar în concepţie, organizare şi limbaj, în caz contrar, el
trebuie rescris. Această cerinţă nu este proprie textului jurnalistic, ea caracterizează în aceeaşi
măsură şi alte categorii de discursuri – cum ar fi de exemplu discursurile publice, textele
ştiinţifice sau procesele verbale. Un sfat bun, mai ales pentru jurnaliştii „începători”, chiar dacă
este cam greu de pus în practică din motive de timp: daţi materialul de presa/comunicatul de
presă spre lectură unei persoane apropiate, nu neapărat specialist în jurnalism: dacă în urma
lecturii, persoana are nelămuriri, întrebări sau solicită clarificări, este clar că materialul de presa –
sau părţi ale acestuia – vor trebui rescrise, pentru a dobândi claritate.
Iată câteva reguli specifice de respectat pentru a asigura claritatea textelor jurnalistice:
Înainte de a vă apuca să scrieţi ceva, asiguraţi-vă că lucrurile vă sunt clare în primul rând
dumneavoastră. Nu are sens să încerci măcar să explici altor persoane ceva ce tu însuţi nu ai
înţeles perfect.
Includeţi fiecare etapă într-o naraţiune si fiecare eveniment într-o succesiune logică – nu
săriţi de la A la C, lăsând cititorul să ghicească în ce constă punctul B: este enervant, produce
confuzii şi poate induce în eroare. Nu lăsaţi goluri în raţionamente şi explicaţi fiecare detaliu,
pentru că s-ar putea ca cititorii să nu intuiască modul dvs. de gândire.
3
A n d r a Ş e r b ă n e s c u –– Cum se scrie un text, Iaşi., Editura Polirom, 2000, p. 12
Porniţi întotdeauna de la premisa că cititorii nu cunosc nimic despre subiectul tratat – nici
măcar atunci când e vorba despre un subiect mediatizat sau familiar cititorilor. Încercaţi să
refaceţi mental "traseul" pe care l-aţi parcurs dumneavoastră înşivă pentru a aprofunda subiectul
respectiv şi reluaţi etapele logice pentru ca cititorul să se poată lămuri.
Explicaţi jargonul, regionalismele, termenii de specialitate şi, în general termenii mai
deosebiţi – în măsura în care sunteţi nevoiţi să îi utilizaţi. Chiar dacă în mod uzual este
recomandată evitarea unor asemenea termeni, uneori jargonul poate fi chiar util: îi introduce pe
cititori într-o lume iniţial inaccesibilă lor şi le îmbogăţeşte cunoştinţele. Dar de la această
observaţie până la a spune că utilizarea jargonului este recomandată, este o cale lungă: nu
recurgeţi la jargon decât ca excepţie, atunci când e necesar acest lucru, şi oferiţi întotdeauna
explicaţii clare ale termenilor respectivi.
Foarte periculoase sunt jargonul comercial şi politic, precum şi eufemismele, deoarece,
spre deosebire de alte categorii – care în cel mai rău caz nu sunt înţelese de către cititori – acestea
induc în eroare, conţinând sensuri ascunse. Oare de câte ori nu am auzit expresii precum
"restructurarea companiei" sau "redistribuirea forţei de muncă" – când e vorba de fapt de
concedieri masive, "dificultăţi financiare temporare" – când compania respectivă a intrat deja în
incapacitate de plată, sau „un dezechilibru între cerere şi ofertă pe piaţa muncii” – când e de fapt
vorba de şomaj. Exemplele de acest fel sunt foarte numeroase: ele sunt eufemisme, o formă de
înşelătorie lingvistică întâlnită mai ales acolo unde proliferează specialiştii în relaţii publice, şi
reflectă obsesia societăţii noastre pentru „ambalaj”, pentru „prezentare”
Evitaţi să impresionaţi printr-un limbaj complicat – riscaţi să scrieţi mesajul doar pentru
dumneavoastră. Acesta trebuie să fie receptat şi înţeles de publicul căruia i se adresează, nu să
arate cât de erudit este jurnalistul.
Asiguraţi-vă că propoziţiile pe care le scrieţi sunt cât mai clare – aceasta înseamnă să
evitaţi frazele lungi şi elaborate şi să adoptaţi o structură simplă şi o topică adecvată – ce diferă
de stilul beletristic.
Conferiţi simplitate textului dvs, fără a exagera. Din păcate, din dorinţa de a asigura
claritatea textelor dar, mai important, de a fi accesibile unui public cât mai larg provenind din
categorii sociale cât mai numeroase şi variate, multe texte jurnalistice folosesc un limbaj ultra-
simplificat, restrâns şi stilizat.

Onestitatea
Există în procesul de redactare a materialului de presa elemente care obstrucţionează
adeseori adevărul. Lipsa de timp pentru a construi o imagine cuprinzătoare, dificultatea de a
ajunge la toate sursele şi de a găsi toate informaţiile, necesitatea de a scrie materialul într-un
spaţiu limitat şi adesea mic – sunt factori de ordin obiectiv care ne împiedică uneori să scriem un
articol atât de complet sau corect cum ne-am dori. Acest lucru este justificat şi scuzabil, cel puţin
atât timp cât suntem conştienţi de limite, facem tot posibilul să le depăşim si nu pretindem că
prezentăm o situaţie în mod complet şi definitiv în fiecare articol. Iată în continuare câteva reguli
de bază de mare ajutor jurnaliştilor în ceea ce priveşte exactitatea şi onestitatea mesajelor
Nu hiperbolizaţi, nu folosiţi cuvinte care dau o conotaţie mai puternică decât ar fi
justificat. Trebuie evitate mai ales calificativele extreme, cu valoare de superlativ absolut, care de
multe ori conţin şi asocieri pleonastice: astfel de exemple includ formulări binecunoscute de
genul „performanţe cu adevărat remarcabile”, „cifră de afaceri de-a dreptul impresionantă”, ca să
nu mai vorbim de „cel mai adecvat”. Nu încercaţi să atrageţi atenţia asupra unui lucru evident,
deoarece cititorii au propriul discernământ. Un ultim aspect foarte important: fiind atât de folosit,
acest limbaj nici nu mai are vreun impact asupra publicului, care percepe termenii respectivi
drept clişee.
Scrieţi numai ce ştiţi cu certitudine că este adevărat; nu încercaţi să deduceţi motive sau
explicaţii – responsabilitatea dvs este să aflaţi lucruri şi să le redaţi în mod obiectiv publicului, nu
să le deduceţi. Riscaţi să vă înşelaţi şi mai grav, să minţiţi publicul.
Feriţi-vă să folosiţi un limbaj simplist şi radical, fără nuanţe intermediare – acest lucru
poate fi observat cel mai adesea în titluri, în principal din două motive: în primul rând, pentru a
conferi sonoritate titlului, se folosesc de regulă cuvinte scurte, care în general au semnificaţii
extreme, radicale, chiar brutale; aşa se face că „dezbatere” sau „dezacord” devin de regulă
„luptă”, „nemulţumirea” sau „iritarea” se transformă în „furie”, iar un minor „conflict de
interese” capătă dimensiunile unui adevărat „război civil”.
Toate articolele trebuie să fie echilibrate şi să reflecte adevărul, atât prin detalii, cât şi prin
conţinutul general al materialului. Această condiţie esenţială presupune în primul rând, includerea
tuturor punctelor de vedere în articol, precum şi citarea adecvată – bineînţeles acolo unde este
cazul. Apoi jurnalistul va trebui să se asigure că materialul în ansamblu respectă acurateţea
faptelor, acordând o atenţie deosebită unor aspecte, care deşi pot părea minore, afectează
considerabil exactitatea şi claritatea textului;

Precizia
Evitaţi folosirea adjectivelor vagi – în această categorie intră o serie de expresii folosite
atât de des, încât devin aproape clişee ce comunică doar idei vagi. Ce înseamnă de exemplu ”cifră
de afaceri considerabilă”? În general, în această categorie intră adjectivele care capătă conotaţii
diferite prin raportare la diferiţi indivizi;
Utilizaţi valori cunoscute, nu necunoscute sau ambigue – această recomandare este strâns
legată de cea anterioară, şi are în vedere o serie de calificative şi de determinanţi – fie de timp, fie
de loc – la care recurg frecvent, probabil din inerţie, jurnaliştii. În ceea ce priveşte prima
categorie, evitaţi folosirea unor formulări precum „destul de scăzut”, „aproximativ o lună”,
„oarecum indiferent”, „relativ uşor” etc. – acestia nu comunică nimic, doar creează neclarităţi.
Categoria determinanţilor de timp şi loc cuprinde în principal termeni de genul: "uneori", "din
când în când", "undeva", "cândva", "cumva", "devreme", "târziu", "în apropiere" – pentru a
enumera doar câţiva. Ei sunt lipsiţi de orice conţinut informaţional, putând induce în eroare, în
funcţie de interpretarea subiectivă a fiecărui individ.
Niciodată nu abstractizaţi, ci, dimpotrivă, particularizaţi. Misiunea jurnalistului este de a
cerceta ceea ce oamenii de regulă generalizează şi de a prezenta lucrurile descoperite. De aceea,
orice articol trebuie să fie specific, precis direcţionat. "surse din interiorul unui partid din
opoziţie" nu înseamnă nimic pentru cititori, la fel cum nici "reprezentanţii unor agenţii
guvernamentale" nu are vreo semnificaţie. De aceea, numele proprii nu trebuie să lipsească
niciodată din conţinutul materialul de presa; aşa că folosiţi cuvinte specifice, concrete, daţi nume,
întocmiţi liste şi prezentaţi clar faptele.
Evitaţi eufemismele şi disimularea, sunt o formă de a te ascunde de realitate. Deşi ele ţin
mai mult de domeniul epocilor şi culturilor puritane, chiar şi în prezent oamenii utilizează
frecvent cuvinte sau expresii care descriu "mai voalat" lucrurile tabu sau care îi jenează, fie că e
vorba de moarte, sex, sau propriile trăiri. În general, se consideră că stilul de redactare trebuie
adecvat cititorului obişnuit;
Limbajul proaspăt si dinamic
Utilizarea unui limbaj proaspăt este un principiu de bază în presa scrisă, care pleacă de la
însuşi rolul textului jurnalistic vis-a-vis de public: acela de a oferi ceva nou, fie că este vorba de
informaţii, comentarii, puncte de vedere sau cugetări. Din această perspectivă ar fi total ineficient
să oferim cititorilor ceva nou, dar redactat într-un limbaj uzat în exces, perimat şi abundând de
clişee
Feriţi-vă de orice fel de clişee – acestea sunt cuvinte şi expresii „prea familiare”, a căror
recunoaştere nu ar trebui, teoretic, să ridice probleme jurnaliştilor. Unele clişee există în limbajul
comun, altele ţin de domeniul exclusiv al jurnalismului, însă, oricum ar fi, ele trebuie evitate,
deoarece sunt atât de uzate încât au încetat să mai aibă vreun impact.
Feriţi-vă de automatisme – respectiv acele adjective atât de utilizate, încât jurnaliştii au
tendinţa de a le asocia instinctiv cu anumite substantive. Aşa se face că toate scandalurile sunt
„de proporţii” şi toate efectele „ample şi de durată”- pentru a numi doar câteva.
Încercaţi să găsiţi noi figuri de stil, noi variante de exprimare – şi în acest caz avem de-a
face cu un anumit automatism din partea jurnaliştilor, care din fericire devine mai uşor de depăşit
odată cu îmbogăţirea experienţei.
Aveţi grijă cum utilizaţi cuvintele şi frazele la modă – limbajul are propria modă, iar
termenii la modă devin rapid clişee – şi uneori motiv de iritare pentru cititori. În consecinţă,
încercaţi pe cât posibil să folosiţi propriile dvs cuvinte şi formulări, propriul ton, nu urmaţi
modelul majorităţii.
Eficienţa
De câte ori nu aţi avut oare impresia că citiţi materiale întregi de presă, fără a afla însă
mai nimic ca informaţie brută? Materialele de presă trebuie să prezinte cât mai mult în cât mai
puţine cuvinte, şi în cel mai scurt timp. Iată cateva sfaturi practice pentru a scrie eficient:
Evitaţi construcţiile de prisos – respectiv acele construcţii lente care afectează ritmul
materialul de presa, de genul: „În acelaşi timp, putem observa că...” sau „Într-adevăr, este
binecunoscut faptul că...”; ele sunt utilizate în vorbirea curentă pentru a da vorbitorului timp de
gândire înaintea formulării ideilor următoare, şi de aceea, sunt mai potrivite moderatorilor TV
într-un talk-show în direct, decât jurnaliştilor
Daţi fiecărei fraze şi propoziţii un sens – fiecare propoziţie sau frază trebuie să conţină o
nouă informaţie, sau să reprezinte un element de legătură necesar în succesiunea logică a
evenimentelor prezentate
Scrieţi fără să vă uitaţi pe notiţe – aceasta presupune în primul rând să aveţi subiectul clar
în minte; respectând această recomandare, veţi observa că veţi scrie mai rapid şi mai eficient,
deoarece consultând notiţele sunteţi tentat să introduceţi detalii mai puţin importante. Iar
verificarea datelor, numelor şi cifrelor o puteţi face la final.
Utilizaţi cu economie citatele – De multe ori în jurnalism citatele sunt folosite pentru a
umple spaţiul, în vreme ce rolul lor este cu totul altul: ele trebuie folosite doar atunci când sunt
comunicate informaţii importante sau când afirmaţiile vorbitorului pot da naştere la o serie de
interpretări, cititorul fiind lăsat să decidă singur.
Evitaţi banalităţile, remarcile evidente, puerile sau chiar prosteşti. Evitaţi tautologiile sau
formulările pleonastice – adică folosirea unor expresiii care spun acelaşi lucru de două ori; printre
cele mai frecvente exemple se numără: "pericol grav", "zvonuri neconfirmate", "exagerat de
alarmat"; o categorie aparte o reprezintă utilizarea incorectă a adjectivelor cu valoare de
superlativ absolut, sau care nu comportă grade de comparaţie: oare cât de des întâlnim - inclusiv
în presă - formulări de genul "mai / cel mai adecvat", "mai / cel mai potrivit", "foarte exagerat"
sau "cel mai grandios"?!
Nu repetaţi lucruri pe care deja le-aţi afirmat – această tendinţă se manifestă în principal
atunci când este vorba de citate, ca în exemplul următor: Autorităţile neagă cu vehemenţă
posibilitatea unui atentat. Purtătorul de cuvânt al Ministerului de Interne a declarat: "nici nu
poate fi vorba de acţiunea unei grupări teroriste".

1.4. Organizarea şi construcţia unui articol de presă

Există numeroase modalităţi reuşite de a organiza materialul informaţional într-un text


jurnalistic: aşa cum nu există o reţetă unică de a scrie, sau un stil unic de redactare, nu putem
vorbi de o singură modalitate de a structura textul jurnalistic; totuşi, marea majoritate a
profesioniştilor este de acord că cea mai eficientă – şi, în consecinţă, cea mai răspândită –
modalitate de structurare a informaţiei este aşa-numita piramidă răsturnată. Ea desemnează
procedeul prin care elementele materialului sunt aşezate în ordinea descrescătoare a importanţei
şi a interesului suscitat. Urmând această „reţetă”, textul curge în mod natural, aşa încât nici nu-ţi
dai seama când ajungi la final. Sună simplu, şi în general aşa şi este, dar, din păcate ea se aplică
în special articolelor de ştiri, limitate ca întindere şi complexitate.
O construcţie corespunzătoare presupune în primul rând o trecere în revistă a informaţiilor
de care dispunem, urmată de stabilirea naturii acestora, apoi formarea unei imagini de ansamblu
şi determinarea efectelor pe care dorim să le obţinem; în continuare este necesară stabilirea
elementelor importante şi a celor inutile, a mărimii şi formei elementelor pe care decidem să le
păstrăm, şi, nu în ultimul rând, alegerea modului în care trebuie aşezate în text pentru a obţine o
structură armonioasă.
În ceea ce priveşte ştirile, una din metodele cele mai frecvente – aproape o normă în
jurnalismul modern – este modelul 5W-H, conform căruia, o ştire trebuie să răspundă în mod
obligatoriu la o serie de întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, de ce?, cum?. Ea îşi trage numele de
la iniţialele termenilor who?, what?, when?, where?, why?, cărora li se adaugă how?.
Acest binecunoscut model, elaborat în forma piramidei răsturnate, îi ajută pe jurnalişti să
organizeze conţinutul, elementele ştirii, în ordinea descrescătoare a importanţei lor. Întrebările de
mai sus nu sunt însă egale între ele ca valoare. Primele patru, respectiv cine?, ce?, când?, unde?,
sunt cele mai comune elemente ale ştirii, în vreme ce de ce? si cum? sunt mai dificil de elaborat.
Cea mai importantă din primele patru este ce?, respectiv acţiunea în sine, fiind urmată
îndeaproape de cine?, şi apoi de unde? şi când?. Această ierarhizare este valabilă în majoritatea
cazurilor, dar nu întotdeauna; La rândul său, ordinea importanţei celor şase elemente depinde de
însăşi natura evenimentului, dar şi de unghiul de abordare a subiectului ales de jurnalist.
Lista întrebărilor nu este şi nici nu trebuie să fie exahustivă, un bun jurnalist trebuind să
răspundă la orice întrebare pe care şi-o poate pune cititorul parcurgând ştirea. Dacă însă, din
diferite motive – din care cel mai frecvent este documentarea insuficientă – jurnalistul nu reuşeşte
să răspundă la vreo întrebare, atunci este mai bine să introducă o menţiune referitoare la aceasta,
decât să o ignore pur şi simplu. În cazul în care există întrebări ce rămân fără răspuns şi nu este
precizat nici un motiv al acestei omisiuni, e posibil ca cititorul să se simtă frustrat şi să
abandoneze lectura.
Cu toate acestea, cele mai multe materiale de ştiri răspund cu precădere la cele patru
întrebări de bază, acestea fiind completate însă frecvent şi de celelalte două – respectiv cum? şi
de ce? – sau de variante ale lor cum ar fi în ce împrejurări? sau în urma cărui fapt? Şi aceasta nu
din lipsă de informaţii suficiente sau din ignoranţa jurnalistului, ci pur şi simplu pentru că în
logica relatării unui eveniment, răspunsurile la aceste întrebări sunt de regulă suficiente. Mai
mult, să nu uităm că un articol de ştiri trebuie să se caracterizeze prin concizie şi că el este supus
unor restricţii atât de spaţiu cât şi de timp, aşa încât concentrarea asupra acestor întrebări este nu
doar justificată, ci absolut necesară.
Revenind la piramida răsturnată sau inversată, caracteristica principală a acesteia – de
unde îşi trage de altfel şi denumirea – este că partea cea mai importantă, mai nouă, mai inedită
sau mai frapantă a articolului este condensată la începutul textului. Toate celelalte detalii care
completează conţinutul ştirii vor fi prezentate ulterior, în cadrul paragrafelor de dezvoltare. Într-o
asemenea structură, primul paragraf, denumit intro sau lead4 este cel mai important, concentrând
informaţia esenţială. Piramida răsturnată şi-a dovedit utilitatea în mod practic, experienţa
demonstrând că ea este cea mai eficientă modalitate de organizare a materialului informaţional.
Un avantaj esenţial al acestei structuri este acela că poţi modifica, reduce şi chiar elimina anumite
pasaje sau paragrafe de dezvoltare, mergând până la intro – practic singurul element ireductibil al
ştirii.
Paragrafele de dezvoltare se succed intro-ului şi au fie rolul de a oferi precizări despre
4
Unii autori, precum Luminiţa Roşca, preferă utilizarea termenului „lead” - preluat direct din limba engleză
informaţiile enunţate în primul paragraf, fie de a aduce date noi, ce nu au mai fost menţionate
până la acel moment. Ele pot – şi adesea chiar trebuie – să ofere informaţii de background,
respectiv acele date care alcătuiesc contextul unui fapt: evenimente precedente, consecinţe
potenţiale, întâmplări similare, semnificaţia şi/sau ineditul anumitor acţiuni, modul în care se
încadrează într-un şir de evenimente asemănătoare sau, dimpotrivă, contrastante.
Numărul de paragrafe nu este unul impus, el depinde de importanţa şi complexitatea
evenimentului relatat. Unele texte pot conţine un singur paragraf de dezvoltare, dacă el e suficient
pentru a epuiza conţinutul subiectului tratat; însă, cel mai adesea, ştirile necesită mai multe
paragrafe de dezvoltare, construite pe principiul maximum de informaţie cu minimum de
mijloace, respectiv în cazul presei scrise – cu minimum de cuvinte.
O regulă de bază în constructie – din păcate nu şi în ţara noastră – este aceea că fiecare
paragraf se identifică cu o idee. Un text bine împărţit în paragrafe este mai uşor perceput de
cititor. Fără a fi o regulă, aceasta înseamnă că un alineat cuprinde în principiu una-două fraze, şi
nu mai multe. În fiecare paragraf trebuie pus un accent logic: un cuvânt sau o sintagmă – de
regulă substantive şi/sau verbe puternice – trebuie să focalizeze atenţia. În presa scrisă, ele
trebuie aşezate la începutul frazei sau al paragrafului, în vreme ce în audiovizual, locul lor este de
regulă la sfârşit.
Un aspect foarte important de care trebuie ţinut cont atunci când redactăm corpul
articolului se referă la lungimea frazelor şi a paragrafelor. În primul rând, în presa scrisă nu se
admit fraze lungi; aceasta nu înseamnă că frazele trebuie ştanţate, ba chiar dimpotrivă, nu este
indicat ca ele să aibă lungimi egale, pentru că acest lucru răpeşte din dinamismul textului. De
regulă, primul paragraf este mai lung, pentru simplul motiv că aspectele esenţiale ale unui
eveniment nu pot fi surprinse de regulă în două-trei cuvinte – iar în astfel de situaţii este bine ca
fraza a doua să fie ceva mai scurtă. Mai mult, specialiştii recomandă alternarea frazelor lungi cu
cele scurte: o succesiune de fraze lungi este monotonă, greoaie şi împiedică cititorul să perceapă
uşor mesajul, în vreme ce o succesiune de propoziţii sau fraze scurte dă senzaţia de sacadare sau
sufocare a discursului. Aceeaşi regulă este valabilă şi pentru mărimea paragrafelor. Unele vor
avea accente mai puternice în logica redactării şi vor fi mai ample; altele vor fi mai şterse şi, în
consecinţă, mai scurte. Articolul ideal realizează o alternanţă a paragrafelor „tari”, mai lungi, cu
cele „şterse”, mai scurte.
Toate aceste reguli pot fi rareori aplicate în practică, pentru simplul motiv că ceea ce
primează este întotdeauna conţinutul. Imaginaţi-vă cum ar fi dacă ar exista tipare prestabilite,
standard pentru fiecare specie jurnalistică şi pentru fiecare tip de informaţie, şi toate articolele ar
arăta la fel. Din fericire acest lucru este practic imposibil, pentru că jurnalismul nu este ştiinţă
exactă: dincolo de anumite reguli de bază pe care trebuie să le respecte, textul jurnalistic stă sub
semnul talentului, personalităţii şi stilului propriu fiecărui jurnalist.
Contrar a ceea ce cred necunoscătorii, elaborarea unui text jurnalistic implică mult mai
mult decât redactarea acestuia: scrierea propriu-zisă a materialul de presa este doar o etapă dintr-
o succesiune logică complexă ce cuprinde numeroase activităţi. Un model des utilizat cuprinde
patru etape principale, prezentate schematic in continuare:
Planificarea sau conceperea materialul de presa cuprinde:
- căutarea informaţiilor
- colectarea informaţiilor
- conturarea întrebărilor şi clarificărilor necesare
- realizarea clarificarilor
- sortarea informaţiilor
Sistematizarea informaţiilor
- ce comunică informaţia respectivă?
- ce înseamnă efectiv informaţia ce urmează a fi transmisă?
- care este semnificaţia informaţiei?
- care va fi titlul materialul de presa?
- cum va arăta intro-ul?
- în ce context apare informaţia respectivă – de ce evenimente sau informaţii este legată
aceasta?
- de ce ar interesa pe cineva informaţia respectivă?
- pe cine interesează efectiv informaţia?
- cum poate fi relatată rapid informaţia, în aşa fel încât să primească atenţia cuvenită?
Etapa de aprobare
- expuneţi succint superiorului conţinutul materialuuil de presa
- prezentaţi titlul materialul de presa
- susţineţi-vă punctul de vedere dacă este nevoie

Etapa redactării propriu-zise


- odată ce aveţi un intro, stabiliţi succesiunea logică a prezentării faptelor: imaginaţi
organizarea şi construcţia materialului de presa
- scrieţi fără întreruperi, menţineţi ritmul – pentru a conferi cursivitate si coerenţă textului:
vă puteţi întoarce la final pentru a face modificări şi corectări
- pe măsură ce scrieţi, întrebaţi-vă periodic în ce măsură interesează informaţiile
prezentate şi pe cine ar putea interesa
- când terminaţi de scris materialul de presa, începeţi corectarea, eliminând in primul rând
cuvintele si propoziţiile de prisos
- la ultima lectură, imaginaţi-vă că sunteţi un cititor nu tocmai interesat de subiect, si
vedeţi dacă materialul de presa este în măsură să vă schimbe părerea.
CAPITOLUL II. LIBERTATEA DE EXPRIMARE A PRESEI
2.1. Delimitări conceptuale

Termenul de libertate derivă din lat. libertas, -atis, fr. liberté şi presupune posibilitatea
de a acţiona după propria voinţă sau dorinţă; posibilitatea de acţiune conştientă a oamenilor în
condiţiile cunoaşterii (şi stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii5.
Termenul de expresie derivă din lat. expression, -onis sau elocutio, -onis6, preluat în
franceză ca expression, în timp ce exprimare se revendică de la lat. vox, -cis. Expresia sau
exprimarea reprezintă o construcţie concisă care exprimă, de obicei în mod figurat, o idee;
manifestare, redare a ideilor, a sentimentelor etc. prin cuvinte, mimică etc.; înfăţişare care reflectă
starea sufletească a omului, reflectarea stării interioare a cuiva7.
Mass-media este un termen provenit din engleză, ce se defineşte ca totalitatea mijloacelor
de informare a maselor (radio, televiziune, presă etc.) 8. Etimologic, media – forma de plural de la
eng. medium – este parte din expresia eng. media of communication, ce se referă la acele medii
organizate de disiminare a faptului, opiniei şi a altor informaţii, precum ziarele, revistele, banner-
ele, filmele de cinematograf, radio, televiziune, Word Wide Web, cărţi, CD, DVD, jocuri
electronice şi alte forme de astfel de manifestări. Deşi scriitori încă prezintă opinii diferite despre
folosirea termenului media în acord de singular (media este) sau de plural (media sunt), criticile
nu vor găsi însă o formulă unanimă prea curând. Potrivit DOOM 2, în limba română se acceptă
formula media este ca fiind corect gramaticală9.
Noţiunea de consecinţă derivă din lat. consequentia, fr. conséquence şi se defineşte ca
fiind un rezultat al unei fapte, al unei acţiuni, al unui principiu, urmare10.
Principiul, lat. principium, it. principio, fr. principe, reprezintă un element fundamental,
idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de
conduită etc11.
Mass-media este principalul instrument al unei societăţi democratice şi presupune două
drepturi fundamentale : dreptul la informare şi libertatea de expresie. Dincolo de funcţiile sale,
5
DEX, Ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998
6
Stăureanu, M., Dicţionar român latin, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1998
7
Idem 1
8
Idem 1
9
http://en.wikipedia.org/wiki/Mass_media
10
Idem 1
11
Idem 1
însă, mass-media este un produs al societăţii care se formează şi funcţionează.
În acest cadru caracterizat de libertate şi participare, mass-media deţine un rol de
consolidare a noii societăţi, de susţinere şi monitorizare a unei democraţii adevărate, participă la
o guvernare dreaptă şi la dezvoltarea economică. În calitate de a "patra putere în stat”, presa
creează noua opinie publică şi noua societate civilă. Riscurile de a îşi duce la bună îndeplinire
datoria şi îndrăzneala de a îşi pune în aplicaţie libertatea de exprimare au avut însă, nu de puţine
ori, iremediabile consecinţe.
Totodată, libertatea de exprimare, atât a mass-media dar şi a individului în genere, se
afirmă ca drept fundamental. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea,
viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Exercitarea dreptului la libera
exprimare comportă îndatoriri şi responsabilităţi.
Dar, în spatele drepturilor comunicării se află ideea potrivit căreia această libertate nu
este posibilă decât împreună cu un ansamblu mai vast de alte drepturi. Pentru ca libertatea de
exprimare să biruie în faţa unor voci dominante, trebuie să se ţină cont de diferenţele enorme
privind accesul la putere şi la mijloacele de comunicare în masă.
Drepturile comunicării, în genere, se bazează pe crearea concretă a unor condiţii necesare
unui ciclu pozitiv de comunicare.12Acest ciclu presupune căutarea, primirea sau difuzarea,
ascultarea sau procesul de a fi ascultat, înţelegerea, crearea sau reproducerea de informaţie.
Drepturile comunicării cuprind astfel dreptul de a participa la propria cultură şi de a utiliza
propria limbă, de a beneficia de avantajele societăţii etc.
Ca participantă la temelia sacră a drepturilor umane, libertatea de exprimare este
menţionată în numeroase tratate, convenţii sau acorduri internaţionale şi este garantată sub
diferite forme în aproape toate constituţiile şi legislaţiile naţionale. Libertatea de exprimare este
considerată ca fiind unul dintre stâlpii de bază ai societăţii democratice, fiind vitală pentru
procesul de prevenire a cenzurii şi condiţie sine qua non a existenţei unei13 media libere şi
eficace. Totuşi, la nivelul practicii această libertate de exprimare are de suferit. Acest drept
fundamental continuă să fie refuzat iar acolo unde nu intervine refuzul, apar ameninţările
particulare.
Libertatea de exprimare îşi fundamentează legitimitatea întrun ideal, cu trimitere la
idealismul filosofic, potrivit căruia un grup de indivizi pot comunica, fiecăruia atribuindu-se un
drept egal de a concepe, primi şi răspândi idei şi de a ajunge în mod raţional la decizii de interes
12
Manuel d’évaluation des droits de la communication, Campagne CRIS, Septembrie 2005 www.crisinfo.org
13
Potrivit DOOM 2
mutual. Problema reală este însă aceea că nu toţi indivizii au aceleaşi oportunităţi. Societatea de
astăzi se confruntă cu o comunicare puternic filtrată.
Însă, la nivelul libertăţii de exprimare a presei, subiect de interes în lucrarea prezentă, se
întâlnesc şi consecinţe drastice, care clatină din temelii orice principii sau reglementări
internaţionale. Iar aici se ridică problema dacă libertatea de exprimare mai este o libertate sau din
contră, o privare de libertate. Fiecare jurnalist, aflat în beneficiul acestui principiu, este subiect de
sancţiune în ochii celor „certaţi cu legea” şi nu numai. Normele anumitor grupări teroriste sau pur
şi simplu existenţa unor conflicte de interese exterioare mass-media se află în raport de
contradicţie cu libertatea de exprimare a mass-media. Aflaţi în slujba publicului local, naţional
sau internaţional, jurnaliştii devin victime ale propriei libertăţi prin simplul fapt că îndrăznesc să-
şi asume libertatea de a exprima o opinie sau o critică adevărată, justă, reală, dar care
„deranjează”. Îngrijorător este faptul că această libertate de exprimare a mass-media este
sancţionată din ce în ce mai mult, nu cu cenzura sau cu retragerea acreditării, sancţiuni financiare
sau privarea de libertate fizică, ci chiar cu moartea.
Prin urmare, lucrarea de faţă încearcă să facă o trecere în revistă a principalelor
reglementări internaţionale şi naţionale privind libertatea de exprimare atât ca drept fundamental
al omului (plecând de la premisa că un jurnalist, înainte de a fi jurnalist, este un individ ca oricare
altul) cât şi ca drept al mass-mediei. Se va explica apoi modul în care se poate realiza îngrădirea
libertăţii de exprimare, urmat de exemplificarea cu studii şi situaţii practice a consecinţelor
beneficierii de libertate de exprimare în cazul mass-mediei.

2.2. Reglementări internaţionale şi naţionale


2.2.1. Reglementări la nivel internaţional
La nivel internaţional, libertăţii de exprimare, dincolo de importanţa sa ca principiu de
bază al mass-media, i-a fost atribuit în primul rând rolul de drept uman fundamental. Acest drept
se regăseşte enunţat alături de dreptul la informare, dreptul de a căuta, a primi sau a împărtăşii
informaţii. În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (DUDO), considerată ca fiind
declaraţia fundamentală acceptată în genere pe plan internaţional, Articolul 19 garantează dreptul
la exprimare şi informare în termenii următori:
„Everyone has the right to freedom of opinion and expression; this right includes the right to
hold opinions without interference and to seek, receive and impart information and ideas
through any media and regardless of frontiers.”14
The International Covenant on Civil and Political Rights (ICCPR), un tratat pe care
România l-a ratificat în 1974, garantează dreptul la libertatea opiniei şi libertatea de exprimare în
termeni similari cu cei folosiţi de DUDO, în Partea III, Articolul 19 (2)15:
„Everyone shall have the right to freedom of expression; this right shall include freedom
to seek, receive and impart information and ideas of all kinds, regardless of frontiers, either
orally, in writing or in print, in the form of art, or through any other media of his choice. „16
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pe care România a ratificat-o pe data de
20 iunie 1994, protejează dreptul de exprimare şi informare în Partea I, Articolul 10 (1)17:
“Everyone has the right to freedom of expression. This right shall include freedom to hold
opinions and to receive and impart information and ideas without interference by public
authority and regardless of frontiers. This article shall not prevent States from requiring the
licensing of broadcasting, television or cinema enterprises.”18
Totodată, cu privire la libertatea de exprimare şi informare, la nivelul Constituţiei
Europene se precizează, Articolul II-71:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de
14
“Orice om are dreptul la libertatea opiniilor şi exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără
imixtiune din afară,precum şi libertatea de a căuta, de a primi şi de a răspîndi informaţii şi idei prin orice mijloace şi
independent de frontierele de stat.”, United Nations Department of Public Information
15
http://www.unhchr.ch/html/menu3/b/a_ccpr.htm
16
„Toţi oamenii trebuie să deţină dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept trebuie să includă libertatea de a
căuta, a primi şi a împărtăşi informaţii şi idei de orice natură, dincolo de orice frontiere, atât verbale, scrise sau
publicate, sub formă de artă sau prin intermediul oricărui mediu, la alegerea sa. „
17
http://www.hri.org/docs/ECHR50.html#C.Art10
18
“Toţi oamenii au dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept trebuie să cuprindă libertatea de a deţine opinii şi
de a primii şi a împărtăşii informaţii şi idei fără intervenţia autorităţilor publice şi în afara frontierelor. Acest articol
nu trebuie să împiedice Statele de la investigarea licenţelor instituţiilor de radiodifuziune, televiziune sau cinema.”
opinie şi libertatea de a primi sau de a transmite informaţii sau idei, fără amestecul autorităţilor
publice şi indiferent de frontiere.
2. Sunt respectate libertatea şi pluralismul mijloacelor de informare în masă.”19
Printre normele cu caracter obligatoriu, care fac referire directă la profesiile domeniului mass-
media, pe plan internaţional se întâlnesc: Declaraţia îndatoririlor şi drepturilor jurnaliştilor,
adoptată la Muenchen, în 1971; Codul etic al societăţii Sigma Delta Chi, asociaţia jurnaliştilor
profesionişti americani, adoptat în 1926 şi revizuit în 1973; Carta obligaţiilor profesionale ale
ziariştilor francezi, adoptată în 1918 şi revizuită în 1938.
Carta obligaţiilor profesionale ale ziariştilor francezi
Printre prevederile incluse în Carta obligaţiilor profesionale ale ziariştilor francezi, care
au legătură directă cu libertatea de expresie a presei, se numără:
- un ziarist îşi asumă răspunderea pentru toate scrierile sale;
- nu acceptă decât însărcinări compatibile cu demnitatea profesională;
- nu comite nici un plagiat;
- îşi citează colegii de breaslă cărora le reproduce textele;
- păstrează secretul profesional;
- nu se foloseşte de libertatea presei în mod interesat;
- consideră scrupulozitatea şi preocuparea pentru adevăr ca principii fundamentale.
Codul etic al societăţii Sigma Delta Chi
Potrivit codului etic al societăţii Sigma Delta Chi, libertatea de exprimare a presei trebuie
să se afle în slujba adevărului. Agenţiile de ştiri sunt considerate purtătoare ale dezbaterilor şi
informaţiilor publice şi acţionează în baza mandatului lor constituţional şi a libertăţii de a afla şi
relata faptele. Menirea constituţională a mass-media se arată a fi, potrivit codului etic, căutarea
adevărului ca parte a dreptului public de a cunoaşte adevărul. În acest scop, se susţine aderarea la
norme de activitate precum: responsabilitatea, libertatea presei, norme etice, acurateţe şi
obiectivitate, fair-play sau angajament.
În ceea ce priveşte libertatea presei, se menţionează faptul că aceasta urmează a fi apărată
ca un drept inalienabil al oamenilor într-o societate liberă. Ea poartă cu sine libertatea şi
responsabilitatea de a dezbate, de a pune sub semnul întrebării şi de a ataca acţiuni şi afirmaţii ale
guvernanţilor, precum şi ale instituţiilor pulice şi particulare. Jurnaliştii susţin dreptul de a
formula opinii nepopulare, precum şi privilegiul de a fi de acord cu majoritatea.
Declaraţia îndatoririlor şi drepturilor jurnaliştilor
19
www.mae.ro
Încă din Preambulul declaraţiei adoptate în 1971, la Muenchen, se specifică faptul că
dreptul la informaţie, la libera exprimare şi la critică este una din libertăţile fundamentale ale
oricărei fiinţe umane. În acest drept al publicului de a cunoaşte faptele şi părerile îşi au sursa
toate îndatoririle şi drepturile ziariştilor. De asemenea, se specifică faptul că misiunea de
informare comportă în mod necesar limite pe care ziariştii înşişi şi le impun spontan.
În declaraţia drepturilor se menţionează următoarele: Ziaristul nu poate fi constrâns să
săvârşească o faptă profesională ori să exprime o părere care ar fi contrară convingerii şi
conştiinţei sale. Ziariştii revendică liberul acces la toate sursele de informare şi drepul de a
ancheta liber orice fapte care condiţionează viaţa publică.
2.2.2. Reglementări la nivel naţional
Principiul libertăţii de exprimare este definit în Constituţie şi în tratatele internaţionale.
Potrivit Constituţiei României, Articolul 30 (1) „libertatea de exprimare a gândurilor, a
opiniilor sau a credinţelor şi liberatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin
imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.”
Cetăţeanul are libertatea de a-şi exprima sau nu gândurile, opiniile şi credinţele. Acesta nu
poate fi împiedicat să se exprime sau să se abţină. Exteriorizarea gândurilor, a credinţelor şi
opiniilor înseamnă intrarea în sistemul relaţiilor sociale iar aceasta poate fi făcută pin viu grai, în
scris, prin imagini sau gesturi.
Ceea ce reprezintă subiect de interes aici este exprimarea, comunicarea prin intermediul
mass-media. Această comunicare presupune atât dreptul cetăţenilor de a-şi exprima punctele de
vedere prin intermediul mass-media, cât şi un drept special care defineşte libertatea de exprimare
a opiniei presei.
Izvorâte fie din legi, hotărârile unor organisme cu putere de decizie din domeniul mass-
media sau din scrierile cu caracter teoretic, normele jurnalistice se caracterizează prin faptul că
reglementează într-un mod specific comunicarea mass-media. Încălcarea acestor reguli
presupune, în mod normal, o sancţiune. Sancţiunea este specifică pentru acele norme ce sunt şi
reglementări juridice şi pentru hotărârile şi deciziile organismelor cu putere de a supraveghea
activitatea mass-media, cel mai cunoscut organism de acest gen fiind Consiliul Naţional al
Audiovizualului (CNA).
Normele care îşi găsesc izvorul în lege sunt cele stabilite de Parlament, Preşedinte sau
Guvern, precum şi de ministere şi alte unităţi admnistrative subordonate lor. Legile pot fi
dedicate în totalitate reglementării domeniului mass-media sau pot fi legi ce cuprind parţial
dispoziţii referitoare la presă. Hotărârile Parlamentului au fie caracter obligatoriu, precum
hotărârea de a interzice accesul presei la lucrările celor două camere, fie un caracter de
recomandare, precum Hotărârea 25 din 12 septembrie 1994, a Camerei Deputaţilor, prin care se
ia act de Rezoluţia 1003, din 1993, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.
La nivelul celorlalte organisme ale administraţiei de stat se pot lua decizii privind
îngrădirea dreptului de a aduna şi de a difuza informaţii, invocându-se secretul de stat, secretul de
serviciu, protejarea copiilor, a tineretului, a victimelor etc.
Şi la nivelul organizaţiilor de jurnalişti sau de redacţii se pot adopta norme care au la bază
respectarea normelor legale. Aceste norme au un caracter obligatoriu pentru toţi cei care
constituie parte componentă din aceste instituţii sau organizaţii. Aceste reglementări sunt
cunoscute sub denumirea de coduri etice, deontologice, declaraţii sau carte. Printre acestea se
numără, la nivel local: Codul deontologic al ziariştilor români, adoptat de Asociaţia Ziariştilor
Români în 1993 sau Codul deontologic al ziaristului al Clubului Român de Presă, modificat în
august 2006.
În 1993 Asociaţia Ziariştilor Români susţinea, prin codul deontologic adoptat, libertatea
presei, libertate garantată prin Constituţie. Această libertate a presei implică independenţa şi
libertatea informaţiei, a exprimării ideilor şi a criticii. Principiile sunt destinate a prezerva morala
profesiei şi nu constituie o constrângere juridică. Printre aceste principii se numără:
- respectul pentru adevăr şi informarea corectă a publicului, considerate ca fiind imperative;
- libertatea de exprimare trebuie să se supună unei atente verificări a ştirilor şi informaţiilor
destinate a fi publicate; sensul adevărat al informaţiilor nu trebuie deformat, nici falsificat
prin formulare, prin titlu sau prin comentarea imaginilor;
- Ştirile publicate sau afirmaţiile care se demonstrează a fi false trebuie rectificate într-un
răgaz cât mai scurt şi sub o formă adecvată de către organul de presă care le-a difuzat.
Privind principiul libertăţii de exprimare, în Articolul 9 al Codului deontologic al
ziaristului al Clubului Român de Presă se menţionează: Ziaristul care distorsionează intenţionat
informaţia, face acuzaţii nefondate, plagiază, foloseşte neautorizat fotografii sau imagini tv şi
surse ori calomniază, săvârşeşte abateri profesionale de maximă gravitate.

2.3. Îngrădirea libertăţii de exprimare

Îngrădirea libertăţii de exprimare se întâlneşte adeseori la nivelul realităţii, dicolo de


teoretic. Un nivel ridicat de control asupra acestei libertăţi se întâlneşte la nivelul statelor
totalitare, de dreapta sau de stânga. Tendinţa mare ar fi să se presupună că libertatea de exprimare
este un atribut al statelor democratice, care au impus stilul luptei împotriva abuzurilor, controlului
impus de totalitarism. Însă, cu surprindere se pot semnala cazuri de îngrădire a libertăţii de
exprimare şi la nivelul unor state Această îngrădire se poate manifesta:
a. Direct – când se asistă la măsuri luate de autorităţi în baza unor prevederi legale. Astfel,
Constituţia prevede faptul că nici o publicaţie nu poate fi suprimată, lăsând însă să se
înţeleagă că suspendarea este posibilă. Alte astfel de îngrădiri fac referire şi la respectul
drepturilor şi reputaţiei, salvgardarea siguranţei naţionale, a moraliţăţii sau a opiniei
publice. Însă „nimeni nu poate garanta că limitările la libertatea presei, prevăzute în
actele normative, nu vor fi accentuate de autorităţi prin interpretări ce depăşesc prin
consecinţe măsurile necesare asigurării unei bune funcţionări a statului, ducând efectiv
la încălcarea principiului de exprimare.”20
b. Indirect – realizarea de presiuni subtile asupra presei, denumite în rândul jurnaliştilor
acţiuni de intimidare. Aceste presiuni pot fi realizate prin controale repetate pe linie
fiscală, blocarea accesului la resurse, retragerea licenţei de emisie, chemarea în judecată
etc. Libertatea jurnalistului poate fi îngrădită de asemenea prin recurgerea la violenţe
fizice sau verbale, interogatorii la Parchet sau în cadrul Poliţiei etc. Un caz special de
atentare la libertatea presei îl reprezintă informaţia dirijată – situaţia în care anumite
instituţii încearcă influenţarea opinie publice, o modalitate de manipulare a acesteia prin
intermediul presei.
O majoră consecinţă a libertăţii de exprimare a mass-media o reprezintă intrarea în
conflict cu o serie de factori exteriori mass-media, conflict care duce până la uciderea de
jurnalişti, aşa cum se va arăta în cele ce urmează.
Aflaţi în slujba adevărului şi al informării prompte, la zi, a opinie publice, informare care
nu poate fi realizată decât prin beneficierea de o libertate de exprimare, jurnaliştii se confruntă
din ce în ce mai mult cu ameninţări aduse propriei vieţi. Se atentează astfel la propria viaţă prin
diferite modalităţi, de la ameninţări, somaţii verbale sau scrise, telefonice, până la atacuri fizice,
închisoare, răpire sau omor. Să fie preţul libertăţii de exprimare atât de mare? Jertfe aduse opiniei
publice, jurnaliştii închină propria lor viaţă ca nişte ofrande aduse zeilor uneori lipsiţi de
conştiinţa că vor fi ucişi.
Cele mai violente atentate sunt adresate, în procentul cel mai mare, jurnaliştilor de presă
scrisă, televiziune sau radio. Odată cu dezvoltarea tehnologiei, media online intră şi ea sub
supravegherea celor „rău voitori”.
20
Szabo, Lucian-Vasile, Libertate şi comunicare în lumea presei, Editura Amarcord, Timişoara, 1999, p.35
Astfel, libertatea de exprimare a presei pe internet are şi ea de suferit. În Iran sau în
Tunisia numeroşi jurnalişti, din cauza privării de spaţiu de afirmare la nivelul media tradiţionale,
se deschid către media online, utilizând în special bloguri specializate. Totuşi, cenzura se aplică şi
la nivelul acestei zone media iar site-uri sunt închise, filtrate, supravegheate etc.
Cel mai adesea, în jurul consecinţelor unei libertăţi de exprimare se ridică viitorii
jurnalişti întemniţaţi. Cele mai mari închisori unde libertatea de exprimare a presei este redusă la
tăcere se înregistrează în China, Cuba, Etiopia, Iran sau Uniunea Myanmar. Orice comentariu
făcut de jurnalişti pe aceste teritorii, orice cuvânt spus pe un ton mai puternic sau o informaţie
care deranjează sunt clasificate ca „tulburări ale opiniei publice” sau „ameninţări la adresa
statului”. În urma acestui fapt se recurge la închisoarea pe timp de cinci, zece, douăzeci de ani,
uneori însoţită de privarea de drepturi civice.
Nici la nivelul democraţiilor occidentale, unde libertatea de exprimare ar trebui să fie un
pilon de rezistenţă, situaţia nu este departe de a fi critică. În acest sens, se cunoaşte cazul
jurnalistului american Judith Miller, care a fost condamnat la închisoare.
În ciuda tuturor consecinţelor însă, cea mai drastică „răsplată” pentru devotamentul faţă
de libertatea profesiei o reprezintă uciderea de jurnalişti. Potrivit unei statistici începută de către
Committee to Protect Journalists21 încă din 1992 şi completată anual22, se arată că numărul cel
mai mare de jurnalişti ucişi s-a înregistrat la nivelul Irak-ului – 93, urmat de Algeria – 60, Rusia –
44, Columbia – 39, Filipine – 32, India – 22, cel mai mic număr înregistrându-se în Iugoslavia –
8.
Potrivit aceleiaşi statistici, în anul 2006 (perioada ianuarie – 18 decembrie) s-au
înregistrat 55 de crime asupra jurnaliştilor, un număr situat la mijlocul anilor 2005 – când se
vorbea despre 47 de crime - şi 2004 – când se ajungea la un număr de 57 de jurnalişti morţi. Cel
mai ridicat număr a fost înregistrat în 1994 – 66 de ucideri. Pe de altă parte, în Raportul Anual pe
2006 realizat de Reporters Sans Frontiers (RSF), se arată că cel puţin 63 de jurnalişti şi 5
colaboratori media au fost omorâţi în întreaga lume 23. În 2005 Samir Kassir şi Gebrane Tueni,
reprezentanţi ai cotidianului An-Nahar, sunt morţi întrun atentat cu maşină capcană. Încă din zorii
lui 2007, doi jurnalişti au fost omorâţi - Ahmed Hadi Naji, Associated Press Television News,
ucis în Baghdad şi Hrant Dink, Editor Şef la săptămânalul americano-turc Agos, împuşcat la

21
www.cpj.org
22
Ultimul an luat în calcul fiind anul 2006.
23
http://www.rsf.org/article.php3?id_article=7581
Istanbul24.
În ceea ce priveşte cauza uciderii jurnaliştilor, studiul anterior menţionat arată că 44,6%
dintre situaţii s-au datorat războiului, 34,5% au avut la bază motive politice iar 29,7% s-au
datorat fenomenului de corupţie.
În rândul făptaşilor suspecţi de crimă se numără grupurile politice, în procent de 26,7%,
oficialii guvernamentali – 20,1% sau grupurile criminale – 12%. Un procent destul de mare, de
23,4%, este înregistrat de persoanele neidentificate. Cu referitor la acest procent ridicat de 26,7%,
care indică grupurile politice ca fiind principala „mână criminală” în rândul mass-media, se poate
face trimitere şi la cercetarea realizată de către Digital Freedom Network25 (DFN) , o
organizaţie non-profit din SUA, care prezenta principalii oameni sau grupări politice ale lumii
care pot fi catalogate ca fiind „violatoare” ale libertăţii de exprimare a presei la nivel mondial.
Printre aceştia/acestea se numără: Aleksandr Lukashenko – Belarus; Than Shwe – dictatorul din
Burma; Preşedintele chinez Hu Jintao; regimul Castro; grupul fundamentalist Jemaah Islamiah
din Indonezia, dictatorul Kim Jong-II din Coreea de Nord, dictatorul Idi Amin din Uganda sau
Robert Mugabe – Zimbabwe.
O altă consecinţă a exercitării libertăţii de exprimare a mass-media, mai redusă în
intensitate dar la fel de importantă ca şi cea amintită anterior, o reprezintă luarea de ostatici din
rândul jurnaliştilor sau condamnarea la închisoare. În decembrie 2006, un studiu organizat de
acelaşi Committee to Protect Journalists arăta că la nivel modial fuseseră arestaţi 134 de
jurnalişti, cel mai mare număr înregistrându-se în China – 31 – şi cel mai scăzut – 1 – în
Armenia, Bangladesh, Cambodia, Columbia, Republica Democrată Congo, Gambia, Iran, Irak,
Maldive, Mexic, Sri Lanka, Tunisia, Turcia, SUA sau Vietnam. Anul 2002 a înregistrat cel mai
ridicat număr de jurnalişti arestaţi – 139, în timp ce cel mai mic număr s-a înregistrat în 2000 –
81. Un exemplu al acestei consecinţe este şi Florence Aubenas, trimis special în Irak al
cotidianului francez Liberation, alături de ghidul său Hussein Hanoun, care au fost luaţi prizonieri
în 2005 în Irak şi eliberaţi după 157 de zile de captivitate. Din aceeaşi categorie fac parte şi
Giuliana Sgrena, Marie-Jeanne Ion sau Sorin Dumitru Miscoci.
Datorită exercitării libertăţii de a se exprima, deşi respectă adevărul, jurnaliştii ajung să
lezeze oligarhiile. Nu întâmplător în 2005 mai mult de 1 300 de specialişti din presă au fost
ameninţaţi sau agresaţi. Nu s-au mai înregistrat astfel de cifre ridicate din 1995, când mass-media
se confrunta cu grupurile islamice algeriene, arăta în Raportul pe 2006 RSF. În anumite părţi ale
24
http://www.cpj.org/killed/killed07.html
25
http://unix.dfn.org/violators_freedom.shtml
lumii, precum Bangladesh, Filipine, Nigeria sau Mexic, libertatea de expresie a presei este supusă
violenţelor cotidiene.
Pe de altă parte însă, se poate vorbi şi despre îmbunătăţiri în privinţa libertăţii de
exprimare a presei la nivel mondial. În India, în provincia Aceh din Indonezia şi în anumite state
din America Centrală, media au început să beneficieze de o libertate din ce în ce mai mare.
Reforme sunt aşteptate la nivelul Tchad şi Cameroun. Mexicul a luat măsuri în privinţa anchetării
atacurilor împotriva jurnaliştilor, demonstrând interes pentru rezolvarea situaţiei.
Totuşi, publicarea caricaturilor lui Mahomed, în septembrie 2005, întrun cotidian danez, a
demonstrat faptul că libertatea de exprimare reprezintă un subiect de importanţă majoră. Dacă
definiţia libertăţii de exprimare variază de pe un continent pe altul, această criză a demonstrat
faptul că nimeni nu era indiferent faţă de aceasta.

2.4. Răspunderea mass-media


Atunci când are loc încălcarea normelor de conduită ce reglementează relaţiile
interumane, se asistă la intervenirea răspunderii. O definiţie a răspunderii ar putea fi obligaţia de
a suporta consecinţele nerespectării normelor sociale (juridice, morale, etice). Când se ia în
discuţie problema răspunderii jurnalistice, se face referire la faptele aflate în sistemul presei sau
care se află în legătură cu acesta şi nu se ia în discuţie conduita ilicită în genere, conduită ce poate
caracteriza orice persoană.
În privinţa caracterului ilicit al unor acţiuni, Constituţia României prevede:
„Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a
persoanei şi nici dreptul la propria imagine.” „Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a
naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă,
incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi
manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”
La nivelul Codului Penal, aceste abateri sunt clasificate drept infracţiuni. De asemenea,
în Constituţie se precizează : „Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la
cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării
artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau televiziune, în
condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.” Însă termenul de editor nu este explicat
de legea română. În acest context, stabilirea unei răspunderi pentru proprietarul mijlocului de
multiplicare nu se justifică.
Texte de lege privind faptele ce pot fi comise prin intermediul mass-media şi răspunderea
pentru acestea sunt cuprinse detaliat şi în Codul Penal şi Codul de Procedură Penală, în Codul
Civil şi Codul de Procedură Civilă sau în Codul Muncii şi unele legi speciale.
Libertatea de exprimare a mass-media sau sursă de privare de libertate ar fi balansul care
se ridică în urma parcurgerii rapoartelor anuale emise de organizaţii ca Reporters Sans Frontières
sau Committee to Protect Journalists. Dincolo de rapoarte şi statistici, rămâne însă realitatea ca
sursă primă de certitudine.
Libertatea de exprimare a mass-media este, cu precădere, un drept fundamental. Norme,
tratate, constituţii etc fac referire la libertatea de informare şi de exprimare a indivizilor şi a
presei. O democraţie aflată într-o naturală dezvoltare se bazează pe o libertate a media. S-ar putea
crede că amendarea acestei libertăţi se realizează abuziv doar la nivelul dictaturilor, ţărilor care
încă mai păstrează reminiscenţele regimului totalitar.
Din păcate, încălcarea abuzivă a libertăţii de exprimare a mass-media se realizează şi în
ţările democratice. Iar această încălcare se rezumă, din ce în ce mai des, la retragerea totală a
acestei libertăţi a cuvântului jurnalistic prin uciderea reprezentanţilor mass-media.
Preţul plătit de mass-media pentru libertatea de exprimare se dovedeşte a fi prea mare.
Însă, deasupra vieţii sau a privării de libertate, jurnalistul a pus în faţă cariera şi devotamentul
pentru meserie, respectul pentru publicul său. La nivel internaţional sau doar local, principiul
libertăţii de exprimare rămâne o problemă sensibilă, care îşi creează libertatea de mişcare sau
existenţă în funcţie de ceea ce îndrăzneşte să prezinte.
Dacă ar fi să se transpună libertatea presei internaţionale în procente, rezultatul ar fi
cutremurător: 43% din mass-media este catalogată ca fiind lipsită de libertate, 40% este parţial
liberă, în timp ce doar 17% se bucură cu adevărat de libertate, potrivit Freedom of the Press: A
Global Survey of Media Independence realizat de Freedom House în 2006.26 Procentul de 43% nu
ar fi tragic dacă nu s-ar lua în calcul cazurile consecinţelor extreme ale libertăţii de exprimare a
presei, când se ajunge la pierderea vieţii jurnaliştilor, aşa cum s-a arătat anterior.
Prin urmare, dreptul la libertatea de exprimare a presei rămâne cu precădere un drept
fundamental. Dar când vine vorba despre aplicarea lui în practică, situaţia se schimbă radical. Un
drept fundamental care duce la pierderea unor alte drepturi esenţiale, de la dreptul la dreptul la
liberă convieţuire până la dreptul la viaţă. În acest sens, justificarea principiului rămâne un
subiect de dezbătut cu fiecare zi în care un jurnalist este trecut sub tăcere în mod mai mult sau
mai puţin incorect.

26
http://www.freedomhouse.org/template.cfm?page=16
CAPITOLUL III. ETICA ÎN PRESĂ

Etica este o disciplină liberală, care evaluează comportamentul uman voluntar ca fiind
poztiv sau negativ, în funcţie de principiile determinante ale unui anumint grup uman,
social.Termenul „etică” derivă din cuvântul grecesc ethos, care semnifică „locuinţă”, ”locul
natal”.Din ethos a derivat cuvântul ethicos, care a fost utilizat de filosofii antici în studiile despre
principiile care trebuie sa stea la baza comportamentului uman.
Substantivul latin mos(plural mores) şi adjectivul moralis, aveau înţeles de moralitate sau
comportament obişnuit.Latinescul mores a intrat in limba engleza , insemnand felul in care se
comporta oamenii.
Dihotomia etica – morala si-a pastrat semnificatia si pentru noi:etica se refera la un sistem
primar de principii, iar moralitatea presupune punerea lor in practica.
Deontologia se aplica in interiorul unei profesii, stabilind pentru respectivii profesionisti
ce trebuie sa faca si ce nu trebuie sa faca. Termenul provine din grecescul don (datorie, obligatie).
Pentru domeniul mass-media, triada etica-moralitate-deontologie are o conotatie unica si
exprima un paradox greu de solutionat.Fiindca, desi mijloacele de comunicare ne guverneaza
viata, ne-o monitorizeaza si influenteaza permanent ele fiind pentru noi un serviciu fundamental
de utilitate publica, totusi jurnalistii accepta cu greu, sau chiar resping ideea de morala si
deontologie in exercitarea profesiei.
Si fiindca termenul deontologie irita adesea pe profesionistii din mass-media, iar un
consens minim de comportament profesional totusi se impune, a aparut un nou concept, cel de
“controlul calitatii” care cuprinde deopotriva etica, morala si deontologie.

3.1. Adevăr şi obiectivitate în presă

Se poate spune că activitatea de presă are două laturi sau două coordonate: una obiectivă
şi una subiectivă. Pe de o parte, constatăm că în mod obiectiv jurnalistul respectă regulile ce
guvernază circulaţia informaţiei în sistemul sursă – ziarist – public, reguli a căror încălcare poate
duce la sancţiuni stabilite de totalitatea normelor juridice aflate în vigoare într-un stat. Pe de
altă parte, se poate constata că ziaristul are libertatea de a decide singur prin prisma propriei
subiectivităţi, dacă informaţiile deţinute meriră sau nu să fie transmise publicului, precum şi
libertatea de a hotărî forma în care acetea vor fi publicate.
Condiţiile în care îi sunt prezentate publicului informaţiile depind însă şi de sursele şi
resursele de care dispune fiecare jurnalist în parte şi fiecare organizaţie de presă în ansamblu.
Relatările sunt cu atât mai obiective cu cât omul de presă se poate baza pe mai multe elemente
concrete.
Disponibilităţile umane, materiale şi tehnice au un grad mare de contribuţie la
obiectivizarea activităţii jurnalistice. Se spune că obiectivitatea este de neatins, deoarece de la
procesul de selectare a subiectului ce urmează a fi publicat până la conţinutul lui sunt determinate
de multe ori o serie de judecăţi subiective.
Deşi componenta subiectivă este inerentă, ca în orice activitate umană, sistemul presei
funcţionează după criterii obiective recunoscute în practică şi acceptate de public, mai ales când
acesta are posibilitatea de a alege, de a selecta ziarele pe care le citeşte, posturile de radio şi
televiziune ce îi satisfac preferinţele. De aceea, audienţa poate fi unul dintre criteriile importante
ale obiectivităţii .
Admiţând existenţa factorilor subiectivi şi caracteristica lor utilă constatăm că traseul
informaţional sursă – jurnalist – public, se structurează în funcţie de un principiu definit prin
expresia – „un grad cât mai mare de obiectivizare”2 - principiu tradus prin formula aplicării unor
norme jurnalistice general acceptate şi prin care se cenzurează într-o măsură eficientă latura
subiectivă.
Un grad cât mai mare de obiectivizare nu se poate obţine decât prin conjugarea cu un alt
principiu şi anume: principiul imparţialităţii. Imparţialitatea însumează acele reguli jurnalistice
prin a căror aplicare se asigură egalitatea de tratament; imparţialitatea trebuie să intervină atât în
procesul de culegere a informaţiilor brute, deci în raport cu sursele, cât şi în timpul redactării
articolului .
Cu privire la persoane, imparţialitatea tradusă prin egalitate de tratament, presupune ca
atunci când două sau mai multe persoane sunt în raporturi contradictorii, iar subiectul articolului
este legat de acest diferent, opiniile fiecăruia şi probele invocate să fie prezentate cu cea mai mare
grijă, fără a crea între subiecţi inegalităţi artificiale. În context, trebuie amintit un alt principiu al
jurnalisticii: cel al ascultării în mod obligatoriu şi a părţii adverse.
Mass-media înseamnă comunicare. În condiţiile când democraţia, libertatea de expresie
şi pluralitatea opiniilor există, influenţa a ceea ce se comunică este reală doar în măsura în care
intereseză receptorul, ceea ce îl face pe acesta să fie atent, să se implice şi să ia atitudine. Tot
ceea ce trece peste acest interes trebuie să fie considerat drept un eşec al presei.
Obiectivitatea nu este întotdeauna în concordanţă cu orizontul de aşteptare al publicului şi
cu atât mai puţin concordă cu dorinţele sale.
In presa, cu cat jurnalistul este mai responsabil, cu atat greselile vor aparea mai rar.
Functie de rata erorilor, organizatiile de presa risca pe termen lung sa-si stirbeasca semnificativ
credibilitatea.
Este evident ca in cativa ani Internetul va patrunde in majoritatea caselor si, printr-o
singura atingere a tastelor, oricine va putea obtine informatii corecte, intr-un timp record si la un
pret derizoriu.Din ce in ce mai constienti de legatura dintre informatie si pretul acesteia in bani,
consumatorii de presa vor sanctiona imediat lucrurile de proasta calitate.
Fie ca percep sau nu erorile lor, majoritatea jurnalistilor nu-si fac un obicei din a le
recunoaste.Dimpotriva, atunci cand realitatea devine incontestabila, ei continua sa-si sustina
punctual de vedere. Vazuta ca sectia de productie a unei mari intreprinderi, redactia trebuie sa-si
impuna standardele de calitate cerute, in vederea realizarii produsului finit - materialul de presa.O
stire eronata arata ca o ceasca fara fund, sau ca un surub fara cap, ambele date la vanzare in starea
in care sa afla.Cumparatorul da bani pe ziar, il citeste si isi da seama ca e fara “fund” , sau ca nu
are “cap”.Insa, cititorul nu poate fi inselat la nesfarsit.El fie va lua un alt produs, fie se va supara
intr-atat incat va refuza sa mai cumpere informatii.
Ca in oricare alta activitate, si in presa de calitate se pot strecura erori.Esential este ca
atunci cand ele apar, organizatia de presa sa reactioneze rapid, fara a-si motive gestul,
recunoscandu-si greseala si indreptand-o.
Exactitatea si obiectivitatea sunt elementele cheie ale jurnalismului.Opinia publica are
nevoie si merita sa primeasca informatii usor de deslusit.” A spune lucrurile asa cum sunt” este o
responsabilitate esentiala a jurnalistilor si a institutiilor de presa.A promova informatii gresite
reprezinta un deserviciu adus opiniei publice si o cale sigura de erodare a credibilitatii
jurnalismului.
Nu de multe ori, jurnalistul se scuza dand vina pe conditiile tehnice,pe expirarea limitei de
timp, pe concurenta acerba de pe piata mass-media si multe scuze de genul acesta.Jurnalistul
profesionist, la sfarsitul redactarii fiecarui material de presa poate raspunde fara ezitari la o serie
de intrebari menite sa inteleaga in ce masura a respectat minimele standarde legate de
exactitate.Iata cateva intrebari:
- Esti sigur in mare masura de exactitatea faptelor redactate in material?
- Poti sa atribui toate informatiile sau sa le justifici prin documente?
- Ai verificat de doua ori informatiile cheie?
- Poti sa spui numele si numarul de telefon al fiecarei surse citate?
- Esti sigur ca toate declaratiile din relatare reflecta adevarul?
- Esti pregatiti sa sustii in mod public informatiile pe care le-ai verificat?
- Citatele din material sunt prezentate corect in context?
- Citezi surse anonime?
- Folosesti orice documente sau poze provenite din surse anonime?
- Ai folosit un limbaj sau niste fotografii avand un anumit potential “distructiv”?
Reporterul, in cariera sa, vrea sa fie pe cat de dezinteresat, pea tat de transparent, intr-un
cuvant vrea sa fie obiectiv.Insa preferintele jurnalistilor intotdeauna distorsioneaza imaginea,
daca nu prin omiterea detaliilor, cel putin prin alegerea numai a unora dintre ele.Preferinta deriva
din experienta si calitatile innascute sau dobandite ale fiecaruia dintre noi.Chiar atunci cand ne
dam seama de preferintele pe care le manifestam, devine dificila indreptarea lor.
In realitatea romaneasca, politicile editoriale nu numai ca nuanteaza faptele,
distorsionandu-le, dar mai mult isi fac un scop din a sustine fara menajamente preferintele deseori
bizare ale actionarilor.Jocul direct, cinstit, cu cartile pe fata, cu scopul principal de informare a
publicului, este inca departe de presa romaneasca.Interesele financiare ale ale organizatiilor de
presa, dorinta lor de a inregistra profit prin orice mijloace, determina adoptarea unor politici
editoriale situate departe de conceptual de obiectivitate.
Reporterul, cititorul(telespectatorul), organizatiile de presa, limbajul, capacitatile de investigatie
si interpretare ale reporterului, toate influenteaza obiectivitatea intr-o anumita masura.
Din multitudinea de detalii ale unui eveniment, reporterul selecteaza acele parti care i se
par relevante, intreaba si investigheaza pentru a clarifica intelesul a ceea ce a observat, iar in final
isi organizeaza informatiile sub forma de stire, relatare, reportaj, ancheta.Functie de experienta de
viata, de educatia si judecata sa, un reporter poate alege doua-trei elemente cheie ale
evenimentului, iar un altul le poate ignora pe acestea, alegand cu totul altele.
Specialistii spun ca ne putem apropia de adevar, sau cel putin de miezul problemei, daca
stim mai multe despre limitele reporterului.Cand un reporter trece de la lucruri relative simple,
concrete la unele abstracte, complexe judecatile de valoare pe care trebuie sa le faca in fiecare
stadiu al investigatiei si interpretarile faptelor reflecta bagajul sau de cunostinte si de
valori.Acesta este rezultatul educatiei, al experientei religioase, al copilariei, al vietii de familie,
al trecutului social si economic, al prietenilor si asociatiilor din care a facut parte, al vietii
sentimentale, ca si al capacitatii sale de a judeca.
Psihologii afirma ca numai un jurnalist lovit brusc de amnezie s-ar putea apropi de un
eveniment intr-o stare pura de neutralitate.
Un alt element ce influenteaza procesul obiectivitatii face referire la regulile jurnalistice.Potrivit
acestora, o stire nu are valoare de stire pana cand nu se intampla ceva, adica pana cand nu avem
un eveniment.Drept consecinta directa, multe aspecte grave ale societatii, nu neaparat legate de
un eveniment, sunt tratate superficial in presa, sau nu sunt abordate deloc.
Jurnalistii au invatat ca interesul cititorilor se manifesta cu precadere cand vine vorba de
conflicte sau de lucruri neobisnuite.De multe ori reporterul isi canalizeaza exclusiv atentia pe
conflictul in sine, neglijand tocmai ceea c ear face relatarea pe deplin inteleasa, adica
contextul.Fenomenul se observa fara greutate cand ziaristii relateaza declansarea unei greve.Cu
exceptia a doua-trei referiri legate de conditiile de munca ale grevistilor, nu se spune nimic
altceva despre cum s-a ajuns la conflict.
Jurnalistii considera ca ideile nu fac parte din categoria “stiri”, de aceea trateaza cu
precadere conflictele de pe strada, in detrimental conflictului de idei, fara sa faca legatura intre
cele doua aspecte.
Problemele de interes public apar deseori cu tenta subiectiva datorita complexitatii lor.Ele
pe de o parte au propria istorie, deloc de neglijat, iar pe de alta parte prezinta o conexiune pe
orizontala cu alte probleme.
Un eveniment ce se deruleaza intr-un timp mai lung,are toate sansele sa fie incomplete
prezentat.Cu cat un eveniment dureaza mai putin, cu atat el are sansa de a fi relatat in intregime,
deci mai obiectiv.Discontinuitatea in tratarea problemelor, bombardamentul cititorului obisnuit
cu un maldar de informatii diverse, il face pe acesta numai sa reactioneze la stiri, fara sa
inteleaga, sa analizeze si astfel sa aiba o imagine clara a ceea ce se intampla in jurul lui si in
lume.Extrem de rar jurnalistii prezinta cap-coada un anume subiect, aratand originea, evolutia,
momentele culminante si consecintele.
Spatiul, respectiv timpul alocat unei relatari afecteaza in mod semnificativ
obiectivitatea.Modelul reporterului “ instant”, gata in orice moment sa reproduca rapid
evenimentele , sub amenintarea depasirii orei limita, aduce deseori deservicii presei si, nu in
ultimul rand , opiniei publice.Factorul viteza aplicat fara discernamant tuturor problemelor,
indiferent de complexitatea lor, pe motiv ca ar fi de interes public si nu sufera amanare, nu face
decat sa ameninte obiectivitatea.
De obicei editorii stabilesc marimea unei relatari in timp si spatiu, cu toate ca jurnalistii
sunt revoltati cand li se cere sa micsoreze textul materialului.Insa, la fel de bine, chiar redactorul
poate gresi printr-o abordare superficiala, in fuga, a unei probleme complexe.
In plus, ritmul alert are deseori un efect negativ asupra reporterilor si editorilor, aflati
intr-o permanenta goana dupa subiecte fierbinti.
Limbajul folosit de jurnalisti este unul din elementele cheie, capabile sa incline hotorator
balanta in favoarea subiectivismului.Tonul materialului presa, defensiv, neutru sau agresiv,
provine in proportie decisiva din imbinarea constienta a unor cuvinte alese cu grija.Dintr-un
eveniment nesemnificativ, de o gravitate minima, un jurnalist cu talent si experienta poate realiza
un text deosebit, folosind un limbaj adecvat.
Limbajul luat ca un lucru de sine statator este un mediu imperfect pentru exprimarea
adevarului.Cuvintele pot fi inadecvate ,cand este nevoie de precizie; ambigue, cand se cere un
inteles; cu o anume conotatie, cand avem nevoie de o definitie; aluzive, cand este cautata
identitatea.O gandire limpede ne ajuta sa transpunem ideile in expresii clare, sa trecem peste
ambiguitatile cuvintelor.
“Ora limita” ii impinge pe jurnalisti spre cuvinte nepotrivite , spre un limbaj de lemn, cu
termini de specialitate deprinsi din rapoartele medicale, din cele ale politiei sau din mediul
economic.
Gasirea termenului potrivit si plasarea lui la locul potrivit diminueaza substantial riscul
unei relatari tendentioase.
Cand relateaza un eveniment de interes public, reporterul are tendinta de a interpreta ceea
ce a vazut si a auzit, de a explica fenomenul.Unii editori, considera insa ca stirile nu trebuie
interpretate.Potrivit acestoram materialul de presa “explicat” de jurnalisti, are darul mai degraba
de a-i convinge pe cititori, decat a-i lamuri.
Pe de alta parte, adevarul in legatura cu problemele de interes public nu iese la iveala
numai prin observatie directa, sau prin intermediul simturilor.O multitudine de factori fac
posibila intelegerea unui fenomen, cum ar fi conexiunile cu alte evenimente din trecut, legatura
cu istoria locurilor in care se petrece actiunea etc.
In peisajul mediatic romanesc, editorii nu promoveaza relatarile plate, superficiale.O
astfel de abordare nu-i este de folos in primul rand celui care urmareste sa puna in practica o
politica editoriala.Nici cititorul obisnuit nu s-ar simti in largul sau daca nu ar avea imaginea
completa a fenomenului, nu ar putea face legaturile necesare intelegerii acestuia.
Jurnalistii ar trebui sa-i ajute pe oameni sa inteleaga problemele din ce in ce mai
complexe care le afecteaza viata si nu o pot face decat judecand faptele si valorile.Studiile au
aratat ca cititorii nu manifesta un real interes in parcurgerea materialelor perfect neutrepe motiv
ca relatarea nuda a faptelor lasa prea multe aspecte nelamurite si are darul de a plictisi.In
conditiile ritmului rapid al vietii cotidiene, consumatori de presa astepata ca jurnalistii sa faca mai
multa analiza, sa le usureze astfel intelegerea fenomenelor.Esential este ca reporterii sa fei neutri
in anchetarea unei probleme, si nu in exprimarea a ceea ce descopera.
Un bun jurnalist gaseste evenimentul, verifica faptele, pune ideile cap la cap, cauta
cauzele si conditiile in care s-a petrecut evenimentul, discerne problemele de interes public,
distinge sursele si corecteaza eventualele elemente partinitoare.
Presupunand ca majoritatea, daca nu toti jurnalistii unei institutii de presa sunt obiectivi, sau
incearca sa atinga obiectivitatea, exista posibilitatea ca institutiile respective sa fie profund
subiective.Politica editoriala stabilita, conditiile de munca; interesele comerciale, atuurile
profesionale si manageriale ale sefilor, pot conduce, fiecare in parte, la un jurnalism de slaba
factura.
Un prim pas subiectiv al institutiei de presa, reprezentata prin editor, poate aparea in
momentul selectarii materialelor “bune de tipar”, sau “bune pentru lansarea in eter”.Se pune
intrebarea daca editorii respecta criteriile profesionale in alegerea stirilor, sau pur si simplu ei
urmaresc cu precadere linia politicii editoriale trasata de patronat.S-ar spune ca ultima varianta se
apropie mai mult de realitatea romaneasca.
Asa cum obiectivitatea unui reporter depinde de perceptia sa, de selectia lucrurilor
esentiale, la fel si obiectivitatea unei institutii de presa depinde de selectarea riguroasa a celor mai
importante aspecte de interes public, ce vor fi transmise jurnalistilor, pentru a fi investigate si
interpretate.
Rezulatele bune ale unei institutii de presa, depind de calitatile persoanei aflate la
conducere.Aceasta persoana are nevoie de o serie de attribute, cum ar fi:intelepciune, experienta,
autoritate, resurse si putere de a aplica politica editoriala.
Pentru ca institutiile media sunt, cu doua exceptii(radioul si televiziunea de stat),
patronate de firme private, principalul lor scop este sa aduca profit.Televiziunile, radiourile si
ziarele obtin bani, in special din publicitate, ultimele avand un “plus” rezultat din vanzarile
directe si din abonamente.
Institutiile de presa, in special cele din Romania, au si alte afaceri, in afara de redactarea
ziarului sau producerea de programe TV.Cele mai profitabile au la baza relatii contractulale cu
institutii ale statului.Pe masura ce realtiile comerciale se dezvolta pe mai multe directii, implicand
din ce in ce mai multi fuctionari publici si oameni de afaceri, institutiile media isi pierd din
obiectivitate.Ele nu mai pot relata onest despre indivizi care ii ajuta sa castige sume importante
de bani.La fel de bine, marile firme producatoare de tigari, de de bauturi alcoolice, cele de
telefonie mobile sau de echipamente de calcul, ca principale cumparatoare de reclama, au un
statut privilegiat.
De multe ori jurnalistii se simt frustrati, deoarece salariatii de la departamentul de
publicitate au salarii simtitor mai mari si ca deseori rezultatul muncii lor este cotat mai prost
decat un centimetru patrat de publicitate.Din acest motiv, reporterii competenti, insa slabi
motivati, migreaza incontinuu de la institutiile media la firme din afara sferei jurnalismului.
Comunicarea obiectiva il implica si pe cititor, respective pe ascultator sau
telespectator.Daca reporterul are o scapare, sa zicem ca memoria ii joaca feste, aceslasi lucru i se
poate intampla si cititorului.
Daca reporterul va scrie cu precizie, va face distiinctiile fara a se implica emotional, dar
cu exactitatea necesara intelegerii materialului, atunci si cititorul va intelege ceea ce reporterul a
inteles si a scris, realizandu-se comunicarea obiectiva.
“Poarta-te cu cei din jur asa cum ai vrea sa se poarte ei cu tine”, pare a fi regula de aur
in jurnalism, principiul calauzitor in cautarea obiectivismului.

3.2. Responsabilităţile jurnaliştilor

Atunci cand evaluam responsabilitatile (fata de cetatean si fata de societate) pe cate se


fundamenteaza exercitiul profesional, suntem obligati sa ne referim mai intai de toate la
adevar.Adevarul ca masura circumstantiala a inteligibilului este, deci, in ce priveste presa o
datorie fundamentala pentru jurnalist si o garantie de credibilitate pentru destinatarul
cetatean.Datoria noastra dintai deci, in rezumat, se rasfrange asupra unui drept in egala masura al
nostrum, dar si mai presus de noi: dreptul cetateanului la adevar.
Cu toata modestia asumata, practica jurnalistica, fundamentata pe insusi etica modelului
democratic nu-si poate propune sa defineasca adevarul faptului relatat decat ca virtualitate, ca
unghi de interpretare demonstrabil, nici unic, nici infailibil, contrapondere a minciunii, fie ea
involuntara sau nu.Este si motivul pentru care, ca mediator de mesaje presa se adreseaza opiniei
individuale a cetateanului si opiniei publice.Ambele sunt direct dependente de felul in care
mesajul reuseste sa aproximeze coerent si, pe cat se poate obiectiv realitatea reflectata, dar si de
capacitatea de interpretare a mesajului, care exista natural in destinatar, fiel el individual, fie
public.
Orice fapt selectat si devenit informatie mediatica, ar trebui in principiu sa raspunda intr-o
oarecara masura curiozitatii de cunoastere a destinatarului, aceasta calitate fiind numita si fapt de
inters public.
Un fapt poate sa aiba la un moment dat, o valoare de exceptie fata de restul faptelor de
viata contextuale.Ele sunt de “interes public”, tocmai prin caracterul lor de exceptie, sau prin
simpla lor decupare din sir pot fi interpretate jurnalistic ca “exceptii”.
Conceptul de “informatie de interes public” are insa in plus si acoperire in domeniul
legislatiei, mai ales in situatiile in care cetateanul simte nevoia sa se apere in fata tentatiei presei
de atransforma orice tip de intamplare cotidiana, cu sau fara acceptul celui care o traieste, in
subiect de presa.
Pentru a verifica veridicitatea faptelor devenite informatii de inters public in cazuri
litigioase sau confuse, trebuie in primul rand sa folosim o buna tehnica de documentare.Tehnica
documentarii, specifica fiecarui camp in parte e cu atat mai importanta, cu cat o imagine
superficiala asupra unui fenomen in campul dat poate induce reactii false sau periculoase in
opinia publica, deservind-o in loc s-o serveasca.
In alta ordine de idei, adevarul mesajelor noastre e direct dependente de comportamentul
nostru fata de sursele de informare, fie ele obiecte sau oameni.Privilegiul reporterului nu ne poate
niciodata scuti de imposibilitatea de a cita corect, de a verifica informatiile pe care le difuzam
inainte si nu dupa ce le-am difuzat, de a le pune in circulatie numai atunci cand ele sunt
confirmate din mai multe surse.
Principiul verificarii informatiei din macar doua surse se cupleaza firesc cu un alt
principiu operational, cel al echidistantei(un operator util pentru a contextualiza corect un
subiect).
a) Dreptul la rectificare si dreptul la replica
Si totusi, chiar respectand calitatea publica a informatiei, verificand cu atentie
credibilitatea sursei de informare, incercand sa organizezi mesajul echidistant, insasi viteza in
care se desfasoara procesul informarii prin presa ca si nevoia de a rezista unei acerbe concurente
pe piata stirilor favorizeaza aparitia unor inexactitati sau erori.Aceste erori pot produce daune
unor personae si pot avea consecinte juridice asupra jurnalistului si asupra institutiei de
presa.Pentru ca in cele din urma ele pun sub semnul indoielii buna comunicare oferita de media,
ii submineaza acesteia credibilitatea si opacizeaza, involuntar, capacitatea de interpretare a
destinatarului.
In societatea roamneasca persista inca tendinta de a trata rectificarea si replica dreot
cadouri pe care editorul le face dupa bunul sau plac, celui care le reclama.De cele mai multe ori
eroarea e tratata ca inexistenta, ca invizibila, printr-o tacere cetoasa si vinovata, care deriva de
fapt in linie directa din mentalitatea comunista asupra presei:lucrul despre care nu vorbesti, nu
exista.
Legal vorbind, o rectificare prompta a erorii, atunci cand autorii si editorii sunt constienti
de ea, e proba suficienta de onestitate care poate impiedica declansarea unui process, fie el civil
sau penal.
Dreptul la replica, la randul sau trebuie privit din ambele unghiuri, moral si juridic.Insa, in
principiu orice persoana publica sau private care se simte lezata in bunul sau renume prin
difuzarea unor informatii false, ori care considera ca respectivele informatii nu sunt de interes
public, are dreptul sa recurga la replica.Din punct de vedre moral dreptul la replica poate fi privit
ca derivand din principiul insusi al echidistantei, atunci cand, din varii motive, informatiile
culese, interpretate si difuzate de o publicatie nu au fost de la la bun inceput confruntate si cu
persoana la care ele fac - direct, sau indirect - referire.
Daca din unghiul de vedre al eticii profesionale, dreptul la replica este o investitie in
adevar al strategiei editoriale in fata legii, atunci cand exista legi cu referire directa la
comportamentul presei, el devine o obligatie fireasca cu consecinte mai mult sau mai putin grave
intr-un process civil sau chiar penal.In ambele cazuri, un drept la replica trebuie sa fie difuzat de
organismul de presa in acelasi loc cu materialul incriminat, cu aceleasi caractere, si in cat mai
scurt timp.
Ca si rectificarea, si difuzarea dreptului la replica poate constitui o aparare a autorului
si/sau publicatiei in fata unor acuzatii grave care ar putea duce la deschiderea unui process, fie el
civil, fie penal.In anumite tari legislatia si jurisprudenta fac o diferenta intre dreptul la replica si
cel la raspuns, in situatia in care informatiile incriminatorii nu apartin in mod direct autorului
articolului sau atitudinii publicatiei.Dreptul la raspuns ar acoperi astfel acele informatii care au
aparut in cadrul materialului de presa ca citate si a caror sursa a fost nominalizata.
In cazul in care inlauntrul materialului de presa considerat drept lezant, numele persoanei
lezate nu este pomenit, aceasta din urma este obligata sa faca dovada ca, totusi, prin alte elemente
ale textului ea este reconoscibila.Nu organismul de presa este obligat sa demonstreze ca nu s-a
referit la o persoana anume, ci dimpotriva persoana va demonstra ca datele textului pot conduce
obiecti, nu subiectiv la recunoasterea ei.
b) Adevarul cetateanului si opinia publica
Presa se adreseaza, dupa cum stim, in acelasi timp unei persoane individuale nevazute,
dar si unei finite colective cu dimensiuni mereu diferite.Publicul specific caruia i se adreseaza
mesajele noatre poate creste si scadea in functie de natura informatiilor si de structura finita
materialelor de presa, cu promptitudinea acestora in raport cu faptele si cu interesul pe care l-ar
putea starni.Este motivul pentru care presa este in acelasi timp purtatoare de cuvant dar si factor
catalizator a ceea ce, cu un termen destul de ambiguu, se cheama opinie publica.
Greu da aproximat in realitatea sa “palpabila”, opinia publica tinde sa functioneze adesea
cu sensuri extreme in discursul nostru cotidian.Suntem cand tentati sa o incarcam cu o forta si
mai ales cu o legitimitate indiscutabile, uitatand ca in fond ea e o opinie, sin u neaparat o
judecata.
Luand in serios modelul democratic, o pres libera si care slujeste adevarul cetateanului ar
trebui sa lucreze neobosit pentru canalizarea opiniei publice catre civism, pentru stimularea
capacitatii opiniei publice de a judeca prompt si corect faptele si situatiile cu care societatea e
confruntata, pentru a fructifiva energiile colective in starea lor potential “spectatoare”spre
participativitate si decizie.
Inca din zorii presei si pana in zilele noastre, indifferent de tipul de organizatie sociala cu
care ne-am putea intalni, vom constata ca intre mediile de informare si stat exista o tensiune mai
mult sau mai putin manifesta, focalizata in jurul uneia si aceleiasi probleme:secretul.Ce e si ce nu
e secret, in ce masura un secret ajuta sau submineaza sanatatea organismului social, cine e
indreptatit si cine nu sa hotarasca secretul si sa-l gestioneze, in ce masura organizarea activitatilor
statului si activitatile acestora pot sau nu deveni obiectul informatiei publice, iata tot atatea
subiecte mereu readuse in discutie, in functie de politica si politici, de crize sociale sau de
conflicte interstatale; in cele din urma in functie de insasi evolutia ideii de democratie.
In principiu, modelul democratic, bazandu-se pe investitia de incredere, presupune faptul
ca institutiile statului sunt obligate sa lucreze transparent , garantand cetateanului liberal acces la
informatiile de interes public; in contrapondere aceleasi institutii ar trebui sa garanteze
cetateanului si libertatea sa asupra propriului destin , asupra propriilor afaceri, deci asupra acelor
informatii de natura intima care nu sunt destinate “interesului public”.Binomul institutie publica –
persoana private este, cel putin in principiu, recunoscut astazi ca fiind algoritmul sufficient si
eficient al unui model democratic corect articulat.
Insa nu trebuie san e facem iluzii: nicaieri si probabil niciodata nu a existat sin u va exista
un sistem social care sa reuseasca sa anuleze definitive “secretul”:nu vom putea trai nici in vietile
noastre peronale, nici la nivelul afacerilor publice in acvarii.Si totusi obligatiile institutiilor
statului de a lucra pentru cetatean si in cunostinta de cauza a cetateanului se cer normate limpede
spre binele comunitar.
Liberul acces al cetateanului la informatiile de interes public este nu un simpu principiu
constitutional, detatsat ori detasabil din sistemul comportamental al “marii masinarii” a statului,
in functie de bunul plac al unui guvern ori al altuia: el determina, la nivelul legilor tarii, un
comportament coerent, unitar al institutiilor fata de cetatean, fie el reprezentat de sie insusi, fie
reprezentat de media.In aceasta ordine de idei, de la o tara la alta, putem avea de-a face cu o
singura lege de garantare a acestui acces, ori cu o adecvare a legilor din sistemul traditional, in
scopul asigurarii liberului acces.
Orice jurnalist, din orice colt al lumii, care isi face cu devotement si onestitate meseria, va
fi de acord ca responsabilitatea sa fundamentala fata de public este aceea de a spune
adevarul.Principiul odata admis implica faptul ca el va refuza sa minta sau va recunoaste ca a
dezinformat , atunci cand fara voia lui a dat o informatie falsa.din acest punct de vdere putem
obtine – intuitive sau practic – un soi de unanimitate de opinie in materie de etice profesionala,
mult mai dificil ne va fi insa sa-i punem de acord pe ziaristi in privinta raspunderilor lor atunci
cand subiectul abordat atinge viata intima a persoanelor, fie ele private sau publice.
In societatea romanesca, aflata astazi intr-o transformare accelerata, pe coordonate nu
intotdeauna usor de limpezit, problema protectiei vietii peronale pare sa nu preocupe pe
nimeni.Zvonul, confdentialitatea neverificabila, trocul informational, informatiile si imaginile din
spatiul intim, obtinute fara permisiunea persoanei aflate “in obiectiv”, interviurile si imaginile
“deschis” cu delincventi minori, tratarea suspectilor drept criminali gata judecati si condamnati
sunt in continuare moneda curenta in Romania.
Liberalii radicali ai presi sustin ca material primar a vietei este viata cetatenilor.Dar,
tocmai pentru ca viata cetatenilor reflectata de presa sa poata conduce intelegerea si corectarea
nedreptatilor de catre cetateni, presa e datoare s astabileasca un just echilibru intre interesul
public si cel privat intre valoarea publica a informatiilor si valoarea lor intima; raspunderea
ziaristului ar trebui, intr-o lume civilizata, sa acopere atat zona anormalitatii – spre a o corecta –
cat sip e cea a normalitatii, sprea a o proteja despre discretie si abuz.Linistea fiecarui camin e o
valoare pe care nu stim sa o pretuim suficient, iar aceasta deficienta se cere perceputa si corijata.
c) Despre viata privata
Independete sau combinate intre ele, violarile dreptului la viata personala pot fi clasificate
in patru mari domenii: intruziunea, dezvaluirea de fapte jenante, punerea intr-o lumina falsa si
publicitarea numelui si imaginii fara acordul subiectului.
Atunci cand vorbim de viata intima a unei persoane ne referim exclusive la fapte reale,
care dintr-o pricina sau alta, nu ar fitrebuit sa fie date publicitatii.Subsecvent de avantajele acestei
protectii legale nu se pot bucura in mod egal si persoanele publice si cetatenii de rand.Intr-o tara
cu adevarat democratica, sansa unei persoane de a castiga un proces de acest fel intentat unui
jurnalist este invers proportional cu notorietatea persoanei.Principiul acestei rasturnari de
protectie dinspre omul public spre cel neinsemnat este simplu:nici o persoana publica, fie ea
politician, judecator, stea de cinema ori sportiv nu a fost obligate de cineva sa devina publica, ci
si-a asumat liber o asemenea conditie; beneficiile pe care i le adduce situarea in proscenicul vietii
sociale sunt direct dependente de faptul ca, in mod constient, persoana a acceptat o restrangere a
universului sau intim, a acceptat deci sa traiasca transparent, in vazut multimii.
d) Intruziunea in viata privata
Cea dintai categorie, general recunoscuta de violare a vietii private este intruziunea.Sub
acest concept larg pot fi cuprinse un numar foarte mare de fapte diverse, avand ca punct comun
spatial privat(locuinta, proprietate, interiorul unei institutii private etc.), actiunile si relatiile
intime(familie, prieteni, viata amoroasa etc.) ca si documentele aflate in posesia persoanei si care
o privesc doar pe ea.Intruziunea presupune deci, de la clasic recunoscuta “violare de domiciliu”,
la orice alt fel de patrundere si procurare de informatii din universal personal sau al unui
organism abilitat(politie, procuratura, justitie etc.)
Pentru o mnai corecta intelegere a conceptului de intruziune in viata private in raport
direct cu profesia de jurnalist, vom prezenta in cele ce urmeaza un caz explificator:
Dietmann vs. Time(1971)
Doi jurnalisti de la LIFE au facut o ancheta in legatura cu o persoana care practica
medicina in mod illegal(fara licenta).In acest scop, s-au prezentat la locuinta impricinatului ca
sot si sotie, cerand o consultatie, prilej cu care au montat un dispozitiv de ascultare.Ca rezulatat
al articolui, persoanele abilitate s-au sesizat, Dietmann fiind condamnat pentru practicare
ilegala de servicii medicale; insa la randul sau, falsul doctor i-a chemat in justitie pe jurnalisti
pentru intrunziune in viata privata.Trustul TIME, care detinea magazinul LIFE, a fost
condamnat cu 1000$ amenda, dup amai multi ani de procese deoarece atat modalitatea de
patrundere, cat si asculatarea au fost considerate ilegale.
e) Dezvaluirea de fapte jenante
Derivand direct din intruziune si constituind o consecinta a acesteia, dezvaluirea de fapte
jenante, apartinand trecutului sau actualitatii, constitie a doua categorie larga de violare a
intimitatii fata de care cetatanul solicita sa fie protejat.Intervin aici atat chestiuni referitoare la fa
fapte descoperite in mod direct de jurnalist(prin fotocopiere, filmare sau relatare ), cat si fapte
descoperite prin intermediul unor documente de uz privat, sau din dosare instrumentate de
institutiile statului , si care nu apartin domeniului public.In toate cazurile in care o persoana face
plangere sau aduce in fata instantei un jurnalist pentru dezvaluirea de fapte jenante care constituie
o violare a vietii private, modalitatea specifica de aparare a jurnalistului este tocmai deminstrarea
oportunitatii si interesului public al dezvaluirii.Fireste, atunci cand informatiile au fost
descoperite pe o cale ilegala, sau pur si simplu nelegitima, apararea prin “interesul public” e
insuficienta, din pricina ca sunt intersectate doua domenii diferite:cel al intrunziunii si cel al
publicarii de fapte jenante.Daca intruziunea atinge in special mijloacele prin care e obtinuta
informatia, faptele jenante se leaga tocmai de continutul publicat al acesteia.
Ca prima concluzie in aceasta privinta, trebuie sa accentuam aici enorma deosebire intre
calomnie si dezvaluirea de fapte jenante.In primul caz acuzatia adusa de reclamant se refera la
difuzarea unor informatii false, deci apararea jurnalistuluie constituita de adevarul probat.In al
doilea caz, faptele sunt recunoscute de reclamant ca adevarate, acuzatia adusa de el jurnalistului
fiind aceea ca ele nu sunt de interes public, ca atare apararea jurnalistului e constituita tocmai de
aceasta din urma.
Sunt insa si situatii in care si legea si etica jurnalistica ne obliga sa avem un
comportament discret, sau preferential discret, si anume:
Numele si imaginea delincventului minor
In anumite state tratamentul lega al delincventului minor este unul preferential, plecandu-
se de la premiza – lesne de inteles – ca minorii trebuie ajutati sa se indrepte.E foarte adevarta insa
ca mai ales in ultimele decenii, din pricina cresterii ratei criminalitatii infantile, aceste principii
sunt adesea contrazize de insusi interesul public fata de un fenomen care se cere macar redus,
daca nu stopat.
Codurile deontologice ale tarilor democratice indeamna ziaristul la discretie in difuzarea
numelui si chipului delincventului minor, iar unele legislatii statale au prevederi specifice in acest
sens, cu excepia omorurilor deosebit de grave si a altor delicte de importanta majora.
Cum insa este greu de stabilit interesul presei in asemenea situatii, ramane la latitudinea
institutiilor abilitate(politie, procuratura, justitie) sa hotarasca daca in documentele si
comunicatele emise de ele numele si imaginea vor putea sau nu sa fie folosite in materialele de
presa.
Victimele de catastrofe si de viol
Daca in foarte multe state comportamentul presei cuprivire la numele si imaginea
victimelor de viol este reglementat prin interdictii clare, nu acelasi lucru se intampla cu privire la
victimele catastrofelor.
Adesea victimele insele sau apartinatorii lor s-au plans si se pang ca un dezastru, un
incendiu, o sinucidere etc. sunt nenorociri personale suficient de dureroase ca sa mai fie
accentuate si de difuzarea lor publica.Pe de alta parte, presa protesteaza la randul ei, agitand si in
aceste conditii stindardul - firesc – al interesului cu care opinia publica reactioneaza la situatii de
acest fel.
In cele doua extreme se cere insa stabilit un echilibru bazat pe bunul simt.Mai presus de
cuvantul legii, in mod firesc ambiguu in situatii in care e greu de impacat libertatea presei cu
libertatea de a-ti trai durerea in intimitate, ar trebui sa prevaleze in acest domeniu constiinta
fiecaruia dintre slujitorii presei.
Datele privind sanatatea persoanei
Plecand de la principiul recunoasterii secretului medical, in mai toate tarile democratice,
chestiunile referitoare la starea sanatatii persoanei sunt considerate de domeniu privat cu exceptia
publice, mai ales a acelora implicate in viata politica.
Este si acesta un domeniu in care presa e adesea incriminata , ori chiar subiect de procese
de “dezvaluire de fapte jenante”.La urma urmelor, ca si casa, ca si familia, propriul organism,
sanatatea si maladia sunt ale fiecaruia dintre noi, nu ale comunitatii.Noi suntem cei care hotaram,
in ultima instanta, daca si cati altii vor fi informati atunci cand suntem suferinzi, daca si cine are
dreptul sa ne vada astfel.
f) Lumina falsa si fictionalizarea
A pune pe cineva intr-o lumina falsa presupune a interpreta incorect fapte reale, a adauga
unor fapte reale, alte fapte care in context par credibile dar nu sunt adevarate, a inlantui
contextual cauze si consecinte care par logice, dar sunt imaginate, producand daune onoarei si
respectabilitatii unei persoane.
Cum se poate lesne observa , acest domeniu al legislatiei vietii private poate inerfera cu
diverse alte delicte, incepand de la calomnie, atunci cand demonstratia logica a unui jurnalist nu
poate fi probata pas cu pas, trecand prin fictionalizare, atunci cand reclamantul poate dovedi ca o
parte sau intreg discursul jurnalistic este inventat si sfarsind cu dezvaluirea de fapte jenante,
atunci cand acestea pot fi demonstrate de reclamant ca nespecifice intregii sale personalitati.
Punerea intr-o falsa lunima ramane o problema destul de dificil de rezolvat pentru ziaristi,
fiindca – la fel ca si in cazul calomniei, si adesea coroborandu-se cu ea – implica in aparare atat
probarea faptului real ca fapt de interes public, cat si demonstrarea bunelor intentii, mai ales
atunci cand la mijloc sunt opinii si comentarii personale ale jurnalistului.
Daca avem in vedere ca multe dintre materialele de presa provin din surse confidentiale,
care implica obligatia pastrarii privilegiului reporterului – deci impoibilitatea unei demonstrari
ferme a autenticitatii faptelor relatate – vom intelege ca punerea intr-o lumina falsa, poate
constitui, in multe cazuri, o reala primejdie chiar si pentru cel mai onest dintre ziaristi.
g) Dreptul de publicitare a numelui si imaginii
Cel mai vechi element de drept al vietii private este cel referitor la publicitatea numelui si
imaginii.Total diferit de cele trei categorii discutate anterior, dreptul de publicitate a numelui si
imaginii are mai degraba un caracter comercial decat unul de protectie propriu-zisa a vietii
personale.El interfereaza astfel, intr-o mare masura cu teoria dreptului de autor, cu deosebire ca
aici nu avem de-a face cu produse ale unei activitati intelectuale, ci cu insasi fiinta umana,
reprezentata vizual sau prin numele sau.
Simultan cu dezvoltarea presei si mai ales cu cresterea importantei reclamei in economia
interna a oricarui organism de presa , a dfvenit, spre sfarsitul secoloulu trecut, evident ca
persoana umana trebuie protejata legal de primejdia sa, fara acordul sau, chipul si numele sa fie
utilizate in scopuri comerciale ori propagandistice de catre intreprinderi, institutii sau alti
cetateni.
In ultimii cinzeci de ani , dreptul la publicitate s-a extins intr-un mod impresionant si
asupra unor sitiatii mult mai complexe. Dam aici exemplul unui celebru animator de televiziune,
Johnny Carson, , autor timp de aproape un deceniu al unui show TV care incepea cu exclamatia
“Here’s Johnny!”, a dat in judecata o firma numita:
Here’s Johnny Portable Toilets Inc. , ce comercializeaza closete.Curtea de Apel a
Statelor Unite nu numai ca i-a admis dosarul, ci a considerat ofensator comentariul publicitar
al comerciantilor: “cel mai vestit comic din lime” aadaugat imaginii closetului; deoarece in
constiinta publicului, sintagma “Here’s Johnny” se confunda cu imaginea binecunoscutului
animator.

3.3. Codurile deontologice. Cerinţe deontologice ale jurnalistului

După revoluţia din decembrie 1989 mass-media românească a cunoscut o dezvoltare


fără precedent atât în domeniul presei scrise cât şi în cel al audiovizualului. Această expansiune a
atras după sine o creştere a locurilor de muncă şi a necesarului de jurnalişti. Din păcate efectul
acestei creşteri nu a fost doar unul benefic, în sensul creşterii calităţii serviciilor oferite ci şi unul
negativ în sensul lipsei unei selecţii reale şi riguroase bazate pe nişte cerinţe bine delimitate şi a
definirii clare a unui statut al jurnalistului.
Problema cerinţelor pe care le impune meseria de jurnalist este în strânsă legătură cu
aceea a pregătirii profesionale a jurnaliştilor. Perioada post–decembristă a lăsat o tristă moştenire:
inexistenţa unor structuri universitare în domeniul jurnalistic, a transformat mass-media într-un
„cerşetor” care a fost nevoit să împrumute potenţiali jurnalişti din sfera altor domenii umaniste. O
altă filieră a fost reconversia profesională prin învăţarea tehnicilor şi deprinderilor strict necesare
în redacţie, direct în câmpul muncii. Expansiunea mass-media de după revoluţie (spre exemplu,
în presa scrisă, în anul 1990 au apărut mai mult de 1000 de publicaţii, acest segment al mass-
media dezvoltându-se mai repede şi mai rapid decât audiovizualul a cărui „explozie” s-a produs
abia în perioada 1992-1993 ) a favorizat această reciclare a forţei de muncă, chiar a unor
categorii de persoane care posedau doar studii medii. Această reconversie profesională s-a
realizat în jurul unor „veterani” ai mass-media româneşti din momentul căderii regimului
totalitar27.
Pe de cealaltă parte procesul de selecţie nefiind foarte riguros a dat posibilitatea creerii
unor ierarhii, accesului şi promovării în cariera de jurnalist, nu neapărat după criterii legate de
pregătirea profesională. Ba mai mult, deşi perioada post-comunistă a însemnat un boom în
dezvoltarea învăţământului universitar în domeniul jurnalismului, necesitatea acestor studii nu a
fost recunoscută de către mai vechii membri ai breslei în virtutea principiului talentului şi
vocaţiei înnăscute. Dupa cum remarca Maxim Danciu „originea crizei este identificată tocmai în
lipsa de comunicare/ armonizare dintre cei trei <<actori>> ai scenei mediatice: breasla
jurnaliştilor, patronatul şi formatorii (învăţământul universitar)”.28
In acest fel pentru viitorul jurnalist testul principal nu il reprezinta neaparat si exclusiv
pregatirea in institutii specializate ci acceptarea din partea breslei care „deţine controlul asupra
profesiei, a principiilor de apartenenţă şi a mecanismelor de integrare, funcţionare şi expulzare”.29
Practica jurnalistică, fie că este vorba de presa scrisă, radio, televiziune sau agenţie de
presă are ca primă etapă culegerea informaţiilor. Această etapă, care presupune în marea ei
majoritate o muncă de teren, este atributul exclusiv al reporterului. El reprezintă baza piramidei
în ierarhia redacţională, el este cel care transformă evenimentul în informaţie, informaţie care
ulterior va fi analizată, selectată, pregătită pentru tipar sau pentru emisie. Ferenc Vasas şi
Alexandru Brăduţ-Ulmanu rezumă astfel însuşirile necesare unui bun reporter:
a.Simţul ştirii care reprezintă mai degrabă un al şaselea simţ al “jurnalistului“ decât
o sumă de criterii în stabilirea priorităţii şi importanţei unor evenimente. Totuşi acest simţ nu este
neapărat ceva înnăscut ci mai degrabă rodul unei experienţe îndelungate de teren;

27
Mihai Coman (coord.), Manual de jurnalism, I, Polirom, Iaşi, 1997, p.222
28
I. Maxim Danciu, Mass-media comunicare si societate, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003, p. 197
29
I. Maxim Danciu, Mass-media: modernitate, postmodernitate, globalizare,Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2005, p.
155
b. Simţul urgenţei avînd în vedere că cerinţa mass-media contemporane este
actualitatea. Informaţia este valoroasă doar dacă “evenimentul s-a petrecut mâine”. Această idee
comportă totuşi discuţii în ceea ce priveşte opoziţia actualitate - calitate (care presupune uneori
documentare, verificare din mai multe surse etc) ;
c.Capacitatea de a respecta termenele de predare a materialelor în condiţia în care
cea mai mare presiune a muncii de jurnalist este aceea a timpului;
d. Capacitatea de încadrare în spaţiul disponibil având în vedere că, de cele mai
multe ori, locul în pagină sau durata fiecărui material este prestabilită;
e.Bunul simţ necesar unei selecţii corecte a informaţiilor importante şi evitarea
situaţiilor penibile;
f. Obsesia preciziei şi acurateţei în redarea detaliilor şi elementelor observate sau
notate;
g. Toleranţa care se referă la redarea corectă a faptelor şi evitarea opiniilor
unilaterale;
h. Capacitatea de a schimba registrele care se referă la necesitatea ca reporterul să
se adapteze situaţiei şi interlocutorului;
i. Disponibilitatea şi abilitatea de a asculta;
j. Curiozitatea - considerată principala calitate a unui jurnalist ;
k. Perseverenţa ca o calitate necesară succesului în orice domeniu al vieţii sociale;
l. Verificarea informaţiilor prezentate în scopul prezentării unor fapte reale, nu a
unor presupuneri nefondate.30
Odată terminată misiunea reporterului intrevine a doua parte a drumului pe care
informaţia îl parcurge până la a deveni ştire. De aici lucrurile se diversifică în funcţie de tipul de
media căreia respectiva informaţie îi este destinată.
În cazul presei scrise intervin cerinţe legate de cunoaşterea modului de redactare a
textului jurnalistic, folosire a cuvintelor, alegere a titlului, compunerea şapoului alegere a
citatelor, a unghiurilor de abordare.
În radio caracteristica definitorie este oralitatea. Aici elementele cele mai importante
sunt cela care ţin de competenţa prezentatorului: să folosească cuvinte pe înţelesul ascultătorilor;
să folosească în mod oportun timbrul, tonalităţile, inflexiunile vocii; să posede o dicţie bună şi o
pronunţie clară; să posede simţul respiraţiei; să aibă stăpânire de sine.
Jurnalismul de agenţie, în care stilul informativ este o condiţie sine qua non (agenţia de
30
Mihai Coman (coord.), op. cit, p. 14-20
presă este reprezentantul pur al jurnalismului informativ, ei nefiindu-i permise interpretările,
judecăţile de valoare) impune cerinţe legate de prezentarea factuală, concizia exprimării,
lizibilitatea informaţiei. Agenţia are rolul de a oferi clienţilor săi “informaţii gata pregătite pentru
reproducerea imediată, cât şi rolul de furnizare a unor produse semifinisate ce pot fi cu uşurinţă şi
rapid adaptate la nevoile specifice ale celorlalte mass media.”31
În televiziune definitorie este munca de echipă. Această caracteristică este prezentă şi în
etapa culegerii informaţiilor din teren unde prezenţa operatorului de imagine este indispensabilă.
În plus reporterul trebuie să aibă formate anumite deprinderi de prezentare a materialului în faţa
camerei de luat vederi. În etapa de prelucrare, asamblare a ştirilor, toate cerinţele pe care le
impun presa scrisă şi radioul sunt dublate de cerinţele pe care le impune imaginea. Viitorul
jurnalist de televiziune trebuie să aibă însă, în primul rând, deprinderi de a lucra cu şi într-o
echipă pe care o conduce, să facă dovada competenţei profesionale şi a calităţilor de bun
organizator în toate etapele, începând de la pregătire şi până la postprocesare, montaj şi
prezentarea materialului.
O altă realitate a tranziţiei care este pe departe de a fi rezolvată este aceea a statutului
jurnalistului roman. Sau mai bine spus a inexistenţei unui statut al jurnalistului român. S-a
încetăţenit asimilarea cu meseria de jurnalist a tuturor persoanelor care lucrează într-o instituţie
din sfera comunicării de masă. În fapt, accepţiunea dată meseriei de jurnalism cuprinde o gamă
foarte variată de meserii individuale cu caracteristici de activitate foarte diverse (de exemplu:
redactori, moderatori, fotojurnalişti, reporteri etc.). Alături de aceştia, însă, alte categorii de
personal ce deservesc instituţiile media aspiră la statutul de jurnalist. Este cazul, după cum
observa Maxim Danciu, secretarului de redacţie a cărui activitate – ca urmare a creşterii
importanţei imaginilor, chiar şi în presa scrisă – evoluează de la cea de manufacturier către cea de
veritabil creator; fotografului, care din acelaşi motiv se transformă în fotoreporter; a
cameramanului care tinde spre titulatura de cameraman-reporter.
Încercări de definire a unui cod deontologic al jurnalistului au existat si vor mai exista.
Modificările care se succed cu repeziciune în domeniul comunicării de masă impun modificări
ale cerinţelor profesiei de jurnalist (există discuţii cu privire la oportunitatea definirii
jurnalismului ca profesie sau ca meserie) şi ca atare aceste încercări sunt supuse şi ele
efemerităţii şi schimbării. Totuşi domeniile pe care le-ar cuprinde un asemenea cod , aşa cum
sunt ele văzute de doamna Miruna Runcan într-o lucrare de specialitate ar fi următoarele:
•Jurnalistul are datoria de a respecta adevărul, oricare ar fi consecinţele acestuia pentru el
31
I. Maxim Danciu, Mass-media comunicare si societate, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003, p. 118
însuşi, în virtutea faptului că publicul are dreptul de a-l cunoaşte.
•Jurnalistul este dator să apere libertatea de informare, a comentariului şi a criticii.
•Jurnalistul îşi revendică dreptul la liberul acces la toate sursele de informare şi dreptul de
a ancheta liber asupra tuturor faptelor ce condiţionează viaţa publică.
•Jurnalistul profesionist are ca reguli principale scrupulul şi grija faţă de dreptate şi
adevăr.
•Jurnaliştii deţin dreptul de a rosti opinii nepopulare şi privilegiul de a fi de acord cu
opinia majoritară.
•Jurnalistul va acţiona în respectul integral al cuvintelor scrise de el, fie şi anonim.
•Jurnalistul nu semnează articole publicitare sau reclamă financiară.
•Jurnalistul se opune calomniei, acuzaţiilor fără probe, alterării documentelor, deformării
faptelor şi minciunii, pe care le consideră cele mai grave erori profesionale.
•Jurnalistul nu comite plagiat şi îşi citează întotdeauna confraţii.
•Nu există scuză pentru lipsa de acurateţe şi de conştiinciozitate în expresie.
•Titlurile trebuie să oglindească, totdeauna, în întregime, conţinuturile articolelor.
•Jurnalistul revendică dreptul de a publica în mod onest informaţiile pe care le deţine.
•Jurnalistul e dator să nu confunde niciodată profesiunea sa cu aceea de publicitate sau
propagandă.
•Jurnalistul să nu accepte nici o referinţă directă sau indirectă de la acele persoane care
cumpără spaţiul de publicitate.
•Jurnalistul să refuze orice presiune şi să nu accepte directive profesionale decât de la
responsabilii redacţionali.
•Jurnalistul poate refuza orice subordonare contrară liniei generale a publicaţiei sale, aşa
cum este ea stipulată în contractul de muncă.
•Jurnalistul nu poate fi constrâns să îndeplinească un act profesional sau să exprime o
opinie contrară convingerilor şi conştiinţei sale.
•Jurnalistul profesionist publică o informaţie numai dacă ea e corectă, evitând
comentariile şi relaţionarea fără suport precis a faptelor, evitând orice falsificare, distorsionare ori
selectare ce ar conduce la o rea interpretare.
•Obiectivitatea este pentru jurnalist un nivel de performanţă către care tinde; onoraţi sunt
aceia care o ating.
•Partizanatul într-un comentariu editorial care se depărtează de adevăr violează spiritul
jurnalismului.
•Jurnalistul este dator să publice numai informaţii cu sursă sigură sau, în caz contrar, să le
însoţească de rezervele necesare.
•Jurnalistul să nu folosească mijloace ilegale pentru a obţine informaţii.
•Jurnalistul să păstreze secretul profesional şi să nu divulge sursa informaţiilor
confidenţiale.
•Orice informaţie cu sursă necunoscută va fi însoţită de mărcile dubiului.
•Sursa confidenţială va fi protejată de către jurnalistul căruia i s-a încredinţat informaţia
cu orice risc.
•Jurnalistul profesionist nu foloseşte libertatea presei în scopuri interesate.
•Membrii comitetelor de redacţie şi jurnaliştii în misiune individuală vor declina, în
principiu, orice ofertă de cadou, cu excepţia eşantioanelor fără valoare.
•Se impune cea mai mare rezervă în privinţa călătoriilor gratuite oferite de subiecţii
investigaţiilor de presă.
•Un jurnalist profesionist nu recunoaşte decât jurisdicţia confraţilor săi, suverană în
chestiuni de onoare profesională.
•Un jurnalist profesionist nu solicită locul unui confrate şi nu provoacă demisia acestuia
oferindu-se să lucreze mai ieftin.
•Echipa redacţională trebuie informată asupra oricărei decizii de natură să afecteze viaţa
publicaţiei; ea va fi măcar consultată înaintea deciziei definitive de suprimare, licenţiere, mutare
sau promovare a unui jurnalist.
•Un jurnalist care se respectă îi tratează totdeauna pe cei din subordinea lui cu aceeaşi
consideraţie cu care i-ar plăcea să fie tratat de superiorii săi.
•Jurnaliştii îşi asumă răspunderea atunci când oferă analize ale informaţiilor, comentarii şi
opinii în chestiuni de interes public; ei acceptă obligaţia de a prezenta asemenea materiale
persoanelor din redacţie a căror competenţă, experienţă şi judecată îi fac să fie calificaţi în acest
sens.
•Jurnalistul are obligaţia de a respecta viaţa particulară a oricărei persoane.
•Jurnalistul va rezista tentaţiei de a înflăcăra opinia publică în chestiuni care riscă să
învenineze atmosfera socială.
•Nu vor fi publicate declaraţii sau fotografii care ofensează onoarea, religia, rasa, ori care
sunt tributare senzaţionalului născut din sau provocator de violenţă.
•Mijloacele de informare vor evita să stimuleze curiozitatea morbidă asupra detaliilor
vicioase sau criminale.32
Prin statutul pe care îl are în societate datoria de căpătâi a jurnalistului este aceea de a
informa corect. El este cel care, prin faptul că publică/ difuzează sau nu o face, transformă sau nu
un eveniment în ştire. Având la îndemână acest instrument el are posibilitatea de a stabili
importanţa evenimentelor, de a realize o ierarhie a lor. De aceea ne bazăm mult pe credibilitatea
sa, pe capacitatea sa de a evalua corect evenimentele pe care le prezintă. Or această capacitate nu
este legată doar de ”a putea” ci şi de “a vrea”. Jurnalistul ocupă în societate o poziţie incomodă:
în căutarea adevărului el este de multe ori nevoit să intre în conflict cu autorităţile statului. “A
vrea” să facă acest lucru înseamnă a fi independent faţă de autorităţi, faţă de puterea politică,
însăşi Constituţia garantîndu-i dreptul la libera opinie. “Jurnaliştii datorează responsabilitate şi
devotament în primul rând auditoriului lor, fie el compus din cititori, ascultători sau spectatori, şi
nicidecum celor care îi urmează, sau vreunui partid politic, grup etc.”33
A servi ceăţeanul înseamnă a-i oferi publicului larg acele informaţii de care are nevoie în
mod obiectiv pentru a-şi forma o opinie în legătură cu ceea ce face puterea, o opinie cu o
deosebită importanţă atunci când publicul larg se transformă în „electorat”.
Importante sunt din acest punct de vedere, după cum precizează Maxim Danciu
parafrazându-l pe Roger Clausse, calităţile profesionale ale informării: adevărul, obiectivitatea şi
dezinteresarea, ca valori esenţiale, susţinute de: universalitate, rapiditate, concizie, originalitate şi
varietate. La acestea se adaugă calităţile sociale ale informării: semnificaţia socială a faptului
relatat, precizia subiectului abordat, integralitatea, actualitatea şi accesibilitatea.
Tendinţele viitoare ale jurnalismului sunt corelate cu calitatea pregătirii profesionale şi cu
integritatea morală a viitorilor jurnalişti. Servirea cetăţeanului înseamnă „atât lărgirea bazei de
cunoaştere a lumii înconjurătoare şi descătuşarea energiilor creatoare, cât şi crearea unui climat
adecvat unirii eforturilor pentru realizarea acelor proiecte al căror scop este prosperitatea şi
progresul sub toate aspectele”34.
Una dintre cele mai recente viziuni asupra a ceea ce înseamnă servirea binelui public , a
cetăţeanului este aceea de jurnalism preventiv. „Jurnalismul preventiv (...) va utiliza toate
posibilităţile actuale, şi unele în plus, pentru a oferi publicului o privire prospectivă pe termen
lung.”35 Pentru un astfel de jurnalism, însăşi pregătirea şi calităţile profesioniştilor urmează alte
căi de dezvoltare. Cunoaşterea legilor şi a tendinţelor evolutive ale lumii moderne le va permite

32
I. Maxim D.,Mass-media: modernitate, postmodernitate, globalizare,Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2005, p. 175
33
Ibidem, p. 208
34
Eugenia Grosu Popescu, Jurnalism TV. Specificul telegenic, Editura Teora, 1998, p. 97
35
Eugenia Grosu Popescu, op.cit, p. 98
jurnaliştilor ca, în confruntarea directă cu „terenul”, să facă prognoze, să poată prevedea
evenimentele cu mult timp înainte de declanşarea lor. Aceasta necesită un bagaj mental diferit de
cel actual, un alt mod de a vedea lumea, de a-şi înţelege responsabilităţile, însuşirea unor metode
şi tehnici de documentare moderne, ştiinţifice, a unor tehnici jurnalistice noi.
În condiţiile unei puternice dezvoltări a structurilor universitare în domeniu în perioada
post-revoluţionară, a iniţierii unei multitudini de cursuri, de schimburi de experienţă cu colegi de
„breaslă” din alte state, a unui aflux sporit de tineri care doresc să îmbrăţişeze această meserie şi
care se pregătesc în aceste instituţii, mass-media poate începe să îşi lepede zdrenţele de „cerşetor”
şi să îmbrace straie de sărbătoare pentru a aspira către locul pe care îl merită în societate: acela
de a patra putere în stat. Se poate astfel spera într-o revigorare a mediului jurnalistic, atât de
necesară, având în vedere că şi calitatea presei reprezintă un indicator important al sănătăţii
democraţiei în orice stat iar o societate poate rămâne liberă numai în condiţiile în care este bine
informată şi poate decide în cunoştinţă de cauză.

3.4. Jurnalistul în slujba adevărului

Comunicarea instantanee a devenit o realitate care s-a întrupat sub ochii noştri, mai ales
în ultimul deceniu, aproape fără să băgăm de seamă, căpătând valori economice, răsturnând toate
reprezentările noastre cu privire la propria noastră existenţă, de la problemele muncii cotidiene la
cele ale familiei, relaţiilor de integrare şi ierarhiilor ori la cele ale proprietăţii. Rolul presei
devine pe zi ce trece tot mai important, lucru ce se petrece odată cu conştientizarea individului că
fără mijloacele de comunicare în masă, realitatea nu ar mai fi aceeaşi.
Să ne imaginăm pentru o clipă cum ar fi lumea fără multimedia? Cum s-ar putea informa
individul cu privire la evenimentele ce se petrec în diferitele colţuri ale lumii, cum s-ar putea
îmbunătăţii relaţiile interumane, cum s-ar putea ameliora unele situaţii de criză prin care trece un
stat sau altul la un moment dat, dacă nu ar exista mijloacele de comunicare în masă?
Dacă altă dată cea mai mare parte a oamenilor ignorau efectiv presa, acum se resimte
nevoia acută a existenţei mijloacelor de comunicare de calitate. Acest lucru, nu poate fi asigurat,
decât prin intermediul unei democraţii solide, iar pentru că democraţia nu poate supravieţui fără
cetăţeni civilizaţi şi informaţi, implicit nu există nici cetăţeni bine informaţi fără mijloace de
comunicare de calitate.
Mass-media întreţine neîntrerupte relaţiile cu lumea întreagă şi fac ca dialogul între
oameni să fie posibil, ca mesajele transmise de toată lumea să fie auzite. Receptarea mesajelor
presei este, în sistemul democratic, una liberă şi selectivă. Sistemele mediatice sunt investite cu
un grad de încredere în care orice suspiciune nu discreditează numai emiţătorul, ci sădeşte
sâmburele îndoielii chiar în ceea ce priveşte articulaţia sistemului. Dintr-o asemenea perspectivă
se nasc întrebările cu pricire la bunele raporturi în ceea ce priveşte credibilitatea şi onestitatea
presei. Prima vocaţie a profesionistului din mass-media este aceea de a promova libertatea de a
comunica în vederea informării oamenilor cu privire la observaţiile sale asupra lumii
înconjurătoare. Această libertate este unul din drepturile umane numite absolute deoarece
corespund nevoilor vitale. Ţelul mass-media
nu poate fi doar acela de a câştiga bani. Nici acela de a fi libere: libertatea este o condiţie
necesară, dar nu şi suficientă. Scopul este acela de a avea media care să se pună în slujba
cetăţenilor. În mai toate codurile deontologice, elaborate şi adoptate de state din toată lumea, se
menţionează că jurnalistul trebuie să se afle într-un proces continuu de CĂUTARE ŞI
APĂRARE A ADEVĂRULUI. Adevărul este piatra de încercare a meseriei de ziarist. Dar de ce
este atât de important ca jurnalistul să respecte adevărul? Astăzi, mai mult decât altă dată,
ziaristul este primul factor care promovează dreptul la comunicare.
Preocuparea sa esenţială este aceea de a căuta informaţia optimă şi de a o transmite cât
mai exact şi veridic publicului. Termenul optim este luat în sensul de „adevărat” şi nu cel mai
bun. Aceasta nu înseamnă că informaţia nu are şi înţelesuri morale, nu numai epistemice, după
cum şi adevărul are numeroase aspecte morale, pe lângă funcţia sa de valoare fundamentală a
cunoaşterii omeneşti. Mijloacele de comunicare au, indiscutabil o influenţă considerabilă,
furnizând informaţia şi stabilind ierarhii ale evenimentelor care dintre ele sunt importante şi care
nu. Se spune că fiecare om doreşte adevărul despre lumea în care trăieşte, precum şi despre sine,
dar nu toţi oamenii reuşesc să îndeplinească total autonomi această năzuinţă. Fiecare dintre noi
doreşte să cunoască adevărul în realul său înţeles însă întotdeauna mai rămâne un sâmbure de
îndoială cu privire la adevărata lui valoare. Vorbind mai realist, se poate spune că nici un om nu
ştie şi nu poate numai de unul singur să recunoască adevărul, căci acesta poate lua mai multe
faţete şi poate avea multe interpretări.
Omul îşi formează ideea de adevăr sprijinindu-se pe nenumărate mijloace printre care şi
cele specifice comunicării în forme moderne (mass-media). Nimeni nu posedă o cunoaştere
directă a întregului glob. Dincolo de experienţa sa personală, ceea ce cunoaşte fiecare provine
din şcoală, conversaţii, dar mai ales de la mijloacele de comunicare. Pentru omul obişnuit cea
mai mare parte a regiunilor, a oamenilor, a subiectelor despre care mijloacele de comunicare nu
vorbesc nu există.
Până la apariţia marilor cotidaene, regionale şi naţionale, apoi a mijloacelor audio-vizuale
care produc imagini vorbite şi imagini transmise instantaneu pe tot globul , ziaristul era un “
sub-gen „ al omului de litere (după o expresie dispreţuitoare a lui Balzac) pentru că el se ocupa cu
elaborarea ştirilor şi articolelor zilnice şi nu cu scrierea unor opere menite să străbată secole
culturale.
Statutul jurnalistului se modifică odată cu naşterea industriei comunicării şi a industriilor
culturale, aşa cum se schimbă şi condiţia scriitorului, a avocatului şi a altor profesii denumite
cândva liberale. Dar cu toate aceste restructurări legate de cerinţa ca ziaristul să fie înzestrat
deopotrivă cu un larg orizont de cultură generală şi cu toate mijloacele şi tehnicile moderne ale
scrisului, exprimării vorbite şi imaginaţiei, ziaristul, TREBUIE SĂ SLUJEASCĂ ADEVĂRUL ŞI
NUMAI ADEVĂRUL.
Din secolul al XVIII – lea se pare, de la omul politic şi gânditorul englez Edmund Burke,
datează enunţul: “presa este cea de-a patra putere în stat “. O formulă care poate primi mai multe
interpretări, însă, dacă ţinem seama că puterea include nu numai pe cei care guvernează la un
moment dat, ci şi ” opoziţia „ adică toate puterile politice care vor schimbarea status-quo-uluui.
Această sintagmă însă poate primi şi sensul mai larg al presei sub toate cele trei forme ale ei:
scrisă, vorbită şi audiovizuală – de sursă de informaţii completă, exactă, adevărată despre
problemele de interes general prin care guvernele, instituţiile şi toţi cei care deţin la un moment
dat autoritatea pot fi făcuţi responsabili de către public de stările de lucruri date precum şi faţă de
publicul însuşi care îşi exprimă într-o formă sau alta nemulţumirile şi speranţele.
Totodată guvernele, în general cele din regimurile autoritare, exercită un control al
difuzării informaţiilor, apoi şi al formelor de comunicare directe prin intermediul cenzurii.
Această instituţie – sau doar măsuri perfide de intimidare declarate prin constituţii şi legi,
încălcatemai mereu, de altfel, mai ales de către cei aflaţi la putere face ca jurnaliştii să ju fie
absolut liberi să spună tot adevărul. Autocenzura reprezintă una dintre cele mai grave forme de
ştirbire a libertăţii de expresie care în cazul jurnaliştilor este mereu acompaniată cu un grad
ridicat al responsabilităţii. Fireşte, adevărul complet se obţine prin împletirea adevărurilor parţiale
şi prin criticarea neadevărurilor care au ca suport democratic dreptul de exprimare al opiniilor
contrare. Riscurile şi responsabilităţile meseriei de jurnalist, derivă din faptul că presa este mereu
în contact cu oamenii care trebuie să fie respectaţi. Opiniile acestora, desfăşurarea normală a
activităţilor cotidiene, depind de modul în care presa furnizează informaţiile iar dacă aceasta ar fi
iresponsabilă şi ar minţi în mod voluntar s-ar crea atunci un haos de neînchipuit şi toate
activităţile ar fi îndreptate spre o direcţie greşită.
De ce ar fi omul de presă dator cu o responsabilitate sporită faţă de actele sale
profesionale? Răspunsul este simplu şi caracteristic pentru toate domeniile. Atunci când îţi alegi
meseria de jurnalist, trebuie să ştii că rolul tău este acela de acţiona pentru scoaterea la iveală a
adevărului, iar aceasta nu este doar o slujbă, ci are mult de-a face cu o anume vocaţie. Exemplul
cel mai potrivit ar fi alegerea de a fi medic care presupune în primul rând o vocaţie, o afinitate cu
respectivul domeniu şi în nici un caz nivelul de salarizare. Mediile de informare au nevoie în
primul rând de o libertate de comunicare, lipsită de valoare fără un suport etic stabil, deoarece
ar priva însăşi mediile de informare de întemeierea lor pe credibilitate şi încredere din partea
publicului. Numai o presă liberă, coerentă şi responsabilă se poate bucura de sprijinul
destinatarilor ei : cetăţenii.
Funcţia jurnaliştilor de A CĂUTA ŞI APĂRA ADEVĂRUL ŞI DREPTATEA este strâns
legată de manifestarea dreptului de a pune în discuţie activitatea deţinătorilor puterii, indiferent
cine sunt aceştia, dezvăluind abuzurile, incompetenţa, corupţia şi toate celelalte delicte mari şi
mici. Pentru aceasta ziariştii trebuie să aibă acces la cât mai multe surse de informaţie, dacă este
posibil la orice fel de sursă. Însă, acest lucru nu este întotdeaua posibil cu toate că cei care ne
conduc susţin, de cele mai multe ori, sus şi tare că presa din România este sau a devenit liberă în
ultimii 15 ani. Prin urmare, orice ziarist are acces la informaţiile de interes public, pentru a le
rede la rândul lui, publicului destinatar. Nu au fost însă, puţine cazurile când activitatea şi
demersurile jurnalistice au fost obstrucţionate de politicienii care ori vroiau să ascundă o piscină
subterană destinată numai şi numai demnitarilor, în care au fost investite sute de mii de euro, ori
un bufet de lux, care la fel a necesitat sume importante. Însă tot legile pun anumite limite
temporale asupra diferitelor genuri de arhive şi la alte surse de documentare. Decupările de fapte,
date şi evenimente se fac atât conştient cât şi inconştient, pe baza unor “ linii directoare “
asimilate în cadrul vieţii de grup sau pur şi simplu preluate din atmosfera epocii, de la marile
agenţii de presă, din concepţia redacţională a ziarului, postului de radiodifuziune sau de
televiziune, a studioului cinematografic de actualităţi.4
În activitatea sa jurnalistul are de învins numeroase obstacole obiective şi subiective,
trebuie să facă faţă multor refuzuri, ameninţări ori atacuri violente .
În ultima perioadă – în lupta lor de a căuta adevărul şi de a-l face public prin orice
mijloace- mulţi ziarişti au fost atacaţi şi chiar ucişi de către persoanele a căror reputaţie a fost
pusă în pericol. Un exemlu elocvent şi de actualitate este cazul celor 3 ziarişti români, răpiţi în
Irak. Cei 3 au plecat în tratrul de război pentru a transmite de acolo informaţii de interes pentru
publicul din ţara noastră, au plecat, în căutarea adevărului. Cei 3 jurnalişti de război au ales să se
deplaseze pe front chiar dacă erau conştienţi de situaţia din zonă, prin urmare ei riscă acum să îşi
piardă viaţa,în încercarea lor de a transmite informaţii adevărate, chiar de la faţa locului. În
situaţia lor nu presa este cea care ascunde sau nu spune tot adevărul. Celula de criză de la Palatul
Cotroceni, cea care s-a constituit imediat după ce vestea că jurnaşiştii au fost răpiţi gestionează
situaţia şi menţine legătura cu grupul care îi ţine captivi pe cei 3 care au plecat împreună cu
ghidul lor. În încercarea de a tranmite rudelor, prietenilor sau tutuor cetăţenilor, adânc
impresionaţi şi şocaţi de situaţia jurnaliştilor, presa a prezentat chiar şi neadevăruri, manipulată
fiind de persoane care nu au urmărit decât să inducă în eroare opinia publică. Din cauza lipsei
informaţiilor, - celula de criză transmiţând doar informaţii vagi cu privire la soarta ostaticilor-
presa a căzut în plasa manipulatorilor anunţând chiar şi eliberarea acestora.
Prin urmare, meseria de jurnalist nu este deloc uşoară. Este o meserie care implică multe
riscuri, o meserie cu numeroase responsabilităţi, o meserie în care eşti conştient că poţi chiar să
îţi pierzi viaţa. Cu toate acestea mulţi dintre ziarişti sunt atât de devotaţi meseriei pe care o
practică, încât nu se gândesc decât la faptul că pot să relateze informaţii proaspete populaţiei. Tot
în încercarea de a afla adevărul, 2 tineri jurnalişti de la o televiziune naţională şi-au pierdut viaţa
acum un an, la Mihăileşti, în momentul încare se aflau în locul în care o autocisternă încărcată cu
azotat de amoniu s-a răsturnat. Treziţi în miez de noapte pentru a culege informaţiile necesare, cei
doi tineri au apucat să filmeze o parte din tragedia ce avea să urmeze. Autocisterna a luat foc
după care a explodat, radiind totul în cale pe o suprafaţă de mii de metri. Pericolul nu i-a speriat
pe cei 2 ziarişti aflaţi în floarea vârstei. Ei nu s-au gândit decât să îşi facă cât mai biine datoria şi
să transmită adevărul. Oricum dacă nu ar fi existat presa care să relateze exact evenimentul de la
Mihăileşti, multe din cele întâmplate acolo ar fi fost muşamalizate.
Complexitatea fenomenelor care caracterizează societatea modernă solicită un profil
jurnalistic bazat pe respectul pentru fapte, oameni şi informaţia exactă, pe capacitatea de a
înţelege realităţile economice, sociale şi politice, pe abilitatea de a reda clar concis şi la timp toate
aceste realităţi.
Jurnalistul este unic prin înţelesul său. Nu există jurnalism rusesc, polonez, jurnalism american
sau jurnalism franţuzesc. Nu există jurnalism republican, liberal sau reformist, naţionalist,
jurnalism separatist sau materialist. Aceasta pentru că, atâta timp cât servesc vreuna dintre aceste
cauze, sau oricare alta, practicienii lui nu sunt nicidecum jurnalişti ci propagandişti. Nu poate fi
vorba nici de jurnalism popular, pamfletar sau jurnalism de scandal. Există doar două feluri de
jurnalism : de bună şi de proastă calitate. Atât jurnalismul de bună calitate cât şi cel de proastă
calitate nu cunosc limite şi vorbesc toate limbile pământului. Fiecare cultură poate avea
propriile-i tradiţii, fiecare limbă - o voce diferită. Dar jurnaliştii buni, din întreaga lume,oriunde
s-ar afla sau oriunde activează sunt cu toţii de acord asupra rolului pe care îl au; acesta este, mai
presus de toate, CĂUTAREA ŞI APĂRAREA ADEVĂRULUI .
Adevărul trebuie să fie asociat întotdeauna cu binele şi cu dreptatea,iar minciuna cu răul.
Când grecii antici asociau adevărul cu dreptatea şi considerau adevărul însuşi ca valoare morală,
aveau fără îndoială în vedere tocmai prezenţa activă a omului ca descoperitor al adevărului şi
totodată ca beneficiar al său.Falsul şi minciuna ne apar imorale, deoarece, ele generează
răsfrângeri negative în relaţiile dintre oameni afectează puterea lor de creaţie, gândirea şi acţiunea
lor.
Prima valoare pe care cel care practică meseria de jurnalist este dator moral faţă de
societate şi faţă de el însuşi - valoare pe care trebuie să o ia în considerare în preocupările sale
de descoperire a realităţii - este valoarea de adevăr a faptelor de cunoaştere , concordanţa lor cu
faptele cercetate .” Într-o lume ca a noastră, - afirma C. W. Mills – a practica ştiinţa socială,
înseamnă, înainte de toate, a practica politica adevărului.”5 Acest lucru trebuie considerat ca un
concept general valabil pentru întregul corp al ştiinţelor socio – umane printre care se află şi
jurnalistica. Adevărul reprezintă cel dintâi criteriu după care apreciem statutul şi valoarea unei
discipline în planul cunoaşterii şi al oricărui efort de cunoaştere în genere.A descoperi şi a afirma
adevărul dincolo de orice circumstanţe ţine în primul rând de gradul de profesionalism a oricărui
jurnalist .
Căutând să atingă acest obiectiv jurnaliştii pot servi societatea mai bine decât cele mai
conştiincioase autorităţi ; aceasta pentru că trăiesc în ele. Acesta este şi motivul pentru care ,
câteodată , guvernele încearcă să-i obstrucţioneze şi să-i aducă la tăcere, etichetându-i drept
subversivi
Din punctul de vedere al unei prese cu adevărat libere, realitatea estr în acelaşi timp o materie
primă dar şi un produs finit.
Preluând din oferta haotică de fapte ale cotidianului pe acelea care par a avea consecinţe
sau par a răspunde curiozităţii epistemice a destinatarului, presa le încarcă cu semnificaţie şi
elaborează un „ real ” inteligibil mai mult sau mai puţin ordonat. Aceasta este şi motivul pentru
care, atunci când sunt evaluate responsabilităţile faţă de cetăţean şi faţă de societate, pe care se
fundamentează exerciţiul profesional, jurnaliştii sunt obligaţi să se refere mai întâi de toate la
ADEVĂR.
În mod firesc, nici unul dintre noi, nu ne facem decât iluzii copilăreşti cu privire la nivelul
reprezentărilor umane, asupra unui adevăr unic, ori a unui adevăr ultim, a unui ADEVĂR
ABSOLUT. De adevărul absolut nu se mai ocupă decât religia, iar de adevărul demonstrabil
ultimativ ştiinţa şi justiţia. Adevărul, ca măsură circumstanţială a inteligibilului,este deci, în
ceea ce priveşte presa, o datorie fundamentală pentru un jurnalist şi o garanţie de credibilitate
pentru destinatarul cetăţean.6
Cu toată modestia asumată, practica jurnalistică, fundamentată pe însăşi etica modelului
democratic, nu-şi poate propune să definească adevărul faptelor relatate decât ca virtualitate, ca
unghi de interpretare demonstrabil, nici unic, nici infailibil, contrapondere a minciunii, fie ea
voluntară sau nu.
Este şi motivul pentru care presa se adresează opiniei publice şi opiniei individuale a
cetăţeanului. Ambele opinii sunt direct dependente de felul în care mesajul reuşeşte să
aproximeze corect şi pe cât se poate de obiectiv realitatea, dar şi de capacitatea de interpretare a
mesajului, care există natural, în fiecare destinatar, fie el public, fie individual.7
Indiscutabil, mijloacele de comunicare în masă au o influenţă considerabilă asupra
opiniei publice. Acestea furnizează în primul rând informaţii vitale şi, în acelaşi timp, stabilesc
ce evenimente şi care persoane sunt importante . De multe ori, se poate întâmpla ca simpla
publicare a unor informaţii să declanşeze o acţiune a puterilor politice, chiar înainte ca utilizatorii
să reacţioneze.
Incontestabil este faptul că mass-media, stabilesc şi ordinea de zi a societăţii. Mijloacele
de comunicare în masă, nu le pot dicta oamenilor cum să gândească dar în mod sigur ele
enţină în mod constant obiectivi faţă de realitatea înconjurătoare şi să ţină cont de libertatea de
expresie de care beneficiază .
„Libertatea va fi cel mai bine apărată din momentul în care personalul care lucrează în presă şi
celelalte medii de informare se vor strădui în mod constant şi voluntar să menţină un înalt simţ al
responsabilităţii .”8
Cunoaşterea şi stăpânirea realităţii sunt drumuri nu lipsite de ocolişuri sau paradoxuri, dar
care pot să ţină seama de măreţia traseului parcurs. Atât cunoaşterea teoretică cât şi exerciţiul
practic se pot bloca la un moment dat într-un perimetru problematic, plin de ambiguităţi şi
antinomii, de scurtcircuitări între adevăr şi fals, între sigur şi nesigur, între certitudine şi
conjunctură, care asigură într-un fel, succesul căutărilor ulterioare. Adevărul nu există în sine, ci
este o proprietate a unor enunţuri despre realitate şi cum enunţul este realizat de om, este firesc
să primească unele conotaţii subiective .
Trebuie să fim de acord că receptarea şi transmiterea informaţiei primesc amprenta
intervenţiei subiectului care codează şi decodează informaţia. Adevărul este raportat la
circumstanţele emiterii şi receptării acestuia .
„Dacă este adevărat –şi neîndoielnic este – că puterea presei stă în însăşi credibilitatea ei,
atunci, pare de la sine înţeles că singurul element constant care poate întreţine credibilitatea, este
puterea, responsabilitatea fiecărui jurnalist faţă de adevărul rostit 9. Jurnalistul nu are obligaţii
care să fie mai ferme ăi mai înrobitoare decât acelea de a rosti adevărul, adevăr pe care
destinatarul îl aşteaptă şi de care are nevoie. Pentru a putea respecta adevărul, pentru a-l căuta şi
mai apoi a-l transmite mai departe, înainte de oricine altcineva, trebuie ca însuşi jurnalistul să-l
creadă şi să fie convins că informaţia pe care o transmite va fi pe placul publicului .
Prin urmare, jurnalistul va refuza să mintă sau va recunoaşte deschis că a dezinformat
atunci când, fără voia lui a dat publicităţii o informaţie eronată.
Unul dintre dezavantajele meseriei de jurnalist este acela că ziaristul nu poate fi
responsabil pentru toate informaţiile pe care le transmite. Presa depinde de mai multe surse de
informare. Ce se poate întâmpla, atunci când sursa nu furnizează informaţii exacte? Jurnalistul
trebuie deci să caute surse cât mai credibile şi cât mai de încredere care să nu denatureze adevărul
faptelor relatate .
Adevărul jurnalistic se referă atât la adevărul faptelor cât şi la adevărul ideilor din
perspectiva diferitelor ideologii. Adevărul presei privind faptele naturale este aproape total
dependent de sursele de informare din lumea ştiinţei. Când totuşi jurnalistul are ocazia să descrie
un fapt natural, îi revine o anumită răspundere pentru adevăr ca martor ocular, dar nu ca
specialist, el nefiind un competent în ştiinţele naturii .
Dependenţa presei de alte surse de informare autorizate o scuteşte de răspunderea pentru eroare
în prezentarea faptelor , cu condiţia să fi preluat exact informaţia şi să se menţioneze sursa .
Omul de presă se află într-o poziţie cheie în societate şi îndeplineşte un rol extrem de
complex, datorită plasării sale la mijlocul distanţei dintre sursele de informare şi public. Dreptul
publicului de a fi informat, un drept omologat şi prin Constituţie, presupune o relaţie constantă
cu presa, organizată într-un sistem distinct şi în cadrul căruia un rol important îi revine
jurnalistului. În Declaraţia de la Munchen relaţia este stabilită astfel: În acest drept al publicului
de a cunoaşte faptele şi părerile îşi au sursa toate îndatoririle şi drepturile jurnaliştilor.
Deci, pe de o parte, jurnalistului îi este recunoscut dreptul general la informaţie pe care îl
are oricum, iar pe de altă parte, dreptul social de a aduna şi de a transmite informaţiile cu
exactitate şi acurateţe, care sunt îndatoriri precise în exercitarea meseriei.
Jurnalistul culege şi sintetizează informaţiile pe care le publică, în condiţiile
responsabilităţii sale în raport cu publicul care are prioritate absolută.
Asemenea tuturor şi ziariştii au drepturi care pot fi bine înţelese dacă se acceptă
interdependenţa lor cu datoria şi cu obligaţia. Unul dintre cele mai importante drepturi ale
jurnalistului, este acela de a căuta şi difuza informaţii veridice, de a transmite adevărul fără
deformări sau omisiuni .
Există în demersul jurnalistic elemente care afectează adeseori adevărul. Lipsa de timp
pentru a construi o imagine cuprinzătoare asupra realităţii, dificultatea sau imposibilitatea de a
ajunge la timp la toate sursele şi de a găsi toate informaţiile şi nevoia de a scrie articolul într-un
spaţiu limitat şi adesea destul de mic, toţi aceşti factori îl împiedică pe jurnalist să scrie un
articol aşa cum şi-ar dori. Adesea, când scriu sau editează un articol de informare, jurnaliştii fac
unele lucruri care în fapt măresc distanţa dintre articolul lor şi adevăr. Jurnaliştii ştiu ce înţeleg
editorii lor prin articol de impact şi scriind articolul într-un mod cât mai convingător exagerează
sau ridică subiectul deasupra valorii sale reale.
Nu sunt mulţi cei care înţeleg că jurnaliştii sunt fiinţe supuse greşelii care lucrează în
birouri supraaglomerate, uneori chiar şi 14 ore pe zi, şi încearcă să afle ce se întâmplă în lume de
la persoane care ezită să le furnizeze informaţii sau îi obstrucţionează pur şi simplu.
Complexitatea fenomenelor care caracterizează societatea modernă, solicită un profil
jurnalistic bazat pe respectul pentru fapte, oameni şi informaţia exactă, pe capacitatea de a
înţelege corect realităţile economice, sociale, politice, ecologice şi psihologice complicate şi pe
abilitatea de a reda clar, concis şi la timp toate aceste realităţi, într-un mod accesibil tuturor. În
această lume complicată şi confuză, talentul care te ajută să scrii frumos şi agresivitatea care te
ajută să obţii informaţia la timp nu mai sunt suficiente pentru a face adevărata presă, adică acea
presă responsabilă, în acord cu interesele, nevoile şi cerinţele publicului. Jurnalistul trebuie să
înţeleagă că rostul lui este acela de a respecta publicul şi în virtutea acestui lucru jurnalistul
trebuie să pătrundă în inima adevărului şi să îl redea aşa cum este, chiar şi cu riscul că acel
adevăr ar putea afecta mase de oameni .
Adevărul prezent peste tot în realitatea înconjurătoare este dificil de redat în cuvinte atunci când
el poate să rănească sau atunci când poate provoca stări de nelinişte în sufletul destinatarului.
Evenimentele care au loc zi de zi în viaţa noastră, stări de lucruri cauzate de sărăcie şi
neajunsuri, sunt camuflate uneori de către jurnalişti pentru a nu provoca panică în rândul
oamenilor.Evenimente cum ar fi crime, violuri, furturi şi altele care îngrozesc pur şi simplu, din
ce în ce mai frecvente în viaţa cotidiană, sunt prezentate sub o formă mai voalată. Prezentarea
lor aşa cum s-au petrecut cu detalii nu pot decât să stârnească repulsie şi nelinişte. În faţa
faptelor analizate şi adevărurilor constatate, jurnalistul este dator moral faţă de regulile meseriei
şi faţă de public să ia o anumită atitudine şi anume aceea de a face publice toate adevărurile
obţinute prin documentarea de zi cu zi . Plecând de la fapte constatate veridic jurnalistul ar putea
să propună soluţii, să facă demersuri în formularea unor proiecte şi căi de îndreptare a societăţii
să ia întotdeauna o atitudine deschisă însă, pentru toate acestea, jurnalistul trebuie să se
întemeieze pe adevărul faptelor. Adevărul este deci punctul de plecare şi temeiul oricărui
jurnalist serios, adevăr pe care este dator moral să-l apere. Din valoarea numită simplu adevăr,
nume sublim şi simplu- după cum spunea Kant - , provine întreaga şi reala noastră putere. Căci
puterea durabilă, reală nu vine decât din cunoaşterea obiectivă a stării de fapt a lucrurilor. Când
adevărul se asociază cu binele şi dreptatea puterea jurnalistului devine pe cât de mare, pe atât de
valoroasă moral.
Am putea concluziona analiza cercetării jurnalistului drept căutător şi apărător al
adevărului, spunând că adevărul trebuie deci să constituie criteriul esenţial, indiciul valoric şi
scopul oricărei cercetări Norma de conduită a jurnalistului ar putea fi redată sintetic,prin
tradiţionalul jurământ depus de martori în faţa instanţei juridice .
„JUR SĂ SPUN ADEVĂRUL ŞI NUMAI ADEVĂRUL”

3.5. Erata. Abaterea involuntară de la adevăr


Există în demersul jurnalistic cazuri când jurnalistul nu are intenţia de a ascunde
adevărul, dar se poate întâmpla să se abată totuşi de la linia lui fără să îsi poată da seama pe
moment. Însă în jurnalistică, atunci când te-ai abătut involuntar de la adevăr şi ai comis o
greşeală ea trebuie negreşit să fie reparată. Publicul destinatar va aprecia mai mult instituţia de
presă respectivă, atunci când aceasta recunoaşte că a comis o greşeală şi-i va acorda mult mai
multă încredere.
Procedurile prin care ziarul, postul de radio sau de televiziune pot face ca o greşeala să
nu afecteze pe nimeni, sunt diferite .
Majoritatea ziarelor au o pagină anume pentru disculpări, de obicei a doua sau a treia,
unde sunt corectate toate greşelie. Acest lucru îi ajută pe cititori să le descopere mult mai repede.
Niciodată, corectarea greşelii nu trebuie îngropată la sfârşitul ziarului, nu trebuie să dea impresia
că aceasta s-ar vrea ascunsă.Lawrence Beaupre ne arată cum anume trebuie să procedăm atunci
când greşeala comisă de jurnalist este de mari proporţii .
Pentru o eroare destul de gravă, jurnalistul ar trebui să scrie un alt articol în care să
recunoască greşelile pe care le-a făcut în cel iniţial sau să scrie un articol în care să explice
împrejurările în care s-a produs respectiva greşeală şi ce consecinţe a avut asupra destinatarului.
O eroare majoră care a fost comisă de un ziar şi care a avut grave consecinţe publice poate
constitui un subiect demn de a apărea în presă. După una din erorile cele mai grave comise de
vreun ziar vreodată, publicarea unui articol special în care se cer scuzele de rigoare şi se explică
cum s-a produs eroarea aduce de la sine aprecierea pentru sinceritatea de care s-a dat dovadă.
Chiar şi cei despre care s-a vorbit în articolul în care s-a comis greşeala , pot aprecia sinceritatea
şi pot afirma că articolul a redus la minimum prejudiciul cauzat. Publicarea unui astfel de articol
în care se recunoaşte greşeala poate duce la creşterea credibilităţii.
Dacă eroarea s-a produs la un post de radio sau un post de televiziune, mecanismul este în
mare acelaşi. Nu contează modalitatea prin care se recunoaşte greşeala cel mai important este
faptul că aceasta a fost recunoscută. La postul de radio, spre exemplu, atunci când s-a sesizat că
s-a produs o greşeală, realizatorul emisiunii în care a fost strecurată eroarea poate să-şi ceară
scuze chiar în cadrul aceleiaşi emisiuni, dacă timpul îi permite şi dacă greşeala a fost sesizată în
timp util, sau se poate face o emisiune separată în care realizatorul poate intra în contact direct cu
persoana prejudiciată, telefonic sau chiar invitând persoana respectivă în emisiune, vorbind sau
chiar glumind pe seama acelei erori. Acelaşi lucru este valabil şi pentru posturile de televiziune.
În cazul în care trece o perioadă de timp şi greşeala nu este recunoscută şi eroarea este
foarte gravă, atunci instituţia respectivă poate fi acuzată de către o persoană sau persoanele la
adresa cărora s-au făcut unele afirmaţii neadevărate.
Corectarea şi recunoaşterea greşelii nu trebuie privită drept un gest neînsemnat, care
poate să fie neglijat. Eficace pentru a restabili încrederea publicului, inserarea corectării are rarul
avantaj de a nu costa nimic.
Erata sau greşeala de presă nu poate fi decât neintenţionată , deoarece denaturarea sau
falsificarea datelor şi faptelor în mod intenţionat , înseamnă încălcarea gravă, cu vinovăţie a
normelor ce guvernează sistemul mass-media. Abaterile intenţionate îl discreditează pe autor şi
publicaţia în sine, postul de radio sau televiziune la care lucrează, iar faptele sale intră sub
incidenţa legii penale, unde sancţiunile sunt drastice ajungându-se până la pedeapsa cu privarea
de libertate .
Eroarea sau greşeala neintenţionată poate fi de două feluri:
eroarea de fapt, atunci când jurnalistul s-a înşelat asupra faptelor descrise, asupra persoanelor
citate în articol sau atunci când s-a înşelat asupra conţinutului unui document ori în priviinţa
sensului unor cuvinte sau declaraţii şi eroarea de drept. 1
Eroarea de fapt apare atunci când ziaristul vorbeşte despre arestarea unei persoane dar
persoana respectivă a fost doar invitată la poliţie pentru a i se lua o declaraţie .
eroarea de drept care presupune încălcarea unor principii, norme şi reguli jurnalistice, deoarece
ziaristul nu le cunoaşte. În priviinţa normelor de drept, lucrurile sunt complicate, deoarece
fiecare om este obligat să cunoască legile şi celelalte acte şi normative. De aceea nu poate exista
un ziarist care să nu cunoască principiile, normele şi regulile specifice pentru meseria sa.
În practică, întâlnim uneori situaţii ce dovedesc că regulile nu sunt cunoscute, oamenii
de presă fiind deci autorii unor erori de drept.
Tocmai pentru faptul că o greşeală nu este privită drept un lucru făcut intenţionat pentru a
induce în eroare, ci ca o abatere a jurnalistului, acesta trebuie să facă tot posibilul să o repare,
pentru ca publicul să-şi dea seama că instituţia pentru care jurnalistul lucrează este demnă de
încredere.
CAPITOLUL IV. LIBERTATEA PRESEI. STUDIU DE CAZ
4.1.Prezentarea temei

Rolul presei in viata de zi cu zi este din ce in ce mai evident pe masura ce se diversifica


metodele de receptie- transmitere a mesajului. Astfel, o data cu depasirea momentului 1989 s-a
putut observa o crestere treptata si deosebit de rapida libertatii si puterii mass-mediei. Astazi se
vorbeste despre mass-media ca de a patra putere in stat. Mijloacele de informare domina evident
viata cotidiana a oricarui individ. De la prima ora a zilei ne cofruntam cu ziare, stiri de
televiziune sau de radio care ne ofera ultimele informatii legate de evenimente mai mult sau mai
putin importante care au loc fie in propria tara, fie in afara ei. Importanta acordata acestor stiri de
catre cei care le prezinta difera. Uneori subiectivismul sau implicarea mare a unor prezentatori
dau unor stiri o importanta mai mare de cat o au ele in realitatea. Dar mass-media nu se refera
doar la stiri. Ea cuprinde tot ceea ce inseamna televiziune, radio si ziar. De la reviste de moda,
pana la cele stiintifice, de la emisiuni privind amenajarea casei pana la cele care studiaza Uniunea
Europeana. Un program de televiziune poate prezenta cu usurinta mai multe fete ale aceleiasi
probleme. Internetul de asemenea poate fi un substitut al lumii reale .Astfel,in fiecare zi milioane
de oameni extrag informatiile care ii intereseaza dintr-o multitudine de ziare, sau de stiri pe care
le aud dimineata, pe drum sau la serviciu, acceseaza sute de mii de pagini de internet de unde afla
exact ce ii intereseaza dintr-un domeniu sau altul, iar seara isi urmaresc emisiunea preferata pe un
anumit post de televiziune.
Criteriile pentru care o persoana prefera un anumit post de televiziune sau altul sunt
diverse,dar nu pot fi considerate ca fiind universale. Traim intr-o lume din ce in ce mai complexa
in care lucrurile se schimba de la un minut la altul si de aceea mass-media este si ea intr-o
continua schimbare trebuind sa se adapteze celor mai diverse cereri din partea consumatorilor
sai. In acest sens, in ceea ce priveste strategiile de advertising George Orwell, un celebru scriitor
englez spune ’A face publicitatea este ca si cum ai amesteca cu un bat intr-o galeata cu apa
limpede!’
Presa din Romania s-a aflat intr-o continua perioada de inflorire o data cu caderea regimului
comunist in decembrie 1989. Cum si-au folosit mediile de mass-media libertatea obtinuta in urma
revolutiei poporului? A fost ea cu adevarat pregatita sa devina a patra putere in stat? Pot romanii
sa realizez ce este cu adevarat libertatea presei si ce amploare a luat aceasta dupa 1989? Se poate
vorbi despre o reala libertate a presei in conditiile in care pubicul nu stie de fapt ce se intampla,de
exemplu, in spatele camerelor de filmare?
In zilele noastre stirile sunt foarte diferite fata de cele din trecut,cand informatiile erau filtrate
la maximum prezentandu-se doar ceea ce convenea regimului dictatorial. Lucru care s-a
intamplat, de fapt in toate tarile comuniste.
Libertatea presei inseamna totodata si transparenta,dreptul individului catre care sunt orientate
informatiile de a primi informatii corecte si nu trunchiate. De exemplu, o mare problema a
jurnalistilor in situatii de criza este modul de prezentare a adevarului.Astfel,jurnalistul trebuie sa
spuna tot ceea ce stie, ce a vazut la fata locului cand a facut reportajul.Atunci cand se loveste de
cenzura organele specializate,cel mai dur argument folosit de mass-media, pe langa dreptul
constituional privind dreptul la libera exprima a presei scrise si vorbite, este dreptul cetateanului
de a fi informat corect de catre cei care au posibilitatea de a face acest lucru. In unele situatii
insa,este mai convenabila ascunderea adevarului,fiind unele chestiuni ce tin de securitatea
nationala sau de ‚bucatarie interna’ a tarii(de exemplu,in cadrul vizitei presedintelui Ucrainei,in
sala Parlamentului,avand mai multe locuri decat parlamentari,au fost chemati si angajati
simpli,pentru a nu exista locuri libere;presa s-a autosesizat si a facut din acest lucru un eveniment
national;putem doar sa ne imaginam ce consecinte v-a avea acest lucru asupra imaginii Romaniei
in Ucraina;de aceea,se poate spune ca da,trebuie respectata libertatea de exprimare a presei,dar si
presa ar trebui sa aiba discernamanul de a distinge ceea ce trebuie spus de ceea ce nu trebuie,in
conditiile in care presa ar trebui sa ajute la imbunatatirea imaginii tarii in exterior si nu la
deteriorarea ei si mai mult).In orice regim democratic, fiecare jurnalist accepta un anumit grad de
auto-cenzura pentru a nu dauna intereselor statului. Istoria cenzurii a aratat insa ca uneori aceasta
a fost folosita si pentru musamalizarea unor afaceri ilegale, cu scopul de a proteja unele persoane
influente.
Se poate vorbi despre libertatea presei si din perspectiva dorintelor cetatenilor.Astfel,se
poate ca uneori sa nu vrei sa asculti o stire si sa nu ii acorzi astfel posibilitatea de a te convinge de
un lucru sau altul.Alteori,mass-media poate fi folosita ca mijloc diplomatic.Asa s-a intamplat in
cazul izbucnirii razboiului din Irak cand presedintele Statelor Unite ale Americii s-a folosit de
media pentru a-si prezenta intentiile .Libertatea presei?Respectata atata timp cat era din
perspectiva americanilor. Cei care voiau sa prezinte si perspectiva celor din Irak li se refuza
accesul la anumite probe, nu aveau voie sa fotografieze prizonierii irakieni,daca aparea vreun
articol ce favoriza irakienii respectivul reporter care l-a scris era ridiculizat.S-a intamplat
totusi,nu rareori sa scape de aceasta cenzura a ‚ofiterilor de informatii pentru public’din cadrul
serviciilor armate, unele poze care dezvaluie adevaratul comportament al trupelor americane in
Bagdad,al nedreptatilor la care au fost supusi,nu militari irakieni,ci chiar civili.Legatura politicii
americanilor cu Romania in privinta libertatii presei si a consecintelor ascunderii adevarului nu
doar fata de cetatenii din alte tari ci si chiar fata de media straina?Cei trei jurnalisti romani rapiti
in Irak:Marie-Jean Ion,Sorin Miscoci si Ovidiu Ohanesian.Daca ar fi fost cu adevarat respectata
libertatea presei pe plan international si ar fi fost prezentate in mod veridic toate informatiile
privind situatia reala din acea zona ar mai fi plecat cei trei acolo,cautand un senzational articol
aducator de moarte?
Nu orice eveniment constituie o stiri-fie ea din sfera mondena,politica,sanitara sau de
orice alt fel.In acest sens,presa respecta anumite reguli,care nu sunt menite ai restrange gradul de
libertate,ci de a face cetatenii sa o primeasca si de a le starni interesul.Astfel,John Hartley in
lucrarea sa SA INTELEGEM STIRILE identifica douasprezece etape prin care un eveniment
devine o stire de presa(1):
1.frecventa producerii si durata in timp a evenimentelor:accidentele,crimele, lansarile de
carte,paradele de moda etc sunt evenimente cu o durata scurta ce pot fi cuprinse intr-un buletin
informativ sau intr-un articol;fenomele social sau economice au o mai mare intindere in timp si
de aceea ele nu pot fi cuprinse intr-un buletin de stiri decat eventual sub forma unor sondaje de
opinie sau date statistice.
2.amplitudinea initiala a unui eveniment:exista un prag,destul de greu de stabil,in ceea ce
priveste nivelul sub care un eveniment nu mai constituie o stire;acest prag e stabilit la nivel
local,national sau international in functie de caracterul evenimentului respectiv;o data stirea
prezentata trebuie sa creasca si amplitudinea ei pentru a putea face obiectul si altor stiri(de
exemplu,razboiul-o data prezentata stirea despre izbucnirea lui trebuie
prezentate mereu noi stiri despre situatiile militare,rasturnari politice etc).
3.limpezimea evenimentului:claritatea,lipsa de ambiguitatea-ajuta la incadrarea stirii in
cadrul opiniei publice cu privire la un subiect sau altul.
4.semnificatia evenimentului:e legata de doua elemente:proximitatea
culturala(evenimente legate de spiritualitatea si preocuparile specifice ale unei categorii de
public,vor avea prioritate fata de alte stiri)si releventa locala(informatiile referitoare la alte
popoare vor figura in lista de stiri daca respectivele popoare au o anumita legatura intre ele sau
daca reprezinta o amenintare:de exemplu,romanii vor fi mult mai interesati de ceea ce se intampla
in Bagdad,la Moscova,in Italia sau Spania,decat de ceea ce se intampla in Brazilia sau
Columbia).
5.consonanta evenimentului:cu cat un eveniment este mai previzibil cu atat el este mai
mediatizat-asa s-a intamplat in Romania in decembrie 1989,cand intreaga presa internationala
astepta ca regimul comunist din Romania sa urmeze principiul dominoului si sa fie rasturnat,in
urma caderii lui in Polonia,Ungaria,Germania,Cehoslovacia si Bulgaria,chiar din toamna
aceluiasi an.
6.surpriza evenimentului.
7.continuitatea evenimetelor:stirea despre un eveniment este urmata de alte stiri care
prezinta mersul acelui eveniment(de exemplu,in urma prezentarii stirii despre rapirea celor trei
jurnalisti romani in Irak au urmat altele privind casetele difuzate de Al-Jazeera,despre alte rapiri
etc).
8.incadrarea evenimentului in grila de stiri a programului de televiziune sau a structurii
ziarului: stirile internationale sunt echilibrate cu stiri locale.
9.evenimente provenind de la marile natiuni ale lumii:stirile despre catastrofe
naturale,atacuri teroriste sau alegeri in una din marile puteri ale
lumii isi vor gasi mereu un loc in grila de stiri.
10.evenimente implicand personalitati publice mondiale.
11.personalizarea evenimentelor:atribuirea unor decizii unor anumite persoane(de
exemplu,hotararea de a nu retrage trupele romane din Irak nu va
fi atribuita Guvernului sau Parlamentului Romaniei,ci presedintelui Traian Basescu).
12.primatul evenimentului negativ:’o stire rea este o stire buna’-devine deviza oricarui
jurnalist.
In Romania comunista libertatea presei era mult ingradita.Despre domeniul publicitar de
asemenea se pot spune foarte putine lucruri,reclamele reducandu-se la foarte putinele produse
care se gaseau pe piata romaneasca in acea perioada.Si,chiar dupa primele cateva zile entuziaste
ce au urmat eliberarii din 1989 presa romaneasca a avut numeroase conflicte cu conducerea tarii
in ceea ce priveste dreptul al libera exprimare.Pe de o parte,era presa,care inca nu avea
taria,priceperea,cadrul deontologic sau legislativ necesare pentru a-si crea propria identitate,pe de
alta parte,era statul,neobisnuit de a fi controlat de opinia publica.Inainte de 1996,datorita acestui
conflict,numerosi ziaristi au fost judecati,anchetati si condamnati.Chiar daca statul incerca sa
pastreze o aparenta democratica,numerosi reprezentanti ai mass-mediei au fost inchisi sau
amendati,asta dupa ce luptasera sa dea jos regimul comunist,un regim al ingradirii libertatii
individuale,al prigonirii intelectualilor si al cenzurii aproape totale a presei.Pe data de 28
septembrie 1999,Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg,sesizata in numeroase
randuri de catre reprezentantii mass-mediei romanesti,a condamnat tara noastra pentru incalcare
dreptului la libera exprimare a mass-mediei(2).
4.2.Stabilirea metodei de cercetare si a esantionului reprezentativ

Rolul mass-mediei in lume s-a schimbat mai ales schimbarii opiniei publice(3),de aceea,prin
intermediul acestei cercetari se incearca stabilirea opiniei publice in legatura cu libertatea presei
in Romania.In aceasta cercetare strangerea datelor se va face pe baza unui chestionar
structurat,atat cu intrebari inchise cat si cu intrebari deschise,esantionul reprezentativ va fi stabilit
cu ajutorul formulei:
n=[(t*t)*p(1-p)]/[(Δ*Δ)ω],
unde:
n=marimea esantionului;
t=coeficientul care corespunde probabilitatii cu care se garanteaza rezultatul;
p=proportia componentelor din esantion care poseda caracteristicile;
Δω=eroarea minima acceptata.
In situatia in care t=1,96,proportia celor ce corespund cerintelor(adica persoane de peste 18
ani,cetateni romani)este de 55%,iar eroare minina acceptata este de 0,02% , se va alege un
esantion reprezentatic de 4000 persoane din Bucuresti,Iasi,Cluj-Napoca,Craiova si Constanta. Se
doreste o masurare obiectiva a faptelor,centrare pe variabile,pastrarea neutralitatii
axiologice.Trebuie pastrata de asemenea o independenta fata de context si aduce in discutie cat
mai multe situatii referitoare la tema cercetarii.Operatorul de interviu trebuie sa fie detasat si sub
nici o forma sa nu sugereze raspunsul celui caruia i se aplica chestionarul.Persoanele care
vor trebui sa raspunda la acest chestionar vor fi extrase aleatoriu din registrul de stare civila din
cadrul primariilor fiecarui judet ales de asemenea aleatoriu,cu ajutorul calculatorului,dintre toate
judetele Romaniei.Se va extrage numele,varsta si adresa exacta a persoanei ce trebuie
chestionata.
Interpretarea datelor va fi realizata de o comisie de persoane autorizate.
Studiul a fost comandat de Rom-Press.Durata maxima a cercetarii stabilita de comisia de
cercetare este de o luna,iar toate costurile-de redactare a chestionarelor,de deplasare si cazare a
operatorilor de interviu in teritoriu-vor fi suportate de Rom-Press.
4.3.Stabilirea obiectivelor, ipotezelor si variabilelor cercetarii:
A.Obiectiv:
Cunoasterea reglementarilor constitutionale referitoare la libertatea presei.
Ipoteza:
Daca persoanele adulte din societate cunosc Constitutia tarii,atunci cunosc reglementarile
referitoare la libertatea presei.
Variabila:
Gradul in care persoanele adulte din societatea romaneasca cunosc reglementarile
constitutionale referitoare la libertatea presei.
B.Obiectiv:
Aflarea opiniei publice cu privire la libertatea presei in Romania.
Ipoteza:
Cu cat interesul populatiei este mai mare,cu atat libertatea presei devine
mai evidenta.
Variabila:
Gradul in care se dezvolta libertatea presei intr-o societate in care membrii sunt implicati.
C.Obiectiv:
Stabilirea necesitatii libertatii presei in societatea romaneasca dupa 1989.
Ipoteza:
Daca presa nu si-ar fi castigat libertatea de exprimare dupa 1989,atunci Romania ar fi ramas o
tara ne-democratica.
Variabila:
Lipsa libertatii presei duce la totalitarism.

4.4. Prezentarea metodelor de cercetare prealabila


Membrii societatii care comanda cercetarea-in acest caz Rom-Press,au elaborat
chestionarul pe baza unor cercetari prelabile realizate de alte firme de sondare publica,in
subordinea unor posturi de televiziune,a unor posturi de radio si a diverselor ziare si reviste.De
asemenea,un astfel de sondaj a fost realizat de catre toate statele membre ale Uniunii Europene
pentru a stabili gardul in care populatia din tarile membre cunosc reglementarile prevazute de
constituie cu referire la libertatea de exprimare a presei si,de asemenea, de stabilire a masurii in
care aceasta este respectata in respectivele tari.
O a doua metoda,pe langa cea a studierii cercetarilor precedente,a fost de observare a
reactiilor oamenilor cu varste de peste 18 ani,din cele 5 judete,cu privire la ultimele legi ce
privesc libertatea presei in Romania si la cele mai recente evenimente de pe plan local si mondial
care afecteaza statutul presei.
Pentru o cat mai completa cercetare,este permis accesul nelimitat al cercetatorilor la
documente oficiale.De asemenea,cercetatorii sunt mereu la curent cu ultimele stiri.

4.5.Elaborarea instrumentelor de cercetare

Pe langa chestionarul propriu-zis(anexa1),format din 39 intrebari,operatorul de teren va


avea asupra sa si o fisa de operator(anexa2) in care va trece numele persoanei cautate,data si ora
primei vizite(si daca este cazul si a celei de-a doua si a treia vizite),codul chestionarului care i-a
fost aplicat.Chestionarul este de asemenea impartit in mai multe sectiuni.Prima sectiune:date
socio-demografice,a doua venituri,a treia mediu social si ultima parte valori.
De asemenea,dupa realizarea cercetarii de catre operatori,se impune un control al datelor
culese.Astfel,coordonatorii vor selectiona cativa operatori temporari,care vor efectua munca de
teren:in sensul ca vor merge,selectiv,la o parte din persoanele chestionate pentru a verifica
veridicitatea datelor culese de operatorii initiali.
Validitatea(4) datelor este respectata daca un chestionar are mai putin de
25%omisiuni,daca nu exista contradictii inexplicabile intre datele din acelasi chestionar si daca
este respectata uniformizarea datelor.In cazul in care una din aceste cerinte nu e
respectata,chestionarele sunt considerate invalide si nu sunt folosite in efectuarea statisticii.

4. 6. Macheta de prelucrare a datelor

In acest sens se vor utiliza programe de calcul statistic-SPSS,R –pentru a stabili


amploarea cercetarii,frecventele absolute si relative.
Sociologul, trebuie sa cunoasca metode de calcul statistic.Astfel,cu ajutorul unui astfel de
program(cel mai utilizat este Special Package for Social Sciences) va putea prelucra datele
obtinute prin chestionare.

4.7.Analiza si interpretarea datelor


Ipotezele elaborate in vederea realizarii cercetarii sunt verificate in urma completarii
chestionarelor de catre persoanele din esantionul reprezentativ.Pentru a dovedi validitatea datelor
culese este necesar ca sociologii sa elaboreze pe baza acestor cel putin o teorie cu privire la
fenomenul social cercetat-in acest caz,opinia publica cu privire la libertatea presei in Romania.
Etapa finala,presupune redactare,discutarea si definitivarea unui raport de cercetare care sa
cuprinda o teoretizare a ipotezelor elaborate initial si o prezentare a unor date statistice cat mai
exacte.
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
Libertatea presei nu este absolută. Ea este limitată de existenţa unor exigenţe de natură
politică, ţinând de protejarea, în cazuri bine definite, a interesului etatic, ca şi de necesitatea
salvgardării unui set se valori incluzând onoarea, demnitate, toleranţa, respectul identităţii
minorităţilor.
Presa, indiferent de suportul şi de vehiculul utilizat, acţionează într-un perimetru în care
limitele indicate de voinţa populară, democratic exprimată, sunt transcrise constituţional.
Reglementarea legală se interferează cu normarea deontologică realizată în interiorul profesiunii.
De exemplu, dacă o televiziune sau un grup media îşi pot impune limitarea prezentării imaginilor
reflectând violenţa cotidiană, instituind astfel o regulă aplicabilă doar acelei televiziuni sau acelui
grup media, o dispoziţie constituţională ce ar interzice utilizarea canalelor media ca vehicule
pentru propagarea separatismului sau urii de rasă nu este facultativă şi se aplică tuturor
instituţiilor media.
Încălcarea setului de limitări legale, întemeiate pe prescripţia constituţională, conduce la
un tip de răspundere juridică. Fie că este vorba de răspundere civilă sau penală, instanţele de
judecată sunt cele care apreciază relaţia dintre conduita omului de presă şi prescripţia legală
aplicabilă.
Dreptul la liberă exprimare se cere inserat în contextul unei ţesături de articole pe care
Constituţia României, ca şi celelalte constituţii europene, le conţine. Libera exprimare este
inimaginabilă în absenţa libertăţii conştiinţei: în definitiv, presa liberă există cu adevărat doar în
măsura în care nici o ideologie nu este impusă, prin decizie etatică, ca ideologie dominantă.
O definire constituţională a statului nostru, ca cea de la art.1, ali. 3 – „România este un
stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor,
libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme
şi sunt garantate.”
Primele trei locuri în ceea ce priveşte informarea sunt deţinute de radio, televiziune şi
presa scrisă. Aceste suporturi ale informaţiei se diferenţiază între ele prin mai multe elemente
cum ar fi: publicul care nu este comun decât în parte, precum şi modul de difuzare al ştirilor, însă
toate aceste mijloace de informare îşi asumă aceeaşi sarcină : a informa, a forma şi a distra. Nici
un om nu poate avea cunoştinţe directe despre lume în ansamblul ei, iar mulţi dintre noi nu avem
decât o experienţă limitată. Ceea ce ştim despre restul lumii ştim în primul rând datorită
mijloacelor de comunicare în masă. Unele dintre mijloacele de comunicare în masă, joacă cu
precădere rolul de a oferi cetăţeanului informaţii şi idei venite din alte părţi, îl ajută dă
dobândească o viziune globală asupra lumii în general, conţinutul informaţional al oricărui canal
de comunicare, având rolul de a transmite cunoştinţe, adâncind conştiinţa de sine a fiecăruia
dintre noi prezentând alţi oameni, alte idei şi alte tipuri de comportament.
În mass- media, activitatea se desfăşoară sub acţiunea şi presiunea timpului ducând astfe,
uneori, la o abordare simplistă a informaţiilor. În consecinţă mass-media poate utiliza în diferite
cazuri miturile, stereotipurile prezentând uneori imagini incomplete şi adesea diferite faţă de
lume.
După cum titlul lucrării de faţă îl defineşte pe jurnalist drept veşnic căutător şi apărător
al adevărului, am încercat pe parcursul lucrării să analizăm etapele prin care jurnalistul caută să
descopere şi apoi să apere adevărul informaţiilor pe care le oferă publicului. Adevărul în
jurnalistică a ridicat şi ridică încă multe controverse atât în rândul profesioniştilor din mass-media
cât şi al oamenilor. Mulţi dintre cei care fac parte din rândul cititorilor, auditorilor şi
telespectatorilor îşi pun chiar problema existenţei adevărului în jurnalistică. Bineînţeles că există
adevăr în jurnalistică, adevărul având în societate o valoare fundamentală, iar pentru jurnalişti
respectarea adevărului ţine de normele şi principiile etice ale meseriei; de aceea el trebuie să fie
respectat şi promovat în totalitate. După cum am văzut pe parcursul lucrării, jurnalistul caută
întotdeauna să pătrundă în inima adevărului şi să îl redea cetăţeanului destinatar exact în forma
brută în care l-a primit, fără exagerări sau disimulări. Desigur, nu toţi cei care se dedică
profesiunii de jurnalist ştiu să aprecieze valoarea de adevăra unei informaţii, prin urmare există şi
cazuri în care unii neprofesionişti nu redau adevărul decât în anumite limite, încărcându-l cu
anumite interpretări şi conotaţii personale.
În societatea actuală, mijloacele de comunicare sunt singurele capabile să ne ofere repede
un raport complet asupra evenimentelor care se petrec în jurul nostru. Rolul presei este să obţină
informaţia, să o prelucreze pentru ca apoi să o facă să circule. De asemenea, rolul presei este şi
acela de a veghea asupra celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească lucru despre
care vom vorbi în capitolul “Jurnalistul între independenţă şi angajare politică.”Pentru ca
jurnalistul să poată înţelege informaţiile care îi parvin, pentru a le reda pe înţelesul tuturor,
jurnalistul care se vrea profesionist ar trebui să fie câte puţin din toate: istoric, pedagog,
politician, jurist, inginer, economist, etc.
Oricât de pregătit ar fi şi oricât de temeinice i-ar fi cunoştinţele jurnalistul trebuie să fie
conştient de rolul său, de sarcina de a primi mesajele de a le filtra şi a le prelucra pentru a le
transmite pe canalele mass-media cu onestitate, fără a se abate de la principiile meseriei.
BIBLIOGRAFIE
1. BERTRAND, Claude-Jean , Deontologia mijloacelor de comunicare, Iasi, Institutul
European, 2000.
2. BERTRAND, Claude-Jean (coord.), O introducere în presa scrisă şi vorbită, Iaşi,
Polirom, 2001.
3. CHRISTIANS, G. Clifford , Etica mass-media. Studii de caz, Iaşi, Polirom, 2001.
4. DEAVER, Frank, Etica in mass media, Bucuresti, Silex, 2004
5. MIROIU, Mihaela, Gabriela BLEBEA, Introducere în etica profesională, Editura Trei,
Bucureşti,2001
6. ONCIIU, Adrian,Probleme de etica in journalism, Asociatia Jurnalistilor Profesionisti
Din Iasi, 2001
7. RANDALL, David. Jurnalistul universal. Ghid practic pentru presa scrisă, Iaşi, Polirom,
1998.
8. RUNCAN, Miruna, Introducere în etică şi legislaţia presei, Bucuresti, All Educational,
1998
9. MATEI-SAVULESCU, Aura. MUNTEANU, Cristina. Etica si deontologie in mass-
media si relatii publice, Pitesti, Independenta Economica, 2004
10. DABU, Valerică, Dreptul comunicării sociale, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2006
11. Déontologie des medias : institutions, pratiques et nouvelles approches dans le monde,
Editura Presses de l'UNESCO, 2005
12. DEX, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1999
13. La liberté de la presse dans le monde en 2006, Reporters sans frontières, Rapport Annuel
2006
14. Manuel d’évaluation des droits de la communication, Campagne CRIS, Septembrie, 2005
15. STĂUREANU, M., Dicţionar român latin, Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1998
16. SZABO, Lucian-Vasile, Libertate şi comunicare în lumea presei, Timişoara, Editura
Amarcord, 1999
Centrul Infoeuropa www.infoeuropa.ro
Committee to Protect Journalists www.cpj.org
Communication Rights in the Information Society www.crisinfo.org
Digital Freedom Network http://unix.dfn.org
Hellenic Resources Network www.hri.org
Ministerul Afacerilor Externe, Romania www.mae.ro
Office of the United Nations High Commissioner for Human Rights www.unhchr.ch
Organizaţia Non-Profit Freedom House www.freedomhouse.org
Reporters Sans Frontières www.rsf.org
The free encyclopedia http://en.wikipedia.org