Sunteți pe pagina 1din 319

egĂRŢi (¡Romantice

----- —— ----------
Deşi galeria de artă pe care o conduce la Seattle se bu­
cură de succes, Mattie Sharpe are o fire timidă, com­
plexată fiind de talentul părinţilor şi al surorii sale.
încrederea în sine i-a fost şi mai mult zdruncinată
când, în urmă cu un an, s-a îndrăgostit de Hugh
Abbott, un aventurier fermecător, care însă î-a frânt
inima preferând să se întoarcă pe insulele din Pacific
unde se simte ca acasă. Mattie a jurat atunci că se va
mai întâlni cu el doar peste cadavrul ei... sau, de pre­
ferat, al lui.
Soarta însă îi aduce iarăşi împreună într-un context
sumbru - şi, într-adevăr, este implicat un cadavru.
Aflată în vacanţă pe una dintre insule, Mattie face o
descoperire sinistră, iar Hugh apare exact la timp pen­
tru a o ajuta să fugă de asasin. Dar se pare că trecutul
lui Hugh îi prinde din urmă, şi Mattie trebuie să-şi
pună propria viaţă în mâinile unui fost mercenar
şi singurul bărbat care a abandonat-o vreodată.
Un sărut aprinde scânteia vechii pasiuni, însă va fi
oare de ajuns pentru ca Mattie să capete speranţa şi
încrederea de a se abandona în voia aventurii impre­
vizibile care este dragostea adevărată?

Amanda Quick are în palmares numeroase premii


literare, cărţile sale vânzându-se până în prezent
în peste 35 de milioane de exemplare!

Tradiţie din 1989


■ifr www.litera.ro
ISBN 978-606-33-1414-8

Lira
AMANDA QUICK
O rază de speranţă
Silver Linings
Amanda Quick
Copyright © 1991 Jayne A nn Krentz

4?
Ura®
Lira şi Cărţi romantice sunt mărci înregistrate ale
Grupului Editorial Litera
O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România
tel.: 031 425 16 19; 0752 101 777
e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteţi vizita pe
www.litera.ro/lirabooks.ro

O rază de speranţă
Amanda Quick

Copyright © 2017 Grup Media Litera


pentru versiunea în limba română
Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii


Redactor: Adriana Marcu
Corector: Cătălina Călinescu
Copertă: Flori Zahiu
Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


QUICK, AMANDA
O rază de speranţă / Amanda Quick;
trad.: Graal Soft - Bucureşti: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-1414-8

I. Soft, Graal (trad.)

821 . 111( 73 )- 31 - 135 . 1


AMANDA QUICK
O rază de speranţă
Traducere din limba engleză
Alina Rogojan/Graal Soft
Lui C laire Zion şi micuţei Rose, Pentru viitor
capitolul 1
Ştia un singur lucru cert despre Paul Cormier: acesta
era pe moarte.
Sângele de la rana din piept se îmbibase în cămaşa
albă de mătase şi în costumul alb de in, iar acum şiroia
în firicele subţiri pe dalele albe de marmură.
Bătrânul deschise ochii când Mattie Sharpe se ghe­
mui neputincioasă lângă el şi-l luă de mână. îşi în cor­
da privirea, ca şi cum ar fi încercat să vadă printr-o
pâclă groasă.
- Christine? Tu eşti, Christine?
Chiar şi în acea şoaptă răguşită accentul îi era ele­
gant, vag european.
-D a , Paul. Să-l mintă era singurul lucru pe care îl
putea face pentru el, se gândi Mattie ţinându-1 strâns de
mână. Eu sunt, Christine.
-M i-a fost dor de tine, fetiţo. Mi-a fost foarte dor
de tine.
- Sunt aici.
Ochii lui albastru-deschis o priviră concentraţi tim p
de câteva secunde:
- Nu. Nu eşti aici. Dar eu aproape am ajuns, nu-i aşa?
Scoase un sunet care poate că fusese un chicot de râs
la început, dar se transformă într-un horcăit.
- Da. Aproape ai ajuns.
- O să mă bucur să te revăd.
- Da. Briza insulară fierbinte plutea prin salonul co­
nacului Cormier. Tăcerea junglei ce îi înconjura părea
nefirească şi apăsătoare. O să fie bine, Paul. Totul o să
fie bine.
Minciuni. Alte minciuni.
Cormier miji ochii spre ea, fixând-o cu o privire sur­
prinzător de lucidă.
- Pleacă de aici. Grăbeşte-te.
8 Amanda Quick

- Voi pleca, îi promise Mattie.


Ochii bătrânului se închiseră din nou.
- Va veni cineva. Un prieten vechi. Când va apărea,
spune-i... spune-i...
Un alt icnet teribil îi stoarse şi ultimele puteri.
- Ce vrei să-i spun?
- Rai, nu... Cormier se înecă înghiţindu-şi propriul
sânge. Nu... iad.
- Am să-i spun, se grăbi Mattie să-l asigure în timp ce
mâna osoasă care o ţinea pe a ei îşi slăbea strânsoarea.
- Christine?
- Sunt aici, Paul.
însă Cormier nu o mai auzi de data aceasta. Murise.
Mattie se chinui să-şi alunge ameţeala şi să se ridice
în picioare. Distrată, aruncă o privire la ceasul negru cu
auriu de la încheietura mâinii, ca şi cum ar fi întârziat la
o întâlnire de afaceri.
îşi dădu seama uimită că se afla în conacul alb, cu
vedere spre ocean, de mai puţin de cinci minute. Ar fi
ajuns cu două ore mai devreme dacă nu s-ar fi rătăcit pe
un drum lung şi întortocheat de pe insulă, care sfârşise
într-o fundătură în munţi. La momentul respectiv în­
târzierea o iritase, dar acum îi trecu prin minte că, dacă
ar fi ajuns la timp, probabil s-ar fi trezit faţă în faţă cu
acelaşi pistol care îl omorâse şi pe Paul Cormier.
Dintr-odată, vârful pantofului ei italienesc se lovi de
un obiect care zbură pe dalele pardoselii cu un zornă­
it strident. în clipa în care coborî privirea, Mattie văzu
pistolul.
Cel mai probabil fusese al lui Cormier, îşi spuse ea.
Probabil încercase să se lupte cu intrusul. Năucită, făcu
un pas spre armă, gândindu-se s-o ridice.
Ultimul pistol pe care pusese mâna fusese un mic
model din plastic aflat într-o cutie pe care scria „Pistolul
special al lui Annie Oakley pentru trăgători de elită. De
la cinci ani în sus“. O prietenă i-1 oferise când împlinise
şase ani. Mattie îşi petrecuse câteva ore exersând scoate­
rea rapidă a pistolului, aşa cum văzuse în filmele cu eroi
din Vestul Sălbatic. Repetase de atâtea ori smulgerea
O rază de speranţă 9

armei de jucărie din tocul roz, cu franjuri, din imitaţie


de piele, încât părinţii ei, îngrijoraţi, i-o luaseră şi o în lo­
cuiseră cu o cutie de acuarele. Mattie se jucase cuminte
cu acuarelele timp de zece minute, pictând un cal galben
şi vesel pe care să călărească Annie Oakley, însă micul
tablou nu fusese considerat suficient de bun pentru a fi
atârnat pe frigider lângă cea mai recentă creaţie a surorii
ei Ariei, reprezentând un buchet de flori.
Cum pregătirea ei în utilizarea armelor de foc fusese
întreruptă atât de timpuriu, îşi dădu seama că habar nu
avea cum să folosească monstrul cu aspect letal ce zăcea
pe podeaua albă.
Pe de altă parte, cât de complicat putea fi? se întrebă
ea, aplecându-se ca să ridice arma. Acasă, în State, toţi
golanii care bântuiau pe străzile marilor oraşe ştiau să
tragă. Ar fi putut pune pariu că cei mai mulţi dintre
ei erau incapabili să citească manualele de utilizare. In
plus, se vedea de la o poştă care era ţeava pe care ieşea
glonţul şi care era mânerul.
O, Doamne. începea să devină isterică. Era un
semn sigur că îşi pierdea controlul. Trebuia să se stă­
pânească. N-avea decât să intre în panică mai târziu
dacă era nevoie.
Inspiră adânc de câteva ori în timp ce se chinuia să
vâre pistolul în poşeta elegantă din piele. Se opri când
observă petele de sânge de pe curea. Sângele lui Cor-
mier. Prevenise de pe mâinile ei.
Trebuia să se mişte rapid. Un om murise, şi cu ulti­
mele forţe îi dăduse sfatul de a pleca de acolo cât mai
repede posibil.
Pericolul nu se îndepărtase încă. Mattie îl putea sim­
ţi ca şi cum ar fi fost o prezenţă palpabilă. Aruncă o
ultimă privire spre cadavrul bărbatului cu păr argintiu.
Pentru o clipă mintea îi fu invadată de alb - costum
alb de in, pantofi albi din piele de căprioară, cămaşă
albă de mătase, dale albe de marmură, pereţi albi, mo­
bilier alb. Un ocean de alb nesfârşit, pur, neştirbit. în
afară de sângele roşu.
10 Amanda Quick

îşi simţi stomacul dându-i-se peste cap, dar nu putea


să vomite acum. Trebuia să dispară. Porni împleticin-
du'se spre intrare, enervată de ţăcănitul zgomotos al to­
curilor pe marmură. Singurul ei gând era să ajungă la
maşina rablagită pe care o închiriase de la minusculul
aeroport de pe insulă cu două ore în urmă.
Aproape ieşise pe uşă când îşi aduse aminte brusc
de sabie.
Aruncă din nou o privire în salonul în care domnea
moartea albă. Ştia că nu se putea întoarce. Valor, sabia
din secolul al paisprezecelea pe care fusese trimisă să o
ia, era preţioasă, dar nu intr-atât încât să justifice reve­
nirea ei în încăperea aceea. Nimic nu ar fi justificat un
asemenea gest. Mătuşa Charlotte avea să înţeleagă.
Ce anume îi spusese mătuşa Charlotte despre acea
armă străveche? Potrivit legendei, asupra ei fusese arun­
cat un blestem. „Moarte oricui va îndrăzni s-o mânuias­
că până nu va ajunge în mâinile răzbunătorului şi nu va
fi spălată în sângele trădătorului.“
Teribila profeţie se îndeplinise în cazul lui Cormier,
îşi spuse Mattie. Nu că ar fi crezut în astfel de lucruri.
Şi totuşi, Cormier revendicase sabia, iar acum era mort.
Brusc, îşi dădu seama că nu mai voia câtuşi de puţin să
găsească arma medievală şi să o ducă la Seattle.
Se răsuci din nou pe călcâie şi ieşi în fugă din conac,
scotocind în poşetă după cheia maşinii. Poate că din
acest motiv nu îl văzu pe bărbatul care stătea pe verandă
lângă uşă.
Şi nu observă nici bocancul întins în faţa ei decât
în clipa în care se împiedică în el şi practic zbură. Se
întinse cât era de lungă pe scândurile albe ale verandei,
simţind că nu mai putea să respire. înainte să apuce să
tragă suficient aer în piept cât să poată ţipa, simţi ceva
rece şi metalic lipit de ceafă.
Se întrebă cu o detaşare bizară, aproape clinică, dacă
avea să primească vreun avertisment înainte ca degetul
să apese pe trăgaci.
- Drace, tu eşti, Mattie, spuse o voce masculină gra­
vă pe care Mattie nu o mai auzise de aproape un an.
O rază de speranţă 11

Pistolul nu îi mai era apăsat pe ceafă, dar teama şi şocul


o împiedicau să se mişte. Era cât pe ce să te omor, conti­
nuă bărbatul. Nu ştiam cine o să se năpustească pe uşă.
Eşti bine, drăguţă?
Mattie reuşi să dea din cap a încuviinţare. Deschise
ochii şi îşi dădu seama că scândurile de lemn la care
se uita se aflau la mai puţin de şapte centimetri dis­
tanţă. Nu părea capabilă să-şi adune gândurile. Stresul
era copleşitor.
O mână mare se închise în jurul umărului ei.
- Mattie?
Din vocea joasă răzbătuse o notă de nerăbdare.
-S u n t bine. O uşurare ciudată o năpădi odată cu
acest gând. Apoi simţi un nou fior. Cormier.
- Ce-i cu el?
- E înăuntru.
- Mort?
- Da, gemu ea închizând ochii. O, Doamne, da.
- Ridică-te.
- Nu cred că pot.
-B a poţi, şi încă foarte bine. Mişcă-te, Mattie. Nu
putem sta aici la taclale.
Degetele lui puternice o prinseră de talie şi o ridicară
în picioare.
-T u nu m-ai ascultat niciodată, Hugh. Mattie îm­
pinse deoparte şuviţele de păr castaniu-roşcat care se
desprinseseră din cocul elegant prins la ceafă şi ridică
privirea spre ochii lui de un gri atât de deschis, încât ar
fi putut fi aşchii dintr-un gheţar. Ce cauţi aici?
- Mi-ai luat vorba din gură. Tu ar fi trebuit să ajungi
la St. Gabe azi-dimineaţă la nouă. Ce naiba cauţi aici,
pe insula Purgatory?
Atenţia bărbatului era concentrată la aleea din spate­
le ei, observă Mattie.
- Nu mai pun piciorul în casa aia.
In mod destul de previzibil, el o ignoră.
-T reci în hol, Mattie. Eşti o ţintă facilă câtă vreme
stai în prag.
12 Amanda Quick

Fără a aştepta un răspuns, o smuci înapoi prin uşa


largă.
Mattie îşi feri privirea ca să nu vadă trupul lui Cor-
mier şi strânse mai tare cureaua poşetei intr-un efort
zadarnic de a-şi împiedica degetele să tremure.
- Nu te mişca, îi ordonă Hugh.
- Nu-ţi face griji, n-am să mă mişc.
Spera că nu avea să vomite pe podeaua de marmură.
El îi dădu drumul şi se apropie cu paşi mari şi grăbiţi
de cadavrul în costum alb de in. Expresia de pe chipul
lui era greu de descifrat. Nu era nici şoc, nici surprin­
dere, nici teamă, nici oroare - doar un fel de îndârjire
detaşată şi implacabilă.
Mattie îl privi, conştientă că ar fi trebuit să fie recu­
noscătoare că apăruse tocmai atunci. Nimeni altcineva
dintre cunoscuţii ei nu ar fi fost mai potrivit pentru a o
scoate din acea situaţie dificilă decât Hugh Abbott.
Mare păcat că simpla lui prezenţă o scotea din min­
ţi de furie. Mare păcat că după dezastrul umilitor din
urmă cu un an îşi dorise să nu-1 mai vadă câte zile mai
avea pe Pământ. Mare păcat că bărbatul de care avea
nevoie în momentul acela era cel care o devastase după
ce i se oferise trup şi suflet.
Nu se schimbase prea mult în ultimul an, remarcă
ea. Aceeaşi coamă de păr des şi întunecat, având poate
ceva mai multe fire argintii. Acelaşi trup zvelt, plesnind
de muşchi puternici, care încă nu dădeau nici un semn
că ar fi fost pe punctul să se înmoaie, în ciuda vârstei
sale de patruzeci de ani. Acelaşi chip cu trăsături aspre,
ca sculptate în piatră. Aceeaşi gură superbă, incredibil
de sexy. Aceeaşi graţie masculină primitivă.
Şi aceleaşi gusturi proaste în materie de vestimenta­
ţie, observă Mattie. Bocanci juliţi, o cămaşă kaki necăl­
cată şi descheiată la gât, dezvăluindu-i părul cârlionţat
de pe piept, o curea de piele uzată şi o pereche de blugi
spălăciţi ce îi scoteau în evidenţă abdomenul plat şi
coapsele puternice.
- Mă întorc imediat, zise el. Mă duc doar să iau ceva
din bucătărie.
O rază de speranţă 13

Deja trecuse de cadavru. Ţinea pistolul în mână


cu atâta naturaleţe, încât părea o prelungire a braţu­
lui său.
- Din bucătărie. Pentru numele lui Dumnezeu, Hugh.
Nu e momentul să-ţi iei o bere rece. Dacă e încă acolo?
Bărbatul care l-a împuşcat pe bietul domn Cormier?
-Nu-ţi face griji. Nu mai e nimeni prin preajmă.
Altfel, ai fi fost şi tu la fel de moartă precum Cormier
până la ora asta.
Mattie înghiţi un nod când Hugh ieşi din încăpere.
-N u , te rog, nu mă lăsa aici cu... îşi înăbuşi restul
rugăminţii frenetice. Ar fi trebuit să ştie mai bine decât
oricine că nu era cazul să-l implore pe Hugh Abbott să
rămână. Lua-te-ar naiba, şopti ea.
Ascultă tropăitul bocancilor lui Hugh pe dalele de
marmură. îl auzi avansând pe coridor şi intrând într-o
altă încăpere, apoi rămase învăluită doar în tăcerea lu­
gubră şi adierea brizei fierbinţi.
Aruncând o privire neliniştită spre uşă, se jucă agi­
tată cu cheile maşinii. Nu spunea nimeni că trebuia să
stea pur şi simplu şi să-l aştepte pe Hugh. Putea să plece
la aeroport. în momentul acela nu îşi dorea nimic mai
mult decât să urce într-un avion şi să lase în urmă insula
aceea oribilă.
Se simţea însă pierdută şi nesigură. Exersarea scoa­
terii rapide a pistolului cu arma de jucărie a lui Annie
Oakley fusese una dintre puţinele ei incursiuni în lu­
mea aventurilor. Familia ei cu înclinaţii artistice pu­
sese accentul pe alte preocupări, mai civilizate şi mai
sofisticate.
Hugh Abbott, pe de altă parte, înţelegea cât se poate
de bine situaţiile care implicau violenţă şi pericol. în ca­
litate de principal agent de intervenţie şi consultant de
securitate prestând servicii independente pentru com­
pania multinaţională a mătuşii Charlotte, Vailcourt In­
dustries, Hugh cunoştea îndeaproape aceste lucruri.
Mattie crezuse multă vreme, înainte să-l cunoască
personal cu un an în urmă, că Hugh era un fel de dulău
14 Amanda Quick

favorit al mătuşii ei. Nimic din ceea ce aflase despre el


între timp nu-i dăduse motive să se răzgândească.
Ii auzi din nou tocurile bocancilor răsunând pe dalele
de marmură. Hugh reapăru cărând două plase mari din
sfoară pline cu diverse obiecte imposibil de identificat.
-I n regulă. Am petrecut destul timp hoinărind pe
aici. Să mergem. Când ajunse în dreptul cadavrului,
Hugh văzu cheile din mâinile lui Mattie. Uită de rabla
aia pe care ai închiriat-o. Nu ai să ajungi nicăieri cu ea.
-C e vrei să spui? Mergem cu maşina ta? Chiar,
unde e?
-L a câteva sute de metri mai încolo. Deocamdată
e ferită de priviri curioase, dar cine ştie cât va rămâne
aşa? Poftim, ia asta. Vreau să îmi las o mână liberă. îi
împinse între degete una din plase în timp ce aruncă o
privire la uşă, apoi ridică ochii spre cerul plumburiu.
O să înceapă să toarne din clipă în clipă. Asta ar trebui
să ne ajute.
Mattie ignoră comentariul lui despre ploaia imi­
nentă, căci era prea ocupată să ţină plasa fără să scape
poşeta din mână.
- Ce-i cu toate chestiile astea? Nu avem nevoie de ele.
Vreau doar să ajung la aeroport.
-Aeroportul e închis.
- închis? repetă ea şocată. Nu poate fi închis.
-B a e. Abia am reuşit să aterizez. Drumurile sunt
păzite de oameni înarmaţi, şi orice avion care nu şi-a
luat zborul de pe insulă până acum jumătate de oră e
probabil în flăcări acum. Inclusiv al meu, naiba s-o ia
de treabă. Charlotte va trebui să-mi plătească pierderea
acelui Cherokee. Era o jucărioară foarte drăguţă.
- Dumnezeule bun. Hugh, ce se petrece?
-C u talentul tău special de a-ţi alege momentul cel
mai prost, ai nimerit exact în toiul a ceea ce pare a fi o
lovitură de stat militară de doi bani. în clipa de faţă nu
am de unde să ştiu cine va ieşi victorios. între timp sin­
gurul mod în care se poate pleca de pe insulă e cu barca.
O să luăm iahtul lui Cormier.
- Nu pot să cred aşa ceva.
O rază de speranţă 15

- Ba să crezi. Haide, să mergem.


- Unde să mergem? dori ea să ştie.
- Mai întâi la baie, zise el pornind înainte pe coridor.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Hugh, te asigur că
nu simt nevoia să merg la baie. Cel puţin nu în mo­
mentul de faţă. Stai! Aşteaptă, te rog. Nu înţeleg ce
se petrece.
El se întoarse în prag, fixând-o cu ochi reci.
-M attie, nu vreau să mai aud nici un cuvânt de la
tine. Treci încoace. Acum.
Hotărând că era prea stresată pentru a gândi limpe­
de, Mattie îl urmă. închise ochii când păşi pe lângă ca­
davrul lui Cormier şi se trezi mergând după Hugh pe un
coridor alb, iar de acolo într-un gigantic dormitor luxos,
decorat în argintiu şi alb.
- în mod cert domnul Cormier nu se prea dădea în
vânt după culori, bombăni ea.
-Obişnuia să spună că muncise destul în umbră.
Odată ce se retrăgea din activitate voia să aibă parte de
cât mai multă lumină.
- Cum adică?
- Lasă. Nu contează acum. Pe cai, deci.
Hugh intră hotărât în baie, iar Mattie îl urmă
neliniştită.
- Chiar nu înţeleg. Se încruntă când îl văzu păşind
în cada uriaşă şi apăsând o placă de faianţă din spatele
robinetelor. Ce naiba...?
- Cormier a construit o grămadă de ieşiri secrete din
conac. Era un strateg înnăscut.
- Aha. Deci se aştepta la probleme?
-N u neapărat. Nu aici, pe Purgatory. Sub ochii lui
Hugh, placa se dădu la o parte pentru a dezvălui un
coridor cufundat în întuneric. Dar după cum ziceam,
era în permanenţă pregătit.
- O, Dumnezeule. înfiorată, Mattie îşi aţinti privirea în
beznă. Vechea nelinişte pe care o simţea întotdeauna
în spaţiile restrânse i se stârni din nou în stomac. Ăăă,
Hugh, poate ar trebui să te avertizez că nu mă descurc
prea bine în...
16 Amanda Quick

- Nu acum, Mattie, replică el pe un ton nerăbdător,


după care păşi pe coridorul întunecat şi se întoarse să
o prindă de mână.
-Trebuie neapărat să mergem pe aici? întrebă ea
neputincioasă.
- Nu te mai tot smiorcăi, drăguţă. Nu am timp să-ţi
ascult văicărelile.
Pe deplin umilită, Mattie găsi forţa de a înainta. Băr­
batul apăsă un buton, iar panoul se închise în urma ei.
îşi ţinu respiraţia, dar descoperi că nu era nevoită să ră­
mână prea mult în beznă, căci Hugh aprinse o lanternă.
- Slavă Domnului că ai găsit o lanternă.
- Nu mi-a fost greu. Cormier păstra câteva în fiecare
încăpere din casă. Pe asta am luat-o din bucătărie, dar
probabil există una şi pe aici. Curentul electric e întot­
deauna instabil pe o insulă ca asta. Haide, drăguţă.
Coridorul era îngust, dar, din fericire, scurt. Ajuta­
tă de lumină şi de câteva respiraţii adânci, Mattie reuşi
să-şi ţină sub control claustrofobia la fel cum o făcea
în ascensoare. Hugh apăsă un alt buton, iar peretele se
deschise înainte ca propriile ei ziduri să se strângă prea
mult şi s-o sufoce.
Mattie ieşi afară cu un sentiment de uşurare. Se afla
în mijlocul unui chioşc împânzit de verdeaţă care se în­
tindea până la zidul lateral al conacului. împingând de­
oparte o frunză lată care se afla direct în faţa ei, spuse:
- Ei, n-a fost chiar atât de rău, dar tot nu pricep de ce
a trebuit să ieşim pe acolo. Mi se pare că ar fi fost mai
simplu să mergem direct la maşină.
Hugh, care se îndrepta spre un zid gros de plante
căţărătoare, îi ignoră din nou comentariul.
- Stai pe aproape, Mattie. Nu vreau să te pierd în
junglă.
- Nu merg în nici o junglă.
- Ba mergi. O să facem singura chestie deşteaptă care
ne stă la îndemână în circumstanţele date. Ne ascun­
dem până facem rost de un mijloc de transport.
-Asta e o nebunie! N-o să umblu haihui prin junglă.
De fapt, nu merg nicăieri până nu am răgaz să reflectez.
O rază de speranţă 17

- Poţi să reflectezi mai târziu. In momentul de faţă va

trebui pur şi simplu să te pui în mişcare.


Acestea fiind zise, dispăru în frunziş.
Dulăul favorit al mătuşii Charlotte era obişnuit să
dea ordine, iar acestea să-i fie îndeplinite. Se ştia că oca­
zional îi dăduse ordine chiar şi lui Charlotte însăşi.
Mattie rămase nehotărâtă lângă zidul conacului, cu
plasa atârnându-i dintre degete. Logica îi spunea că ar
fi trebuit să fugă după Hugh. El era, în fond, expert
în astfel de situaţii. Insă o combinaţie bolnăvicioasă de
scepticism, şoc şi o veche furie iraţională o ţinu încre­
menită pentru o clipă.
- Mişcă-te odată, Mattie, se răsti el aruncând o privire
iritată peste umăr. Acum.
Nu ridicase tonul, însă cuvintele lui răsunaseră ca o
plesnitură de bici, având darul să-i spulbere nehotărâ-
rea. Porni grăbită, chinuindu-se să-şi ducă şi poşeta şi
plasa de cumpărături.
De-abia făcu doi paşi dincolo de bariera de frunze
late, că se trezi într-o lume nepământeană. Simţurile îi
fură copleşite de mirosul puternic şi umed. Solul de sub
tălpile ei era moale şi elastic şi aproape negru; o giganti­
că grămadă de compost care fermentase veacuri la rând.
Ţărâna îşi înfipse colţii în pantofii ei italieneşti de două
sute de dolari ca şi cum ar fi fost o fiinţă vie care se de­
lecta să consume piele fină.
Nişte ferigi masive, care ar fi câştigat primul loc la
orice expoziţie botanică din Seattle, stăteau aplecate ca
nişte stafii grase şi verzi. Corzi lungi şi şerpuitoare, tic­
site cu orhidee exotice, se legănau în jurul ei. Era ca şi
cum ar fi înotat sub suprafaţa unei mări din copilăria
pământului. Dintr-odată, câteva picături mari de ploaie
îi aterizară pe creştet.
- Hugh, unde mergem? O să ne rătăcim.
-N u mergem departe. Şi nu o să ne rătăcim. Tot
ce avem de făcut e să ne orientăm după casă, lăsând-o
în spatele nostru, şi după sunetul oceanului, în stânga
noastră. Cormier a fost un vulpoi bătrân şi viclean.
18 Amanda Quick

Avea întotdeauna un adăpost pregătit şi nu îşi complica


planurile de evadare.
- Dacă era atât de deştept, cum se face că zace mort
în conac?
- Chiar şi vulpoii bătrâni şi vicleni ajung la un mo­
ment dat să îşi mai piardă din reflexe şi să facă greşeli.
Hugh forţă trecerea pe lângă un boschet care le stă­
tea în cale, dar frunzele reveniră imediat la locul lor.
O grămadă de crini albi superbi o izbi pe Mattie drept
în faţă.
-A riei avea dreptate, bombăni ea în şoaptă. Chiar nu
te omori să faci pe gentlemanul, aşa-i?
împinse deoparte crinii, în timp ce plasa de cumpără­
turi şi poşeta i se bălăngăneau violent pe lângă corp.
-A i grijă la frunzele alea, o sfătui Hugh peste umăr.
Ţâşnesc imediat înapoi.
-A m observat.
Mattie îşi înclină capul pentru a se feri de următoarea
masă de verdeaţă în mişcare. Avea toată recunoştinţa
pentru programul de exerciţii aerobice pe care îl înce­
puse cu aproape un an în urmă, la împlinirea vârstei de
treizeci şi unu de ani. Se apucase de sport în căutarea
unui antidot la stresul ce părea să o apese din toate di­
recţiile în ultima vreme. Fără acel antrenament regulat
nu ar fi avut condiţia fizică necesară pentru a ţine pasul
cu Hugh Abbott în timp ce goneau printr-o junglă.
Nu că i-ar fi fost uşor să ţină pasul cu Hugh chiar şi
în cele mai favorabile împrejurări. După cum îi arătase
foarte clar la un moment dat, nu era genul lui. Mattie se
crispă amintindu-şi acea umilinţă de demult.
- Nu mai avem mult. Cum te descurci, drăguţă?
Hugh sări peste un trunchi răsturnat şi se întinse să-i
dea o mână de ajutor.
- Sunt încă aici, nu? mormăi ea printre dinţi.
Ploaia se înteţise. Apa picura din frunzişul de dea­
supra ca dintr-un tavan inundat. Mattie auzi ceva sfâ-
şiindu-se când trecu anevoie peste trunchiul de copac.
La început crezu că fusese turul pantalonilor ei oliv,
superb croiţi, dar îşi dădu seama că ceea ce se rupsese
O rază de speranţă 19

de fapt era mâneca bluzei de mătase crem, care se agăţase


întro liană.
- La naiba, oftă ea. Dar ce l-a făcut pe Cormier să îţi
arate ieşirea lui secretă? Habar n-aveam că îl cunoşteai.
El nu se întoarse şi nici măcar nu încetini pasul când
îi răspunse:
-A i fi aflat că îl cunosc dacă ai fi respectat progra­
mul şi te-ai fi aflat în avionul cu destinaţia St. Gabe
azi-dimineaţă, aşa cum ar fi trebuit să fii. Nu s-au ocu­
pat cei de la departamentul de delegaţii să îţi facă re­
zervările necesare?
-M i le-au făcut. Mi-am modificat planurile în ul­
timul moment, când am văzut itinerarul. Am recu­
noscut insula St. Gabriel şi mi-am dat seama că mi se
întindea o cursă. Am decis că nu voiam să te am drept
ghid turistic.
- Chiar dacă destinaţia ta era direct Purgatory? între­
bă el sec. Ei haide, Mattie. Ştii cum se spune. Mai bine
alegi răul pe care îl cunoşti deja. Uite ce s-a întâmplat
când ai decis să te descurci de capul tău.
- Presupun că tu ţi-ai fi dat seama instantaneu că pe
insulă are loc o lovitură de stat militară?
-C u mult timp înaintea ta, drăguţă. îndată ce am
luat legătura cu turnul de control, m-am prins că e ceva
în neregulă. Dacă ai fi fost cu mine, nici măcar nu am fi
aterizat. Aş fi întors şi m-aş fi îndreptat spre Hades sau
Brimstone şi aş fi încercat să îl contactez pe Cormier
prin telefon pentru a afla ce se petrece.
- Hugh, te rog. Sunt conştientă că eşti în permanenţă
atent şi pregătit când e vorba de astfel de lucruri, iar eu
nu. Dar chiar nu am nevoie de predicile tale în momen­
tul de faţă.
Spre uluirea lui Mattie, tonul lui deveni mai blând:
-Ştiu , drăguţă, ştiu. Doar că sunt şi eu încă puţin
zdruncinat, atâta tot.
Ea se holbă la spatele lui cu umeri laţi, nevenindu-i
să-şi creadă urechilor.
- Tu? Zdruncinat?
20 Amanda Quick

- Pe toţi dracii, da. Mi-era teamă că o să intru în casă


şi o să te găsesc moartă în hol lângă Cormier.
-Aha.
- Asta e tot ce ai de spus?
Blândeţea deja dispăruse din vocea lui aspră.
- Ei bine, îmi închipui că ţi-ar fi fost cam peste mână
să îi explici situaţia mătuşii Charlotte.
- Dumnezeule! Păi, contează şi asta, nu? M-ar fi jupu­
it de viu. Hugh se opri brusc şi coborî privirea spre un
mic pârâu sufocat de ferigi care şiroia pe lângă bocancii
lui. In regulă, pe cai, deci.
- Acum ce facem? se interesă Mattie, uitându-se şi ea
la panglica şerpuită de apă.
- Urmărim cursul pârâului. Hugh aruncă o privire în
spate la drumul pe care veniseră. Cred că suntem singuri
aici. Toată lumea e prinsă cu revoluţia. Să mergem.
Ploaia cădea torenţial acum, lovind frunzele cu atâta
violenţă încât crea un muget surd. Mattie îl urmă pe
Hugh în tăcere, străduindu-se să ţină pasul cu el în timp
ce jongla cu plasa de cumpărături şi cu poşeta.
Pământul negru se transformase în noroi. Pantofii îi
erau năclăiţi deja. Părul i se desprinsese de mult din co­
cul cuminte şi îi atârna acum în şuviţe vlăguite în jurul
umerilor. Cămaşa de mătase îi era udă leoarcă. Ploaia
răcorise puţin atmosfera, dar nu suficient. întreaga jun­
glă emana aburi precum o tocăniţă verzuie fierbând la
foc mic.
Mattie era atentă la fiecare pas pe care îl făcea ca să
nu se împiedice în învălmăşeala de noroi şi liane. Avu
ocazia să studieze mai îndeaproape lianele când îşi prin­
se laba piciorului într-una dintre ele.
- Hugh, întrebă ea istovită, cum rămâne cu şerpii?
- Ce-i cu ei?
-N u ies în ploaie?
-N u, dacă au cât de puţină minte.
- La naiba!
-N u te mai gândi la şerpi, o sfătui el amuzat. Nu
există pe insula asta.
- Eşti sigur?
O rază de speranţă 21

- Sunt sigur.
- Sper că ai dreptate. Când Mattie târî plasa grea pes-
te un alt trunchi prăbuşit, ceva mic şi verde se trezi la
viaţă sub mâna cu care se sprijinise. Hugh!
- Doar o şopârlă mică, zise el aruncând o privire în
spate. E mai speriată decât tine.
-A sta e strict părerea ta. Mattie se forţă să respire
adânc de mai multe ori în timp ce minuscula creatură
dispăru rapid de sub ochii ei. Ştii, chestia asta chiar nu
e pe gustul meu.
-Ş tiu că depăşeşte puţin domeniul tău de compe­
tenţă, drăguţă, dar o să-ţi intri în mână. Problema ta
e că ţi-ai petrecut prea mult timp printre colecţionarii
de artă care îşi imaginează că a trăi periculos înseamnă
să investeşti într-un artist necunoscut.
Aluzia la vechiul lor conflict o făcu să se îmbufneze.
-A i perfectă dreptate, desigur.
-Fireşte că am dreptate, spuse el fără să-i bage în
seamă tonul sarcastic. Ar trebui să pleci mai des din
Seattle. Să vizitezi diverse locuri. Să faci diverse chestii.
Charlotte susţine că ăsta e primul tău concediu în doi
ani. Când a fost ultima dată când ai făcut ceva cu ade­
vărat palpitant?
Mattie îşi dădu părul ud la o parte din ochi şi strânse
din dinţi.
- Acum un an, când te-am sedus şi ţi-am cerut să mă
iei de nevastă şi să te întorci în St. Gabriel cu mine. S-ar
putea să îţi aminteşti evenimentul. Şi ştim amândoi la
ce m-a dus acea aventură palpitantă.
Hugh rămase tăcut preţ de o clipă înainte de
a mormăi:
- Da, ei bine, nu chiar la aşa ceva mă refeream.
- Serios? Mattie îşi smulse un pantof din noroi. Te asi­
gur că pentru mine a fost de ajuns. După aceea m-am bu­
curat pe deplin de o viaţă liniştită. Până acum, desigur.
- Drăguţă, în legătură cu ceea ce s-a întâmplat anul
trecut...
- Nu vreau să vorbesc despre asta.
22 Amanda Quick

- Ei bine, o să vorbim despre asta, replică el pe când


rupea o liană acoperită de orhidee. La naiba, Mattie,
încerc să dau de tine de câteva luni. Dacă nu m-ai fi
evitat, am fi putut lămuri întreaga poveste în doi timpi
şi trei mişcări.
-N u avem nimic de lămurit. Ai avut perfectă drep­
tate când mi-ai spus că nu sunt genul tău. împingând
obosită lianele care-i tot ieşeau în cale, Mattie oftă: Cre-
de-mă, sunt pe deplin de acord cu tine.
- Eşti doar puţin mâhnită, spuse el pe un ton
liniştitor.
- Şi asta-i drept.
-Vom discuta mai târziu.
Pe neaşteptate, Hugh se opri, astfel că Mattie se cioc­
ni de el. Făcu un pas împleticit în spate, apoi îşi recăpătă
echilibrul. Fusese ca şi cum s-ar fi izbit de un perete de
piatră, îşi spuse ea ursuză. Individul nu avea nici urmă
de moliciune.
- Pe cai, deci, o îndemnă el, părând să ignore
ciocnirea.
Se uita cu mare atenţie în sus. Mattie îi urmări pri­
virea, conştientă că vuietul apei crescuse în intensitate
în ultimele câteva minute. înţelese motivul când aruncă
un ochi dincolo de umerii laţi ai lui Hugh şi văzu două
cascade identice revărsându-se din stâncile de lavă din
faţa ei.
Cele două torente cădeau de la o înălţime de vreo
cincisprezece metri într-o grotă acoperită cu ferigi. Balta
de la baza cascadelor era ascunsă de flori exotice uria­
şe şi de formaţiunile geologice diforme create de lava
răcită cu mult timp în urmă.
-Asta e ruta de evacuare a lui Cormier? îl întrebă ea
încruntată.
-R u ta de evacuare e dincolo de cascade. Munte­
le ăsta conţine o reţea de vechi peşteri de lavă. Unul
dintre tuneluri duce la o grotă care se deschide în mij­
locul unei stânci foarte abrupte, orientată spre mare.
Grota e parţial inundată. Cormier ţinea întotdeauna o
barcă acolo.
O rază de speranţă 23

-Peşteri? Senzaţia de disconfort care o sâcâise pe


Mattie încă de când intraseră în jungla deasă se acutiză.
Trebuie să trecem printr-o serie de peşteri?
- Da. Nu-ţi face griji. Nimic dificil. Cormier a marcat
traseul, aşa că n-o să ne rătăcim. Eşti gata?
- Nu prea cred, Hugh, răspunse ea cu glas subţire.
Hugh îi aruncă o privire iritată şi porni spre grotă.
- Nu mai pierde vremea, drăguţă. Vreau să te ştiu ple­
cată de pe insula asta nenorocită cât de repede posibil.
Avea dreptate, desigur. Nu puteau să zăbovească aco­
lo. Dar, o, Doamne, peşteri? Cel mai negru coşmar al ei
devenit realitate.
Mattie era deja udă de la ploaie şi de la propria tran­
spiraţie, însă acum simţi o sudoare îngheţată alunecân-
du-i pe coaste şi printre sâni. Inspiră adânc de câteva ori
şi recită mantra pe care o învăţase la cursurile de tehnici
de meditaţie pentru atenuarea stresului.
Hugh deja pornise de-a lungul unei muchii stâncoase
care se pierdea în întunericul negru ca smoala de din­
colo de cascade. îşi ţinea uşor echilibrul pe bolovanii
alunecoşi, acoperiţi de muşchi, mişcându-se cu o graţie
firească. Aruncă o ultimă privire în spate pentru a se
asigura că Mattie îl urma, apoi dispăru în spatele unui
torent asurzitor de apă.
Mattie îşi umplu plămânii cu aer şi se pregăti să-l ur­
meze. îşi aminti posomorâtă că la un moment dat îşi
promisese să-l urmeze oriunde pe bărbatul acela. Ce ne­
ghioabă fusese!
Dacă nu ar fi fost deja udă leoarcă de la ploaie şi de la
propria sudoare, ar fi fost udată până la piele de pătura
de stropi suspendaţi în aer. Aşa însă, abia dacă observă
umezeala în plus.
Pantofii ei italieneşti, pe de altă parte, nu fuseseră
gândiţi pentru a îndura un asemenea abuz. Ţinându-şi
strâns poşeta şi plasa, Mattie se chinui cu disperare să îşi
păstreze echilibrul pe suprafaţa neuniformă. Dintr-oda-
tă îşi simţi piciorul stâng alunecând pe un petic umed
de muşchi.
- O , nu. O, nu!
24 Amanda Quick

Cu ochii holbaţi de groază, se înclină pe spate, dând


zadarnic din mâini pentru a-şi menţine echilibrul.
-A i grijă pe unde calci, drăguţă.
Mâna lui Hugh ţâşni din întuneric şi îi prinse înche­
ietura, stabilizând-o. Apoi, cu o uşurinţă firească, o trase
la adăpost în spatele cascadelor.
- Gata, drăguţă. N-a fost mare lucru.
-Spune-mi ceva, Hugh, îi ceru ea pe un ton acid.
Dintotdeauna ai fost atât de agil? Te mişti ca o felină.
- Pe toţi dracii, nu. în trecut eram mult mai rapid.
Am patruzeci de ani, ştii? Am mai încetinit. Toată lu­
mea trece prin asta, presupun.
- Fantastic.
Tonul îi era mai sec decât oricând, însă Hugh nu păru
să observe, întrucât era ocupat să scotocească în plasă.
- Şi să-ţi mai spun ceva, drăguţă, adăugă el. Indiferent
cât ai fi de rapid, întotdeauna există cineva şi mai rapid.
Asta e unul dintre motivele pentru care m-am deşteptat
în cele din urmă şi mi-am găsit un loc de muncă plăcut
şi confortabil la mătuşa ta.
-înţeleg. Răspunsul lui o surprinsese. Şi îi stârni­
se curiozitatea. Chiar nu ştia prea multe despre Hugh
Abbott. Ai întâlnit pe cineva cu adevărat mai rapid de­
cât tine?
- Da, răspunse el după o foarte scurtă ezitare.
- Ce s-a întâmplat cu el?
- E mort.
- Deci totuşi nu a fost suficient de rapid.
- Presupun că nu.
Conversaţia lor nu reuşi să-i distragă lui Mattie atenţia
de la oribila beznă care se întindea în faţa ei. O peşteră.
Nu avea să facă niciodată acel pas, îşi spuse. Nici într-un
milion de ani. Era cu mult mai rău decât orice ascensor
sau hol întunecat sau junglă. Scena părea desprinsă di­
rect dintr-unul dintre coşmarurile ei din copilărie.
Dădu să îi spună lui Hugh că nu putea să mai facă
nici un pas în faţă când ceva trosni sub vârful pantofu­
lui ei scump şi distrus. Mattie coborî automat privirea
O rază de speranţă 25

şi văzu corpul zdrobit al celui mai mare gândac de bucă­


tărie cu care dăduse ochii vreodată.
- Până aici mi-a fost, îl anunţă pe Hugh. Ar fi bine să
te dai la o parte. O să vomit violent.

capitolul 2
-B a nu o să vomiţi, spuse Hugh cu o convingere
implacabilă. Nu aici, în orice caz. Nu acum. Nu avem
timp pentru astfel de nimicuri. Lasă jos plasele alea şi
vino încoace.
Ea se supuse din reflex, lăsând să cadă pe jos şi plasa
de cumpărături, şi poşeta. îşi aminti de sângele vărsat în
încăperea albă, iar imaginea se suprapuse cu cea a insec­
tei moarte de la picioarele ei. Bezna peşterii ameninţa
să o înghită de vie.
- Pe toţi dracii, Mattie, controlează-te.
Simţi mâna lui Hugh închizându-se peste braţul ei.
îşi dădu vag seama că o trăgea din nou spre intrarea
în peşteră, dar fu luată complet pe nepregătite când el îi
împinse capul sub cascadă.
- Hugh, pentru numele lui Dumnezeu, o să mă înec!
însă apa rece o revigoră şi-i alungă senzaţia de greaţă.
Când începu să se zbată, Hugh o trase înapoi în peşteră.
Spumegând, se întoarse să-l înfrunte. Se simţea ca un
şobolan înecat şi probabil că la fel şi arăta.
- Te simţi mai bine? o întrebă el pe un ton blând.
- Da, mulţumesc. Mattie îşi miji ochii şi îşi dădu sea­
ma că nu vedea nimic. Hugh, nu prea mă descurc în
spaţiile înguste.
-Nu-ţi face griji, drăguţă, o să fie în regulă. Nu du­
rează decât câteva minute să traversăm tunelurile astea.
Acum, unde am pus oare lanterna aia? bombăni el în
timp ce scotocea prin plasă.
- Te rog nu-mi spune drăguţă.
-A h , uite, zise Hugh ca şi cum n-ar fi auzit-o. Ştiam
eu că am băgat-o pe aici, pe undeva. Scoase lanterna din
plasă, o aprinse şi orientă fasciculul spre pereţii peşterii.
26 Amanda Quick

După cum ziceam, nu e nici o problemă. Ajungem la


ieşire cât ai clipi. Vom urma pur şi simplu marcajele lui
Cormier. Uite-1 pe primul.
Mattie îşi luă bagajele şi studie mohorâtă micul semn
alb de pe peretele umed al grotei. Nu l-ar fi observat
niciodată dacă nu i l-ar fi arătat Hugh.
-N u am putea să traversăm jungla până pe cealaltă
parte a muntelui şi să ajungem de acolo la debarcaderul
secret al lui Cormier?
-N u. Tocmai ăsta e şpilul. Accesul nu e posibil de
pe mare decât cu barca, iar dacă nu ştii despre existenţa
peşterii inundate, nu ai cum să observi deschizătura din
peretele de stâncă. Mai e traseul prin peşteri, dar cineva
care nu ar cunoaşte drumul s-ar rătăci fără speranţă în
câteva minute.
- înţeleg. Ce liniştitor, spuse Mattie cu o voce
subţire.
- Ţi-am spus că era un vulpoi bătrân şi viclean. Eşti
gata?
Hugh deja pornise înainte cu încrederea ce îl carac­
teriza, aşteptându-se în mod evident ca ea să-l urmeze
fără a crâcni.
Acel stil direct, sec şi de o aroganţă supremă îi mar­
ca toate acţiunile, reflectă Mattie furioasă. Aşa se purta
mereu, inclusiv când făcea dragoste, după cum aflase
pe propria piele. Se îndoia că Hugh ar fi ştiut chiar şi
cum să scrie cuvântul „fineţe“, sau să se poarte într-o
manieră subtilă dacă i s-ar fi cerut. Acele cuvinte pur şi
simplu nu făceau parte din vocabularul lui.
Cum se putuse imagina vreodată îndrăgostită de băr­
batul acela? se întrebă ea dezgustată. Nu avea absolut
nimic în comun cu el. Spre exemplu, era evident că
Hugh nu era câtuşi de puţin claustrofob. I-ar fi plăcut
să ştie că avea şi el vreo nevroză mică şi civilizată, o mă­
runtă slăbiciune înduioşătoare, o problemă modernă
de anxietate.
Ea, desigur, avea din belşug din toate trei.
Făcu apel la întreaga ei voinţă pentru a-1 urma prin
labirintul de peşteri întortocheate. La fiecare pas pereţii
O rază de speranţă 27

se îngustau, încercând să o sufoce. Exact aşa cum făceau


şi în visele ei agitate de demult, din copilărie, în care
niciodată nu găsea calea de ieşire.
Studiase suficientă psihologie la facultate pentru a
înţelege acele vise. Fuseseră manifestări ale anxietăţii
şi presiunii de a-şi găsi o nişă acceptabilă într-o familie
care-i considerase lipsa de talent artistic drept un han­
dicap sever.
Visele în care era prinsă într-un tunel fără sfârşit se
răriseră după ce plecase la facultate. In ultima vreme
nu o mai chinuiau decât rar, însă îşi lăsaseră amprenta
asupra ei sub forma acceselor de claustrofobie.
Trecură pe lângă mai multe guri de peşteră care dă­
deau spre alte coridoare întortocheate. Valurile de tea­
mă o inundau unul după altul, stârnindu-i furnicături
pe piele, însă Hugh nu ezită nici o clipă, nu păru nici­
odată nesigur. Continua să înainteze ca un lup ce se
simţea în largul lui în umbră. Din când în când se oprea
doar ca să verifice existenţa micilor marcaje pe pere­
tele peşterii.
Mattie se concentră pe cercul de lumină proiectat de
lanternă, încercând să-şi imagineze priveliştea spre Elli-
ott Bay pe care o avea de la fereastra apartamentului ei
din Seattle. La cursurile de meditaţie învăţase să evoce
imagini senine pentru a se calma.
Drumul pe care îl străbătu prin acele coridoare şer-
puite de lavă se dovedi a fi cel mai lung din viaţa ei.
O dată sau de două ori simţi vietăţi mari şi foşnitoare
zdrobindu-se sub talpa ei şi îi veni din nou să vomite.
La fiecare zece paşi era pe punctul să cedeze impulsului
de a ţipa şi a fugi orbeşte înapoi pe unde venise. La
fiecare unsprezece paşi inspira adânc de câteva ori, îşi
repeta mantra şi se forţa să se concentreze pe raza mişcă­
toare de lumină şi pe spatele puternic al bărbatului care
îi servea drept călăuză.
îl ura pe Hugh cu pasiunea profundă pe care o femeie
o poate simţi doar faţă de un bărbat care a respins-o;
în acelaşi timp, ştia că putea avea încredere să-şi lase
28 Amanda Quick

viaţa în mâinile lui. Dacă exista un om capabil să o sal­


veze de acolo, el era acela.
- Mattie?
-Ce-i?
- Eşti încă aici, drăguţă?
- Te rog nu-mi spune drăguţă.
-Aproape am ajuns. Simţi mirosul mării?
Surprinsă, Mattie îşi dădu seama că trăgea în piept
aer proaspăt, cu o aromă sărată.
- Da, şopti ea, îl simt.
Cu temerile domolite de şuvoiul de aer proaspăt,
îl urmă pe Hugh pe un alt cot al coridorului. Nu mai
aveau mult, îşi spuse. Hugh avea să o scoată la liman.
Avea să o salveze. Era un ticălos, dar unul extrem de
bun, iar unul dintre lucrurile la care se pricepea cel mai
bine era să supravieţuiască. Aşa îi spunea mereu mătuşa
Charlotte. Pe de altă parte, mătuşa Charlotte era subiec­
tivă. II plăcuse dintotdeauna pe Hugh.
Mattie îşi înăbuşi un alt ţipăt când, pentru scurtă vre­
me, coridorul se îngustă din nou. Pulsul începu să-i bu­
buie, dar mirosul mării deveni mai puternic, liniştind-o.
Când ajunseră intr-un spaţiu mai larg, îşi permise să ră­
sufle zgomotos.
- Pe cai, deci. Paul ştia întotdeauna ce face, zise Hugh
lungind pasul.
-Aproape întotdeauna, murmură ea amintindu-şi
cum zăcea Paul Cormier pe podeaua albă de marmură.
- Da. Aproape întotdeauna.
- îl cunoşteai bine?
- Cormier şi cu mine ne ştiam de mult timp.
- îmi pare rău că s-a dus.
- Şi mie.
Hugh se opri în locul în care pasajul se sfârşea brusc
într-o cavernă largă, cu tavanul înalt.
Mattie fu năpădită de uşurare când îşi dădu seama că
la capătul opus se vedea lumina zilei. Era în siguranţă.
Hugh o salvase din visul ei oribil. Fără să stea pe gân­
duri, lăsă să cadă poşeta şi plasa de cumpărături şi se
aruncă în braţele lui.
O rază de speranţă 29

- O, Doamne, Hugh!
- Hei, ce-i asta? Hugh o strânse la piept cu tandreţe.
Nu că m-aş plânge.
- Nu eram sigură că o să pot rezista, şopti ea cu faţa
îngropată în cămaşa lui kaki. Simţi pistolul prins la
curea înfigându-i-se^ în coaste, ceea ce îi alungă până
şi ultimele temeri. Ii mărturisi cu voce joasă: Pe la ju­
mătatea traversării tunelului eram sigură că o să-mi
pierd minţile.
-D race, eşti claustrofobă, nu-i aşa? oftă el dezmier-
dându-i părul ud.
- Puţin.
Rămase cu faţa lipită de umărul lui. Era solid şi pu­
ternic, iar ei îi venea să plângă.
O singură dată o mai ţinuse atât de strâns în braţe,
dar îşi amintea căldura şi forţa trupului lui ca şi cum
totul s-ar fi întâmplat cu doar o zi în urmă.
- Mai mult decât puţin. Dumnezeule, îmi pare rău,
drăguţă. Nu mi-am dat seama că o să-ţi fie atât de greu.
Ar fi trebuit să-mi spui.
- Ţi-am spus. Răspunsul tău a fost că nu am de ales.
- Chiar nu aveai.
îi prinse faţa între palmele mari, îi ridică bărbia şi îşi
apăsă cu brutalitate gura peste a ei.
Sărutul lui Hugh era exact aşa cum şi-l amintea
Mattie, deconcertant de intens. Lipsit de subtilitate şi
lipsit de fineţe, dar, Dumnezeule bun, era minunat.
Pentru o clipă se abandonă plăcerii, dar când ultimele
tresăriri de spaimă se risipiră în faţa focului abia aprins
al pasiunii, realitatea reuşi să-şi croiască drum pe nesim­
ţite şi o izbi cu o forţă incredibilă.
îşi smulse gura de sub a lui. Tremura din nou, dar de
data aceasta nu anxietatea era de vină.
-E şti bine acum, drăguţă? o întrebă el îngrijorat
în timp ce-i masa umerii cu mişcări liniştitoare.
- Da. Da, sunt bine. Mattie era furioasă pe ea însăşi
pentru că-şi pierduse controlul. Se desprinse de Hugh şi
se întoarse să studieze peştera vastă ca şi cum ar fi găsit
30 Amanda Quick

pe pereţii acesteia o formă de artă modernă extrem de


interesantă. Ce loc mizerabil!
Hugh îi dădu drumul cu inima strânsă şi îndreptă
fasciculul lanternei spre capătul grotei.
- La naiba!
-C e e?
- Barca a dispărut.
Lui Mattie îi veni să ţipe de groază când îşi dădu sea­
ma că unica lor şansă de evadare se evaporase. Se luptă
să se stăpânească, adunându-şi toată voinţa de care dis­
punea în momentul acela.
Lumina lanternei din mâna lui Hugh îi dezvălui rea­
litatea. In mijlocul peşterii se afla un bazin natural plin
cu apă de mare care se izbea de marginile stâncoase, iar
la capătul îndepărtat al bazinului se zărea o deschizătu­
ră îngustă care abia ar fi permis trecerea unei bărcuţe.
Dincolo de aceasta era marea, dansând sub picăturile
grele de ploaie.
- Acum ce facem?
Fu uluită de tonul detaşat al vocii ei. Poate că de­
păşise deja limitele anxietăţii şi, sub imperiul spaimei,
ajunsese într-un fel de transă. Doar că nu era cu adevă­
rat înspăimântată, se gândi ea. Nu câtă vreme îl avea pe
Hugh alături.
- O să găsim noi o soluţie, spuse el privind-o cu aspri­
me. Să nu începi să faci istericale.
-Nu-ţi face griji. Pentru aşa ceva e nevoie de energie,
iar eu, sincer, sunt extenuată. Ai de gând să-mi spui că va
trebui să facem cale-ntoarsă şi să traversăm iar tunelurile
alea îngrozitoare? In cazul ăsta, mai bine îmi dai una să
mă laşi lată. Nu sunt în stare să mă întorc pe acolo.
- Relaxează-te, drăguţă. Peştera e o ascunzătoare foar­
te bună până reuşim să facem rost de altă barcă. Sunt
o mulţime prin preajmă. Pe o insulă ca asta, aproape
oricine are o barcă.
- Nu cred că sunt în stare să petrec o noapte aici, îi
mărturisi ea.
O rază de speranţă 31

- E un loc spaţios, Mattie, iar dinspre mare adie un


aer proaspăt. Odată ce se termină furtuna, s-ar putea să
vedem chiar şi nişte raze de lună prin deschizătura aia.
- Presupun că nu există nici o altă variantă, oftă ea.
-N u. întinse o mână şi îi ciufuli părul intr-un gest
afectuos de încurajare. Haide, drăguţă, înveseleşte-te.
Ne vom instala lângă intrarea pentru hărci, de unde se
vede marea. Va fi exact ca şi cum te-ai uita la Elliott Bay
pe fereastra apartamentului tău.
Mattie îşi aminti noaptea când priviseră împreună
golful. Fusese minunat, dar a doua zi dimineaţă se tre­
zise stând singură în faţa aceleiaşi ferestre. Gândul o
făcu să se înfioare.
-C u m rămâne cu... ăăă... necesităţile biologice?
-Ieşi mergând cu grijă pe bordura de pe marginea
intrării, zise el rânjind. Afară vei găsi o mică terasă na­
turală de o parte şi de cealaltă a deschizăturii. Poţi să o
foloseşti liniştită.
- Ş i ce se va întâmpla la flux? Nu va creşte nivelul
mării în peşteră?
-N u. Suntem în punctul de flux maxim. Din câte
spunea Cormier, apa nu depăşeşte niciodată marcajul
de pe peretele acela. Mă gândesc că situaţia poate deveni
palpitantă în timpul unei furtuni violente, dar în afară
de asta nu e nici o problemă.
-înţeleg. Ce crezi că s-a întâmplat cu barca lui
Cormier?
- Habar n-am.
- Poate că altcineva a găsit peştera înaintea noastră şi
a luat barca. Poate că nu e o ascunzătoare tocmai sigură,
până la urmă, spuse Mattie îngrijorată.
-N u cred că mai ştie nimeni de locul acesta. Dar
chiar dacă ar şti, aici rămânem.
- De ce?
- în junglă am fi prea vulnerabili, mai ales că tu tro­
păi şi faci o grămadă de gălăgie. Fără supărare.
- Nu mă supăr.
- Peştera asta, pe de altă parte, e relativ uşor de apă­
rat. Dacă ar veni cineva cu o barcă, am putea oricând
32 Amanda Quick

să ne retragem în tuneluri, la nevoie. Orice înfruntare


în reţeaua de peşteri din spatele nostru ar fi de unu la
unu, chiar dacă sunt mai mulţi atacatori. Pe deasupra,
am fi în avantaj, deoarece ştim să interpretăm marcajele
lăsate de Cormier pe pereţi.
- înţeleg.
Stomacul lui Mattie se contractă când îl auzi cu câtă
nonşalanţă vorbea despre o înfruntare cu arme de foc
în interiorul peşterii. Rămase nemişcată pentru o clipă,
cu privirea aţintită prin deschizătura din stâncă. Aerul
proaspăt ce se strecura înăuntru avea un efect liniştitor,
iar peştera în sine părea destul de mare. Era întunecoa­
să, însă nu-i dădea impresia că pereţii se strângeau în
jurul ei, aşa cum simţise înainte, pe coridoarele de pe
care tocmai ieşiseră.
- Mattie?
- N-am să închid un ochi, desigur, dar nu cred că am
să mă dau în stambă în faţa ta.
- Aşa te vreau, drăguţă.
-A m o rugăminte, Hugh. încearcă să nu mă tratezi
prea de sus, bine? Chiar nu am chef de asta.
- Sigur, drăguţă. Ce-ai zice de o gustare? Pun pariu că
eşti lihnită deja.
Hugh scoase o conservă de pateu de ficat dintr-una
din plasele de cumpărături şi o ridică în aer, lăsând-o să
o inspecteze.
-A m renunţat la carne acum câţiva ani, îi atrase ea
atenţia. Nu îţi face bine, în special în forma asta. Pate-
urile sunt pline de grăsimi şi colesterol şi cine ştie ce
altceva.
Hugh privi conserva cu o expresie gânditoare.
- Da, nici eu nu mă dau în vânt după pateu. Prefer
oricând o friptură suculentă. Dar nu poţi fi şi sărac şi
cu pretenţii, nu?
- Ba poţi să ai oricâte pretenţii atâta vreme cât nu eşti
mort de foame, iar eu nu sunt.
Mattie se aşeză pe cea mai apropiată piatră şi aruncă
o privire caustică spre pateul de ficat şi spre bărbatul
O rază de speranţă 33

care o umilise. Se întrebă ce ar fi sfătuit-o în momentul


acela instructorul de la cursul anti-stres.
Câteva ore mai târziu, Hugh se întoarse uşor lângă
peretele aspru al peşterii şi privi silueta lui Mattie, lu­
minată de razele lunii. Stătea ghemuită în poziţie semi-
culcată, cu capul sprijinit pe poşeta de piele. Ştia că nu
dormea.
Mai devreme ronţăise nişte biscuiţi, dar nu se atinsese
de nimic altceva, refuzând mâncarea pe care i-o oferise.
Hugh îşi aminti chipul ei pământiu când ieşise din
tunelurile înguste, iar gura i se crispă. Doamna avea
tupeu. El ştia cum era să mergi înainte când aveai tot
corpul scăldat în sudoare de frică şi îţi simţeai mărunta­
iele complet scăpate de sub control. Nutrea cel mai pur
respect faţă de oricine reuşea să facă aşa ceva.
Se uită la apa întunecată care se izbea de stâncă. Ar
fi dat orice ca să afle ce se întâmplase cu barca pe care
Cormier o ţinuse întotdeauna pregătită acolo. Nu era
tipic pentru prietenul lui să fie prins pe picior greşit.
Cormier fusese dintotdeauna genul care plănuia
totul, un strateg atent care se mândrea cu faptul că
era pregătit pentru orice situaţie neprevăzută. Acum era
mort. Iar barca pentru evadare nu era unde ar fi trebuit
să fie.
Existau mai multe explicaţii logice pentru dispariţia
bărcii. Era posibil să fi fost pur şi simplu trimisă la un
atelier local pentru reparaţii sau pentru a fi revopsită.
Cormier avea întotdeauna grijă de echipamentele lui.
Nimic nu explica însă faptul că Paul Cormier se lăsa­
se luat prin surprindere de un ucigaş.
Pe de altă parte, bătrânul se crezuse în siguranţă
în acel paradis numit Purgatory. Trecutul rămăsese în
urmă şi nu avea nici un motiv să se teamă de viitor.
Nu era momentul să se gândească la asta, îşi zise
Hugh. Răzbunarea îşi avea locul şi timpul ei, iar priori­
tăţile erau altele.
Privi lumina lunii atingând picioarele goale ale
lui Mattie. Prioritatea lui era să o scoată de pe insula
aceea. Cormier ar fi fost primul care să-l susţină, căci
34 Amanda Quick

manifestase întotdeauna o atitudine de modă veche faţă


de sexul opus.
- Bărbatul trebuie întotdeauna să le protejeze pe
doamne, Hugh. Chiar şi atunci când ele îşi scot gheru-
ţele şi ne asigură că se pot apăra singure. Dacă nu sun­
tem în stare să avem grijă de femeile noastre, nu prea le
suntem de folos, nu? Şi n-ar fi de dorit să le împingem
la concluzia că suntem complet inutili. Ce s-ar mai alege
de bărbaţi atunci? Un bărbat care nu e dispus să apere
o femeie cu preţul propriei vieţi nu e un bărbat în toată
puterea cuvântului.
Hugh o studie pe Mattie. Picioarele acoperite de
pantaloni erau acum scăldate într-un argintiu palid. îşi
aminti şocul de pe chipul ei, cu doar câteva ore în urmă,
când ieşise din vila lui Cormier. Amintirea avea să-i stâr­
nească fiori pe şira spinării ani buni după aceea. Nu
ar fi trebuit să fie martoră la o asemenea violenţă, mai
ales că fusese întotdeauna protejată de aspectele brutale
ale vieţii.
Trecuse aproape un an de când o văzuse ultima dată.
Nu că nu ar fi încercat. în ultimele opt luni îşi căuta­
se de trei ori pretexte pentru a obţine o întrevedere cu
Charlotte Vailcourt la sediul companiei acesteia din
Seattle. Charlotte se arătase dispusă să îi facă jocul.
Avea actoria în sânge. înainte de a-şi fi abandonat ca­
riera pentru a se căsători cu George Vailcourt, fusese o
legendă a marelui ecran aclamată de critici.
Hugh şi Charlotte crezuseră că planurile lor de a o
surprinde pe Mattie la Seattle erau fără cusur, dar de
fiecare dată când ajunsese în oraş descoperise că Mattie
era plecată.
Prima dată îşi luase tălpăşiţa pentru a merge la cum­
părături în Santa Fe. A doua oară vizitase o colonie de
artişti din nordul Californiei.
După aceea Hugh începuse să suspecteze că absenţele
ei nu erau o coincidenţă. Prin urmare, a treia oară îi
ceruse lui Charlotte să nu sufle nimănui nici un cuvânt
despre apropiata lui vizită. însă Mattie reuşise cumva
să-i descopere planurile chiar în ajunul sosirii şi plecase
O rază de speranţă 35

în aceeaşi zi pentru a participa la o serie de expoziţii în


New York.
Hugh nu-şi ascunsese furia. Mârâise la şefa lui, îşi
spusese că pentru nici o femeie nu merita să se enerve-
ze în halul acela, apoi se întorsese cu primul avion pe
St.^Gabriel.
Insă după ce străbătuse deja o mie şase sute de ki­
lometri deasupra Pacificului şi după ce dăduse pe gât
două pahare de whisky îşi uitase propriul sfat de a şi-o
scoate din minte pe Mattie Sharpe. îşi petrecuse restul
zborului punând la punct un plan infailibil de a o forţa
pe Mattie să accepte o întâlnire. Se săturase să alerge
după ea. Avea să o facă să vină la el.
Acolo, pe teritoriul lui, avea să se afle în avantaj. Pe
toţi dracii, odată ce avionul ei ateriza în St. Gabriel, nici
măcar nu ar mai fi avut cum să plece de pe insulă fără
ca el să fie informat din timp.
Ceea ce îi lipsea era un pretext cu care s-o ademenească.
In cele din urmă, colecţia de arme antice a lui Paul
Cormier îi dăduse ideea salvatoare. Hugh nu mai cunoş­
tea decât un singur om care colecţiona astfel de obiecte
sângeroase, iar persoana aceea era Charlotte Vailcourt,
care ducea mai departe pasiunea defunctului ei soţ.
în vârstă de şaizeci de ani, bogată, inteligentă şi fer­
mecător de excentrică, fosta vedetă transformată într-o
femeie de afaceri fabuloasă nutrea un interes ieşit din
comun pentru armele de epocă, susţinând că acestea îi
completau excelent personalitatea autoritară. în unele
momente, Hugh înclina să-i dea dreptate.
Charlotte fusese încântată de planul lui de a o izola
pe Mattie pe St. Gabriel. Cum era de mult convinsă că
Mattie avea nevoie disperată de o vacanţă, îşi lămurise
nepoata să se destindă câteva zile într-o staţiune luxoasă
aflată nu departe de insulele Hawaii. Şi, dacă tot mer­
gea până acolo, spusese Charlotte în trecere, putea să
dea o fugă şi până pe Purgatory ca să ia o valoroasă sabie
medievală de la un colecţionar pe nume Paul Cormier.
Nimeni nu o informase că drumul spre insula lui
Cormier trecea prin St. Gabriel.
36 Amanda Quick

- Hugh?
-Da?
- Cine e Christine?
-Christine Cormier? Soţia lui Paul. A murit acum
câţiva ani. De ce?
- La sfârşit a crezut că eu sunt Christine.
Hugh închise ochii şi îşi frecţionă ceafa.
- Pe toţi dracii. Paul era încă în viaţă când ai ajuns
tu acolo?
- Doar preţ de trei sau patru minute. Nu mai mult.
Mi-a spus că nu are nici un rost să chem pe cineva
în ajutor.
-Dumnezeule! Hugh îşi rezemă capul de perete. îşi
aminti rana mare şi roşie din pieptul prietenului său şi
sângele care mânjise podeaua şi hainele lui Mattie. Asta
a fost prima dată când ai fost nevoită să... ăăă...
- Privesc pe cineva murind? Nu. Am stat la căpătâiul
bunicii mele când şi-a dat sufletul. Dar a fost cu totul
altceva. Era în spital, înconjurată de rudele apropiate.
După o pauză, Mattie adăugă: A fost o balerină celebră,
să ştii.
-Ştiu.
- încă îmi amintesc ultimele ei cuvinte.
- Care au fost?
- „Păcat că mezina nu a arătat nici cea mai mică urmă
de talent.“
- La tine se referea?
- Da. Aşa cum spune mătuşa Charlotte, bunica a fost
una dintre cele mai bune prim-balerine din câte au exis­
tat vreodată, dar asta nu schimbă faptul că era înzestrată
cu tot atâta sensibilitate cât un elefant indian. Chiar şi
pe patul de moarte.
Hugh tăcu pentru o clipă. îi cunoştea suficient de
bine familia pentru a ghici că Mattie, singura fără nici
o înclinaţie artistică, se simţise în permanenţă ca un
membru de mâna a doua. Decizia ei de a-şi construi
o carieră în domeniul galeriilor de artă fusese privită
drept dovada supremă că nu moştenise nimic din genele
O rază de speranţă 37

excelente ale familiei. Doar Charlotte o înţelesese şi îi


fusese alături.
-îm i pare rău că a trebuit să dai peste Cormier
intr-un astfel de moment, spuse el în cele din urmă.
- M-am simţit îngrozitor de neputincioasă.
Hugh zâmbi doar pentru sine în întuneric.
- Paul s-a simţit probabil îngrozitor de stingher.
- Nu e de glumă, pentru numele lui Dumnezeu!
- Nu, n-am spus-o în glumă. Hugh încercă să găsească
un mod de a-i explica. Ar fi trebuit să-l cunoşti pe Paul.
Era un gentleman până în vârful degetelor. Se mândrea
cu asta. Nu ar fi îndrăznit niciodată să pună o doam­
nă într-o situaţie neplăcută. Când m-am întâlnit cu el
acum câteva luni, mi-a ţinut o lecţie lungă despre cum
să mă port cu femeile. Spunea că tehnicile mele sunt
execrabile.
-C h iar a spus asta? E limpede că domnul Cormier
avea un simţ al observaţiei desăvârşit.
-Acum te recunosc, Mattie. Se pare că începi să-ţi
revii din şoc. Ce ai spus când Paul te-a confundat
cu Christine?
-A m făcut ce fac întotdeauna oamenii în astfel de
situaţii, zise ea ridicând din umeri. L-am ţinut de mână
şi l-am lăsat să creadă că sunt Christine.
- Ce te face să crezi că toată lumea aşa procedează?
-N u ştiu. Instinctul, cred. Nu ai multe mijloace prin
care să-i aduci alinare unui muribund. Se foi puţin, în­
cercând să-şi găsească o poziţie mai confortabilă, apoi
continuă: Nu a avut halucinaţii tot timpul. La un mo­
ment dat m-a avertizat să fug de acolo, după care mi-a
spus că va veni cineva. Poate se referea la tine. Iar spre
final a făcut o mică glumă. A fost uluitor. Imaginează-ţi
cineva capabil să glumească despre propria moarte.
- Ce a spus?
- A pomenit ceva despre rai şi iad, cred. Ştii citatul
acela celebru din P arad isu l P ierd u t ? „Mai bine să dom­
neşti în iad decât să slujeşti în rai“?
- î l ştiu. Hugh zâmbi în sinea lui cu o satisfacţie
sumbră. Pare tipic pentru Cormier. Probabil şi-a dat
38 Amanda Quick

seama că şansele lui să ajungă în rai erau foarte mici.


Dar o să se descurce bine dacă alege să coboare în loc să
urce. Aş paria pe Paul oricând intr-o înfruntare dintre
el şi diavol. Cbiar dacă avea bunele maniere ale unui
înger, eu l-am văzut...
Se opri brusc. Nu avea nici un rost să pomenească
de trecutul lui Paul. Asta ar fi putut să ducă la întrebări
despre propriul lui trecut, şi în mod cert nu îşi dorea
aşa ceva.
- Ei bine, în ultimele lui clipe i s-a părut că o vede
pe Christine aşteptându-1, aşa că poate s-a dus totuşi în
cealaltă direcţie, până la urmă.
- Poate. A iubit-o foarte mult.
Hugh căzu pe gânduri. „Eu ar fi trebuit să-ţi fiu ală­
turi, Paul. După atâţia ani împreună, ar fi trebuit să fiu
lângă tine în acest moment. îmi pare rău, prietene.“
- Mulţumesc, Mattie, spuse el după o lungă tăcere.
- Pentru ce?
- Pentru că ai rămas cu el până la sfârşit. Probabil nu
ar fi trebuit să zăboveşti acolo. Probabil ar fi trebuit să
fugi cât te ţineau picioarele. Dar Paul mi-a fost prieten
apropiat. Mă bucur că nu a murit singur.
- îmi pare rău că ţi-ai pierdut un prieten, murmură ea.
- Mi-aş fi dorit totuşi să nu fii nevoită să treci prin
asta, continuă Hugh pe un ton mai aspru.
- A fost într-adevăr şocant, recunoscu ea.
- De ce naiba nu ai făcut ceea ce ţi s-a spus să faci şi
nu ai respectat orarul de zbor?
De îndată ce cuvintele îi zburară de pe buze, îşi dori
să-şi fi muşcat limba.
-T e rog, Hugh, suspină Mattie. Nu mă certa. Nu în
seara asta. Ştiu că îţi va fi foarte greu să te abţii, dar ţi-aş
fi foarte recunoscătoare dacă ai încerca.
- Dar de ce? Chiar atât de oribil era gândul de a mă
vedea din nou? De luni întregi te străduieşti să mă eviţi.
De aproape un an întreg, ce naiba? Cum ea nu răspun­
se, Hugh o privi cuprins de o furie profundă, cu o uşoa­
ră notă de vinovăţie. împinse deoparte vinovăţia şi se
concentra pe furie. Era o emoţie mai uşor de gestionat.
O rază de speranţă 39

Azi a fost cât pe ce să plăteşti cu viaţa pentru încăpăţâ­


narea ta stupidă de a mă evita cu orice preţ.
înjură în barbă, amintindu-şi ce simţise când urcase
treptele vilei lui Cormier, încremenită într-o tăcere nefi­
rească, şi văzuse uşa deschisă ameninţător.
Silueta nemişcată de pe podeaua peşterii rămase
tăcută.
- Mattie?
Tânăra femeie era cufundată în tăcere, cu privirea
aţintită în beznă.
Hugh înjură din nou, ştiind că nu ar fi trebuit să des­
chidă subiectul atât de repede. Dar din fire nu era un
om răbdător. La drept vorbind, considera că se arătase
mai răbdător cu Mattie Sharpe în ultimul an decât cu
tot restul oamenilor din viaţa lui luaţi la un loc.
Desigur, lui îi aparţinea întreaga responsabilitate
pentru dezastru, după cum avusese grijă Cormier să-i
explice cu doar câteva luni în urmă:
- „Nici iadul nu cunoaşte furie mai mare decât a unei
femei batjocorite“, Hugh. Eşti suficient de mare ca să
ştii asta. Nimeni altcineva nu e de vină pentru situaţia
în care te afli. Acum va trebui să faci eforturi foarte,
foarte mari pentru a o recâştiga. Am impresia că exerci­
ţiul ăsta o să-ţi prindă bine.
în viziunea bătrânului, Hugh comisese greşeala fatală
de a respinge inima şi sufletul lui Mattie cu un an în
urmă, ba, mai grav, îi acceptase trupul, pe care ea i-1
oferise cu generozitate.
Aparent, domniţa era teribil de ranchiunoasă. Cor­
mier îl avertizase că femeile nu iartă uşor.
între el şi Mattie existase o singură noapte pentru
că Hugh avusese deja rezervat biletul de avion spre
St. Gabe pentru dimineaţa următoare. Logodna lui
intempestivă cu Ariei, scânteietoarea soră a lui Mattie,
se sfârşise în cele din urmă intr-un uragan de lacrimi şi
reproşuri. Ariei nu rata nici o ocazie să se dea în specta­
col, după cum descoperise Hugh cu dezgust. Era doar
recunoscător că aflase înainte de nuntă. La final nu îşi
40 Amanda Quick

dorise nimic mai mult decât să se refugieze pe insulă şi


să-şi lingă rănile.
Ultimul lucru pe care intenţionase să-l facă în acea
ultimă noapte la Seattle fusese să caute compania lui
Mattie, tânăra discretă, introvertită şi obsedată de
afaceri.
Mattie, pe care aproape că nu o băgase de seamă cât
timp se luptase cu flăcările şi fulgerele personalităţii
lui Ariei. Mattie, care îl sunase speriată în acea ultimă
noapte şi îl întrebase dacă voia să vină la cină.
Nici până în ziua de azi Hugh nu era pe deplin lămurit
de ce acceptase invitaţia. Ştia că nu ar fi fost o companie
plăcută pentru nimeni în momentul acela, cu atât mai
puţin pentru o persoană atât de timidă precum Mattie.
Era mistuit de furie, atât faţă de el, cât şi faţă de Ariei.
Toate planurile de a se întoarce pe St. Gabe cu tânăra
lui mireasă de mână se risipiseră într-o clipită. Hugh,
după cum remarcase frecvent şi Charlotte Vailcourt,
nu era obişnuit să permită nimănui să-i dea planurile
peste cap.
Existau numeroase motive pentru care nu apucase să
o cunoască prea bine pe Mattie până să se sfârşească
logodna lui cu Ariei. Pe de o parte, pur şi simplu nu
petrecuse destul de mult timp cu ea. Fusese prea ocupat
să se certe cu Ariei din cauza refuzului ei neaşteptat de a
se muta pe St. Gabriel. Ariei rămăsese cumva cu impre­
sia că Hugh intenţiona să se mute el la Seattle. Bătălia,
odată începută, îi consumase tot timpul liber.
In general, bărbaţii aveau tendinţa să n-o observe pe
Mattie de la bun început deoarece era foarte diferită
de Ariei. Mattie era ca o ploaie calmă şi caldă, în timp
ce Ariei amintea de o furtună dezlănţuită.
Totul la Mattie era mai discret şi mai subtil decât la
sora ei.
Ochii lui Ariei erau de un verde fascinant, de vrăji­
toare. Ochii aproape verzi ai lui Mattie erau îndulciţi de
nuanţe de auriu care le dădeau o tentă de căprui. Pă­
rul lui Ariei, tuns asimetric, era negru precum cerneala;
O rază de speranţă 41

al lui Mattie, coafat Intr-un coc cuminte, era de un


şaten auriu.
Ambele femei erau zvelte, dar silueta lui Mattie, care
era aproape în permanenţă ascunsă în spatele unui ta­
ior sobru şi conservator, părea plată şi neinteresantă.
Ariei, pe de altă parte, avea mereu un aspect dramatic,
de femeie înaltă şi subţire, în ţinutele unicat pe care îi
plăcea să le poarte.
In acea ultimă noapte petrecută la Seattle, Mattie îi
atrăsese în sfârşit atenţia lui Hugh. Ii sugera un port
calm în care ar fi putut să se odihnească o vreme după
furtună. Farmecul ei straniu, de modă veche, reprezenta
o noutate absolută pentru el. Mâncarea gătită în casă,
constând din paste şi legume, şi conversaţia tihnită avu­
seseră darul de a-1 relaxa şi, în acelaşi timp, de a-1 stârni.
In plus, avansurile ei sexuale, oarecum ezitante, îl făcu­
seră să se simtă puternic şi dorit.
Ştiuse că Mattie nu era genul lui, dar la momentul
potrivit o luase în pat şi se pierduse recunoscător în
căldura ei.
A doua zi se trezise mahmur şi chinuit de certitudi­
nea sâcâitoare că făcuse o greşeală teribil de stupidă.
Ultima persoană cu care îşi dorea să mai aibă de-a
face era sora lui Ariei Sharpe. Se săturase de femeile din
clanul acela. La drept vorbind, se săturase de femei şi de
viaţa în metropolă în general. Tânjea să meargă acasă
şi să se dedice afacerii de transport cu avioane private,
aflată la început.
După ce îşi făcuse bagajele şi chemase un taxi în spe­
ranţa de a prinde zborul de la ora şase, îi mulţumise
politicos lui Mattie pentru ospitalitate. Rugămintea pe
care i-o adresase ea în replică avea să-i revină în minte de
nenumărate ori după aceea:
- Ia-mă cu tine, Hugh. Te iubesc atât de mult! Te rog,
ia-mă cu tine. Te voi urma oriunde. îţi voi fi o soţie
bună. Ţi-o jur. Te rog, Hugh.
Hugh fugise, însă doar după ce complicase şi mai
mult situaţia încercând să-i explice lui Mattie că nu era
nicidecum genul lui.
42 Amanda Quick

Peste numai câteva luni devenise limpede că făcuse o


greşeală teribilă; din păcate, toate încercările lui de a
o îndrepta păreau sortite eşecului.
- Cormier a locuit mult timp pe insula asta? întrebă
Mattie după o tăcere prelungă.
-S-a stabilit aici acum câţiva ani. Cred că îi plăcea
denumirea.
- Purgatory? De ce se numeşte aşa?
- Face parte din lanţul Brimstone. Câteva insule din
grupul ăsta au vulcani activi, care i-au trimis cu gândul
pe primii colonişti la foc şi pucioasă. Purgatory este cea
mai mare. A devenit independentă imediat după cel
de-al Doilea Război Mondial. Nici una dintre marile pu­
teri nu a fost interesată să o deţină.
- De ce nu?
- Nu avea valoare nici comercială, nici militară. Nu e
nici măcar o destinaţie turistică.
-Totuşi, cineva pare dispus să lupte pentru ea.
- Da, zise Hugh după o clipă de gândire. E interesant
că Paul nu s-a prins de chestia asta. De regulă, instinc­
tele îl avertizau când apăreau probleme. A susţinut în­
totdeauna că insula Purgatory e un paradis din simplul
motiv că nu e suficient de valoroasă ca să devină obiect
de dispută. Paul se săturase de mult de orice luptă.
„La fel ca mine“, îşi spuse Hugh. Ce-ar fi să încerci să
dormi puţin?
- Mi-ar fi imposibil să dorm în noaptea asta, şopti ea
înfiorată.
Hugh se ridică şi merse să se aşeze lângă ea, conşti­
ent de tensiunea pe care o emana. îşi petrecu braţul
pe după umerii ei, iar când Mattie încercă să se dea la o
parte, Hugh îi trase capul cu blândeţe pe pieptul lui.
- închide ochii, Mattie.
- Ti-am spus, nu pot. Hugh, aş vrea să nu faci asta.
-închide ochii şi imaginează-ţi că aţipeşti în faţa
ferestrei de la sufrageria ta.
Mattie nu mai încercă să se desprindă din îmbrăţişa­
re; dimpotrivă, se cuibări mai bine lângă trupul lui în
timp ce Hugh o masa tandru pe umăr.
O rază de speranţă 43

Peste un sfert de oră îşi dădu seama că adormise.


Timp îndelungat rămase neclintit, bucurându-se
că, după atâtea luni grele, avea prilejul s-o ţină iarăşi
în braţe. Se întrebă ce bar fi sfătuit Cormier în acea
împrejurare:
-A i răbdare, Hugh. Ai dat deja o dată cu bâta în bal­
tă, după cum îi place să spună dragului nostru prieten,
domnul Taggert. N-o da în bară din nou.
Problema era că răbdarea îi ajunsese la limită. Avea
patruzeci de ani şi era singur, iar în ultimul an singură­
tatea i se păruse o povară aproape insuportabilă.
Mattie se trezi în dimineaţa următoare simţind mi­
ros de flori. Flori exotice. Flori superbe, generoase, pli­
ne de viaţă, al căror parfum o învăluia asemenea unui
nor divin.
Deschise ochii şi văzu buchetul uriaş ce se lăfăia pe
podeaua peşterii chiar sub nasul ei. Era o colecţie impre­
sionantă de flori - crini portocalii, roz şi albi, exempla­
re spectaculoase de pasărea-paradisului, boboci roşii de
bastonul-împăratului, heliconia şi nenumărate orhidee.
Fuseseră strânse laolaltă într-o dezordine fermecătoare.
Un adevărat munte de flori superbe. Mattie ştia că un
buchet atât de generos ca acesta ar fi costat două sau trei
sute de dolari în Statele Unite.
Zâmbi şi se întinse să atingă o petală stacojie. O simţi
catifelată sub degetele ei. Hugh probabil ieşise foarte de­
vreme pentru a strânge o asemenea comoară florală.
Hugh. Fireşte că buchetul era opera lui.
Cu o încruntare de nemulţumire, îşi retrase rapid
degetele. Ce ridicol! O singură orhidee perfectă sau
o floare galben-aurie de hibiscus ar fi vădit mult mai
mult bun gust decât această grămadă haotică şi plină
de culoare.
Nu era surprinzător că Hugh se dovedea la fel de lip­
sit de fineţe în acea situaţie ca în toate celelalte. După
cum observase şi în trecut, individul nu avea nici urmă
de subtilitate în el.
Acel gând îi retrezi amintiri neplăcute despre singura
noapte pe care o petrecuse în pat cu Hugh Abbott. Nu,
44 Amanda Quick

„subtil“ nu ar fi fost o caracterizare potrivită. Mult mai


potrivită ar fi fost vechea expresie „ţac-pac, am plecat“.
Nici nu era de mirare că Ariei rupsese logodna la
scurt timp după ce se întorseseră din vacanţa petrecută
în Italia. Ii explicase surorii sale că Hugh fusese în mod
evident doar o etapă pasageră, reprezentând Perioada
Brută din evoluţia stilului ei artistic. Fusese una dintre
perioadele ei de mai scurtă durată.
Mattie se ridică ţeapănă în capul oaselor şi îşi întinse
cu grijă braţele şi picioarele ca să le dezmorţească. îşi
înăbuşi un geamăt de durere, dar apoi gândul că Paul
Cormier nu avea să se mai trezească deloc în dimineaţa
aceea o făcu să ofteze.
Se ridică în picioare şi aruncă o privire la micul ba­
zin natural. Nivelul apei scăzuse considerabil, ceea ce
însemna că venise momentul refluxului.
Hugh nu se vedea pe nicăieri. Presupuse că ieşise
să cerceteze împrejurimile sau să facă orice altceva ar fi
făcut bărbaţii ca el în situaţii ca aceasta.
Se cocoţă pe marginea deschizăturii ca să se uite afa­
ră. Dincolo de frunzişul care cobora de pe streaşină de
piatră, deasupra şi dedesubtul acelei terase naturale nu
exista nimic altceva decât stâncă golaşă. Condiţiile erau
în mod cert primitive, dar nu prea avea de ales.
Câteva minute mai târziu se întoarse în peşteră şi se
spălă pe mâini în apa din bazin, după care îşi îndreptă
atenţia spre conţinutul plaselor de cumpărături.
Vizita lui Hugh în bucătăria lui Cormier fusese scur­
tă, dar reuşise să strângă destul de multe. Mattie găsi
câteva conserve cu pateuri fine, stridii marinate, un bor­
can de măsline în saramură, o porţie de pastă de măsli­
ne, capere şi anşoa făcută în casă, roşii uscate la soare,
apă de izvor îmbuteliată şi o felie de prăjitură cu nucă.
Mai erau şi o bucată de brânză brie şi una de brânză
stilton şi o baghetă veche de o zi. Hugh luase chiar şi un
prosop de bucătărie din pânză albă.
Studie oferta şi decise că singurul lucru care aducea
vag a mic dejun era triunghiul de brie. Rupse câteva
bucăţi de pâine şi începu să le ungă cu brânză.
O rază de speranţă 45

Când auzi un bocanc scrâşnind pe podeaua stân-


coasă din spatele ei, tresări speriată şi sări în picioare.
Se răsuci pe călcâie, strângând în mână cuţitul pe care îl
folosise pentru a-şi face tartina.
- Hugh! Nu te mai furişa niciodată aşa pe lângă mine.
Sunt foarte sperioasă în ultima vreme.
- Scuze. Nu ştiam dacă te-ai trezit.
Stinse lanterna pe care o avea în mână şi intră cu paşi
vioi în peştera principală, trecând prin tunelul pe care
îl folosiseră în ajun. Arăta dezgustător de bine odih­
nit şi plin de energie, îşi spuse Mattie iritată. Aparent,
o noapte petrecută pe o podea de piatră murdară nu îl
deranja câtuşi de puţin.
Blugii lui şi tricoul kaki erau puţin pătaţi, dar în mare
nu arătau prea diferit faţă de ziua precedentă. în afară
de barba nerasă, aventurile lor nu păreau să-l fi afectat
în vreun fel. Arăta ca un aventurier macho, mereu în
largul lui în jungle primitive, deşerturi pustii sau alte
locuri pline de primejdii.
Mattie, care mai devreme se felicitase pentru că reuşi­
se să evite o criză de anxietate, se simţi brusc nevolnică.
-V rei nişte brânză brie pe baghetă?
-Mulţumesc. Paul spunea întotdeauna că traiul la
marginea lumii nu e o scuză pentru a renunţa la lucru­
rile bune din viaţă.
-Mi-am dat seama. Domnul Cormier era în mod
evident un gurmand.
El rânji în timp ce lua o înghiţitură zdravănă de pâine
şi brânză.
- Hei, rămâi cu mine, drăguţă, şi te vei bucura de tot
ce poate fi mai bun, până la capăt.
- Tot ce poate fi mai bun, şi încă din abundenţă? în­
trebă ea crispată, arătând din cap spre grămada uriaşă
de flori.
Hugh îi urmări privirea cu o expresie satisfăcută.
-Aşa-i că-s frumoase? Le-am găsit chiar în faţa uşii
de la intrare azi-dimineaţă, când am ieşit să mă... ăăă...
când m-am dus afară.
46 Amanda Quick

-Pentru spălarea rituală de dimineaţă? îi zâmbi


Mattie dulce.
- Da, exact. Tu ai fost afară?
- Da, mulţumesc. Şi mulţumesc pentru flori, adăugă
ea politicoasă.
- Să nu sari acum pe mine doar pentru câteva flori,
o avertiză el cu prefăcută severitate.
- Stai liniştit, n-am so fac.
-A u, făcu el, după care mai luă o îmbucătură din
pâinea cu brânză. Văd că ai din nou chef de ceartă în
dimineaţa asta.
- Crede-mă, ultimul lucru pe care vreau să-l fac în di­
mineaţa asta e să mă cert. Se încruntă spre intrarea în
tunel din spatele lui. Ce căutai acolo?
-A m plecat cu puţin înainte de ivirea zorilor. Vo­
iam să-l îngrop pe Cormier.
- O, Hugh, şopti ea muşcându-şi buza. Ar fi trebuit
să te însoţesc.
- Nu m-ar fi ajutat la nimic. Cineva apucase deja să-l
ia de acolo.
- Familia lui, poate?
-Corm ier nu avea familie. Rămăsese singur după
ce i-a murit soţia. Indiferent cine a fost individul care
i-a luat cadavrul, a golit toată casa, luând sabia şi restul
colecţiei lui medievale şi orice altceva care nu era bătut
în cuie.
- Doamne, am uitat cu totul de blestemata aia de
sabie! Crezi că e posibil ca cineva să-l fi ucis pentru
a-i fura colecţia? Mătuşa Charlotte susţinea că e extrem
de valoroasă.
- Posibil. Dar e mai probabil ca cineva în care el avea
încredere, eventual un membru al personalului, să fi
fost copleşit de fervoare revoluţionară.
-N u ar fi trebuit să te întorci acolo. Dacă dădeai pes­
te tipul ăsta, oricine ar fi el?
- Nu sunt complet idiot, să ştii. Mi-am luat câteva mă­
suri de siguranţă. A, şi maşinile au dispărut.
Surprinsă, Mattie ridică privirea.
O rază de speranţă 47

- O, Doamne! Aveam valiza în maşina aia. Toate hai­


nele mele. Şi vitaminele.
-Vitaminele? repetă el arcuind o sprânceană.
- întotdeauna iau vitamine la prima oră a dimineţii.
- De ce? Nu mănânci cum ar trebui?
- Dieta mea e una foarte sănătoasă, mulţumesc, re­
plică Mattie cu acreală. Dar o suplimentez cu vitamine
pentru a contracara efectele stresului şi ale tensiunii.
- Eu am considerat dintotdeauna că sexul e un reme­
diu bun pentru asta.
- Ei bine, eu nu am parte de prea mult sex, aşa că
trebuie să folosesc alte tehnici pentru a combate stresul,
zise ea privindu-1 cu ochii îngustaţi.
-Uşurel, drăguţă. Pot să rezolv eu lipsa de sex din
viaţa ta. După cum ziceam, vei avea parte de tot ce-i mai
bun dacă rămâi cu mine.
- Of, mai taci! Ce crezi că s-a întâmplat cu maşinile?
- Probabil cineva a reuşit să le pornească fără cheie.
Au fost furate laolaltă cu tot restul.
-C e hoţi nenorociţi! răbufni ea încreţindu-şi nasul
dezgustată.
-A şa e.
Degetele lui Mattie se încleştară în jurul feliei de
baghetă.
- Şi ce vom face mai departe, la modul cel mai con­
cret, o, mare lider preaslăvit?
- Vom rămâne extrem de discreţi, după cum ar spune
Charlotte. Azi stăm ascunşi. Cu puţin noroc, situaţia,
oricare ar fi ea, se va calma. Diseară am să merg să văd
dacă pot să fac rost de o barcă.
- Şi-atunci o să stăm pur şi simplu aici toată ziua? în­
trebă ea alarmată.
-M ă tem că da. Care e problema? Te îngrijorează
perspectiva de a face conversaţie cu mine? Gândeşte-te
îa câte chestii avem de discutat. Nu ne-am mai văzut de
aproape un an.
- Nu am avut mare lucru să ne spunem nici acum un
an. Mă îndoiesc că s-a schimbat ceva.
48 Amanda Quick

începu să împacheteze la loc brânza rămasă. Ambala­


jul de plastic foşni sub degetele ei.
- Ascultă-mă, drăguţă. Vrând, nevrând, o să-ţi petreci
cu mine următoarele câteva zile, spuse Hugh cu o răb­
dare exagerată. Nu o să mori dacă te relaxezi puţin şi
mă tratezi ca pe un prieten vechi sau o rudă sau ceva de
genul ăsta.
- Nu-mi eşti nicidecum prieten.
- Glumeşti? Sunt cel mai bun pe care îl ai în momen­
tul de faţă. Cine altcineva o să aibă grijă să scapi întrea­
gă de pe Purgatory?
-Ăsta e şantaj. Vrei să fiu drăguţă şi prietenoasă cu
tine pentru că îmi faci o favoare? Şi cât de prietenoasă
ar trebui să fiu, mai exact? Ce-o să te faci dacă nu am
în adâncurile sufletului nici urmă de afecţiune faţă de
tine? Ai să te enervezi şi ai să mă laşi de izbelişte după
ce faci rost de o barcă?
El se mişcă atât de rapid, încât Mattie nu avu nici o
şansă să se ferească. De unde stătuse tolănit pe o lespede
lângă ea, în clipa următoare îşi încleşta degetele lungi şi
puternice pe încheietura ei într-o strânsoare de fier.
- Hugh.
Ochii lui gri erau periculos de reci.
- încă o glumă ca asta şi o păţeşti. Ai înţeles?
-Pentru numele lui Dumnezeu, Hugh. Dă-mi dru­
mul, strigă ea încercând să-şi elibereze mâna.
- Pe toţi dracii, Mattie, opt luni de zile am tot încer­
cat să te revăd, iar tu nu ai făcut decât să fugi de mine.
- Ş i ce ar fi trebuit să fac? Mi-ai arătat foarte clar că
nu mă vrei. Vechea durere ţâşni în ea de nicăieri. Ar fi
vrut să se năpustească asupra lui, să-l rănească aşa cum
o rănise şi el. în loc de asta, adăugă: Din întâmplare, tot
reflectând la asta în anul ce-a trecut, am ajuns la conclu­
zia că aveai dreptate.
- în ce privinţă?
- Mi-ai spus că nu sunt genul tău, ai uitat? Acum sunt
de acord cu tine. Ridică semeaţă bărbia. Şi mai impor­
tant, nici tu nu eşti genul meu. Ar fi trebuit să-mi dau
seama de asta de la bun început.
O rază de speranţă 49

-C u m putem şti că nu suntem fiecare genul celui­


lalt? Nu ne-am oferit o şansă.
- Ba eu ţi-am oferit o şansă, îi aminti Mattie pe un
ton usturător. Uiţi că m-am oferit să te urmez până la
capătul pământului? Iar tu m-ai refuzat sec.
-Ţi-am mai zis, îţi alegi teribil de prost momentele.
Iar anul trecut nu putea fi mai prost de atât.
- O, sigur! Dă vina pe mine!
- De ce nu? M-am săturat să fiu ţapul ispăşitor. Şi chiar
îţi alegi prost momentele, drăguţă. Uită-te, de exemplu,
cum provoci cearta asta stupidă în timp ce suntem pri­
zonieri în nenorocita asta de peşteră în mijlocul unei
insule pe care se desfăşoară o revoltă violentă. Că tot
ziceam că nu te descurci deloc la capitolul ăsta.
-T u ai început asta, Hugh Abbott.
- A, da? Atunci ar fi mai bine s-o şi termin.
O smuci de mână până când trupurile li se lipiră,
apoi gura lui coborî peste a ei cu suficientă forţă cât să
îi copleşească toate simţurile.

capitolul 3
Mattie îşi încleşta mâinile pe umerii lui Hugh când
acesta îi eliberă încheietura pentru a o cuprinde în bra­
ţe, apoi, trăgând-o peste el, strivindu-i sânii pe pieptul
lui, se lăsă pe lespede. Emoţiile ei erau pierdute în haos.
Voia să ţipe. Voia să înjure. Voia să-l plesnească pe Hugh
Abbott cât de tare putea.
Dar mai ales voia să-i savureze căldura trupului şi pa­
siunea aprigă, fierbinte, masculină, pe care o cunoscuse
un timp atât de scurt.
- Am impresia că te-ai păstrat pentru mine, drăguţă,
murmură el. N-ai mai avut pe nimeni în ultimul an,
nu-i aşa?
-N u , naiba să te ia, nu.
-D a . Bun. I-am cerut lui Charlotte să mă anunţe
imediat dacă observa vreun tip făcându-ţi avansuri.
Mattie... Mattie, drăguţă, m-ai scos din minţi. Gura
50 Amanda Quick

lui o devora pe a ei, iar degetele îi frământau spatele


cu o nerăbdare flămândă. O sărută pe gât, apoi dinţii
i se închiseră uşor peste lobul delicat al urechii, făcând-o
să se înfioare. Doamne, cât e de plăcut să te ating!
Mattie închise ochii şi îi inhală parfumul. Hainele
îi miroseau a transpiraţie, dar pielea îi mirosea a mare.
Barba ţepoasă era ca şmirghelul în contact cu obrazul ei.
Era conştientă acut de amplitudinea excitaţiei lui.
- Sărută-mă, Mattie. Sărută-mă aşa cum ai făcut-o ieri,
când îmi erai recunoscătoare că te-am ajutat să scapi din
blestematele alea de peşteri, murmură el, după care îi
ridică bărbia şi îi captură din nou gura.
Mattie se abandonă plăcerii pe care bărbatul acesta
părea capabil să i-o stârnească atât de uşor. Scoţând un
geamăt de pasiune, deschise gura şi îl lăsă să intre.
Hugh acceptă pe loc invitaţia. Limba lui se năpusti
flămândă printre buzele ei, iar mâinile coborâră să-i dez-
mierde sânii. Mattie îi simţi degetele pe nasturii cămă­
şii de mătase, apoi pe copcile sutienului şi, în cele din
urmă, pe piele.
Ii prinse sânii în palme cu gesturi lente, ca şi cum
ar fi fost uluit de moliciunea ei feminină. O atingea aşa
cum ar fi atins o pisicuţă, mişcându-şi mâinile mari cu
stângăcie, dar şi cu mare grijă, de parcă s-ar fi temut
să n-o rănească. Mattie oftă când degetele lui asprite de
bătături îi alunecară peste sfârcuri.
- A trecut atât timp, şopti el cu glasul răguşit de
dorinţă. Prea mult. De ce naiba te-ai tot ferit de mine
un an întreg? Am fi putut să ne bucurăm de toate lu­
nile astea.
Palmele lui mari şi calde alunecară peste abdomenul
ei, coborând spre şliţul pantalonilor. Mattie îşi veni în
fire abia când auzi şuieratul metalic al fermoarului.
Ceea ce era important să reţii în privinţa lui Hugh
Abbott era că întotdeauna acţiona rapid. Dacă o femeie
voia să-l refuze, trebuia să o facă imediat.
- Nu, icni Mattie, ridicându-se de pe el şi dându-se în
spate. Nu, pe toţi dracii! Ce naiba îţi închipui că faci?
Se foi până se îndepărtă şi mai mult de el, lăsându-se
O rază de speranţă 51

pe călcâie. Fii atent, Hugh Abbot. Şi bagă-ţi bine în cap.


Nu am de gând să-ţi ofer o altă aventură de o noapte.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Mattie!
Se întinse spre ea, cu ochii încă arzând de dorinţă,
însă Mattie se ridicase deja în picioare şi-şi încheia nas­
turii cu degete tremurânde.
- Dumnezeule bun, nu-mi vine să cred că te-am lăsat
să-mi faci asta. Cât de proastă am putut să fiu?
Hugh înjură. Renunţând la încercarea de a o trage
înapoi în braţele lui, se lăsă să cadă pe piatră şi o privi
mohorât.
-Ţi-ai dorit asta. Ţi-ai dorit-o la fel de mult ca mine.
Nu mă minţi, Mattie. Nu în privinţa asta.
- Presupun că e din cauza stresului, replică ea cu un
calm forţat. Are efecte bizare şi imprevizibile asupra
oamenilor.
-Stres? Nu mă lua cu dintr-astea. In ultima vreme
voi, orăşenii, daţi vina pe stres pentru orice? Chiar şi
pentru poftele carnale care există de când lumea?
- Să înţeleg că tu nu suferi niciodată de stres? bombă­
ni Mattie, îndepărtându-se la câţiva metri de el.
Apoi se aşeză din nou, îşi trase genunchii sub bărbie
şi îşi încolăci braţele în jurul picioarelor.
- Nu ştiu. Nu mă gândesc prea mult la asta.
- Dar poftele carnale sunt ceva ce înţelegi, nu-i aşa?
Hugh dădu să-i răspundă afirmativ, dar se opri, dibu-
ind o capcană.
- Drăguţă, hai să nu ne certăm pe tema asta, spuse el
cu o blândeţe surprinzătoare. îmi dau seama că eşti cam
încordată. Nu vreau să te grăbesc. Dacă vrei ca mai întâi
să discutăm puţin, n-am nimic împotrivă. Adică ştiu că
femeilor le place să discute despre chestii, să comunice.
Paul spunea mereu... Nu contează. A trecut multă vre­
me de când nu ne-am mai văzut. Probabil te simţi puţin
sfioasă, atâta tot.
- Ba bine că nu, pufni ea.
-H ei, este în regulă, drăguţă. Avem toată ziua la dis­
poziţie. Nu putem pleca nicăieri până diseară. Ce-ar
52 Amanda Quick

fi să stăm pur şi simplu aici şi să ne obişnuim din nou


unul cu celălalt?
-O , Doamne. Mattie aproape se înecă. încercările
lui Hugh Abbott de a părea modern şi sensibil erau mai
mult decât putea îndura. Ariei avea dreptate, eşti un caz
fără speranţă.
- Ariei? Ce dracu’ are ea de-a face cu asta? dori Hugh
să ştie, vizibil iritat.
- O mai ţii minte pe sora mea, Ariei, nu-i aşa? Aţi
fost logodiţi câteva luni anul trecut. Să nu-mi spui că ai
uitat. Ai cunoscut-o în Italia, când ea s-a dus să viziteze
nişte galerii de artă. Aţi mâncat împreună paste, aţi băut
vin ieftin şi aţi făcut chestii perverse în fântâni faimoase
la trei noaptea. Apoi v-aţi întors la Seattle şi aţi anunţat
pe toată lumea de logodnă. Nimic din toate astea nu îţi
pare măcar vag familiar?
- Ariei a fost o greşeală, gemu el.
-S u n t conştientă de asta. Cred că ţi-am zis-o şi ţie
acum un an.
- Da, mi-ai zis.
-S-a recăsătorit, să ştii, cu un tip pe nume Flynn
Grafton. E foarte cumsecade. Artist.
- Charlotte mi-a pomenit ceva despre asta, bombăni
Hugh, fără a se arăta prea interesat de subiect. Dar nu
vreau să vorbesc acum despre Ariei.
-E u da, ripostă Mattie cu o violenţă neaşteptată.
Vreau să ştiu de ce te-ai îndrăgostit de ea şi ai vrut s-o iei
de nevastă, când era evident că nu vă potriveaţi deloc.
Vreau să ştiu de ce nu m-ai băgat în seamă până nu m-am
aruncat în braţele tale - şi nici măcar atunci nu te-ai
obosit să mă prinzi.
- Uită de Ariei. Asta s-a întâmplat cu un an în urmă,
şi ţi-am zis deja că a fost o greşeală.
- Iar eu am fost o altă greşeală, nu-i aşa? Faci frecvent
astfel de greşeli?
- Nu atât de des cât mi-ar conveni, spuse el sarcastic.
Pe toţi dracii, nu eşti singura care a avut un an greu. Nu
am mai fost cu o altă femeie de la tine încoace, Mattie.
- Şi chiar vrei să te cred?
O rază de speranţă 53

- N-ai decât să crezi ce naiba vrei tu să crezi. îţi cauţi


ceartă cu lumânarea, nu-i aşa? Hugh îşi sprijini capul de
piatră şi îşi aţinti privirea asupra mării. Vrei să îmi spui
şi de ce?
Mattie îşi muşcă buza, îngrozită să constate că mai
avea foarte puţin până să-şi piardă stăpânirea de sine.
Era cu totul nefiresc, se gândi. Ea nu făcea niciodată
scene; nu ţipa niciodată la un bărbat; nu se dădea nici­
odată în spectacol printr-un comportament scandalos.
Unei femei precum Ariei i s-ar fi iertat astfel de lucruri,
însă ea nu voia nici măcar să încerce.
De când se ştia, Mattie fusese un exemplu de calm şi
de autocontrol Singura dată când îşi pierduse minţile
fusese cu un an în urmă, cu Hugh Abbott, moment pe
care îl regretase amarnic.
- Las-o baltă, spuse ea cu bruscheţe. îmi pare rău că
am deschis subiectul. Ştiu că suntem blocaţi aici până
reuşim să plecăm de pe insulă. Nu are nici un rost să
ne certăm.
- De ce?
-Ţi-am spus de ce. Pentru că suntem blocaţi în
peştera asta şi trebuie să cooperăm până găsim o cale
de evadare.
-N u la asta mă refer. Nu-ţi face griji, o să părăsim
insula în cele din urmă. Dar de ce vrei să aduci vorba
despre Ariei şi despre trecut şi să mi le arunci pe amân­
două în faţă?
în momentul acela Mattie făcu un lucru pe care nu-1
mai făcuse niciodată. îşi ieşi din fire.
- Poate pentru că vreau să mă asigur că nu pic de
proastă şi a doua oară! strigă ea.
în tăcerea grea care se lăsă, cuvintele ei părură să ră­
sune la nesfârşit, reverberând de pe pereţii grotei. însă
tot ce auzi Mattie fu „Proasto, proasto, proasto“. Oripi­
lată, murmură:
- O, Doamne. Poftim. Acum eşti satisfăcut? Te rog.
Hai să închidem subiectul, bine?
El o studie în tăcere pentru o clipă.
- Nu pot să închid subiectul, Mattie. Te doresc.
54 Amanda Quick

- Nu mă doreşti, replică ea, deşi vorbele lui o făcuseră


să se înfioare.
-V in o încoace şi am să-ţi arăt, şopti Hugh pe un ton
seducător.
Mattie îşi dădu ochii peste cap exasperată.
- Pe Ariei ai vrut-o mai întâi, ai uitat? Ce-i cu tine?
Acum că ţi-a trecut iritarea provocată de ea, eşti dispus
să încerci cu o alta dintre surorile Sharpe? Dacă nu o
poţi avea pe una din nepoatele lui Charlotte Vailcourt,
eşti dispus să te mulţumeşti cu cealaltă?
- Of, drace.
-Ş tiu că mătuşa Charlotte te vrea în familie, insis­
tă Mattie strângându-şi şi mai tare genunchii la piept.
Nu face un secret din asta. Consideră că ai gene bune.
Susţine că eşti un bărbat din alte vremuri, că nu eşti un
pămpălău moale şi nevricos ca majoritatea tipilor din
ziua de azi.
- Mă bucur că sunt apreciat pentru cele mai fine cali­
tăţi ale mele, mârâi Hugh.
- Ţi-a cerut să o cauţi pe Ariei în Italia pentru că s-a
gândit că astfel te-ar putea înrola în bizarul ei program
reproductiv. Bărbaţii au fost dintotdeauna atraşi de
Ariei. Nu se pot abţine. Şi nici tu nu ai putut, aşa-i?
Mătuşa Charlotte a fost încântată când v-aţi întors logo­
diţi. Dar cum asta nu i-a ieşit, încearcă să te combine cu
mine. I-am spus că anul trecut m-ai refuzat în faţă, dar
ea crede că a fost pur şi simplu vorba de alegerea proastă
a momentului.
- Chiar aşa a fost. Ţi-am zis şi eu.
- Ei bine, e ceva ce trebuie să ştiţi amândoi. Nu pri­
meşti mai mult de o şansă, Hugh Abbott, iar tu ţi-ai
consumat-o pe a ta. Nu mă interesează ce promovare
sau primă în bani generoasă îţi oferă mătuşa Charlotte
pentru a te căsători cu mine.
In clipa în care cuvintele îi zburară de pe buze, îşi
dădu seama că mersese prea departe. Sub privirea de
gheaţă a lui Hugh, se ridică şovăitor în picioare. Nu ştia
unde ar fi putut să fugă, dar nu era cazul să mai rămână
acolo nici o clipă.
O rază de speranţă 55

Hugh nu-i dădu însă nici o şansă. Mişcându-se cu


forţa fluidă care îi caracteriza toate gesturile, se ridică la
rândul lui şi veni la ea. Un an de antrenamente aerobice
nu o pregătise suficient pentru a face faţă acelei puteri
masculine, se gândi Mattie neputincioasă. Mâinile lui
se încleştară pe partea de sus a braţelor ei, prinzând-o ca
întro menghină.
-A i să-ţi ceri scuze pentru insulta asta, zise el pe un
ton glacial. Ai să-mi spui că îţi pare foarte, foarte rău că
ai rostit aşa ceva. Ai să-mi spui că ştii că nu e adevărat.
Şi ai să mi-o spui acum.
Mattie coborî o privire tăioasă spre mâinile lui care
o ţineau strâns.
- Sigur că da, Hugh. Am să spun orice vrei tu să spun.
Eşti mult mai mare şi mai puternic decât mine. Pe dea­
supra, n-am nici o posibilitate să fug, aşa că spune-mi
doar ce vrei să auzi.
-C h iar eşti hotărâtă să-ţi forţezi norocul! exclamă
el uluit.
-C e noroc? Nu am avut decât ghinion de când am
ajuns pe Purgatory. Te rog, dă-mi drumul, Hugh.
-N u până nu-ţi ceri scuze. Vom sta aşa toată ziua
dacă va fi nevoie.
- î n regulă, îmi cer iertare pentru insinuarea că
mătuşa Charlotte a încercat să te cumpere. Gata. Eşti
satisfăcut?
Timp de câteva secunde o privi încruntat, apoi, cu o
înjurătură scurtă şi explicită, îi dădu brusc drumul şi îşi
trecu degetele prin păr.
-C h iar te pricepi să mă scoţi din sărite. Ştii exact
unde să mă loveşti.
- Hugh, asta e o nebunie, spuse Mattie încordată. Nu
trebuie să ne mai certăm. Cine ştie cât timp avem de
petrecut aici?
El îi aruncă o privire piezişă.
- Pentru tine nu înseamnă nici cât negru sub unghie
că mi-am petrecut ultimele opt luni încercând să repar
greşeala stupidă pe care am făcut-o anul trecut?
56 Amanda Quick

- Tocmai asta e, oftă ea împreunându-şi mâinile. Nu


a fost o greşeală. Ai avut dreptate când mi-ai respins
oferta de-a dreptul ridicolă. Suntem complet nepotriviţi
unul pentru celălalt, înţeleg asta acum. Ce nu reuşesc să
pricep e de ce te-ai răzgândit.
-C u siguranţă nu pentru că Charlotte Vailcourt
mi-ar fi promis să mă promoveze sau mi-ar fi oferit un
bonus consistent dacă mă însor cu tine.
-Ştiu , zise ea muşcându-şi buza inferioară. îmi pare
rău. Eram doar foarte furioasă. Dumnezeule bun, eu
nu-mi ies niciodată din fire! Nu ştiu ce m-a apucat.
Hugh nu spuse nimic vreme îndelungată, astfel
că în peşteră nu ş e auzea decât ecoul surd al apei izbin-
du-se de stâncă. în cele din urmă, gura lui se curbă vag
într-un colţ.
- Ei, fir-aş al naibii.
- C e este aşa amuzant? îl întrebă ea studiindu-1
bănuitoare.
-N im ic. Doar mă gândeam că e un semn bun dacă
încerci să mă înţepi ori de câte ori ai ocazia.
- Un semn bun? făcu Mattie surprinsă.
- Da. Ia gândeşte-te. Zâmbetul lui se lărgi, transfor-
mându-se într-un rânjet satisfăcut. Nu ai fi atât de sen­
sibilă în privinţa relaţiei noastre dacă într-adevăr ţi-ar
fi pierit interesul faţă de mine, corect? Nu ai mai fi fă­
cut atâtea eforturi să mă eviţi în ultimul an dacă te-ar fi
durut în cot de mine. Eşti neliniştită în prezenţa mea
pentru că eşti în continuare atrasă de mine şi ţi-e teamă
să nu fii rănită din nou. Pun pariu că aşa se explică
purtarea ta atât de agitată.
Mattie ridică din sprâncene.
- De când ai devenit expert în relaţii interpersonale?
- Am impresia că mă consideri un fel de neandertha-
lian la capitolul sensibilitate. De ce anume? Pentru că te
face să te simţi superioară?
- Nu sunt singura care crede asta, să ştii.
- Iar e vorba de Ariei, să înţeleg? Pe toţi dracii, ştiu
deja că, în ochii ei, sunt un personaj din Epoca de Pia­
tră. Asta i-a şi stârnit interesul pentru mine în primă
O rază de speranţă 57

instanţă. Mă folosea ca inspiraţie pentru blestematele ei


Je picturi. Nu crezi că la un moment dat m-am prins?
Mattie se îmbujoră şi tuşi uşor pentru a-şi drege
vocea.
-N u... ăăă... nu mi-era tocmai clar că ştii asta. Când
v-aţi întors împreună din Italia şi v-aţi anunţat logodna,
păreai extrem de mulţumit.
- Chiar eram. Ariei e o femeie superbă, iar momen­
tul era perfect. Tocmai mă pregăteam s-o informez pe
Charlotte că renunţ la colaborarea cu ea, urmând să mă
dedic în întregime propriei mele afaceri de pe St. Gabe.
In timp ce-mi căutam o soţie care să vină cu mine pe
insulă, Charlotte a aranjat să o cunosc pe nepoata ei cât
mă aflam în misiune în Italia. Mi-a spus că se aştepta să
ne potrivim.
- înţeleg.
- Drace, eu îmi căutam nevastă, iar Ariei a apărut ca
un dar căzut din cer. Părea să vină totul deodată, intr-un
pachet frumos ambalat.
- Ştiu, ştiu. Hai să lăsăm asta.
-S u n t dispus s-o uit pe Ariei, spuse Hugh. Dar nu şi
pe tine. îmi doresc încă o şansă, Mattie.
- De ce? Pentru că în continuare îţi cauţi soţie şi crezi
că eu mă voi lăsa mai uşor înduplecată să mă mut la
capătul pământului decât s-a lăsat sora mea?
-Acum un an spuneai că m-ai fi urmat oriunde, îi
aminti el încruntat.
- Asta a fost acum un an, replică Mattie cu un zâmbet
radios. Acum hai să nu ne mai batem capul cu trecutul
şi să începem să discutăm despre viitorul foarte apro­
piat. Cum anume intenţionezi să găseşti o barcă şi unde
vom merge dacă facem rost de una?
Hugh reflectă câteva clipe, apoi ridică din umeri şi îi
întoarse zâmbetul.
- Găsirea unei bărci e problema mea. Nu-ţi face griji
pentru asta. Cât despre destinaţie, asta depinde de tipul
ambarcaţiunii şi cât de mult combustibil voi putea fura.
Nu-ţi bate tu căpşorul ăla drăgălaş cu astfel de fleacuri,
domnişoară Mattie.
58 Amanda Quick

Ea îşi încrucişă braţele sub sâni şi îl privi mânioasă.


- Minunat. Las totul în seama ta.
-A şa să faci. Suntem şi noi, neanderthalienii, buni
la ceva.
Tânăra femeie înţelese că Hugh nu avea de gând să-i
împărtăşească modul în care intenţiona să procure o
barcă. îşi plimbă privirea mohorâtă prin peşteră, apoi
coborî ochii spre petele de sânge de pe cămaşa ei de
mătase şi de pe pantaloni.
-A ş da orice pentru un duş fierbinte şi un rând
de haine curate, murmură ea.
-D uş fierbinte nu am, dar poţi liniştită să faci o
baie. Foloseşte un ştergar dintre cele pe care le-am găsit
în bucătăria lui Cormier. O să se usuce repede pe căl­
dura asta.
Hugh porni agale spre deschizătura din peretele de
stâncă. Se opri ca să-şi scoată pistolul de la curea şi să-i
verifice încărcătorul.
-Adică îmi propui să fac baie aici, în peşteră? îl
întrebă ea privind apa sărată ce se izbea de marginile
bazinului natural.
- De ce nu? Eu am făcut azi-dimineaţă. A fost plăcut.
Vei fi puţin lipicioasă din cauza sării, dar efectul dispare
în timp.
- Dar nu văd fundul apei!
-Atunci nu te apuca să faci scufundări în căutare de
perle. îşi vârî pistolul înapoi la curea şi scoase din bu­
zunar câteva pachete metalice. Oricine a fost cel care a
luat cadavrul, probabil a înhăţat şi micul şi elegantul
revolver Beretta pe care Cormier îl purta tot timpul asu­
pra lui. Am găsit câteva încărcătoare de rezervă, dar nu
şi pistolul. Ar fi murit cu el în mână.
Mattie îşi aminti de arma din poşeta ei.
- Un pistol mare şi urât? Un fel de albastru scârbos?
Hugh întoarse capul, arcuind o sprânceană.
- Urâţenia e în ochii privitorului. Paul adora pistolul
acela. L-ai văzut?
- Păi, l-am luat eu. N-am ştiut peste cine sau peste ce
aş fi putut să dau pe drumul de întoarcere la aeroport.
O rază de speranţă 59

Mattie îşi luă poşeta, o deschise şi scoase arma din metal


albăstrui. Poftim. Asta e ceea ce cauţi?
- Ei, fir-aş al naibii, exclamă el încântat. Bravo, drăgu­
ţă. Tocmai ne-ai dublat numărul gurilor de tragere.
-Până aici, se răsti ea. M-am săturat. Să nu te mai
aud vreodată, indiferent de împrejurări, că îmi zici „dră­
guţă“. M-ai înţeles?
-E şti foarte iritabilă azi, drăguţă. îmi imaginez că
vina o poartă stresul din ultima vreme.
- Naiba s-o ia de treabă, Hugh!
-T e duci să faci o baie?
-M ă gândesc. Aruncă o privire spre bazin, sfâşiată
între dorinţa de a se spăla de sângele şi de transpiraţia
din ziua precedentă şi teama de a înota în acea apă fără
fund. Tu unde te duci în timpul ăsta?
-Nicăieri, zise el îndesând un încărcător plin în pis­
tolul lui Cormier. O să stau aici şi o să mă uit la tine.
-A tunci presupun că am să mă lipsesc de baie, pufni
ea dezgustată.
- Hei, doar te tachinam! spuse Hugh rânjind. Am să
mă întorc cu spatele şi am să privesc politicos marea,
dacă asta îţi doreşti. Dar nu e ca şi cum nu te-aş fi văzut
deja goală.
- Erai prea beat în noaptea aia ca să-ţi mai aminteşti
ceva din ceea ce ai văzut.
-N u tocmai, o asigură el fără urmă de căinţă. Dacă
aş fi fost matol, nu mi s-ar mai fi sculat, şi nu ţin minte
să fi avut probleme la capitolul ăsta. Şi îmi amintesc
tot ce am văzut. Şi ce am atins. Crede-mă, m-am gândit
mult la noaptea aceea în ultimul an, şi nu cred c-am uitat
vreun detaliu. Ai fost foarte strâmtă şi foarte sălbatică.
O adevărată surpriză, trebuie să recunosc. Cine te-ar ve­
dea îmbrăcată de mers la muncă nu s-ar aştepta la aşa
ceva din partea ta.
- Chiar trebuie să fii atât de grosolan?
- Mă amuză să te privesc colorându-te în acea nuanţă
plăcută de roz.
60 Amanda Quick

- Ei bine, distrează-te cu asta, fiindcă e singurul lucru


pe care îl vei vedea azi. Pot răbda căldura, mizeria şi tran­
spiraţia încă o zi, dacă şi tu poţi.
-O , eu pot răbda. La drept vorbind, chiar riscând să
fiu şi mai grosolan, aşa eşti cu adevărat sexy. Cred că îmi
placi cel mai mult când nu eşti perfect aranjată şi dichi­
sită, gata să vinzi opere de artă exorbitante fraierilor pe
care îi numeşti clienţi.
- Nici nu-i de mirare că Ariei s-a săturat de tine.
-A h , ah, ah. Am stabilit să nu mai discutăm despre
trecut, ai uitat? Ariei nu e aici. Suntem doar noi doi,
drăguţă.
- Nu-mi mai spune aşa.
-o, ai dreptate. Uitasem. Pur şi simplu mi-a scăpat.
-C u m poate să-ţi scape aşa ceva? izbucni Mattie. Nici
măcar nu cred că ai un filtru prin care să-ţi scape.
- In acest caz, nu văd cum mi-ai putea reproşa câteva
omisiuni involuntare.
Mattie îşi înăbuşi o înjurătură, vag conştientă că, din-
tr-un motiv de neînţeles, se simţea mai bine acum de­
cât în toate orele scurse de când pusese piciorul în vila
lui Cormier cu o zi în urmă. Aparent, ţipatul la Hugh
avea proprietăţi terapeutice. Totuşi, îşi dorea cu ardoare
o baie.
-Ascultă, îţi propun o înţelegere, spuse ea aşezân-
du-şi mâinile pe şolduri.
- Pare interesant. Hugh era concentrat asupra pisto­
lului Beretta. Ce fel de înţelegere?
-Promite-mi că ai să te duci lângă intrare şi ai să
rămâi cu spatele la mine până fac o baie scurtă. In schimb,
îţi dau cuvântul meu de onoare că nu am să mai pome­
nesc de nefericita şi extrem de jenanta noastră aventură
de o noapte. In regulă?
Hugh păru să analizeze condiţiile în gând, iar peste
câteva clipe dădu din cap. Nu îi lua niciodată prea mult
să se hotărască.
- De acord.
Lui Mattie nu-i inspira încredere expresia perfect ino­
centă din ochii lui.
O rază de speranţă 61

- Aşază-te pe marginea deschizăturii şi uită-te la pescă­


ruşi sau la orice altceva.
- Corect. Pescăruşi. Hugh porni ascultător spre intra­
rea în peşteră şi se aşeză pe bordura de piatră. Strigă-mă
când termini.
Fără să-l scape din ochi, Matti se dezbrăcă rapid
de bluză şi de pantalonii şifonaţi. Când rămase doar în
sutien şi chiloţi ezită din nou, asigurându-se că Hugh
nu avea de gând să se întoarcă spre ea.
Păşi peste marginea bazinului şi băgă un deget de la
picior în apa întunecată. Era răcoroasă şi ispititoare. Se
aşeză şi îşi lăsă picioarele să-i atârne în apă, apoi îşi des­
făcu micul sutien cuminte şi şi-l dădu jos.
Se scufundă, apoi ieşi la suprafaţă pentru o clipă ca
să-şi scoată chiloţii simpli, din bumbac. După ce îi stoar­
se bine, îi puse la uscat pe marginea de piatră. Aveau să
fie încă umezi când termina cu baia, dar nu se îndoia că
aveau să se usuce rapid odată ce-i îmbrăca la loc.
Porni şovăielnic spre capătul opus al bazinului, lăsân-
du-şi răgazul de a şe obişnui cu adâncurile negre şi ne­
sfârşite de sub ea. In mod cert nu era la fel de plăcut ca
bălăceala într-un golfuleţ însorit, unde ar fi văzut nisipul
alb sub valuri, dar tot era o senzaţie agreabilă. Mişcarea
în sine avea darul de a o linişti, desigur. Mişcarea era un
remediu foarte bun împotriva stresului.
înotă până aproape de locul unde stătea Hugh cu
spatele la ea, apoi se întoarse. I se părea atât de revigo­
ram, încât făcu mai multe ture.
Dintr-odată, ceva se atinse uşor de piciorul ei aproa­
pe de suprafaţă.
- Hugh!
Ţipătul lui Mattie reverberă din tavanul înalt.
Hugh se ridică fulgerător de pe bordură şi ajunse la
marginea bazinului înaintea tinerei femei, care porni­
se spre mal împroşcând furios apă în toate direcţiile.
Se aplecă, întinzându-i mâinile mari şi puternice, iar
Mattie se ridică instinctiv să-l prindă de degete. în clipa
următoare o ridică direct din apă, dintr-o singură mişca­
re rapidă şi uşoară. Goală, şiroind de apă, Mattie icni:
62 Amanda Quick

- E ceva... este ceva în apă. Tremurând, îşi ridică


de pe ochi părul ud şi aţinti o privire înnebunită spre
bazinul care acum arăta malefic. L-am simţit. M-a atins
pe picior.
- Probabil a fost o algă sau poate un banc de peştişori.
-A r fi putut fi un rechin! La naiba. Detest să înot în
locuri unde nu pot să văd fundul.
Mattie se cutremură din nou şi îşi încolăci braţele în
jurul corpului. Prea târziu îşi dădu seama că stătea goală
puşcă pe piatră. Ridică brusc capul şi constată că Hugh
o studia cu admiraţie făţişă. In ochi avea o sclipire sexy.
- Mă îndoiesc că a fost un rechin, drăguţă, spuse el
blând. Să nu te apuce coşmarurile pe tema asta. Acolo,
la intrarea în peşteră, lumina soarelui e suficient de pu­
ternică încât să se vadă fundul bazinului. Aş fi observat
dacă^ditamai rechinul ar fi ajuns să înoate pe aici.
- Intoarce-te, îi porunci ea printre dinţi.
- De ce? Răul a fost făcut. In plus, aveam de gând
oricum să arunc o privire pe furiş. Aşteptam doar să ieşi
din apă.
- Eşti un monstru slinos, josnic, ticălos, mincinos şi
trădător, îl informă Mattie, pornind cu paşi mari spre
locul unde lăsase ştergarul.
-Ştiu, oftă Hugh. Dar intenţiile mele sunt bune.
De cele mai multe ori.
- Şi totuşi, unde te-a găsit mătuşa Charlotte?
Cu mişcări smucite, îşi îmbrăcă pantalonii şi cămaşa
cât de repede putu, conştientă că Hugh o urmărea cu o
privire flămândă.
- Intr-o peşteră.
Tonul lui indiferent o făcu să-i arunce o privire severă
peste umăr.
- Ce naiba vrei să spui cu asta?
- Păi unde altundeva ar fi putut să găsească un mon­
stru slinos, josnic, ticălos, mincinos şi trădător?
- Bună întrebare. Nu avea de gând să-şi ceară scuze.
Când termină în sfârşit cu îmbrăcatul, adăugă pe un
ton mai calm: Mersi că m-ai scos atât de rapid din apă.
-Ăsta e unul dintre lucrurile care îmi plac la tine,
drăguţă, spuse el rânjind. Nu îţi uiţi niciodată bunele
O rază de speranţă 63

maniere, indiferent cât ai fi de nervoasă. Şi ţin să te


înştiinţez că acum arăţi chiar mai bine goală decât anul
trecut. Ai umerii mai puternici şi un funduleţ tare şi
bine ridicat. Nu că n-ar fi fost foarte drăgălaş şi atunci,
dar e în mod cert mai ferm acum. Te-ai apucat de sport,
nu-i aşa?
- Du-te dracului, Hugh.
El flutură o mână intr-un gest care includea întreaga
insulă Purgatory.
-N u ai observat, drăguţă? Deja ne aflăm la dracu’ în
praznic. Şi suntem împreună.

Mai erau câteva ore până la ivirea zorilor când Hugh


intră în peşteră. Mattie, care îl aşteptase neliniştită să se
întoarcă din expediţia de recunoaştere, încercă să-i des­
cifreze expresia în umbra proiectată de lumina lanter­
nei. Arăta dur şi sălbatic, îşi zise ea. Revenit la normal.
Orice urmă din umorul sexy şi jucăuş care îi luminase
ochii mai devreme dispăruse. Hugh Abbott era la mun­
că acum.
Mătuşa Charlotte îi spusese odată că nu cunoscuse
pe nimeni la fel de competent ca Hugh Abbott.
- Ai găsit o barcă? vru ea să ştie.
- Da. Se lăsă pe vine lângă plasele de cumpărături,
verificând că toate obiectele erau la locul lor. Un iaht
de croazieră zdravăn, care pare rapid. Cu rezervoarele
pline. O să ne permită să plecăm de aici, dar vom avea
o singură şansă să punem mâna pe el. Ridică privirea,
înţelegi ce zic? Vei face exact ceea ce îţi spun eu şi nu vei
scoate un sunet.
-înţeleg, murmură ea, simţind cum lanterna îi tre­
mura în mână.
- î n regulă. Hugh se ridică şi luă una dintre plasele
de cumpărături, apoi i-o întinse pe cealaltă. La primul
semn de necaz, le aruncăm. S-ar putea să se dovedească
utile odată ce plecăm de pe insulă, dar la o adică putem
supravieţui şi fără brie şi roşii uscate la soare. Eşti gata?
Mattie se uită la pistoalele pe care le avea asupra
lui. Unul era băgat la curea, iar pe celălalt îl ţinea
64 Amanda Quick

în mână. Dulăul favorit al mătuşii Charlotte era gata


de vânătoare.
- Da, răspunse ea într-un târziu, cu pulsul bubuindu-i
în vene. Sunt gata.
- O să fii bine cât trecem prin tuneluri?
- Cred că da. Dacă ne mişcăm repede.
- O să ne mişcăm repede, îi promise el. Haide, drăgu­
ţă. Stai lângă mine.
Mattie închise ochii când intrară în pasajul întorto­
cheat. Nu avea să-i fie cu nimic mai uşor în comparaţie
cu prima oară, îşi dădu ea seama. Muşcându-şi buza, se
concentră asupra siluetei lui Hugh, care înainta în faţa
ei, şi făcu toate eforturile să nu se gândească la vechile
vise, eşecuri şi temeri.
Din când în când, Hugh arunca o privire în urmă,
însă nu spuse nimic. Mattie îi fu recunoscătoare. Ii era
mult prea greu să lupte cu senzaţia că era captivă în in­
teriorul muntelui ca să mai fie în stare să îndure şi com­
pătimirea lui.
Era scăldată în sudoare când ajunseră la cascadele
gemene care marcau intrarea în labirintul de peşteri.
Dar reuşise să-şi înăbuşe dorinţa puternică de a ţipa, îşi
spuse, nu fără o oarecare mândrie.
Hugh ieşi tiptil din spatele cascadelor şi se cufundă
în junglă.
Mattie avea impresia că umblaseră ore întregi prin
universul verde, dens şi exotic, deşi nu trecuseră mai
mult de patruzeci de minute până ieşiră într-un golfuleţ
larg, nisipos, ca desprins dintr-o carte poştală.
O rază de lună le dezvălui o barcă impunătoare ce se
legăna alene lângă un debarcader de lemn măcinat de
apa sărată.
Hugh se opri la marginea junglei să studieze golful
şi împrejurimile acestuia. Se aplecă să îi şoptească lui
Mattie la ureche:
-T e duci direct la barcă. Te urci pe ea. Te întinzi pe
spate şi acolo rămâi. Ai priceput?
- Priceput.
O rază de speranţă 65

Tânăra femeie porni ascultătoare, ba chiar se descurcă


excelent până când Hugh se răsuci pe călcâie, o înşfăcă
şi o trase înapoi în vegetaţia deasă.
- La naiba, bombăni el.
Până să se dezmeticească, se trezi împinsă cu faţa în
josj>e pământul cald şi umed.
In aceeaşi clipă, un bubuit de focuri de armă explodă
în superbul golf luminat de lună.

capitolul 4
Linişte. O linişte nefirească, înspăimântătoare. Prea
multă linişte.
Mattie rămase neclintită, cu faţa îngropată întro gră­
madă de frunze în descompunere. Era zdrobită sub gre­
utatea lui Hugh, lăţit deasupra ei cu un pistol în mână.
Simţi în el tensiunea bărbatului pregătit de luptă.
-N u te mişca.
Mattie clătină rapid din cap pentru a arăta că-i înţe­
lesese ordinul şoptit. Se chinui să respire. Nu avea rost
să-i atragă atenţia că nu ar fi putut să se mişte nici dacă
ar fi vrut. Individul cântărea o tonă.
Liniştea de rău augur care plutea în golf se prelungi.
Mattie avu impresia că se scurseseră săptămâni întregi,
luni, ani, secole. Oare ce urma să se întâmple mai de­
parte? După ce teroarea iniţială pălise, suspansul era
oarecum plictisitor.
într-un târziu, când tocmai începuse să creadă că bus­
tul ei şi aşa mic avea să sufere o reducere permanentă,
îl simţi pe Hugh mişcându-se. Cu gesturi aproape nede­
tectabile, îi împinse în mână patul pistolului Beretta şi
îi conduse degetul spre un mecanism minuscul.
- Piedica. O ridici înainte să apeşi pe trăgaci. Ai
priceput?
Vocea lui şoptită îi ajunsese la ureche ca o adiere
vagă.
Mattie se întrebă dacă trebuia să-i povestească despre
experienţa ei foarte limitată cu pistolul de jucărie Annie
66 Amanda Quick

Oakley. Hotărî că nu era momentul potrivit pentru a-i


dezvălui că nu trăsese în viaţa ei cu o armă de foc adevă­
rată. încuviinţă din cap cu o mişcare discretă, ştiind că
el avea să o simtă.
- Stai aici. Mă întorc imediat. Şi, pentru numele lui
Dumnezeu, cască ochii înainte să apeşi pe trăgaci. Nu
vreau să sfârşesc şi eu precum Cormier.
Imagini cu rana sângerândă din pieptul bătrânului
apărură brusc în mintea lui Mattie, orbind-o pentru o
clipă. îşi încleştă mâna pe pistol şi îşi înăbuşi un ţipăt
de protest.
Apoi îşi dădu seama că greutatea care o ţinuse lipită
la pământ dispăruse. Hugh se ridicase fără un sunet şi
dispăruse în vegetaţia deasă.
Ciuli urechile, încercând să surprindă vreun semn al
trecerii lui prin tunelul de verdeaţă. Nu auzi nimic.
Cumva, lipsa oricărui sunet care să trădeze prezenţa
lui Hugh se dovedi aproape la fel de înspăimântătoare
precum tăcerea nefirească din golf. Spunea foarte multe
despre stilul lui de viaţă neconvenţional. Cum se putuse
gândi la o căsnicie cu topul acela? se întrebă ea moho­
râtă. Fără urmă de îndoială, nu era genul ei. Nu aveau
absolut nimic în comun.
Răspunsul era caraghios de simplu. Fusese convinsă
că era îndrăgostită de el; convinsă că între ei exista o
legătură profundă, convinsă că îl înţelegea mai bine de­
cât l-ar fi înţeles vreodată orice altă femeie; convinsă că
se simţea şi el singur şi avea nevoie de ea exact aşa cum
avea şi ea nevoie de el.
Un singur lucru era cert în toată povestea aceea: fu­
sese o idioată.
Brusc, din dreapta ei răsună un pocnet. încremeni
instinctiv, ca o căprioară surprinsă de faruri în mijlocul
drumului.
Pocnetul se repetă, mai tare de data aceasta, urmat de
o respiraţie gâfâită.
Nu era Hugh, deci. El nu ar fi făcut atâta zgomot.
Tocmai începuse să întoarcă lent capul, cu degete­
le încleştate pe pistol, când un alt foc de armă bubui
O rază de speranţă 67

peste golful fermecător. Mattie rămase din nou complet


nemişcată.
Liniştea plină de încordare fu întreruptă de o nouă
serie de pocnete, acum mai aproape.
Cu inima cât un purice, îşi dădu seama că sunetele se
îndreptau direct spre ascunzătoarea ei, aşa că se ridică
încet în şezut şi se lipi de un copac îmbrăcat în liane.
Când plantele se mişcară fără un sunet în spatele ei,
precum un cuib de şerpi zvârcolindu-se, îşi stăpâni im­
pulsul de a se desprinde fulgerător de lângă trunchi.
Prinse pistolul Beretta cu ambele mâini şi îl îndreptă
în direcţia din care veneau pocnetele.
Din capătul îndepărtat al golfului răzbătu un noian
de zgomote. Ţipătul surprins al unui bărbat dădu să se
înalţe pe cerul dimineţii, dar fu curmat brusc.
Mattie nu se clinti. Deşi era destul de sigură că ţipă­
tul nu-i aparţinuse lui Hugh, păstră pistolul aţintit spre
masa de frunze şi liane din faţa ei.
Pocnetele se înteţiră pe neaşteptate, ca şi cum indi­
vidul care până atunci doar se furişase prin vegetaţia
deasă o luase la fugă, îndreptându-se spre plajă.
In sfârşit, înţelese. Necunoscutul încerca să pună
mâna pe barca pe care intenţionaseră să fugă ei.
Perspectiva de a traversa din nou labirintul de tune­
luri şi de a-şi petrece încă o zi în peşteră în timp ce Hugh
ar fi căutat o a doua barcă se dovedi o motivaţie sufici­
entă. Degetele ei se strânseră mai tare pe pistol.
în acel moment, un bărbat masiv năvăli prin zidul de
frunze verzi aflat la mai puţin de jumătate de metru dis­
tanţă de ea şi, fără să-i acorde vreo atenţie, îşi continuă
goana spre plajă.
- Nu ţi-o dau, spuse Mattie îndreptând pistolul spre
el. E a noastră.
Lumina zorilor era destul de puternică pentru a-i per­
mite să vadă expresia surprinsă de pe chipul bărbatului.
Acesta se opri brusc şi coborî ochii spre tânăra care, aşe­
zată pe pământ, îl ameninţa cu arma.
- Ce dracu’? Dă-mi pistolul, căţea ce eşti!
68 Amanda Quick

întinse o mână lată, intenţionând să i-1 ia ca şi cum


ar fi fost un copil.
Mattie pipăi cu stângăcie până găsi piedica şi o ridică
fără un cuvânt. Ţăcănitul discret răsună asurzitor în spa­
ţiul restrâns dintre ea şi bărbat.
-C ăţea nenorocită! mârâi acesta, retrăgându-şi însă
mâna.
-N u te mişca. Fără să se clintească, Mattie aţin­
ti pistolul spre abdomenul necunoscutului. Nici un
centimetru.
- Barca aia nu-i a ta.
- Ba e din momentul ăsta.
Era uluitor cât de repede puteau ceda principiile
morale sub presiunea instinctului de supravieţuire, se
gândi Mattie. Era din cauza stresului, fără îndoială.
Nu furase nimic în toată viaţa ei, iar acum intenţiona să
participe la o tâlhărie în toată regula.
-Ascultă, domniţă, putem ajunge la o înţelegere,
spuse bărbatul panicat.
întrerupt de zgomotele de pe plajă, se întoarse rapid
ca să se uite la barcă.
Când îndrăzni şi ea să arunce o privire scurtă, Mattie
îl văzu pe Hugh apărând din junglă. Avea pistolul aţintit
asupra unui bărbat scund, slab şi musculos.
-Mattie? şopti el când ajunse destul de aproape de
ascunzătoarea ei. E în regulă. Poţi să ieşi acum. Grăbeş-
te-te, drăguţă. Trebuie să ne punem în mişcare.
-Âăă, Hugh, avem o problemă aici.
j Ce naiba?
In acea clipă, Hugh văzu scena în care tânăra femeie,
aşezată pe sol, ameninţa cu arma un individ uriaş. însă
bărbatul scund şi musculos fu cel care izbucni într-un
torent de înjurături la adresa zdrahonului:
- Fir-ai tu al naibii de mişel, Gibbs! Ştiam eu că o să
încerci să-mi furi barca. Al dracului să fiu dacă n-am
ştiut. Bărbatul mărunt scuipă violent în nisip. Ai fost
dintotdeauna un nemernic mârşav!
- Barca aia îmi aparţine la fel de mult ca ţie, Rosey,
replică posomorât uriaşul. Eram sigur că ai de gând
O rază de speranţă 69

să pleci cu ea pe furiş în dimineaţa asta. Grozav prie­


ten mai eşti! Câte minciuni mi-ai turnat despre cum o
s-o ştergem împreună, mai târziu! N-au fost decât nişte
invenţii. Nu mergi nicăieri fără mine, pricepi?
- Domnilor, vă rog, stăpâniţi-vă, interveni Hugh. Nu
e nici momentul, nici locul potrivit pentru o ceartă.
-A , da? Cine zice? Bărbatul scund pe nume Rosey
ridică o privire încruntată spre el. Nu eşti cu nimic mai
bun decât amicul Gibbs. Ba chiar mai rău. Ai de gând
să-mi furi barca, nu?
- Da, la drept vorbind, chiar asta am de gând. Hugh
îşi îndreptă privirea spre Mattie, care nu se clintise din
loc. Haide, drăguţă. Stau eu cu ochii pe Stan şi Bran.
Du plasele pe barcă şi urcă şi tu. Vin şi eu imediat.
- Ei, ia ascultă, nene, nu poţi s-o întinzi pur şi simplu
şi să ne laşi aici. Vocea lui Rosey se transformase într-un
scâncet sonor. Barca aia e a noastră. Avem nevoie de ea
ca să plecăm de pe insulă până se liniştesc puţin apele.
Imposibil de zis ce se va întâmpla în următoarele zile.
E o blestemată de revoluţie! O să ne alegem cu berega­
tele retezate dacă mai stăm pe aici.
- Vorbeşte mai încet, altfel o să vă tai eu beregatele,
scutindu-i pe revoluţionari de efort.
Lipsa oricărei emoţii din tonul lui, mai degrabă decât
ameninţarea în sine, avu un efect electrizant nu doar
asupra tinerei femei, ci şi asupra lui Gibbs şi Rosey. Cei
doi bărbaţi se zgâiau la el cu gura căscată. Era limpede
că îl crezuseră până la ultimul cuvinţel.
Hugh i se adresă nerăbdător lui Mattie, care tocmai
începuse să se ridice nesigură în picioare:
- Ţi-am zis să te mişti, drăguţă.
Foarte conştientă de greutatea apăsătoare a pistolului
din mâna ei, Mattie se strecură pe lângă masivul Gibbs
şi porni spre plajă. Când trecu pe lângă Hugh, aruncă o
privire neliniştită spre chipul lui împietrit, măcinată de
gândul că urmau să comită o infracţiune. Tânăra dădu
să spună ceva, constată că nu putea vorbi, îşi drese vocea
şi încercă din nou:
- Ăăă, Hugh, asta e barca lor.
70 Amanda Quick

- Dumnezeule, Mattie! Nu acum, bine? Discutăm


mai târziu problemele de etică. Atunci când vom fi la
zece mile în larg. Mişcă-te!
-Voiam doar să spun că poate ar trebui să-i luăm şi
pe domnul Gibbs şi domnul Rosey. In fond, probabil că
îşi doresc să plece de pe insula asta la fel de tare ca noi.
Şi e, totuşi, barca lor.
Rosey şi Gibbs îşi suciră gâturile pentru a se zgâi la
ea. La început părură surprinşi, apoi în ochii bărbatului
scund apăru o scânteiere.
-V ăd că eşti cu adevărat nobilă, domniţă. Doar
Dumnezeu ştie de ce îţi faci de lucru cu gunoiul ăsta,
spuse Rosey, arătând din cap spre Hugh. Dar vreau să
ştii că apreciez sincer că te gândeşti la noi în aceste clipe
de cumpănă. Bietul Gibbs şi cu mine probabil vom fi
spintecaţi ca nişte peşti de către localnici, dar vreau să
ştii că ultimul nostru gând se va îndrepta spre dumnea­
ta. Iţi mulţumim, domniţă.
- Pe toţi dracii, izbucni Hugh. Mattie, vrei, te rog, să
faci ce ţi-am cerut înainte ca idioţii care au pus la cale
lovitura de stat să decidă să facă o baie în mare şi să ne
găsească pe toţi stând la taclale?
- După cum zicea şi Rosey, e foarte drăguţ din par­
tea dumitale să te gândeşti la noi, domniţă, şopti Gibbs
cu un aer oropsit. Când o să ne facă bucăţele pentru
a ne arunca drept momeală la peşti sau o să ne spân­
zure în faţa poştei, ţi-o jur pe... ăăă... funduleţul ăla
drăgălaş pe care-1 ai că ne vom gândi la bunătatea du­
mitale. Eşti ca un înger, domniţă. Taman ca un îngeraş
fără prihană.
- Mişcă-te, pe toţi dracii, se răsti Hugh.
- Nu văd de ce nu am putea să îi luăm cu noi, insistă
Mattie. în fond, e barca lor, şi e destul de mare. E loc
suficient. Dacă îi lăsăm aici, se prea poate să fie ucişi.
- N-ar fi mare pierdere, te asigur.
- Te rog, nu voi mai putea niciodată să dorm nopţi­
le dacă îi abandonăm pur şi simplu în voia sorţii. Nu
e corect.
O rază de speranţă 71

- Doamne, îndură-te de noi, spuse Rosey cu evlavie,


ai avut dreptate, Gibbs. Chiar e un îngeraş fără prihană.
Şi încă unul care arată grozav.
- Hugh, chiar cred că ar trebui să o facem.
- Mattie, ascultă-mă, ar fi de-a dreptul stupid să-i luăm
cu noi. Sunt nişte derbedei de carieră. Ai încredere în
mine în privinţa asta. Am fi nevoiţi să stăm cu ochii pe
ei în fiecare secundă a drumului. Nu înţelegi?
- Am putea să-i legăm fedeleş în barcă, sugeră ea en­
tuziastă, simţind că făcea progrese.
- Nu, pe toţi dracii, nu am să trec peste ceea ce îmi
dictează raţiunea doar pentru a-i face pe plac unei femei
care habar nu are pe ce lume trăieşte.
- Te rog, Hugh. Pur şi simplu nu e corect. Nu e ca şi
cum nu am avea spaţiu suficient.
- La dracu’, mormăi Hugh sub privirile pline de spe­
ranţă ale celor doi. Ştiu că o să regret asta.

O jumătate de oră mai târziu, adăpostită confortabil


sub copertina iahtului de croazieră al lui Rosey, Mattie
privi culorile răsăritului explodând în văzduh. Pentru
prima dată de când pusese piciorul în superba vilă albă
a lui Cormier, reuşi să inspire relaxată.
Insula Purgatory nu se mai vedea. Dâra lăsată în
urmă se învolbura veselă în timp ce vasul avansa cu re­
peziciune spre Brimstone. Totul părea să fie din nou
în regulă.
Bărbatul cel masiv, Gibbs, era aşezat în faţa ei cu mâi­
nile legate la spate. Rosey era la cârmă. Hugh se lăfăia pe
scaunul de alături, cu pistolul la îndemână. Era singurul
din grup care nu părea vesel.
- Ce naiba s-a întâmplat pe Purgatory? întrebă Mattie
pentru a sparge gheaţa care se lăsase peste întregul echi­
paj din momentul plecării.
- Idioţi de tot rabatul, scuzaţi limbajul, domniţă, spu­
se Gibbs, ridicând vocea peste huruitul surd al motoare­
lor. Nu-i duce capul să lase în pace o treabă care merge
bine. N-am dreptate, Rosey?
72 Amanda Quick

Umerii mici şi musculoşi ai tovarăşului său se ridica­


ră într-un gest filosofic de indiferenţă.
- Ba da. Toată lumea de pe Purgatory era mulţumită.
Aveam un guvern înţelegător care nu credea în taxe şi
comitete şi hârţogării. Nu complica viaţa nimănui, nu
se băga în treburile oamenilor câtă vreme respectivii
nu se vârau în porcării. Tuturor le era bine.
-M are dreptate ai, zise Gibbs clătinând cu tristeţe
din capul uriaş. Nu-mi închipui ce i-o fi venit vreunui
neghiob să strice totul.
-Aparent cineva a vrut să modernizeze lucrurile,
bombăni Hugh.
- Cred că da, spuse Rosey.
- Exista vreun partid de opoziţie? întrebă Mattie în-
cruntându-se gânditoare. Vreun grup care să se fi agitat
cerând reforme?
- Nu. Nu era nimic de reformat, replică Gibbs sec.
- Lovitura a venit ca un trăsnet, oftă Rosey. Fără nici
un avertisment. Brusc, ne-am trezit cu aeroportul închis,
locuitorii au primit ordin să rămână în case şi la fiecare
pas dai peste indivizi înarmaţi, în ţinută de instrucţie.
Nimeni nu era pregătit pentru aşa ceva.
-C e s-a întâmplat cu preşedintele sau oricine ar fi
fost persoana aflată la conducere? dori Mattie să ştie.
- Habar nu am, domniţă, răspunse Rosey. Dacă a
avut cât de puţină minte, iar bătrânul pirat avea, şi-a
mişcat fundul de pe insulă cât ai zice peşte. Ori asta,
ori probabil că ocupă acum singura celulă de închisoare
pe care o avem pe Purgatory.
- Sau dacă nu e mort, adăugă Gibbs sumbru. O să-mi
cam lipsească bătrânul Findley. Eram tovarăşi de beţie.
Pe deasupra, juca biliard al dracului de bine.
- E incredibil, murmură Mattie clătinând din cap.
-S e mai întâmplă, spuse Hugh pe un ton plictisit.
- Ce vrei să spui cu asta? îl întrebă ea.
- Chiar ceea ce am spus. Astfel de lucruri se mai în­
tâmplă. întotdeauna se găseşte vreun idiot care să vrea
să dicteze el ce şi cum.
O rază de speranţă 73

Gibbs şi Rosey dădură uşor din cap cu un aer


atotcunoscător.
- Corect, zise primul Există întotdeauna câte un pros­
tovan care îşi închipuie că îşi poate îngrăşa mai bine
portofelul dacă ajunge şef.
- De regulă totul se reduce la bani, încuviinţă Hugh.
Bani şi putere. Merg întotdeauna mână în mână.
- Dacă pui astea laolaltă te alegi cu politicieni, puf­
ni Rosey dezgustat. Nu scapi de ăştia nicăieri, nici mă­
car pe o insuliţă paşnică precum Purgatory. Nu poţi
avea încredere în ei nici cât negru sub unghie. Aduc
numai belele.
Se lăsă o tăcere profundă cât timp meditară cu toţii la
această realitate inalterabilă a vieţii.
- O să vă întoarceţi pe Purgatory? îl întrebă Mattie
pe Rosey.
- Poate. Sau poate nu. Depinde ce se va întâmpla mai
departe.
-D a , spuse Gibbs. Depinde. Eram bine aranjat în
Purgatory, dar mă gândesc că mai putem găsi şi altunde­
va un petic de pământ, ei, Rosey?
- Da. întotdeauna se găseşte o treabă profitabilă pe
undeva dacă te duce mintea să o cauţi.
Ajunseră pe insula Brimstone spre sfârşitul zilei.
Mattie se uită curioasă în jur când coborî din barcă.
Satul semăna cu orice altă comunitate izolată din Paci­
fic, având un mic port cochet şi un ţărm ticsit cu taver­
ne şi dughene. în spate se înălţa jungla, arătând ca un
gigantic monstru verde care ameninţa să înghită dintr-o
îmbucătură micul ciorchine de construcţii. Se săturase
de jungle, îşi zise ea.
- Şi acum ce facem? îl întrebă pe Hugh, care tocmai îl
elibera pe Gibbs în timp ce Rosey, ocupat să lege barca,
studia ţărmul în căutarea celei mai apropiate taverne.
-Acum ne vom lua călduros adio de la cele două ve­
sele călăuze ale noastre. Apoi căutăm un loc unde să ne
petrecem noaptea.
- O să fim nevoiţi să rămânem aici peste noapte?
74 Amanda Quick

Mattie aruncă o privire chiorâşă spre clădirile înşira­


te pe ţărm. Nici una nu semăna câtuşi de puţin cu un
hotel de lux.
- Probabil. Din Brimstone există un singur zbor pe
zi. Următorul e abia mâine. Aici nu se operează zboruri
private. încă. Hugh termină de desfăcut legăturile lui
Gibbs şi sări pe debarcader. Adio, domnilor. Mult suc­
ces şi mulţumiri pentru că ne-aţi lăsat să folosim barca.
- Sigur. Ne mai vedem, spuse Rosey vesel, după care
se întoarse rânjind spre Mattie. Mă bucur că te-am cu­
noscut, domniţă, şi îţi mulţumim din suflet că l-ai con­
vins pe omul tău să ne ia şi pe noi din Purgatory.
- Ba bine că nu, completă Gibbs, zâmbind fără dinţi.
Săru’ mâna, domniţă. Aveţi grijă de voi, ne-am înţeles?
- Haide, Mattie, zise Hugh prinzând-o de braţ şi îm­
pingând-o cu forţă pe mal.
-Adio, strigă ea peste umăr. Şi mulţumesc.
-M ă bucur că ne-am descotorosit de ăia doi, oftă
Hugh în timp ce urcau scările spre drumul asfaltat de la
marginea portului.
-C e pereche bizară. Păreau prieteni la cataramă,
şi totuşi Gibbs intenţiona, aparent, să-i fure barca lui
Rosey, iar Rosey îl aştepta cu pistolul ca să-l împiedice.
Ce naiba crezi că o să facă mai departe?
- Nu ştiu şi nici nu mă interesează prea tare. Dar hai
să lămurim o treabă, drăguţă. Data viitoare când ne
aflăm într-o situaţie similară, nu mai încerca să preiei tu
controlul. Faci exact ce ţi se spune şi nu pierzi vremea
certându-te cu mine. Clar?
- Ştiam eu că abia ai aşteptat să rămânem singuri ca
să-mi faci morală. Dar nu sunt obligată să stau cuminte
şi să te las să mă tragi de urechi, Hugh Abbott. Am re­
venit la civilizaţie. Oarecum. Pot să-mi iau singură bilet
de avion şi să mă întorc la Seattle într-o zi sau două.
Şi exact asta intenţionez să şi fac.
Hugh se opri brusc şi o privi mânios.
- Ce dracu’ tot spui acolo? Crezi că aventura s-a ter­
minat, că poţi să mergi pur şi simplu acasă?
- Nu văd de ce nu.
O rază de speranţă 75

- Ar fi trebuit să fii în vacanţă, pe toţi dracii.


- Hai să-ţi spun ceva. Viaţa la Seattle mi se pare mult
mai relaxantă decât un concediu pe insulele astea. Ştiai
că în toţi anii cât am trăit în metropole nu mi s-a întâm­
plat nici măcar o dată să intru într-o casă şi să găsesc
un bărbat împuşcat mortal? Nu am fost niciodată nevo­
ită să mă târăsc prin peşteri oribile, să-mi petrec noap­
tea într-o grotă, să fur o barcă sau să îndrept pistolul
spre cineva.
Expresia lui se îmblânzi în lumina caldă a soarelui.
-Trebuie să recunosc, drăguţă, că te-ai descurcat ex­
celent cu Gibbs. Am fost mândru de tine. Ştiu că nu ai
prea multă experienţă cu genul ăsta de chestii, dar ai fost
fantastică. Adică ai fost cu adevărat fantastică. Şi mai
ştiu şi ce a însemnat pentru tine să fii nevoită să traver­
sezi peşterile alea nu o dată, ci de două ori. Şi ştiu că a
fura o barcă a fost ceva oarecum inedit pentru tine.
- Oarecum.
- După cum ziceam, am fost foarte mândru de tine,
drăguţă.
-N u ştii ce mult înseamnă asta pentru mine, spuse
ea cu un zâmbet ironic.
- O, dă-o dracului, Mattie. Nu te poţi întoarce acasă
acum. Trebuie să-mi laşi puţin timp, mormăi el tre-
cându-şi degetele prin păr. Asta şi era ideea în toată
povestea asta.
Mattie nu putu îndura expresia de tristeţe şi dezamă­
gire din ochii lui. îşi aţinti privirea peste drum, unde se
afla o mică pensiune.
- îmi pare rău, sincer, dar nu are nici un rost să insişti
cu relaţia asta. O ştim amândoi.
-N u , al naibii să fiu dacă o ştim amândoi. îşi încleştă
o mână pe braţul ei şi o forţă să traverseze strada până la
pensiune. Dar o să discutăm despre asta mai târziu. Tre­
buie să aranjez plecarea, iar tu probabil vrei să faci niş­
te cumpărături. Porţi aceleaşi haine de câteva zile deja.
Şi vei dori şi să faci o baie, pun pariu.
Distrasă de gândul la haine curate şi baie, Mattie se
lăsă târâtă pe cealaltă parte a străduţei înguste şi intră
76 Amanda Quick

în holul minuscul al pensiunii. Aruncă o privire resemna-


tă în jur, studiind ventilatorul oprit de pe tavan, scaunul
uzat şi exemplarele învechite din P layboy de pe măsuţa de
răchită. In spatele tejghelei nu se afla nimeni.
- Asta este cea mai bună cazare disponibilă în Brim-
stone? Am cârdul la mine. Nu mă deranjează să plătesc
pentru amândoi pentru ceva mai de Doamne-ajută, şop­
ti Mattie.
- îmi pare rău, asta-i tot. Brimstone nu a fost încă
descoperită de turişti. Nu-ţi face griji, e curat. Am stat şi
eu aici de câteva ori.
Hugh se aplecă peste tejghea şi lovi clopoţelul. Câ­
teva minute mai târziu, de după colţ apăru capul unui
bărbat bătrân şi slab, cu o faţă tăbăcită.
- Ce vreţi?
- O cameră pentru la noapte, răspunse Hugh.
- Două camere, şuieră Mattie.
Fără s-o bage în seamă, el vârî mâna în portofel şi
scoase mai multe bancnote.
- Cea mai bună pe care o aveţi.
- Pe tine te ştiu. Te cheamă Monk sau Bishop sau
ceva pe-acolo, nu? Ai mai fost pe-aici, zise bătrânul pri­
vind lacom banii.
-A bbott1. Hugh Abbott. Doamna doreşte o cameră
cu baie. E vreuna liberă?
-Aveţi noroc, mai este una singură. Bătrânul făcu
bancnotele să dispară de pe tejghea şi îi rânji lui
Mattie. Faceţi oricâte băi doriţi, doamnă. O să rămâ­
neţi mult aici?
- Doar noaptea asta, îl informă Hugh, întinzându-se
spre condica ponosită. Plecăm mâine cu primul avion.
Tot Hank Milton asigură zborurile?
- Nu, Hank s-a întors în State acum şase luni. Avem
un tip nou care vine o dată pe zi, după-amiaza. Pleacă di­
mineaţa la opt. Se duce la Honolulu, dar opreşte oriun­
de pe drum dacă îl plăteşti destul. îl cheamă Grover. Ar
fi bine să-l cauţi azi după-masă dacă vrei să pleci mâine,
pentru că avionul lui e mic şi se umple repede.
1 în engleză, monk - călugăr; bishop - episcop; abbot - abate (n.red.)
O rază de speranţă 77

-C eea ce i-ar trebui acestei insule ar fi un serviciu


de zboruri charter mai frecvente, cu un program strict,
spuse Hugh în timp ce mâzgălea ceva în condică.
-Asta aşa-i, încuviinţă bătrânul. începem să ne civi­
lizăm pe aici.
Hugh luă cheia, o aruncă în aer şi o prinse cu
uşurinţă.
- Haide, drăguţă, să mergem sus. Poţi să faci o baie
până îl caut pe Grover.
-C u m rămâne cu camera ta? se interesă Mattie,
observând că avea o singură cheie.
- O să mă ocup de asta mai târziu, o asigură el,
zorind-o să urce scările.
-H ugh, vorbesc serios. Nu am de gând să împart
camera cu tine.
-A m priceput. Se opri pe palier, aruncă o privire
spre numărul de pe brelocul greu şi coti spre stânga.
Recunosc, mă simt puţin rănit. în fond, noaptea trecută
nu ai avut nimic împotrivă să împărţi camera cu mine,
aşa-i? Dar n-am să insist.
- Mulţumesc, replică ea sec. Peste câteva clipe, o tre­
sărire de vinovăţie o făcu să-l prindă de braţ şi să ridice
privirea spre el. Hugh, nu încerc să fac pe dificila în
privinţa asta. Pur şi simplu consider că ar fi mai bine
pentru amândoi dacă nu am începe o relaţie. Chiar nu
cred că aş putea îndura să mai trec o dată prin ceea ce
am trecut ultima oară când am avut o aventură cu tine.
- Acum e diferit, drăguţă.
Se aplecă şi o sărută pe vârful nasului, după care vârî
cheia în broască.
- îmi tot repeţi asta, dar nu e.
- Fă-ţi baia, o îndemnă el deschizând uşa. Eu mă în­
torc într-o oră. După ce rezerv locurile pentru zborul de
dimineaţă, vreau să merg să mă bărbieresc. Luăm cina
într-un mic local din apropiere, unde au nişte hambur-
geri grozavi.
- Dar cum rămâne cu mâncarea din plasele pe care
le-am cărat atâta drum? Ne-a mai rămas nişte brânză.
78 Amanda Quick

-N -o să mă supăr dacă nu mai văd în viaţa mea o


conservă de pateu sau un borcan de măsline umplute.
Ce îmi doresc în momentul de faţă e nişte carne de vită.
Ne vedem mai târziu, drăguţă.
Mattie era prea obosită ca să se mai certe cu el. Cu
un oftat, îşi roti privirea prin camera mică şi prăfuită,
în care domnea o atmosferă înăbuşitoare.
Patul părea plin de cocoloaşe. Carpeta avusese când­
va o nuanţă şocantă de roz, dar murdăria îi dăduse o
tentă cenuşie. Singurul bec înşurubat în lustră nu putea
să aibă mai mult de douăzeci de waţi.
Hugh îi spusese că era o pensiune drăguţă şi curată,
îşi aminti ea. In mod evident, avea alte standarde. Nici
măcar nu clipise când deschisese uşa şi îi dezvăluise in­
teriorul sordid al încăperii.
Asta o făcu să se întrebe cu ce fel de condiţii de cazare
era obişnuit Hugh. Luxul nu-i era străin, din simplul
motiv că acest lucru era inevitabil când lucrai pentru
Charlotte Vailcourt. Mai mult, recunoscuse şi apreciase
nişte delicatese precum brânza brie şi roşiile uscate la
soare. Pe de altă parte, se simţea complet în largul lui
intr-un mediu deprimant precum acesta.
Ii trecu prin minte că nu ştia mai nimic despre tre­
cutul lui Hugh Abbott. La drept vorbind, acum că se
gândea mai bine, nici Charlotte nu ştia. Curioasă,
încercase s-o iscodească la un moment dat pe tema
dulăului ei favorit, însă mătuşa se mulţumise să ridice
din umeri:
- Cine ştie? Cui îi pasă? E bun la ceea ce face, şi asta
e ceea ce contează.
îşi lăsă poşeta pe cuvertura zdrenţuită şi soioasă. Cel
puţin aici n-o ameninţa nimeni cu pistolul şi nu era
sânge pe podea. Ba mai mult, de la fereastră se vedea
oceanul, iar priveliştea era spectaculoasă. în concluzie,
nu era atât de rău.
întors la recepţie, Hugh se aplecă peste tejghea şi
dădu un pumn în clopoţel.
- Ce mai vrei acum? mormăi bătrânul.
O rază de speranţă 79

Hugh îşi scoase portofelul din buzunar şi îi întinse


câteva bancnote.
-Ă ştia sunt pentru tine.
- Pentru o a doua cameră?
Sprâncenele bărbatului se ridicară întro expresie
batjocoritoare.
-N u . Ca să spui că am rezervată o altă cameră în
cazul în care te întreabă cineva, inclusiv doamna.
Ne-am înţeles?
- Ne-am înţeles cât se poate de bine. Recepţione-
rul băgă bancnotele în buzunar fără a se opri o clipă
din mestecat tutun. Ia zi, cumva tocmai aţi venit de pe
Purgatory?
-D a .
- Ce mama mă-sii se petrece acolo?
- Nu ştiu încă. O lovitură de stat militară, după cât se
pare. Ai auzit ceva?
-N u . Au trecut pe aici câţiva ţipi în drum spre ceea
ce ai putea numi nişte locuri mai agreabile, dar nimeni
nu ştie precis ce se întâmplă pe Purgatory. Oamenii
s-au gândit pur şi simplu să o şteargă de-acolo cât încă
mai pot.
- Deşteaptă manevră. Am avut un prieten care nu a
mai reuşit să scape.
Recepţioneru! supse din ghemotocul de tutun.
- îmi pare rău să aud asta.
- Aha. Vrei să-mi o favoare?
- Ce fel de favoare?
- Stai cu ochii pe doamnă. Dacă se duce la cumpără­
turi, ai grijă să nu o urmărească nimeni când se întoarce
în cameră, bine?
-Sigur. O să stau cu ochii pe ea. Dar s-ar putea
să-mi fie cam greu să-i deosebesc pe vizitatorii domniţei
tale de tipii care vin la clienta permanentă a pensiunii.
Lucrează la domiciliu, dacă înţelegi la ce mă refer.
Gura lui Hugh se strâmbă întro expresie sumbră.
-N im eni nu urcă după doamna mea în afară de
mine, ai înţeles?
-Sigur, sigur. Cum spui dumneata.
80 Amanda Quick

Hugh ieşi din clădire în lumina fierbinte a după-a-


miezii. II frapă gândul că era prima dată când o scotea
pe Mattie la restaurant. Avea să fie o întâlnire adevărată.
Prima lor întâlnire. Noaptea petrecută cu un an în urmă
în apartamentul ei nu merita să fie pusă la socoteală.
Cel puţin Mattie nu ar fi pus-o la socoteală.
Ar fi fost o idee bună să facă rost de o sticlă de brandy
sau rom pe care să o ia cu ei în cameră după cină. Mattie
avea nevoie să se liniştească şi să se relaxeze puţin, după
tot stresul de care avusese parte în ultima vreme.

capitolul 5
- Ei, ei, ei. Salutare. Nu ştiam că am concurenţă chiar
în vecini. Bun venit la bord, scumpo. Cu cât mai mulţi,
cu atât mai bine, zic eu întotdeauna. Mă cheamă Evan-
geline Dangerfield. Pe tine?
Mattie, care se chinuia să vâre cheia ruginită în broas­
ca veche, ridică surprinsă privirea spre femeia care se
lăfăia în uşa larg deschisă a camerei alăturate. Se gândi
că nu mai văzuse în viaţa ei un asemenea personaj, sau
cel puţin nu de aproape.
Evangeline Dangerfield părea să aibă cu doar câţiva
ani mai mult decât ea, deşi stratul gros de fard nu per­
mitea stabilirea vârstei exacte. Ochii ei căprui-deschis
erau conturaţi din plin cu negru, iar fardul de pleoape
argintiu, întins până la sprâncene, scânteia iridescent.
Buzele pline şi senzuale erau roşu-aprins, iar sub pomeţi
avea câte o dâră roz. Coama bogată de păr, într-o nuanţă
neverosimilă de blond, era prinsă în creştetul capului
şi se revărsa pe spate într-un milion de bucle. întreaga
masă capilară era fixată cu agrafe cu strasuri care strălu­
ceau în lumina slabă de pe coridor.
Era în mod evident o femeie bine dotată, care îşi ex­
punea cea mai generoasă parte a corpului într-o rochie
tip sarong cu un decolteu surprinzător de adânc. Ro­
chia, o explozie de flori în roşu, violet şi galben, era
cu o mărime prea mică pentru fundul ei proeminent,
O rază de speranţă 81

iar tivul se ridica mult deasupra genunchilor. Pantofi


roşii cu tocuri cui de opt centimetri şi o gamă variată de
bijuterii cu strasuri îi completau ţinuta. In fine, Mattie
observă unghiile lungi, stacojii, care necesitau probabil
o investiţie enormă în materie de timp şi efort.
Cu hainele ei şifonate şi murdare, se simţea cam
şleampătă. Era un sentiment familiar, unul care o încer­
ca adesea când se afla în preajma surorii ei, Ariei.
-B u n ă ziua. Pe mine mă cheamă Mattie. Mattie
Sharpe.
- Mattie Sharpe, ei? Mă bucur să te cunosc, Mattie.
A trecut ceva vreme de când nu am mai stat la taclale cu
o colegă. Când ai ajuns pe insulă?
-Acum o oră. Tocmai am venit de pe Purgatory.
- A, da. Am auzit că acolo s-a dezlănţuit iadul. Un fel
de revoluţie, nu? Te înţeleg că ai plecat. O treabă ca asta
îţi dă peste cap afacerile. Şi cât ai de gând să stai aici?
- Păi, nu ştiu sigur. Sper că doar o zi, cel mult două.
Mattie coborî privirea spre cămaşa ei pătată. Am fost
nevoită să las totul acolo. Tocmai mă duceam să-mi
cumpăr alte haine.
Evangeline o măsură rapid din cap până în picioare
şi oftă plină de compasiune.
- Biata de tine. Arăţi ca naiba. Nu te supăra. Probabil
ţi-a fost foarte greu pe Purgatory. Ai nevoie să câştigi
rapid nişte bănuţi aici, pe Brimstone, înainte să poţi
merge mai departe, aşa-i?
- Păi...
-N ici o problemă, scumpo. Diseară o să am mai
mulţi clienţi decât pot duce, pentru că urmează să so­
sească în port o navă militară. Nu mă deranjează să-i
împart cu tine.
Abia atunci înţelese Mattie cu ce se ocupa vecina
ei, care o luase drept o colegă de breaslă. Fâstâcită,
murmură:
- E foarte generos din partea ta.
- Hei, fetele trebuie să rămână unite, nu? Evangeline
îi zâmbi radios. Ascultă, n-ai să găseşti haine de lucru
cum trebuie în magazinele de pe aici. Crede-mă, ştiu
82 Amanda Quick

ce spun. Brimstone e o fundătură înapoiată. Eu sunt


nevoită să mi le fac singură sau să le comand prin poştă.
Ce-ar fi să-ţi împrumut ceva de la mine pentru diseară?
- Crezi că mi-ar fi bune? întrebă Mattie, fascinată de
suprarealismul situaţiei.
Evangeline îi studie silueta subţire cu un ochi critic.
- Eşti puţin cam îngustă în partea de sus, dar putem
găsi soluţii pentru asta. Sunt destul de îndemânatică la
cusut. Ce-ar fi să intri? Nu ne apucăm de treabă decât
peste câteva ore. Băieţii vor întotdeauna să dea pe gât
câteva pahare înainte să urce, aşa că avem timp destul.
Mattie se simţi precum Alice pe când cădea în vizu­
ina iepurelui. Se întrebă ce ar fi spus Ariei dacă ar fi
ştiut că sora ei cuminte şi conservatoare era luată drept
prostituată. Apoi se întrebă ce ar fi spus Hugh.
- E foarte drăguţ din partea ta, Evangeline. Pot să-ţi
plătesc hainele.
- Nu e cazul. Cea mai mare răsplată e că am cu cine
să stau de vorbă, zise Evangeline dându-se la o parte
pentru a-i permite lui Mattie să intre. Asta-mi lipseşte
cel mai tare aici, să ştii. Conversaţia inteligentă cu o altă
femeie. Nu am parte decât de bărbaţi, iar discuţiile cu ei
sunt destul de limitate. Ce-ai zice de ceva de băut? îmi
iese grozav punciul cu rom.
-Mulţumesc. Mattie zâmbi în timp ce studia încă­
perea ţipătoare, în care roşul era culoarea dominantă.
Tapet roşu cu auriu, draperii din catifea roşie, cuvertură
de pat moale şi roşie, covoare roşii. Pe tavan, deasupra
patului, şi pe un perete erau montate oglinzi. Camera ta
e mult mai arătoasă decât a mea.
-N u mulţumită proprietarului acestei spelunci. Râ­
zând gutural, Evangeline se apropie de un dulăpior lă­
cuit şi luă o sticlă de rom. Toate îmbunătăţirile astea
sunt opera mea. Mi-a luat câteva luni până să fac rost
de materialul pentru draperii şi cuvertură. Dulăpiorul
ăsta pentru băuturi a fost un adevărat chilipir. îl am de
la un tip care a trecut pe aici în drum spre Honolulu
şi care avea o barcă plină de chestii pe care le aducea
din Singapore.
O rază de speranţă 83

- E superb. Probabil ai cheltuit o avere pe toate înfru­


museţările astea.
-P ă i sunt o investiţie, spuse Evangeline ridicând
din umeri. Trebuie să bagi o parte din profituri înapoi
în afacere dacă vrei să-ţi creşti veniturile. Asta este
teoria mea.
Mattie dădu din cap, simţindu-se brusc pe un terito­
riu mult mai familiar.
-S u n t perfect de acord. In primii câţiva ani mi-am
reinvestit aproape tot profitul, şi tot mai trebuie să
bag bani.
Evangeline deschise uşa unui frigider minuscul şi
scoase câteva cuburi de gheaţă care căzură cu un clinchet
în cele două pahare în care tocmai turnase băutura.
-Poftim . Ia loc până mă uit să văd ce am prin
dulap.
Mattie luă paharul şi se aşeză într-un fotoliu de catifea
roşie. Era ca şi cum s-ar fi trezit în mijlocul unei piese de
teatru, îşi spuse ea, sorbind cu grijă din amestecul tare
de rom şi suc de fructe.
- De cât timp lucrezi aici?
- Sunt vreo patru ani deja. Am fost în Hawaii o vre­
me şi era în regulă, dar am decis să îmi găsesc un loc
în care concurenţa să nu fie atât de acerbă. Aici, pe
Brimstone, sunt singura profesionistă de pe întreaga
insulă. Evangeline deschise uşa unui dulap şi se opri, cu
mâna sprijinită pe un şold înclinat graţios, să-i studieze
conţinutul. Ia să vedem. Ah, uite. Asta ar trebui să-ţi
vină perfect.
Mattie clipi la vederea peticului minuscul de dan­
telă roşie şi satin pe care Evangeline i-1 întinsese spre
inspectare.
- Ăsta e furoul? întrebă ea pierit.
- Pe toţi dracii, nu. E una dintre cele mai bune ţinute
ale mele. Eu nu port niciodată furou, decât dacă se în­
tâmplă să îmi vină un client care are idei fixe cu lenjeria.
Şi aşa îmi ia destul timp să mă îmbrac şi să mă dezbrac.
Hai să vedem cum ar arăta pe tine.
84 Amanda Quick

Mattie luă o înghiţitură prelungă din pahar, după


care se ridică şi începu să-şi descheie nasturii bluzei.
Evangeline scoase un val de exclamaţii de compătimi­
re când îi văzu sutienul şi slipul de fată cuminte.
-O fl N-ai reuşit să-ţi iei mare lucru cu tine când ai
fugit de haosul din Purgatory, aşa-i?
Mattie se simţi ruşinată de lenjeria ei pudică. Se
gândi la valiza plină cu haine elegante pe care o lăsase
în maşină în faţa vilei lui Cormier.
-A m fost nevoită să-mi abandonez toate hainele de
calitate, îi explică ea pe un ton de scuză.
- Da, văd. Ce păcat. Sper ca lucrurile să se linişteas­
că pe acolo, aşa încât să-ţi poţi recupera lucrurile. In
domeniul nostru de activitate o garderobă ca lumea e
esenţială, nu-i aşa? Evangeline îi întinse peticul de satin
roşu. Asta mi-am făcut-o acum o lună, n-am purtat-o
aproape deloc. O păstram pentru o ocazie specială. Hai
s-o punem pe tine şi să vedem de ce modificări are ne­
voie. Ar fi bine să-ţi dai jos sutienul, nu face decât să
ne încurce.
Mattie mai luă o înghiţitură din paharul de punci,
apoi făcu întocmai ce i se ceruse. Nu era cu nimic mai
rău decât atunci când se dezbrăca în vestiarul sălii de
sport, se gândi ea în timp ce îşi trăgea rochia roşie
peste cap.
Până la talie nu avu probleme, dar trebui să facă un
efort serios pentru a forţa fusta să-i alunece peste şol­
duri. Se întoarse spre peretele de oglinzi şi se zgâi uluită
la reflexia ei.
Intre rochia aceea şi un costum de baie nu era mare
deosebire. In faţă avea un decolteu îndrăzneţ, iar fusta
dezvăluia incredibil de mult din coapsă, în timp ce spa­
tele era gol.
- Nu-i rău, zise Evangeline dând satisfăcută din cap.
Cam largă în faţă, dar ne aşteptam ca acolo să fie de lu­
cru. Şi va trebui s-o strâmtez puţin în dreptul şoldurilor,
dar în rest e perfectă. îţi stă bine în roşu, Mattie. Pun
pariu că îl porţi frecvent.
O rază de speranţă 85

- La drept vorbind, nu, spuse Mattie cu sinceritate,


îşi aminti dulapul ei plin de haine scumpe, dar anoste.
Culorile pe care le purta de obicei gravitau spre gri, bej
şi bleumarin. Dar s-ar putea să încep să îl port mai des.
Cred că îmi place roşul.
îşi dădu seama că nu se mai simţise niciodată atât
de interesantă, atât de atrăgătoare. Poate că era doar o
reacţie la stresul recent prin care trecuse.
- în mod cert roşul are un efect special asupra ta. Te
luminează cumva. Evangeline începu să prindă rochia
cu bolduri, coborând şi mai mult decolteul deja adânc.
Pantofii ăia sunt singurii pe care îi ai?
- Mă tem că da. Ceilalţi au rămas pe insulă alături de
hainele mele.
- Mare păcat. Pantofii sunt teribil de scumpi. Ce mă­
rime porţi?
-Treizeci şi opt.
- La fel ca mine. Am să ţi-i împrumut pe cei pe care îi
am acum în picioare. Se potrivesc perfect la rochia aia.
în regulă, am terminat de prins boldurile. Dă-o jos, şi
mă apuc să fac modificările.
- E foarte drăguţ din partea ta, spuse Mattie întinzân-
du-i rochia.
-Plăcerea e de partea mea. După cum ziceam, de
mult n-am mai am avut o conversaţie plăcută cu o per­
soană inteligentă. Evangeline scoase din dulap o maşină
de cusut. Cum îţi mergea afacerea în Purgatory înainte
ca lucrurile să o ia razna?
-N u prea rău. Mattie îşi încheie ultimii nasturi de la
cămaşă şi, luându-şi paharul, se aşeză la loc în fotoliu.
Dar nu cred că am să mă mai întorc.
- Nu? încotro o iei de aici?
Maşina de cusut începu să zumzăie energic când
Evangeline se apucă de treabă.
- Mă duc la Seattle.
- Ai mai fost acolo?
-D a . La drept vorbind, am locuit acolo înainte să...
ăăă... plec în Purgatory.
86 Amanda Quick

-P e bune? Mi-am dorit dintotdeauna să merg la


Seattle. Poate data viitoare când îmi iau o vacanţă acolo
am să merg.
-D acă vii, caută-mă neapărat, spuse Mattie, cu un
iureş de bunăvoinţă faţă de femeia aceasta care se dădea
peste cap s-o ajute. Am să-ţi las adresa mea.
- De acord. M-am obişnuit să îmi iau vacanţă cel pu­
ţin de două ori pe an. Ca femeie ai nevoie de câte o pau­
ză, ştii? Nu îţi face bine să munceşti fără întrerupere.
- Ştiu. Stresul ajunge să îşi spună cuvântul.
-Intr-adevăr, zise Evangeline în timp ce scurta cu
îndemânare tivul fustei. Iar în domeniul nostru de ac­
tivitate avem parte de stres, nu glumă. Afacerea nu mai
merge ca înainte de când au apărut bolile astea noi. A,
că veni vorba, ai nevoie de căciuliţe pentru la noapte?
Mattie, care tocmai sorbise din băutură, se înecă.
- N-am apucat să le iau cu mine.
- M-am gândit eu că poate ai fost nevoită să le aban­
donezi odată cu hainele. Uită-te în dulăpiorul ăla de
lângă pat. Ţin câteva la îndemână. Serveşte-te.
Mattie se zgâi o clipă la dulăpiorul roşu din răchită,
apoi se ridică lent şi se duse să-l deschidă. înăuntru se
afla un coş mare plin cu pacheţele în staniol. Luă câteva
şi le strecură în poşetă.
- Mersi.
- Zilele astea e bine să fii cât mai atentă. Nu merită
să-ţi asumi riscuri. Apropo, cine e brokerul tău?
-Brokerul meu?
- Da, agentul tău de bursă. Evangeline ridică privirea
cu o expresie întrebătoare şi luă o înghiţitură de punci.
Sau preferi certificatele de depozit şi conturile de depo­
zit pe piaţa monetară?
-A h . Înţeleg la ce te referi. Da, tind să mă orientez
spre certificate de depozit şi depozite structurate. Bursa
e pur şi simplu prea volatilă pentru gustul meu. Micii
investitori nu prea mai au ce căuta acolo.
-A şa e. îmi tot spun că ar trebui să mă retrag, dar
savurez emoţiile pe care mi le provoacă urcuşurile şi
coborâşurile cotaţiilor. Desigur, nu investesc totul
O rază de speranţă 87

la bursă. Doar cât îmi permit să pierd. Restul ajunge


direct în obligaţiuni de stat şi alte instrumente de genul
ăsta. Nu sunt proastă. Am văzut prea multe practican­
te ale profesiei noastre rămânând cu mâna goală după
ani întregi de muncă asiduă. Nu am de gând să fiu una
dintre ele.
-A i perfectă dreptate. Pensie nu o să ne dea nimeni.
Oamenii care lucrează pe cont propriu trebuie să aibă
singuri grijă de ei.
- Că bine zici. Evangeline se apucă să strâmteze corsa­
jul. Ce-ai zice de încă un pahar?
-A r fi grozav. Spune-mi, ce ai de gând să faci după ce
te retragi din activitate?
- E interesant că ai pomenit de asta. In ultima vreme
mă tot gândesc că ar fi cazul să mă reprofilez. După cum
ziceam, nu mai e ca înainte. Să nu râzi, dar mi-ar plăcea
să-mi deschid un mic magazin de haine, unde să le vând
turiştilor ţinute făcute de mine. Cred că m-aş pricepe,
tu ce crezi?
Mattie studie lucrătura superbă a rochiei roşii. Era
capabilă să recunoască o operă de artă.
- Cred că te-ai descurca fantastic.

Peste o oră, Hugh urca nerăbdător scările pensiunii.


Investise într-o cămaşă nouă de la micul magazin uni­
versal din port, iar sub braţ ţinea o sticlă de rom într-o
pungă de hârtie. Era pregătit pentru importanta întâl­
nire cu Mattie.
- In seara asta petrecem, drăguţă, anunţă el când des­
chise uşa camerei. Am plănuit totul. O întâlnire în toată
regula. Mai întâi mergem la localul acela unde au nişte
hamburgeri grozavi, bem câteva pahare şi mâncăm, apoi
putem să ne întoarcem aici şi să... Sfinte Sisoie!
încremeni în prag şi se holbă la creatura exotică aşe­
zată pe marginea patului.
-Bună, Hugh. La drept vorbind, chiar mi-e foame,
spuse Mattie zâmbitoare.
- Mattie?
88 Amanda Quick

Şocat, Hugh închise încet uşa. Tânăra femeie purta


0 rochie roşie minusculă care aproape îi dezgolea sfâr­
curile, i se mula peste şolduri ca un amant şi îi ajungea
doar până la jumătatea coapselor. Stătea cu picioarele
încrucişate, iar tălpile i se arcuiau delicat intr-o pereche
de pantofi roşii cu tocuri cui imposibil de înalte. Părul
castaniu-roşcat îi dansa în jurul umerilor, moale şi li­
ber şi ispititor. Ochii ei verde cu auriu erau conturaţi
perfect şi puşi în evidenţă cu fard de pleoape turcoaz
sidefat. Gura îi era o floare roşu-închis. Pe degete şi
la încheieturi îi străluceau bijuterii cu strasuri, la fel
şi în valea dintre sâni.
- Ce părere ai, Hugh? Eu sunt?
Nu-i mai văzuse niciodată licărirea aceea poznaşă din
ochi, se gândi el. Năucit, îşi puse pachetele pe o masă.
- Ce naiba s-a întâmplat cu tine?
-A m cunoscut o tânără absolut fermecătoare în
vecini. O femeie de carieră, la fel ca mine. Când şi-a
dat seama că nu am nimic potrivit pentru diseară, mi-a
împrumutat câteva dintre lucrurile ei.
Mattie se ridică şi făcu o piruetă.
Gura lui Hugh se uscă brusc. Privirea îi coborî pe
toată lungimea spatelui ei, până în locul unde rochia
1 se curba perfect peste şolduri.
- Dar nu are spate!
-Ştiu . Noroc că e cald aici, pe insulă.
Expresia din privirea ei îl făcu să se încrunte.
- Mattie, ai băut ceva?
- Doar câteva pahare de punci cu rom. Când flutură
din mână cu un aer distrat, inelele îi scânteiară ca nişte
diamante. Nu-ţi face griji, sunt perfect capabilă să mă
controlez. Prietena mea Evangeline susţine că nu poţi
lucra când eşti beată. Bărbaţii tind să profite de tine
dacă au impresia că eşti ameţită. Aşa sunt bărbaţii, să
ştii. încearcă mereu să profite de femei.
-T ip a asta, Evangeline, cu ce anume se ocupă, mai
exact? Sau e mai bine să nu ştiu?
O rază de speranţă 89

- E prostituată. Şi crede că şi eu sunt. I s-a făcut milă


de mine pentru că am fost nevoită să fug din Purgatory
fără recuzita specifică. Aruncând în aer o mână de pli­
culeţe lucioase care se răspândiră pe pat, Mattie adăugă:
Evangeline e o persoană foarte drăguţă.
- Nu-mi vine să cred.
- Ştiu, chicoti ea. Şi nimeni dintre cei rămaşi acasă la
Seattle nu ar crede. Mi-aş fi dorit să am un aparat foto
ca să poţi să-mi faci o poză. Evangeline susţine că arăt
fantastic în roşu.
-A şa e, recunoscu Hugh. Dar îţi trebuie ceva mai
mult material.
-N -o mai face pe puritanul. Eşti gata să ieşim
la cină?
- Da, sunt, dar nu te duc nicăieri îmbrăcată aşa.
- Atunci am să merg singură.
Ajunse la uşă înainte ca Hugh să îşi dea seama că
vorbea serios. Se răsuci pe călcâie şi porni după ea.
- Stai pe loc!
-Nu-ţi dau voie să mă însoţeşti dacă ai de gând să-mi
faci morală, îl informă ea din vârful scărilor. Sunt sătulă
până peste cap de lecţiile tale. In seara asta am de gând
să mă distrez.
- Mattie, aşteaptă puţin. Pe toţi dracii, treci îna­
poi aici.
Hugh înainta pe coridor cu paşi mari şi hotărâţi, dar
Mattie coborâse deja în hol şi tocmai ieşea pe uşă, făcân-
du-i cu mâna recepţionerului.
- Avem o navă a Marinei în port, spuse bătrânul de la
tejghea când Hugh trecu pe lângă el. Ar fi bine să te ţii
de ea, altfel n-o mai vezi până dimineaţă.
- Drace!
O ajunse din urmă abia în stradă. Ca un superb
fluture stacojiu plutind în aerul nopţii tropicale, deja
începuse să atragă prea multă atenţie. Când un tânăr în
uniformă de puşcaş marin rânji pofticios şi scoase un
fluierat, Hugh îl privi mânios şi se întinse să o prindă
pe Mattie de braţ.
90 Amanda Quick

- Ce naiba îţi închipui că pui la cale? se răsti el.


- Ies doar să mănânc ceva. li zâmbi unui bărbat care
tocmai lega la mal o bărcuţă cu pânze, iar respectivul
căscă larg gura şi se opri din lucru pentru a se zgâi la ea.
Nu-i aşa că e uluitor, Hugh? Evangeline are dreptate.
Fără nici o îndoială, roşul e culoarea mea.
- Drăguţă, la cum e croită rochia aia, nici nu ar conta
culoarea. Ascultă, nu vreau să-ţi stric plăcerea, dar nu-i
tocmai lipsit de riscuri să te fâţâi pe aici îmbrăcată aşa.
Mattie ridică spre el o privire inocentă.
- Vai, dar de ce? In fond, mă pot baza pe tine să mă
aperi, nu?
Hugh expiră cu un geamăt surd, dar hotărî să intre
în jocul ei.
- Şi pe mine cine o să mă apere de tine, drăguţă?
-N u e nici o problemă. Tu m-ai văzut într-o ţinută
chiar mai sumară şi nu ai fost prea impresionat.
- Dacă şi pe alţi bărbaţi îi judeci la fel de greşit cum
mă judeci pe mine, te aşteaptă o grămadă de necazuri.
- Prostii, pufni ea. Ştim amândoi că ai să fii cuminte.
Ce ar zice mătuşa Charlotte dacă i-aş spune că te-ai pur­
tat necuviincios?
-A r trebui să te ducă mintea să nu mă iei cu ame­
ninţări, drăguţă, o avertiză el strângând-o mai tare de
braţ. In faţa lui Charlotte dau socoteală doar pentru
chestiuni de afaceri. Ea nu are nimic de-a face cu restul
vieţii mele.
-Vai, ce dur eşti! Mattie izbucni într-un râs răguşit.
Dar nu cred o iotă din ce spui. Ce te-ai face dacă nu
ai mai primi toate acele misiuni drăguţe şi bine plătite
în care Vailcourt te trimite în jurul lumii ca să-i rezolvi
mici încurcături?
- Aş investi mai mult timp în propria mea afacere.
Hugh îşi dădu seama că nu voia de fapt s-o târască în­
apoi în cameră, căci varianta sexy şi jucăuşă a lui Mattie
era minunată. Se distra mult prea bine - iar dacă îşi juca
bine mâna, la fel putea să facă şi el.
O rază de speranţă 91

O conduse spre terasa de la capătul străzii, conşti­


ent că nici un loc nu era pe deplin sigur în noaptea
aceea. Orăşelul era ticsit de marinari, iar atmosfera din
tavernele şi barurile locale nu era deloc potrivită pentru
o doamnă. Trebuia să transmită clar mesajul că Mattie
era proprietate privată.
- Ş i în ce constă această afacere misterioasă a ta,
Hugh? E ceva legat de avioane, nu-i aşa?
Mattie se agăţă de braţul lui, înfăşurându-se practic
peste el în timp ce îl fixa cu ochi mari şi întrebători.
- Ţi-am spus, planul e să asigur zboruri charter de pe
St. Gabe. îndată ce trecu pragul tavernei, deveni conşti­
ent de senzaţia pe care o stârnea Mattie. Când de la un
capăt la celălalt al barului răsunară strigăte libidinoase
şi fluierături, Hugh se întrebă dacă avea să supravieţu­
iască acelei seri fără a se vârî în vreo bătaie. Treaba asta e
foarte stupidă, bombăni el, conducându-şi însoţitoarea
spre un mic separeu din marginea terasei.
- E distractiv. Mattie se aşeză pe bancheta de vi­
nii, expunându-şi încă opt centimetri din coapse. Mă
simt bine în seara asta. Cred că sunt o persoană nouă.
Aş vrea un punci cu rom, te rog.
-A i vrea să mănânci ceva, o corectă el.
-C e ursuz eşti! Prea bine. Vom mânca mai întâi.
Apoi voi bea un punci cu rom.
- O să-l bem după ce ne întoarcem în cameră, decise
Hugh, străpungându-1 cu privirea pe clientul de la capă­
tul barului.
Bărbatul, care se holbase fără ruşine la Mattie, lăsă
să-i scape un oftat greu de regret şi îşi îndreptă din nou
atenţia asupra băuturii sale.
- O bere pentru mine, îi spuse Hugh chelneriţei de
vârstă mijlocie. Şi o cola pentru doamna. După aceea,
doi hamburgeri. Mari. Al meu să fie dublu.
Mattie îi zâmbi chelneriţei peste umărul lui.
-A ş dori să fac câteva modificări în comanda mea,
vă rog. Doresc suc de fructe în loc de cola. Şi puneţi
92 Amanda Quick

şi puţin rom In el, da? Iar în loc de hamburger vreau o


salată. Şi, să vedem, ce feluri fără carne mai aveţi?
- Fără carne? Preferaţi peşte? întrebă femeia.
-N im ic care să conţină animale moarte, explică
Mattie. Nu mănânc carne de mortăciune. Şi nici el nu
ar trebui să o facă, adăugă ea, bătându-1 pe Hugh pe
braţ. Cât de curând am să-l lecuiesc de obiceiul ăsta.
Nedumerită, chelneriţa îi aruncă o privire lui Hugh,
aşteptând indicaţii. Când acesta se mulţumi să ridice
din umeri cu un aer resemnat, îşi îndreptă din nou
atenţia spre Mattie.
- Avem cartofi pai. Doriţi?
- In regulă. Când rămaseră singuri, Mattie se în­
toarse spre Hugh. Spune-mi mai multe despre afacerea
asta cu zboruri charter. Vreau să aflu totul, până la cele
mai mici detalii. Sunt pur şi simplu fascinată de astfel
de lucruri. Pun pariu că eşti mare mahăr în domeniu,
nu-i aşa?
- Tipa care te-a îmbrăcat cu rochia asta ţi-a dat şi lecţii
despre cum să vorbeşti cu un client?
-C u m poţi să spui aşa ceva? Mattie păru ofensată.
Vorbesc serios, Hugh. Tocmai mi-am dat seama că sunt
foarte multe lucruri pe care nu le ştiu despre tine.
Li se aduse comanda de băuturi. Lui Hugh nu-i era
cu adevărat poftă de bere, dar ştia că sticla s-ar fi dove­
dit utilă dacă se lăsa cu bătaie până la sfârşitul cinei.
O studie cu atenţie pe Mattie.
- încerci să flirtezi cu mine?
- Şi care ar fi problema dacă da?
Când îşi aduse umerii în faţă decolteul rochiei alune­
că atât de jos, încât pentru o secundă îi dezgoli areola
întunecată a sfârcului.
Hugh îşi dădu seama că se holba la ea. Deja pe jumă­
tate excitat, îşi simţi mădularul întărindu-se rapid. Luă
o înghiţitură de bere şi mormăi:
- Nu mă plâng. Vreau doar să mă asigur că ştii ce faci.
-D oar încerc să aflu ceva mai multe despre tine,
Hugh Abbott. îţi dai seama că nu ştiu aproape nimic
despre trecutul tău?
O rază de speranţă 93

Cu un efort considerabil, Hugh reuşi să-şi ridice din


nou privirea spre ochii ei.
- Nu ai pierdut mare lucru. Stai mai dreaptă, bine?
Pe toţi dracii, flirta cu el! Şi-ar fi dorit doar să nu aibă
public. Absolut toţi bărbaţii din încăpere îi observaseră
probabil privirea lascivă. Era sfâşiat între propria dorin­
ţă tumultuoasă şi nevoia de a-şi proteja comoara recent
descoperită de privirile pofticioase ale celorlalţi.
- Cu ce te-ai ocupat înainte să lucrezi pentru mă­
tuşa mea?
-C u diverse treburi. Mattie, ar fi bine să stai ceva
mai dreaptă. Vorbesc serios. Rochia aia mai are puţin şi
cade de pe tine.
- Evangeline a conceput-o anume ca să dea impresia
asta. E foarte talentată în materie de design vestimentar.
Se prea poate să-şi fi ratat vocaţia.
- Da. Poate. Hugh se foi, încercând să reducă din pre­
siunea exercitată de prohabul blugilor. Cum ziceai că
o cheamă?
- Evangeline Dangerfield.
- Impresionant nume. Mă întreb cum l-a găsit.
- E un fel de nume de scenă. Mi-a sugerat să mă gân­
desc şi pentru mine la ceva mai interesant decât Mattie
Sharpe. Tu ce zici?
Gura lui Hugh se curbă pentru o clipă într-un
zâmbet.
- Eu zic că Mattie Sharpe e perfect în regulă.
- Dar îl găseşti suficient de sexy? Are o alură romanti­
că? Promite pasiune şi încântare şi împlinire?
- Da. Promite.
- Promovarea şi imaginea sunt foarte importante,
să ştii.
-A m să ţin cont de asta când voi dezvolta Abbott
Charters.
Mattie se aplecă spre el cu o expresie senzuală în
ochi.
- Povesteşte-mi mai multe despre Abbott Charters.
împotriva propriei voinţe, Hugh se trezi îndeplinin-
du-i rugămintea. Nu se putea abţine. Mattie îi sorbea
94 Amanda Quick

fiecare cuvânt, ca şi cum nu ar fi existat pe lume nimic


mai important decât speranţele, planurile şi visurile lui.
Nimeni nu-1 mai ascultase cu atâta intensitate, îşi
dădu el vag seama la un moment dat. Ii turui în con­
tinuare despre obiectivul lui de a obţine contracte cu
guvernul Statelor Unite şi cu diverse companii loca­
le. Ii vorbi despre dificultăţile legate de repararea şi
întreţinerea avioanelor pe insulă. Ii spuse că St. Gabe
începea să câştige popularitate în rândul turiştilor,
care urmau să devină o clientelă importantă pentru
Abbott Charters. In aceeaşi idee, intenţiona să organi­
zeze expediţii de scufundări pe insulele din apropiere.
Purtat pe aripile entuziasmului, continuă să-i poves­
tească neobosit.
Mattie era fascinată. Din când în când îl încuraja cu
întrebări, dar Hugh rămase vioara întâi a conversaţiei.
Li se servi mâncarea, însă el nu se opri din vorbit. Ii
descrise planurile lui de a deveni cel mai de încredere
operator de zboruri charter din acea parte a Pacificului,
îşi fixase obiectivul de a furniza servicii profesioniste de
cea mai înaltă calitate, mergând de la bărcile de pescuit
pentru turişti până la serviciile de transport marfă pen­
tru companii.
- La un moment dat aş putea să transform afacerea
într-o franciză. Spre exemplu, tipul care o să ne ducă
mâine de pe insulă desfăşoară o activitate foarte mo­
destă ca buget, cu un singur avion. Dacă ar achiziţiona
o franciză a Abbott Charter, ar părea mai important şi
mai prosper decât este. Ar avea mai mulţi clienţi, iar eu
m-aş alege cu încă o bază de operaţiuni.
Peste o jumătate de oră, când plecară de la terasă, tot
mai avea de povestit. Era uşor surprins că trecuseră cu
bine peste cină, fără a fi nevoit să spargă câteva cape­
te, dar nu avea de gând să se plângă. Faptul că atenţia
lui Mattie fusese concentrată asupra lui îl măgulea în
mod neaşteptat.
-Acum am să-ţi torn de băut, spuse el când ajunseră
în intimitatea camerei lui Mattie. Ia loc.
O rază de speranţă 95

Asta însemna să se aşeze pe pat, căci nu exista nici un


scaun. Mattie se descălţă ascultătoare de pantofii roşii,
îşi sprijini spatele delicios de gol de tăblia de răchită şi
îşi întinse picioarele.
- Când ai s-o anunţi pe mătuşa Charlotte că vei înceta
să mai îndeplineşti diverse misiuni pentru Vailcourt?
- La cum merg lucrurile în prezent, îmi voi permite să
fac asta peste şase luni sau un an, spuse Hugh în timp
ce turna rom în două pahare. Abbott Charters o să aibă
succes, Mattie. Ai să vezi. La anul mă apuc să-mi ridic
o casă. Mi-am ales deja un teren care dă spre cel mai
fermecător golfuleţ pe care l-ai văzut vreodată.
Pe hol răsunară nişte paşi apăsaţi care trecură pe lân­
gă uşa lor şi se opriră ceva mai departe. Uşa lui Evangeli-
ne Dangerfield se deschise. Se auzi un murmur de voci,
apoi se lăsă tăcerea. Hugh se aşeză pe pat lângă Mattie şi
continuă să-i povestească despre casa la care visa. Mattie
sorbi din rom.
La scurt timp după aceea, prin pereţii subţiri răzbi
scârţâitul inconfundabil al arcurilor de pat. Hugh igno­
ră sunetul, preferând să-i descrie veranda pe care avea
să o construiască în jurul casei. Mattie sorbi din nou
din rom.
Când geamătul gutural al unui bărbat izbucni din ca­
mera de alături, Mattie îşi muşcă buza şi chicoti.
Hugh se strădui să ignore cel de-al doilea set de paşi
de pe hol, preferând să-i explice că superba casă din
visurile lui avea să fie deschisă din trei părţi spre adi­
erea brizei.
Când al treilea client se îndreptă hotărât spre camera
lui Evangeline, Mattie se foi pe pat şi căscă.
- E greu să îţi câştigi existenţa aşa.
-D a.
Hugh nu mai reuşea să se concentreze. Scârţâitul rit­
mic al arcurilor de pat şi gemetele masculine de satis­
facţie sexuală îi tot tulburau gândurile. în plus, căscatul
lui Mattie avusese un efect interesant asupra decolteului
minusculei rochii roşii.
96 Amanda Quick

-M ai bine rămân la administrarea galeriei de artă,


spuse ea întinzându-se pe perne şi punându-şi paharul
pe noptieră. Nu cred că aş avea energie pentru genul
ăsta de muncă. Ştii, brusc mă simt absolut epuizată.
- Ai trecut prin multe azi, spuse el înţelegător. Apoi
îşi dădu seama că ochii ei erau pe punctul de a se închi­
de. Hei, Mattie?
- Noapte bună, Hugh. Ai grijă să stingi lumina şi să
încui uşa când pleci.
Cu un murmur uşor, adormi.
Hugh o privi cu tandreţe câtă vreme îşi termina bă­
utura. Nu mai apucase să-i povestească şi despre dormi­
tor, îşi dădu el seama. Avea să fie o cameră spaţioasă,
cu un pat imens şi vedere spre mare. Era sigur că avea
să-i placă.
Arcurile patului din camera vecină începură să scâr­
ţâie din nou.
Hugh îşi puse jos paharul, se dezbrăcă până rămase
în chiloţi, apoi dădu la o parte cuvertura şi o vârî cu
grijă pe Mattie sub plapumă. Se gândi să-i scoată rochia,
dar intr-un final decise că peticul de material roşu repre­
zenta o cămaşă de noapte perfectă.
îşi luă revolverul din plasa de cumpărături, îl ascunse
sub pernă, după care stinse lumina şi se strecură în aş­
ternuturi lângă Mattie.
Cu braţele încrucişate sub cap, ascultă parada nesfâr­
şită de paşi răsunând pe hol. începu să se întrebe dacă
avea să fie chinuit de acea erecţie dureroasă pentru tot
restul nopţii.
Când un anumit set de paşi se opri în faţa uşii lui
Mattie, înainte de a merge mai departe spre camera
lui Evangeline Dangerfield, Hugh era încă treaz. Oftă
şi, fără un sunet, băgă mâna sub pernă după pistol.

capitolul 6
Hugh o simţi pe Mattie foindu-se lângă el când se des­
chise uşa. Se răsuci în somn, astfel că piciorul ei alunecă
O rază de speranţă 97

peste al lui, iar mâna i se aşeză pe piept. Simţi reacţia


instantanee a propriului trup până în vârful degetelor
de la picioare. Domniţa intr-adevăr îşi alegea prost mo­
mentele. Spera că intr-o bună zi, cât de curând, avea să
nimerească bine.
Se forţă să rămână cu privirea aţintită asupra fâşiei
tot mai late de lumină din cadrul uşii. Trebuia să ia
lucrurile pe rând.
O siluetă familiară fu dezvăluită pentru o clipă în lu­
mina slabă de pe coridor. Intrusul se strecură pe furiş în
cameră şi închise cu grijă uşa în urma sa.
Hugh trase piedica revolverului. Ţăcănitul discret ră­
sună asurzitor, ca un bubuit de tun, în încăperea mică.
Silueta de lângă uşă încremeni, în mod evident recunos­
când instantaneu sunetul. Era un om cu experienţă.
In clipa aceea mâna lui Mattie se mişcă uşor pe piep­
tul lui Hugh, atingându-i uşor sfârcul. îşi înăbuşi un
geamăt şi rămase cu ochii asupra ţintei sale.
- Ştiam eu că o să regret că te-am luat de pe Purgato-
ry, Rosey.
Vocea lui nu depăşise o şoaptă aproape imperceptibi­
lă, dar ştia că Rosey îl auzise.
- Ce naiba? rosti acesta pe un ton la fel de coborât.
Mattie murmură ceva în somn. Degetele ei alunecară
blând prin părul de pe pieptul lui Hugh, îndreptându-se
spre abdomenul lui, care se încordă sub efectul mângâ­
ierii. Cu toate acestea, rămase nemişcat.
- Dacă o trezeşti, o să mă enervez foarte tare, Rosey.
- Credeam că tu dormi în altă cameră. Aşa mi-a zis
recepţionerul.
Deşi arţăgos, Rosey se străduia să nu ridice vocea.
- Ei bine, te-ai înşelat.
Laba piciorului lui Mattie o atinse pe a lui. Ii simţi
degetele gâdilându-1 mărunt, ca nişte peştişori minus­
culi. Dezmierdarea delicată şi inconştientă îi stârni un
val de electricitate prin tot corpul.
-S ă nu-mi porţi pică, în regulă? A fost doar o gre­
şeală, să ştii, şopti Rosey în timp ce se retrăgea tiptil cu
spatele spre uşă.
98 Amanda Quick

-O mare greşeală. Ce căutai aici?


- Doar nişte bani. Ştiu că are un teanc întreg în po­
şeta aia scumpă pe care n o lasă din mână. întotdeauna
poţi să-ţi dai seama după poşetă şi pantofi, ştii? Piele
naturală. Chestii de calitate înaltă.
Hugh se relaxă puţin, recunoscând sinceritatea din
tonul plângăreţ al lui Rosey. Iritarea lui iniţială fusese
generată de convingerea că Rosey o văzuse pe Mattie în
rochia roşie, mai la începutul serii, şi venise în camera ei
cu intenţii mult mai mârşave decât o simplă tâlhărie.
- Ai noroc că sunt bine dispus în noaptea asta. Nu am
să-ţi zbor capul de pe umeri. Cel puţin nu chiar acum.
- Oricum nu ai faceo, zise Rosey. Ei nu i-ar plăcea. La
fel cum nu a fost de acord când ai ameninţat să ne tai
gâturile mie şi lui Gibbs în Purgatory. La fel cum nu te-a
lăsat să ne abandonezi acolo.
- Poate că nu ar fi de acord, dar nici nu ar putea să
mă împiedice. Dacă mă scoţi din sărite suficient de tare,
o să mă doară în cot de părerea ei. Străduieşte-te să nu
uiţi asta, şi o să ne înţelegem foarte bine.
Mattie oftă uşor. Degetele ei alunecară în deschizătu­
ra boxerilor lui Hugh şi se încâlciră uşor în părul des şi
cârlionţat de acolo. O umflătură clar vizibilă apăru în
cearşaful care îi acoperea coapsele. Hugh îşi înăbuşi
un alt geamăt şi, printr-un efort monumental de voinţă,
se concentra asupra lui Rosey.
Bărbatul scund şi vânjos se retrăsese spre uşă şi toc­
mai dădea să o deschidă.
-S ta i aşa, îi porunci Hugh încet, exact în clipa în
care degetul mare al lui Mattie trecu blând peste baza
mădularului lui în erecţie.
îşi dădu seama că bărbăţia îi scăpase din boxeri. Muş­
chii îi erau încordaţi la maximum, iar mâna care ţinea
pistolul tremura vag.
Cu mare grijă, puse la loc piedica revolverului. în de­
finitiv, nu ar fi avut sens ca, într-un moment de pasiune
incontrolabilă, să-i zboare accidental lui Rosey puţinul
creier cu care era înzestrat.
- Vreau să stăm puţin de vorbă, Rosey.
O rază de speranţă 99

- Ţi-am zis, a fost doar o greşeală. Nu aveam de gând


să-i fac rău. Doar îmi trebuiau nişte bănuţi. Gibbs şi cu
mine nu aveam mare lucru asupra noastră când ne-ai
furat barca, să ştii. Suntem pe uscat.
- Ceva îmi spune că nu a fost prima dată când a tre­
buit să fugiţi de undeva. înainte să pleci, vreau să mă
asigur că m-am făcut înţeles. în primul rând, dacă te
mai apropii vreodată de domnişoara Sharpe, voi fi foar­
te, foarte furios. Ai priceput?
- Da, da. Mi-e clar. Acum nu te obosi să te ridici din
pat. Ies singur.
- Mai e ceva.
- Of. Nu încetezi niciodată să dai ordine?
- Nu până nu obţin ceea ce vreau.
- Ce naiba vrei?
- Un nume. Un prieten de-al meu a murit în
Purgatory.
- Da? Cine? întrebă Rosey, părând vag interesat.
- Paul Cormier.
Se lăsă o scurtă pauză, apoi Rosey spuse:
- L-am cunoscut pe Cormier. Era un tip OK, dacă
nu te luai după fasoanele lui. Mi-a împrumutat bani de
câteva ori, când aveam mare nevoie să scap de nişte in­
divizi. El a cumpărat ferma, nu? îmi pare rău să aud că
s-a dus.
- Cineva l-a împuşcat şi l-a lăsat să moară. Dacă afli
vreodată vreun nume, vreau să îl ştiu şi eu. Mi-1 doresc
foarte tare.
- Nu ştiu cine l-a ucis, se grăbi Rosey să spună.
- E rost de bani. Bani mulţi. Găseşte-mi numele,
şi banii vor fi în întregime ai tăi. Ia legătura cu mine
sau cu un tip pe nume Silk Taggert de pe St. Gabe.
Ai priceput?
- Da, sigur. Am priceput. Am să plec acum, dacă n-ai
nimic împotrivă. Am de făcut una, alta, de întâlnit di­
verse persoane, de mers în diverse locuri. Transmite-i
salutări domniţei din partea mea.
100 Amanda Quick

-A m s-o fac. Hugh inspiră şuierat când degetele


lui Mattie îi alunecară între coapse. Şi închide uşa
după tine.
- Cum zici tu.
Fasciculul de lumină slabă de pe coridor se lăţi pen­
tru o clipă când Rosey ieşi în grabă din încăpere, apoi
se făcu din nou întuneric. Hugh aşteptă până auzi ţăcă­
nitul clanţei.
Mattie se mişcă uşor, cuibărindu-se mai aproape
de el.
Hugh împinse revolverul sub pat, de unde îl putea
lua cu uşurinţă, apoi căută pe sub cearşaf până găsi
mâna lui Mattie. Se odihnea lângă mădularul lui înăl­
ţat semeţ, atingând delicat cu vârfurile degetelor sferele
pline de dedesubt.
- O, Dumnezeule!
Crezu că avea să-şi piardă controlul exact în momen­
tul acela.
Ţinându-şi respiraţia, îşi împinse boxerii în jos peste
şolduri şi se mişcă stângaci până scăpă de ei. Şe temea
ca nu cumva să o trezească pe Mattie, însă ea doar se foi
puţin şi se trase mai aproape.
Odată dezbrăcat de lenjerie, îi închise cu grijă dege­
tele în jurul bărbăţiei lui. Se mişcă ezitant, ridicându-şi
uşor şoldurile, moment în care mâna ei se strânse.
- Drace!
Hugh închise strâns ochii şi trase adânc aer în piept.
Se gândi serios să se tortureze până la moarte rămâ­
nând în poziţia aceea, însă nu credea că l-ar fi ţinut for­
ţele. Deja era prea aproape de explozie.
Mattie se mişcă din nou, iar buzele ei îl atinseră cu
delicateţe pe umăr. Hugh coborî privirea şi, în lumina
palidă de la fereastră, văzu că unul din sânii ei moi, cu
rotunjimi dulci, alunecase din corsajul rochiei roşii.
Fascinat, îi atinse sfârcul cu degetul mare şi îl simţi
întărindu-se ca un fruct sălbatic. Degetele moi ce îi ţi­
neau cu delicateţe mădularul se încleştară din nou preţ
de o clipă chinuitoare.
O rază de speranţă 101

Hugh prinse marginea de sus a rochiei şi o trase


cu blândeţe în jos, dezgolindu-i şi celălalt sân. Câteva
secunde se mulţumi să stea nemişcat, desfătându-se cu
priveliştea superbă din faţa ochilor lui. Apoi, hotărând
să-şi forţeze norocul, coborî o mână pe coapsa ei şi îşi
strecură palma sub fustă.
Mattie îi dădu drumul şi se rostogoli pe spate, rămâ­
nând cu ochii închişi. Picioarele i se mişcară agitate.
Hugh îşi împinse fin degetele mai sus sub satinul
roşu. Căldura şi moliciunea de pe interiorul coapsei
aproape îl aduseră în pragul climaxului. Când picioa­
rele ei se întredeschiseră uşor din proprie iniţiativă, îşi
înăbuşi un alt geamăt surd.
Degetele lui exploratoare găsiră peticul de bumbac
care adăpostea floarea umedă şi feminină pe care o că­
uta. Pentru o clipă sau două se mulţumi să o dezmierde
prin ţesătură, dar, când simţi materialul umezindu-se,
îşi dădu seama că n-ar fi putut să se oprească acolo.
Mattie îşi arcui vag şoldurile spre atingerea lui şi mur­
mură ceva în somn, ceva ce aducea a dorinţă nestăpâni­
tă. Când el îşi strecură degetele pe sub marginea slipului
de bumbac, tânăra femeie inspiră scurt şi întredeschise
ochii cu o fluturare din gene. Pe sub pleoapele îngus­
tate senzual, ochii ei îi întâlniră pe ai lui în întuneric.
Hugh nu îndrăzni să se clintească. îşi dădu seama că îşi
ţinea respiraţia.
Apoi, fără un cuvânt, Mattie se întinse spre el, îm-
pletindu-şi braţele pe după gâtul lui şi trăgându-1 în jos
spre ea.
îl dorea. Hugh crezu că avea să-şi piardă minţile în
clipa aceea. înşfăcă brutal fusta de satin şi i-o trase în sus
peste şolduri, până în dreptul taliei fine, apoi îi smulse
fără menajamente chilotul.
Era pregătită pentru el, umedă şi primitoare. Hugh îşi
coborî trupul peste al ei, pipăind lacom, după care îşi apă­
să buzele pe gâtul ei moale şi se împinse adânc în ea.
Mattie ţipă. întregul ei trup era o coardă vibrantă.
- O, iubito. O, iubito. Mattie.
102 Amanda Quick

Vocea lui era răguşită de dorinţă. Mattie era strâmtă,


fierbinte şi umedă, exact cum şi-o amintea. Luni întregi
de vise zguduitoare se cristalizaseră intr-un final splendid.
II dorea, deci. Se izbi în ea, dorinţa acumulată pe par­
cursul unui an întreg alimentându-i acum pasiunea.
Ii auzi icnetele şoptite, o simţi arcuindu-se sub el. în
culmea excitării, îşi coborî mâna pentru a găsi mugurele
de carne ascuns sub cârlionţii deşi şi moi. Când o atinse
acolo, Mattie fu cuprinsă de spasme şi se dezlănţui ne­
stăpânită. Cu unghiile înfipte în spatele lui, se agăţă de
el ca şi cum ar fi fost ultimul bărbat rămas pe Pământ.
Hugh se grăbi să-i acopere gura, sorbindu-i de pe buze
gemetele de plăcere orgasmică. Peste câteva clipe izbuc­
ni el însuşi în flăcări, întregul lui trup detensionându-se
precum un arc.
Eliberarea păru să dureze o vecie. în cele din urmă,
acoperit de sudoare ca şi cum tocmai ar fi terminat o
cursă de fond, înălţă capul pentru a o privi pe femeia
din braţele lui, dar îşi dădu seama că aceasta adormise
la loc.
Hugh expiră zgomotos. Oricum nu prea avea chef de
stat la taclale. Se simţea prea bine, prea satisfăcut, prea
fericit. De ce să tulbure perfecţiunea acelui moment
lungindu-se la poveşti fără rost? încet, ezitant, se des­
prinse din căldura îmbrăţişării lui Mattie, se rostogoli
pe spate şi o trase lângă el.
- Drăguţă, o să ne fie al naibii de bine împreună, îi
şopti. Exact cum mi-ai spus tu acum un an. Al naibii
de bine.
Vreme îndelungată rămase cu privirea aţintită pe
tavanul camerei sărăcăcioase şi ascultă paşii răsunând
pe coridor.
îi trecu prin minte că acel motel părăginit de pe ma­
lul mării nu era nici pe departe genul de cazare pe care
şi-ar fi ales-o Mattie când călătorea.

în dimineaţa următoare, primul gând al lui Mattie


fu că salteaua era chiar mai plină de cocoloaşe decât
O rază de speranţă 103

i se păruse cu o seară în urmă. Nu ştia de ce, dar se


simţea înţepenită.
Şi avea ceva vag lipicios între coapse.
Şi nu se simţea tocmai în largul ei. Rochia roşie era
strânsă într-o poziţie bizară în jurul taliei.
Apoi deschise ochii, iar visul mult prea intens de pes­
te noapte o năpădi fulgerător.
Nu fusese un vis, desigur.
Cu un geamăt, se întoarse pe burtă şi îşi îngropă faţa
în pernă.
Idioată. Neghioabă. Tembelă. Cap sec. Gâsculiţă.
Nătângă.
încă mai încerca să găsească şi alţi termeni de alint
când auzi de pe hol tropăit de bocanci şi un fluierat
masculin vesel. Câteva secunde mai târziu, uşa camerei
se deschise.
-H ei, drăguţă, te-ai trezit? Este timpul să faci ochi.
Avem de prins avionul. Ţi-am adus nişte cafea şi o chiflă.
Chifla e cam veche, dar e comestibilă.
- O, Doamne, icni Mattie cu faţa îngropată în pernă.
Din vocea lui răzbătea tonul inconfundabil al unui
bărbat foarte sigur că deţinea controlul asupra femeii
lui şi asupra lumii întregi.
- Sus şi la treabă, drăguţă, zise el apropiindu-se de pat
pentru a-i da lui Mattie o palmă drăgăstoasă peste fund.
Crede-mă, ştiu ce simţi. Nici mie nu mi-ar plăcea nimic
mai mult decât să mă strecor înapoi în pat lângă tine,
dar trebuie să pornim la drum. O să avem timp destul
să ne hârjonim mai târziu.
Sub imperiul unei presimţiri rele, Mattie întoarse
capul pe pernă şi deschise ochii. Hugh îi rânjea, iar
în ochii cenuşii îi sclipea o satisfacţie sexy. Arăta ca în­
totdeauna plin de vitalitate în ţinuta lui obişnuită din
blugi, bocanci şi cămaşă kaki. Părul îi era încă umed
de la duşul făcut recent. Aruncă o privire dincolo de el,
încercând să estimeze distanţa până la baia minusculă.
Hotărî că merita să încerce.
104 Amanda Quick

- Scuză-mă, spuse ea politicos, ridicându-se în şezut


şi trăgându-şi cearşaful în jurul ei. Nu sunt în cea mai
bună dispoziţie dimineaţa.
- Bea nişte cafea. Am luat-o de la o bodegă din apro­
piere. La gust e ceva între cauciucuri arse şi acid de bate­
rie. O să te trezească, spuse el împingându-i între degete
o ceaşcă de băutură aburindă.
Ţinând strâns cearşaful, Mattie coborî privirea spre
lichidul gros şi negru. După aspect şi miros părea mai
tare decât espressoul pe care îl beau toţi prietenii ei
din Seattle.
- Dimineaţa prefer un ceai de plante.
- In dimineaţa asta pari să ai nevoie de ceva mai tare,
drăguţă. Bea până la fund.
Incapabilă să i se împotrivească, sorbi ascultătoare.
Cafeaua neagră îi provocă un şoc sever în tot organismul.
- Da, asta cu siguranţă o să mă trezească.
-Ţi-am zis eu. La duş cu tine, drăguţă.
Cu un efort eroic, Mattie se ridică în picioare. Se duse
direct la baie, târând cearşaful în urma ei ca pe trena
unei rochii de mireasă destul de zdrenţuite şi pătate.
Avea să ajungă acasă în curând, se gândi. Peste o zi
sau două avea să se găsească într-un mediu confortabil
şi familiar, foarte departe de motelul sordid populat cu
bărbaţi necunoscuţi.
Drace. Cum putuse fi atât de neghioabă?
închise încet uşa de la baie şi se întoarse să-şi pri­
vească reflexia în oglinda crăpată de deasupra chiuvetei.
Decise că arăta ca un dezastru ambulant. Părul îi era o
încâlceală zburlită şi sălbatică, avea umbre în scobituri­
le pomeţilor şi sub ochii mari, uluiţi. Se întrebă dacă
aşa arăta Evangeline după o noapte în care muncise
din greu.
încet, lăsă cearşaful să alunece pe podea. Rochia roşie
care i se păruse atât de sexy şi îndrăzneaţă cu o noapte în
urmă arăta ieftină şi ţipătoare în dimineaţa aceea. Şi-o
dădu jos, se răsuci pe călcâie şi intră în minuscula cadă
de duş. Rămase sub şuvoiul slab de apă răcoroasă timp
O rază de speranţă 105

îndelungat, căutând o rezolvare pentru situaţia în care


se vârâse singură.
Cel puţin un lucru era sigur. De acum avea să-i fie
imposibil să-l mai ţină în frâu pe Hugh. Fără îndoia­
lă, din punctul lui de vedere, noaptea trecută lămurise
totul. Hugh avea o gândire liniară, era un gen de băr­
bat necomplicat şi insensibil în privinţa celor mai mul­
te aspecte ale vieţii. Avea să presupună că „relaţia“ lui
cu Mattie revenise la normal după cele întâmplate în
cursul nopţii.
Dintr-odată, uşa de la baie se deschise.
- Poftim, drăguţă. Cămaşa ta cea elegantă şi pantalo­
nii. Arată cam ponosiţi, dar nu-ţi face griji, luăm câteva
chestii noi din St. Gabe.
Uşa se închise din nou. Mattie decise că unul dintre
cele mai dificile lucruri pe care le avea de îndurat în
dimineaţa aceea era dispoziţia veselă a lui Hugh. Era
intolerabilă.
Starea ei de spirit începu să se îmbunătăţească de în­
dată ce termină cu duşul şi se îmbrăcă. Lumina scânteie­
toare a soarelui revărsându-se prin fereastră şi priveliştea
mării turcoaz făcură minuni, ajutând-o să se debaraseze
de sentimentul apăsător de fatalitate care plutise asupra
ei din momentul trezirii.
Putea să-l domine pe Hugh Abbott. Trebuia să-l do­
mine pe Hugh Abbott. Avea să rămână rece şi sofisti­
cată, afişând o blazare totală. Nu avea să-i permită nici
măcar să întrezărească în ce măsură o tulburase.
- Când plecăm? îl întrebă când ieşi din baie.
Hugh o privi cu o expresie caldă şi posesivă.
- In douăzeci de minute. Ajungem în St. Gabe până
la amiază.
- Grozav. Abia aştept să scap de aici.
Mattie îşi plimbă privirea prin micuţa încăpere ponosi­
tă, ştiind că nu avea s-o uite până la sfârşitul zilelor sale.
-Nu-i tocmai apartamentul tinerilor însurăţei de la
Ritz, nu-i aşa? remarcă el.
- Nu tocmai.
106 Amanda Quick

-N ici pe St. Gabe lucrurile nu stau mult mai bine,


dar am planuri, drăguţă. Ai să vezi. îmi trebuie doar
puţin timp.
- Corect. Timpul le rezolvă pe toate, nu-i aşa? Mattie
îşi luă poşeta şi şi-o puse pe umăr. Vreau să-mi iau rămas
bun de la Evangeline înainte să plecăm.
- Mă îndoiesc că s-a trezit. în domeniul ei de activita­
te, ziua e dedicată somnului.
- Eşti expert? se interesă ea zâmbindu-i cu răceală.
Sprâncenele lui Hugh se ridicară într-o expresie de
avertizare mută.
-N u te apuca să faci aluzii, drăguţă. Ţi-am spus,
mi-am păstrat puritatea şi castitatea pentru tine. Iar
după noaptea trecută trebuie să admit că a meritat
aşteptarea.
Mattie îşi simţi obrajii colorându-se în trandafiriu,
aşa că îşi făcu de lucru scoţând o carte de vizită din po­
şetă şi mâzgălind un scurt mesaj pe spatele acesteia.
- îi las asta sub uşă.
- Transmite-i mulţumiri pentru rochia roşie, murmu­
ră Hugh când Mattie, ţinând în mână peticul de satin şi
pantofii cu toc, trecu pe lângă el.
Fără să-l bage în seamă, ieşi pe coridor şi se îndreptă
spre camera lui Evangeline, unde îngenunche pentru a
împinge cartea de vizită şi rochia roşie pe sub uşă. Brusc,
aceasta se deschise.
- Ce naiba? bombăni Evangeline somnoroasă. O, tu
erai, scumpo. Ai avut o noapte bună?
Mattie se ridică rapid în picioare. Clipi surprinsă
văzând ţinuta lui Evangeline, un halat de nailon negru,
complet transparent, mărginit cu blană falsă pufoasă în
partea de jos şi pe linia decolteului. Făcuse efortul de
a se încălţa cu o pereche de pantofi cu toc tot negri,
şi aceştia tiviţi cu blană falsă.
-E u tocmai plecam. Voiam să-mi iau la revedere.
Şi să îţi amintesc că, dacă ajungi vreodată prin Seattle,
vreau să mă cauţi neapărat. Ai numărul meu pe cartea
de vizită.
O rază de speranţă 107

-Poţi fi sigură de asta. Evangeline zâmbi peste un


căscat şi o prinse într-o îmbrăţişare strânsă. Mult no­
roc, scumpo. Apoi îşi lăsă privirea să alunece dincolo de
Mattie. Cu el pleci?
Mattie aruncă un ochi peste umăr şi îl văzu pe Hugh
sprijinindu-se neglijent de balustrada palierului, cu bra­
ţele încrucişate la piept.
- Ăăă, da. Decolăm în câteva minute.
- Fereşte-te de tipii cărora le place să îţi facă favoruri,
o avertiză Evangeline. Mai devreme sau mai târziu ajung
să considere că eşti proprietatea lor.
- Am să ţin minte asta. Cu bine, Evangeline. Ai grijă
de tine.
- Cu bine, scumpo. Păstrează rochia. Arată fantastic
pe tine, şi nu am chef s-o modific din nou.
Mattie studie rochia, spunându-şi că nu voia s-o mai
vadă vreodată.
- O, nu aş putea nicidecum...
-N u, nu, vorbesc serios. Ia-o ca pe un cadou, ca între
colege de breaslă. După cum ziceam, trebuie să rămâ­
nem unite.
-Mulţumesc. Conştientă că nu avea nici o soluţie
politicoasă pentru a refuza darul, Mattie îndesă rochia
minusculă în poşetă şi zâmbi. Rămâi cu bine, deci.
- Ne vedem.
Evangeline căscă somnoroasă şi închise uşa.
Când se întoarse, Mattie descoperi că Hugh continua
s-o privească mut de lângă balustradă. Rămase şi ea ne­
mişcată, incapabilă să găsească vreo replică inteligentă.
- Eşti gata? o întrebă el.
-D a .

Micul avion privat aterizâ pe unica pistă din St. Ga-


briel cu cinci minute înainte ca insula să fie lovită de o
rafală de ploaie. Până când pilotul reuşi să oprească
în dreptul terminalului principal, o clădire care nu era
cu mult mai răsărită decât o baracă mare din tablă on­
dulată de aluminiu, deja turna cu găleata.
108 Amanda Quick

Mattie fu surprinsă să constate că se simţea revigora­


tă de ruperea de nori. Ba chiar râse când sări pe asfalt şi
porni în fugă spre baracă.
-Nu-ţi face griji, se opreşte în câteva minute, o asigu­
ră Hugh prinzând-o de încheietură şi trăgând-o la adă­
post în clădire.
Mattie îşi scutură apa din păr şi ascultă răpăitul ploii
pe acoperiş, uitându-se curioasă în jur. Cei câţiva băr­
baţi care se găseau în aeroport îl întâmpinară pe Hugh
cu o familiaritate relaxată.
- Salutare, Abbott. Ce ţi-ai adus cu tine? Un mic su­
venir? întrebă unul dintre ei.
- Faceţi cunoştinţă cu logodnica mea, Mattie Sharpe.
Mattie se crispă. Situaţia avea să se dovedească mai
stânjenitoare decât anticipase. După toate aparenţele,
în mintea lui Hugh lucrurile erau bătute în cuie.
- încântat de cunoştinţă, Mattie.
- Mult succes, domniţă. Lui Abbott i-ar prinde bine
cineva care să-i mai şlefuiască manierele.
- Când e nunta?
Rânjind, Hugh o conduse pe Mattie prin micul
terminal.
-N u vă faceţi griji, băieţi. Veţi fi invitaţi cu toţii la
petrecere.
Mattie se trezi din nou afară, unde îi aştepta un jeep.
Ploaia începuse deja să se risipească, lăsând în urmă un
peisaj verde din care ieşeau aburi. In ciuda temerilor ei,
fu cuprinsă de un sentiment de încântare. Aceasta era
insula lui Hugh; casa lui. Acesta era locul în care fusese
dispusă să se mute, fără a-1 fi văzut niciodată, cu un an
în urmă. Nu putu să nu se întrebe cum ar fi fost viaţa ei
dacă Hugh i-ar fi acceptat oferta de a-1 însoţi.
- O să-ţi placă la nebunie aici, o anunţă el când urcă
la volan. Cum ea nu spuse nimic, adăugă: Primul lucru
pe care îl vom face în după-amiaza asta va fi să-ţi luăm
nişte haine. Chestia aia roşie e a naibii de drăguţă, dar
nu poţi s-o porţi tot timpul, nu?
- Probabil că nu.
O rază de speranţă 109

- O să ne oprim în oraş înainte să te duc să vezi


casa. Poţi să faci câteva cumpărături până eu trec pe la
birou.
Drumul spre minusculul orăşel de pe St. Gabriel
urma stâncile de deasupra mării. Dintr-o parte era
mărginit de vegetaţia bogată a junglei, iar dedesubt,
pe cealaltă parte, Mattie văzu plaje cu nisip alb şi va­
luri înspumate. La mică distanţă de ţărm se zăreau o
navă gri a Marinei şi un imens vas de croazieră cu si­
luetă elegantă.
-M arina opreşte aici cu regularitate. Aşa e de ani
buni. Dar acum încep să crească în amploare şi activită­
ţile turistice, îi explică Hugh peste zgomotul vântului ce
se năpustea prin ferestrele deschise ale jeepului. Vasul
de croazieră face escală o dată pe săptămână. Un mare
lanţ hotelier se gândeşte să amenajeze aici o staţiune de
lux. In plus, sunt tot mai mulţi pasionaţi de scufundări.
St. Gabe e pe val, drăguţă, iar tu şi cu mine o să luăm
parte activ la transformările prin care va trece.
Conducea maşina pe drumul îngust şi întortocheat
cu aceeaşi competenţă eficientă şi relaxată care-i carac­
teriza toate acţiunile. Privirea lui Mattie se îndreptă asu­
pra mâinilor iui puternice, curbate în jurul volanului.
Mintea îi fu năpădită de amintiri cu aceleaşi mâini miş-
cându-se pe trupul ei în noaptea precedentă.
Stilul lui Hugh de a face dragoste nu putea fi descris
nicidecum ca abil, dar avea o forţă brută şi o pasiune
elementară care se dovediseră la fel de copleşitoare ca şi
prima dată, cu un an în urmă. Mattie se înfioră, amin-
tindu-şi propria ei reacţie incontrolabilă. Noaptea tre­
cută, când se trezise şi îl găsise aplecat asupra ei, nimic
nu mai contase pe lume în afară de dorinţa de a-şi uni
trupul cu al lui.
Neghioabă. Idioată.
Orăşelul aşezat în jurul unui superb port natural avea
un aer vetust. Era evident că nimeni nu se dădea peste
cap pentru a-i atrage pe turiştii care, conform spuselor
lui Hugh, începeau să vină pe St. Gabriel.
110 Amanda Quick

- încă nu suntem obişnuiţi să avem turişti aici, îi ex­


plică el când parcă jeepul în faţa clădirii care, potrivit
firmei mari de la intrare, găzduia Abbott Charters. Dar
cât de curând locuitorii o să se dezmeticească şi o să pri­
ceapă că urmează să ne îmbogăţim cu toţii. Când se va
întâmpla asta, o să vezi şi iniţiative civice în oraş. Haide,
drăguţă, am să-ţi fac cunoştinţă cu o parte dintre oame­
nii care lucrează pentru mine.
Curioasă, în ciuda sentimentelor confuze pe care le
nutrea faţă de Hugh, Mattie îl urmă în sediul Abbott
Charters. Era o clădire tip depozit, cu un mic birou in­
tr-un colţ. Pe pereţi se aflau câteva calendare înfăţişând
femei excesiv de bine dotate, în haine care semănau cu
rochia roşie dăruită de Evangeline.
-M attie, aceştia sunt Ray şi Derek. Ei sunt piloţii
mei, o anunţă Hugh când doi bărbaţi, unul tânăr şi
unul de vârstă mijlocie, îşi dădură jos picioarele de pe
masă şi se ridicară.
Mattie zâmbi şi le strânse mâinile. Cei doi aveau as­
pectul tipic al piloţilor obişnuiţi să zboare în zone sălba­
tice, emanând duritate şi o aură de bravură. O măsurară
din cap până în picioare cu o expresie libidinoasă, însă
părură să înţeleagă din atitudinea lui Hugh că era pro­
prietatea privată a şefului.
-A ţi făcut livrarea aia pentru guvern până pe St. Ju-
lian? întrebă Hugh, oprindu-se lângă o masă veche din
metal şi luând un teanc de hârtii.
-A m dus-o ieri, şefule, spuse laconic Ray, pilotul mai
tânăr. Tu pe unde ai umblat? Am auzit că au fost ceva
probleme în Purgatory. Ai fost prins la mijloc?
- Mattie a fost prinsă. Pe ea am găsit-o la timp, dar
Cormier e mort.
- Pe toţi dracii! Cine i-a făcut felul?
-N u ştiu încă, spuse Hugh, aruncând hârtiile deo­
parte. Dar mai devreme sau mai târziu am să aflu.
Uimită de certitudinea rece din tonul lui, Mattie se
întoarse să-l privească. Nu ştiuse că intenţiona să dea de
urma ucigaşului lui Cormier.
O rază de speranţă 111

- Hugh? Cum adică ai de gând să afli? Cum poţi să


faci asta?
-Nu-ţi bate tu capul, drăguţă. îi zâmbi şi se întoarse
spre celălalt pilot. Ai terminat inspecţia la Cessna?
- Da, şefule. Nu sunt probleme majore.
- Ai verificat conducta de combustibil la Beech?
- E reparată.
-Te-ai uitat după urme de coroziune?
- Sigur, şefule. Ca întotdeauna. Derek îi făcu cu ochiul
lui Mattie şi adăugă pe un ton conspirativ: Individul e
un adevărat tiran când vine vorba de întreţinere.
-D acă vrei să te trezeşti cu echipamente coroda­
te când eşti deasupra oceanului, n-ai decât, bombăni
Hugh. Dar fă-o în avionul altcuiva, nu într-al meu. Pot
oricând să găsesc alţi piloţi, însă avioane bune nu se
găsesc pe toate gardurile.
Ray îi adresă lui Mattie un rânjet larg.
- Nu-ţi face griji, e doar gura de el. De cele mai multe
ori, adică.
- Am să ţin cont de asta, replică ea zâmbitoare.
- Pun pariu că eşti pregătită să mergi la cumpărături,
nu-i aşa, drăguţă? interveni Hugh. Sunt câteva magazine
în apropiere. Ce-ar fi să mergi să arunci o privire până
termin de verificat aici? Vin şi eu în câteva minute.
- în regulă.
Vag iritată că fusese expediată ca şi cum ar fi fost un
copil prea mic pentru a auzi o conversaţie de adulţi, se
răsuci pe călcâie şi porni cu paşi mari spre uşă.
- Cred că e nervoasă, şefule, comentă Derek.
- A avut parte de mult stres în ultima vreme, îi expli­
că Hugh.
La doar două clădiri de sediul Abbott Charters,
Mattie văzu o vitrină în care erau expuse, printre alte­
le, perechi de blugi şi tricouri cu mânecă scurtă. Intră
şi îşi alese rapid câteva produse. Nu erau prea multe
opţiuni.
Când ieşi, peste câteva minute, traversă strada ca
să arunce o privire la bărcile care se legănau în port.
Erau mai multe bărci cu pânze, câteva bărci de pescuit
112 Amanda Quick

şi un iaht de croazieră cu numele firmei Abbott Char­


ters imprimat frumos pe provă. După toate aparenţele,
Hugh nu se limita la domeniul transportului aerian.
Era un om de afaceri abil, care ştia să se întindă în
toate direcţiile.
Se plimbă de-a lungul ţărmului, studiind peisajul pi­
toresc cu o senzaţie bizară de déjà-vu. Aceasta ar fi fost
casa ei dacă s-ar fi mutat cu un an în urmă. Cumva,
totul arăta exact cum trebuia, aşa cum îşi imaginase.
Se aplecă peste parapetul de beton şi se trezi holbân-
du-se la secţiunea neacoperită din pupa unei bărci. Preţ
de o clipă nu-i veni să-şi creadă ochilor.
Avea în faţă o pictură pe jumătate terminată. Aceasta
se afla pe un şevalet care fusese montat în mijlocul unui
talmeş-balmeş de pensule, vopsele, colaci de frânghie şi
echipamente de pescuit.
Tabloul era neterminat, dar era extraordinar. Artis­
tul pornise de la priveliştea scăldată în soare a străzii
principale de pe St. Gabriel, însă nu se limitase la o sim­
plă reproducere a cheiului, a barurilor şi a faţadelor de
magazine spălăcite care se înşirau de-a lungul ţărmului.
Aceasta nu era o scenă de paradis insular numai bună
pentru o carte poştală. Era o imagine primitivă, incredi­
bil de senzuală, de o frumuseţe sălbatică.
Sub penelul artistului, jungla din spatele oraşului era
înfiorată atât de o primejdie invizibilă, cât şi de viaţă în
cea mai brută formă a ei. Apele portului ameninţau mi­
nusculul avanpost al civilizaţiei, oferind însă şi speranţă
pentru viitor.
Avea în faţa ochilor o afirmaţie universală privind
condiţia umană şi, în acelaşi timp, un peisaj hipnoti­
zant. Era o operă de artă pe mai multe niveluri, accesi­
bile pentru o mare varietate de privitori.
Mattie îşi dădu seama imediat că ar fi putut să obţină
o mică avere vânzând-o în Seattle. Poate chiar o avere
considerabilă, dacă reuşea să ţeasă suficient mister în
jurul artistului.
Instinctele ei de femeie de afaceri se treziră la viaţă.
Precum un ogar care tocmai prinsese o urmă, coborî
O rază de speranţă 113

în grabă treptele cheiului şi aruncă o privire prin gea­


mul cabinei. Trebuia să-l găsească pe artist, şi spera din
tot sufletul ca acesta să nu aibă deja un contract cu pro­
prietarul unei galerii.
Se aplecă să strige în cabină:
- E cineva acolo?
Nu primi nici un răspuns.
Aşteptă nerăbdătoare câteva clipe. Când nu văzu nici
urmă de viaţă, încercă din nou, menţionând numele
pictat pe corpul ambarcaţiunii:
- Scuzaţi-mă. E cineva la bordul lui G r i f f i n ?
- Nu-ţi face mari iluzii că ai să primeşti vreun răspuns
de la bătrânul Silk, domniţă. E instalat deja la Hellfi-
re. N-o să se întoarcă până nu îl scoate Bernard pe uşă
cândva după miezul nopţii.
Mattie aruncă o privire pe chei şi văzu un bătrân
lăsat pe vine deasupra unui colac de frânghie. Avea
pielea tăbăcită şi ochii îi erau mijiţi într-o expresie per­
manentă de uitat chiorâş spre soare. Purta nişte pan­
taloni vechi care stăteau să cadă de pe trupul sfrijit şi
o beretă care fusese decorată la un moment dat cu o
insignă militară.
- Bună ziua, spuse ea politicos. Caut persoana care
a pictat tabloul acela.
- Păi, despre Silk e vorba. Mereu îşi face de lucru cu
paleta de vopsele. Mai puţin când e ocupat cu munca
sau cu băutura, bineînţeles.
-Aha. Şi să înţeleg că acum bea?
- Da. Uită-te cât e ceasul. Drace, e aproape patru!
Silk întotdeauna o tuleşte la Hellfire la trei fix în fiecare
miercuri. îşi respectă cu sfinţenie obiceiurile.
- Mulţumesc pentru informaţie. Am să încerc la Hell­
fire. E aici, pe ţărm?
- Da. Dar nu cred că ar fi o idee bună să mergi acolo,
domniţă. Bătrânul o studie sceptic. Silk poate deveni
cam dificil după câteva pahare, mai ales când e vorba de
femei. îi plac femeile, şi nu are prea multe la îndemână
prin părţile astea. Doar câte o turistă din când în când.
Bărbatul scuipă în apă un cocoloş de tutun de mestecat.
114 Amanda Quick

Nici unul dintre noi nu are prea multe femei la înde­


mână. Puţine ajung prin părţile noastre, de regulă se
opresc în Hawaii. E mai nasol decât dacă am trăi într-o
blestemată de mănăstire.
-C h ia r aşa? Păi atunci de ce aţi ales să locuiţi toc­
mai aici?
- M-am obişnuit, presupun. Ce treabă ai cu Silk?
- Vreau doar să fac nişte afaceri cu domnul Silk.
- Da? Interesant, nu mi-aş fi dat seama din prima.
Eşti cam subţirică pentru aşa ceva, nu crezi? Dar dacă
asta urmăreşti, eu unul i-aş cere banii în avans în locul
tău. Lui Silk nu-i place să plătească după ce treaba s-a
consumat, dacă înţelegi la ce mă refer.
- Am să ţin cont de sfatul dumneavoastră, îl asigură
Mattie, pornind spre scările care duceau la stradă.
Noutatea de a fi luată drept prostituată începuse să-şi
cam piardă farmecul, reflectă ea. Era timpul să se întoar­
că acasă, dar nu înainte de a obţine câteva tablouri de
la acest domn Silk.
Nu voia să treacă acea excursie în Pacific la categoria
dezastrelor absolute, însă deocamdată toate firele du­
ceau în acea direcţie.

capitolul 7
Hellfire nu se deosebea prea mult de taverna în care
Mattie şi Hugh fuseseră în seara precedentă. Localul,
expus brizei, era dotat cu un ventilator de tavan leneş şi
un bar lipsit de orice sofisticare. Erau expuse sticle de
bere, whisky, rom, votcă şi gin, dar vin alb nu se servea,
din câte putu să observe Mattie.
Clientela, puţin numeroasă, era alcătuită exclusiv
din bărbaţi care arătau ca şi cum şi-ar fi petrecut toată
viaţa lucrând la docuri şi pe bărcile de pescuit. într-un
colţ erau aşezaţi câţiva marinari care probabil tocmai
coborâseră de pe nava militară pe care o văzuse ancorată
în port.
O rază de speranţă 115

Intr-un alt colţ, la marginea dinspre stradă a terasei,


se afla un munte de om. Avea o barbă încâlcită şi o claie
de păr care fusese roşu-aprins la un moment dat. Purta
pantaloni scurţi, şlapi şi o cămaşă cu imprimeu floral
care dezvăluia o fâşie lată de piept bronzat. Pe masa de
ratan din faţa lui se zărea un pahar de whisky.
Petele de vopsea de pe pantalonii bărbatului îi alun­
gară lui Mattie orice îndoială. Cu zâmbetul larg pe care-1
destina în general clienţilor galeriei, străbătu taverna
ignorând fluierăturile libidinoase şi plescăiturile ce ră­
sunară dinspre grupul de marinari.
-Dom nule Silk? Sunt Mattie Sharpe din Seattle.
Tocmai am văzut tabloul la care lucraţi pe G r if fi n , şi mi
se pare absolut minunat. Aş dori să discutăm despre
un contract de intermediere.
Uriaşul îşi suci foarte lent gâtul spre ea şi o fixă
cu ochii săi albaştri, vag injectaţi. Mattie nu cunos­
cuse niciodată un artist mai puţin nerăbdător să-şi
vândă lucrările.
- Ei, ei, ei. Avea o voce pe măsura înfăţişării, gravă,
sonoră, cu accent sudist. Cine naiba ziceai că eşti?
- Mattie Sharpe. Sunt proprietara galeriei Sharpe Re-
action din Seattle, iar dacă lucrarea pe care am văzut-o la
bordul bărcii e reprezentativă pentru grosul operei dum­
neavoastră, mi-ar plăcea foarte mult să vă fiu agent.
Bărbatul îi oferi un zâmbet leneş care dezvălui doi
dinţi de aur.
-G rosul operei mele, zici? Ia loc, Mattie Sharpe, şi
dă-mi voie să-ţi ofer ceva de băut. Putem purta o con­
versaţie foarte interesantă despre alte chestii groase
de-ale mele.
- Mulţumesc, spuse ea aşezându-se pe scaunul de vi­
zavi. Silk e numele pe care îl preferaţi, sau mai degrabă
cel de botez?
- Dulceaţă, poţi să-mi spui oricum doreşte inimioara
ta. Dar dacă nu îţi vine în minte nimic mai bun, Silk e
în regulă. Se întoarse şi îi strigă barmanului: Bernard,
băiete, adu-i domniţei orice doreşte.
- Ş i ce anume doreşte, Silk? îi strigă barmanul.
116 Amanda Quick

Silk se întoarse spre Mattie.


- Ce să fie, Mattie Sharpe?
- Un ceai cu gheaţă mi-ar pica bine.
- Hei, Bernard, ai nişte ceai cu gheaţă pentru
domniţă?
-C red că am nişte ceai şi ştiu sigur că am gheaţă.
Mă gândesc că pot să le amestec, dar o să-mi ia câteva
minute.
-Nu-i nici o grabă, Bernard. Nu-i absolut nici o
grabă. Eu şi domniţa o să stăm cuminţi aici şi o să ne
cunoaştem mai bine. Nu-i aşa, Mattie Sharpe?
Lui Mattie îi trecu prin minte că individul era ceva
mai beat decât păruse iniţial.
- Mă interesează tablourile tale, Silk.
- Lasă tablourile. Putem discuta despre asta mai târ­
ziu. Mult mai târziu. Povesteşte-mi despre tine, Mattie
Sharpe. Spune-mi ce-ţi place să mănânci, care e culoarea
ta favorită şi cum îţi place să te tăvălească un bărbat.
Spune-mi totul în cele mai mici detalii. Mă străduiesc
întotdeauna să ofer plăcere.
Mattie se zgâi la el, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
- Galeria mea are mare succes, Silk, începu ea entu­
ziastă. Sunt convinsă că lucrările tale s-ar bucura de o
atenţie deosebită. Au farmecul atemporal al artei pei­
sagistice şi impactul imediat al unei declaraţii intense
şi pasionale.
Rânjetul lui Silk se lăţi.
-Âsta-s eu, Mattie Sharpe. Pasiunea este punctul
meu forte.
-T oţi artiştii buni sunt pasionaţi de munca lor.
Ascultă, eu nu voi rămâne decât foarte puţin timp pe
St. Gabriel, dar, dacă reuşim să încheiem un contract,
mi-ar plăcea ca la plecare să iau şi câteva dintre lucrările
tale cu mine.
Bărbatul îşi propti un cot pe masă şi îşi sprijini bărbia
lată în palmă.
- îţi place lent şi blând, sau rapid şi în forţă? Mă pot
plia pe oricare dintre stiluri, dar nu degeaba mi se spu­
ne Silk. Prefer să fac sex lent şi blând, eventual cu tine
O rază de speranţă 117

deasupra. Eşti cam mititică, şi n-aş vrea să te zdro­


besc din neatenţie. Da, cred că încet şi blând ar fi cel
mai bine.
Cu un geamăt exasperat, Mattie se ridică în picioare.
- Cred că ar fi mai bine să purtăm altă dată conver­
saţia asta.
- Prostii. Ne descurcăm excelent, Mattie Sharpe. Stai
jos şi povesteşte-mi în continuare.
O mână masivă se năpusti într-un gest fulgerător şi se
închise peste încheietura ei. Degetele lui erau înzestrate
cu o forţă enormă.
Mattie icni când fu smucită înapoi pe scaun. Se ştia
că artiştii puteau fi teribil de dificili uneori, dar situaţia
începea să scape de sub control.
- Dă-mi drumul, spuse ea pe un ton foarte ferm.
- Ei, ei, nu te pripi în halul ăsta, scumpo. Bernard o
să-ţi aducă îndată ceaiul cu gheaţă, şi poţi să-l bei cât stăm
de vorbă. Apoi o luăm agale spre G r i f f i n şi ne-o tragem
până uităm amândoi cum ne cheamă. Ce părere ai?
- Am zis să-mi dai drumul.
- Nu te agita, dulceaţă. Ţi-am zis, încet şi blând. Toate
la timpul lor. Silk îi rânji fericit. Voi fi în vârf de formă
după alte câteva pahare. Fin ca mătasea, aşa se zice.
- Nu am nici cea mai vagă intenţie de a te vedea în
vârf de formă.
Mattie înşfăcă paharul de whisky şi azvârli băutura
rămasă direct în faţa lui Silk. Profită apoi de momentul
de confuzie ca să-şi elibereze mâna şi să se dea rapid
în spate.
-H ei, omule, ce crezi că faci? mugi unul dintre
marinari, ridicându-se în picioare. Las-o în pace pe
domnişoară.
- Da, las-o în pace pe fetişcană! ţipă un alt bărbat de
la aceeaşi masă. Ar prefera de departe o companie civili­
zată, pun pariu. Nu-i aşa, domniţă?
Cel de-al doilea marinar se ridică şi el, clătinându-se
uşor până îşi găsi echilibrul. Restul comesenilor îl imi­
tară; după cum putu observa Mattie, manifestau diverse
grade de stabilitate.
118 Amanda Quick

Se auzi un scrâşnet de lemn pe podeaua măcinată


în vreme ce ceilalţi clienţi îşi traseră scaunele şi să­
riră în picioare. Strigătele entuziaste se transformară
în chiuituri.
Silk îşi pierdu subit interesul faţă de Mattie. Ridicân-
du-se cât era de lung, tună:
- Ei, băieţi, se pare că a apărut o uşoară neînţelegere.
Ce-aţi zice să rezolvăm problema cum se cuvine, ca nişte
gentlemeni?
-Oricând doreşti. Te susţinem cu tot dragul îm­
potriva pămpălăilor ăstora din Marină, tu numai dă
comanda.
-N u cumva să pleci, Mattie Sharpe, îi ordonă Silk.
Termin aici într-un minut, după care putem continua
de unde am rămas.
Cu un urlet teribil, se năpusti spre grupul de ma­
rinari. Clienţii obişnuiţi ai barului Hellfire îi urmară
exemplul.
Mattie fu năucită de rapiditatea cu care izbucni băta­
ia. Ducându-şi instinctiv o mână la gât, se dădu într-o
parte pentru a evita un scaun zburător, apoi se retrase
în grabă spre uşă.
Un bărbat care aparent renunţase la bărbierit şi la fo­
losirea deodorantului îndată ce se mutase pe St. Gabriel
se întinse să o prindă de braţ.
- Ce-ai zice s-o tulim de aici, scumpete? N-o să ne sim­
tă nimeni lipsa.
Mattie îşi înfipse cotul în coastele individului şi
se eliberă din strânsoare. Se chinui stângace să-şi deschi­
dă poşeta.
- Mă auzi, Silk? strigă ea peste vacarm.
-T e aud cât se poate de clar, Mattie Sharpe. Mă în­
torc imediat la tine.
Silk trânti un pumn cărnos în faţa unui ghinionist şi
se întoarse să-i ofere tinerei femei un rânjet larg.
Mattie îşi culese din poşetă o carte de vizită şi o flu­
tură prin aer.
O rază de speranţă 119

- îţi las cartea mea de vizită aici, pe bar. Te caut mâi­


ne dimineaţă după ce... ăăă... îţi revii. Cred sincer că
putem colabora şi... Au!
Vocea ei se transformă Intr-un schelălăit când dreptun­
ghiul de carton îi fu smuls dintre degete, iar o mână de
bărbat familiară îi prinse braţul ca într-o menghină.
- Pe toţi dracii, mârâi Hugb. Ar fi trebuit să mă aştept
la asta. Nu pot să te las singură nici o clipă?
-Hugh. Mattie oftă uşurată. Slavă Domnului că tu
eşti. Cu toată sinceritatea îţi spun, începuse să-mi fie
cam frică. Artiştii sunt de regulă excentrici, dar nu mi
s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva.
Hugh o apucă de ceafă ca pe o pisică şi o târî spre
uşă.
- Presupun că de la tine a pornit tot tâmbălăul.
-D e la mine? exclamă ea scandalizată. Nu am avut
nimic de-a face cu bătaia asta stupidă. Doar încercam să
pun la cale o colaborare de afaceri.
-Aha.
-Sigur că de la ea a început totul, Abbott, interve­
ni barmanul. A intrat cu tupeu şi s-a aşezat direct la
masa lui Silk. La cum îl cunoşti pe Silk, îţi închipui
ce s-a întâmplat mai departe. Şi ştim amândoi că Miles va
cere despăgubiri.
-Trimite-i factura lui Silk, sugeră Hugh.
-N u pot să fac asta. O să încerce să o plătească tot
printr-un tablou. Avem deja o grămadă puse la păstrare
în camera din spate. Nu ne mai trebuie unul.
- în regulă, în regulă. Pune-mi mie în cârcă tot ce nu
reuşeşti să obţii de la Marină.
- Am priceput.
Bernard se apucă să lustruiască pahare. în celălalt ca­
păt al barului, bătaia nu dădea semne de domolire.
-N u vă grăbiţi chiar aşa, spuse Mattie. Nu ar trebui
să plăteşti tu pentru daunele produse aici. Nu este vina
ta, Hugh.
-Ş tim cu toţii cine e de vină. Hugh o smuci spre
uşă. Dar nu-ţi face griji. Am de gând să-mi scot pârleala.
120 Amanda Quick

Doar că de plătit o să plăteşti tu, cu funduleţul ăla dulce


al tău.
-N ici vorbă! Sunt o victimă perfect nevinovată.
înainte ca Hugh să apuce să răspundă, o voce famili­
ară răsună peste bufniturile surde de pumni şi şuieratul
scaunelor zburând prin aer.
- Ei, blestemăţie, stai niţel, Abbott. Ce-ţi închipui că
faci? Nu poţi s-o ştergi de aici cu fetişcana. Eu am pus
primul mâna pe ea. Laso în pace. Aici termin repede.
Hugh se întoarse să-l înfrunte pe Silk, care tocmai
ieşise din mijlocul bătăii pentru a-şi revendica victima
fugară.
- îmi pare rău, Silk. E o mică neînţelegere la mijloc.
Mattie e a mea. Am adus-o cu mine din Purgatory.
Silk făcu ochii mari de indignare.
- Du-te, mă, de aici!
- Mă tem că aşa e. Acum o să te rog să ne scuzi, noi
am plecat.
- Nu-i cinstit, Abbott.
-Ştiu , Silk, dar aşa stau lucrurile. Eu am descope­
rit-o, a mea e.
Mattie îşi ieşi din fire.
-V reţi să încetaţi să mai vorbiţi despre mine ca şi
cum aş fi o bucată de carne?
Se feri instinctiv când un pahar şuieră pe lângă capul
ei şi se sparse de perete. în clipa următoare, mâna masi­
vă a lui Silk o prinse de încheietură.
- Nu-ţi face nici o grijă, Mattie Sharpe. Cu mare drag
am să-i dau lui Abbott nişte lecţii de bune maniere. Şi-a
cam luat nasul la purtare în ultima vreme.
- O, Doamne!
-D ă-i drumul, Silk, îi ordonă Hugh pe când sărea
din calea unui scaun zburător.
- Dar toată vânzoleala asta are un singur scop: ca eu
şi Mattie să mergem să ne-o tra... Au!
Silk îşi pierdu echilibrul şi căzu la podea ca un stejar
doborât când Hugh îl seceră cu piciorul şi cu o mână.
-Ţi-am zis să-i dai drumul. Ştii că întotdeauna vor­
besc serios.
O rază de speranţă 121

Silk se propti în coate şi o privi pe Mattie cu ochii


mijiţi.
- Ziceai că ai adus-o cu tine din Purgatory?
- Da. Am să mă însor cu ea de îndată ce reuşesc să
rezolv formalităţile.
-N u glumeşti? Hei, pot să vin la petrecere? Nu am
mai fost la o nuntă adevărată de ani buni.
-Sigur, spuse Hugh relaxat, fără să bage în seamă
oftatul lui Mattie. Poţi să vii la petrecere.
Silk se ridică în picioare clătinându-se, se şterse de
praf şi i se adresă rânjind tinerei femei:
- Nu-ţi face griji, Mattie Sharpe. O să am eu grijă să
fie o petrecere de pomină. O să invităm toată blestema­
ta de insulă.
Se întoarse şi porni legănat spre încăierare.
- Să sperăm doar că nu se răneşte la mână, bombăni
Mattie în timp ce Hugh o scotea în stradă.
- Pe toţi dracii din iad! Hugh o împinse pe locul din
dreapta al jeepului şi urcă lângă ea. Doar la asta te poţi
gândi?
-Talentul poate fi descoperit oriunde. Mi-ar părea
rău să-i văd cariera artistică distrusă din cauză că s-a ră­
nit la mâini într-o încăierare de beţivi.
- Silk nu are o carieră artistică. Lucrează pentru mine,
atât cât lucrează, iar în restul timpului fie se joacă de-a
pictura pe barca lui, fie se îmbată la Hellfire. Din când
în când dă peste el marele noroc de a se întâlni cu o
turistă care să-l găsească pitoresc.
- înţeleg.
Hugh îi aruncă o privire piezişă.
- După cum te-ai purtat, nu e de mirare că a avut im­
presia că o să-i surâdă norocul în după-amiaza asta.
-Pentru numele lui Dumnezeu! Vorbeşti de parcă
m-aş fi dus acolo să-l agăţ.
- Păi nu asta ai făcut?
-N u , nu asta am făcut. Intenţia mea era să-i ofer un
contract de intermediere.
-C e dracu’ îţi închipuiai că faci când te-ai dus sin­
gură într-o tavernă şi te-ai aşezat la masa unui bărbat
122 Amanda Quick

complet necunoscut? se răsti Hugh. Unde ţi-e mintea,


Mattie?
- încetează să te mai porţi ca şi cum ceea ce s-a întâm­
plat acolo a fost doar din vina mea.
- Chiar a fost din vina ta.
- Hugh, nu vreau să mai aud nici un cuvânt pe tema
asta, ne-am înţeles? Ţi-am mai spus, nu-mi place să îţi
ascult lecţiile moralizatoare. Şi, dacă tot ai deschis su­
biectul, mai e ceva ce ar trebui să menţionez. încetează
să mai răspândeşti vestea că urmează să ne căsătorim.
- De ce? E adevărat.
- Nu e adevărat. Nu ne-am făcut planuri de căsătorie.
Nu o să reuşeşti decât să te faci de râs dacă insişti să le
spui tuturor că ai să îmbraci cât de curând costumul
de mire.
Hugh îşi luă ochii de la drum doar cât să-i arunce o
privire usturătoare.
- Ce naiba vrei să spui cu asta, că nu ne căsătorim?
Am lămurit treaba azi-noapte, pe toţi dracii.
-Nu am lămurit nimic azi-noapte! ţipă Mattie. Am fă­
cut sex împreună, doar atât. Dacă ţii minte, am mai
făcut asta o dată, şi nu s-a lăsat cu nici o nuntă.
- Dumnezeule, femeie, ai de gând să-mi scoţi din nou
ochii cu o chestie care s-a întâmplat acum un an?
- Da, pentru că o meriţi. Mattie se agăţă de portieră
când Hugh apăsă brusc pe frână. De ce ne-am oprit?
- Pentru că suntem în toiul unei dispute şi vreau să-i
acord întreaga mea atenţie, zise Hugh întorcându-se cu
faţa spre ea. Ce te-a apucat? Ştiai de azi-dimineaţă că,
din punctul meu de vedere, totul e limpede între noi.
- Nu e nimic limpede, dar cum aş fi putut îndrăzni
să-ţi explic? Nu mă asculţi niciodată.
- Dă-mi o şansă. Lămureşte-mă. Spune-mi de ce nu
vrei să te măriţi cu mine, îi ceru el pe un ton aspru.
- încearcă invers, Hugh. De ce ar trebui să mă mărit
cu tine?
- Pentru că mă iubeşti.
-A şa să fie? Cum de eşti atât de sigur? îl întrebă
ea furioasă.
O rază de speranţă 123

-A m ştiut-o dintotdeauna. Arăta exasperat şi nepu­


tincios, ca orice bărbat prins în mijlocul unei discuţii pe
o temă atât de delicată. încă din noaptea aceea pe care
am petrecut-o împreună acum un an. Chiar şi înainte
de asta, dacă vrei să ştii adevărul. Nu eram complet orb
la felul în care te purtai în preajma mea. Erai în perma­
nenţă speriată şi neliniştită.
- Din cauza stresului.
- Nu-mi băga scuze cu stresul. Dacă pe atunci nu eram
sigur în privinţa sentimentelor tale, după ultimele opt
luni în care te-ai străduit să mă eviţi de fiecare dată când
ai avut ocazia nu mai am nici un dubiu. Ţi-era teamă de
mine pentru că ştiai ce efect aş fi avut asupra ta.
- Prostii.
- Ş i dacă aş mai fi avut vreo urmă de îndoială, ai
înlăturat-o azi-noapte. M-ai dorit, Mattie. Recunoaşte,
ce naiba. M-ai dorit.
-N u ştiu ce m-a lovit. Mi-am pierdut minţile, proba­
bil din cauza stresului.
-N u a fost din cauza blestematului de stres. M-ai
dorit. Nu poţi ascunde aşa ceva.
- Mai trebuie să-ţi atrag atenţia că a dori nu înseamnă
neapărat şi a iubi?
- Ba da, în cazul tău.
-N u ai de unde să ştii asta, lua-te-ar naiba! ţipă ea.
- Mattie, drăguţă, începi să te enervezi.
-Normal că mă enervez. Iar încerci să-mi distrugi
toate reperele. Nu am să te las să o faci şi a doua oară,
Hugh. Mi-a luat şi aşa mult timp până m-am repus pe
picioare data trecută. Ai priceput? N-am să te las să-mi
faci asta.
-Drăguţă, ascultă-mă. Ţi-am spus că îmi pare rău.
Atunci, la Seattle, nu eram în apele mele. Am făcut o
greşeală pe care n-am încetat s-o regret. Dar de data asta
va fi diferit.
- A, da? întrebă ea cu ferocitate.
-B a bine că nu.
- Dovedeşte-mi.
124 Amanda Quick

Cuvintele ei îl blocară pentru o clipă. O privi


nedumerit.
-C u m adică să îţi dovedesc? Cum ar trebui să fac
asta?
- Eşti sigur că vrei cu adevărat să te însori cu mine?
-P e toţi dracii, da. De ce altceva aş îndura prostiile
astea?
- Pentru că mintea ta obsedată de atingerea obiective­
lor e fixată acum pe ideea că îţi doreşti o soţie. Pentru că
îţi sunt la îndemână. Pentru că la un moment dat m-am
oferit să mă mut aici, la capătul lumii, aşa că te gândeşti
că nu o să fac nazuri în privinţa asta aşa cum a făcut sora
mea. Pentru că îţi închipui că mă poţi ţine sub control.
- Pui problema de parcă ar fi o tranzacţie de afaceri,
remarcă el trecându-şi degetele prin păr.
-Asta şi e,într-un fel. Iţi doreşti o soţie, iar eu par a fi
disponibilă. In definitiv, nu ai prea multe oportunităţi
de a-ţi găsi o tovarăşă de viaţă pe insula asta ruptă de
lume. Un bărbat care lucra pe chei mi-a zis că se simte
aici ca într-o mănăstire.
-S ta i aşa, drăguţă...
-E ste destul de clar motivul pentru care ţi s-a pus
pata pe mine după ce Ariei a ales să rupă logodna.
De la mine ştii la ce să te aştepţi, şi probabil ţi-am pă­
rut mult mai uşor de ţinut în frâu decât soră-mea. în
fond, eu nu fac scene. Nu mă cert în public. Nu sunt
melodramatică.
- Haide, drăguţă, eşti ridicolă!
- Nu, spuse Mattie încordată. Nu cred că sunt. Sunt
realistă. Ceea ce nu pari să înţelegi tu este că nu mai
sunt aceeaşi femeie de acum un an. Am luat câteva deci­
zii în dimineaţa aceea, după ce m-am umilit singură.
- Ce decizii?
- Mi-am promis că nu voi mai accepta niciodată să fiu
vioara a doua comparativ cu sora mea. M-am săturat să
privesc de pe margine cum era curtată de toată lumea,
în timp ce eu mă rugam ca telefonul să sune măcar o
dată şi pentru mine. M-am săturat să mă trezesc cu foş­
tii ei prieteni care veneau la mine să caute înţelegere
O rază de speranţă 125

şi alinare. M-am săturat să o văd câştigând toate premii­


le şi primind toate aplauzele.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Mattie!
- A fost umilitor să fiu considerată în permanenţă
a doua opţiune, urmă ea cu înverşunare în glas. A fost
insuportabil să văd cum diverşi oameni puneau crizele
ei de isterie pe seama temperamentului artistic în dez­
voltare, în timp ce mie îmi ţineau lecţii despre autocon­
trol. M-au trimis de la un psiholog la altul ca să afle dacă
eram doar lipsită de ambiţie sau pur şi simplu un caz
fără speranţă.
- Scuteşte-mă de o disertaţie despre traumele tale din
copilărie, bine? Să-ţi spun ceva, drăguţă, habar nu ai ce
înseamnă o traumă adevărată, zise Hugh scrâşnind din
dinţi. Rămâi cu şcolile tale private simandicoase, cu lec­
ţiile tale de artă şi cu bogata mătuşă Charlotte.
- Chiar aşa să fie? replică ea furioasă.
-B a bine că nu. Ştii ce e o traumă? E atunci când
taică-tu fuge în lume când tu ai şase ani, şi te bucuri să-l
vezi plecat pentru că asta înseamnă că bătăile vor înceta.
E să îţi vezi mama plasându-te la orfelinat pentru că nu
este în stare să se ocupe şi de tine şi de viaţa ei mizerabilă
şi nenorocită în acelaşi timp. E să-ţi spună toată lumea
că inevitabil vei ajunge în puşcărie mai devreme sau mai
târziu, pentru că te tragi dintr-o familie proastă.
Mattie se holbă la el îngrozită, apoi îşi îngustă ochii.
- O, nu, nu face asta, Hugh Abbott. Nu apela la terti­
pul ăsta vechi cu mine.
- Ce tertip vechi? tună el.
- Ai de gând să-mi stârneşti mila astfel încât propriile
mele sentimente să pară lipsite de importanţă. De când
mă ştiu, sentimentele mele au contat mai puţin decât
ale oricui altcuiva. Toţi ceilalţi aveau dreptul să fie tem­
peramentali, dar nu şi eu. De la mine toată lumea se
aştepta să fiu cuminte.
-A , da? Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun ceva. Nu eşti
deloc cuminte în momentul de faţă, drăguţă. Ţipi mai
tare decât o blestemată de cârciumăreasă.
126 Amanda Quick

- Ş i ştii ceva? Mă simt excelent. în momentul ăsta


am dreptul să mă simt folosită, pe toţi dracii. încerci
să te foloseşti de mine. Eşti obişnuit ca ordinele să-ţi fie
executate, ca lucrurile să se desfăşoare aşa cum vrei tu.
Ariei te-a cam încurcat anul trecut, dar asta nu te-a
oprit, nu? Te-ai regrupat şi ai decis să ataci o ţintă mai
vulnerabilă. Ei bine, nu am de gând să o înlocuiesc. Nu
şi de data asta. Ai priceput?
- Mattie, nu aşa stau lucrurile.
în mod evident, Hugh îşi recăpătase stăpânirea
de sine.
-Nu? M-ai ales pe mine pentru că îţi închipui că
voi fi atât de recunoscătoare, încât am să mă pun în
genunchi şi am să-ţi mulţumesc. Află că nu aşa o să stea
lucrurile.
- Drăguţă, ia-o uşurel, murmură Hugh încercând s-o
liniştească.
-B a n-am s-o iau uşurel. O să lămurim asta aici şi
acum. Dacă într-adevăr mă doreşti, ar fi cazul să prezinţi
şi o dovadă.
-A m de gând să mă însor cu tine. Ce naiba vrei mai
mult de atât?
-A m să-ţi spun ce vreau, zise ea întărâtată. Să nu vi­
sezi că o să renunţ la cariera mea şi la prietenii mei şi
la toate celelalte lucruri care mă aşteaptă la Seattle doar
pentru a mă muta cu tine aici, la capătul lumii, ca să-ţi
construiesc un cămin.
- Dar, drăguţă...
-încetează să-mi mai spui aşa! Dacă mă doreşti cu
adevărat, Hugh Abbott, atunci poţi să renunţi la afa­
cerea ta şi la stilul tău de viaţă şi la prietenii tăi şi să te
muţi la Seattle.
Hugh căscă larg gura, holbându-se la ea cu o expre­
sie de uluire. Mattie îşi dădu seama că era prima dată
când îl vedea luat complet prin surprindere. Satis­
făcută, îşi încrucişă braţele sub sâni şi îl studie cu o
privire glacială.
- Eşti nebună? Eu, să plec din St. Gabe? La câte am
început să fac aici?
O rază de speranţă 127

- Asta pune subiectul într-o cu totul altă lumină, nu?


remarcă ea suav. Cam la fel e şi pentru mine când îmi
ceri să plec din Seattle.
Hugh închise gura. Mâna lui mare se încleştă sălbatic
pe volan.
-Ă sta e un fel de joc? Pentru că nu îmi plac jocurile.
-N u e nici un joc. Ţi-am zis, m-am săturat să tot fiu
pe locul doi. Doar o dată, doar de data asta, ţine cont,
vreau să ştiu că eu sunt prima. Vreau să fiu dorită pen­
tru cine sunt eu, nu ca înlocuitoare pentru Ariei. Doar
o dată vreau să termin pe primul loc. Dacă nu pot să
câştig, nu vreau nici măcar să mă înscriu în blestemata
de cursă.
Hugh tăcu vreme îndelungată, fără a-şi desprinde
ochii impenetrabili de pe chipul ei.
-Nu-mi vine să cred, spuse el în cele din urmă.
- Ba să crezi, Hugh.
-V rei să renunţ la Abbott Charters? Să uit de casa
pe care aveam de gând să o ridic pentru noi doi? Să
locuiesc într-o nenorocită de metropolă şi să particip la
vernisaje şi să beau espresso?
- E mult să-ţi cer aşa ceva, nu? spuse Mattie cu un
zâmbet trist. La fel cum e mult şi ceea ce vrei tu de
la mine.
- Dar eu am o afacere de administrat.
- La fel şi eu.
- Cum naiba aş putea să lansez Abbott Charters din
Seattle?
-E u cum naiba aş putea să mă ocup de galeria
Sharpe Reaction din St. Gabriel?
-N u e acelaşi lucru. La naiba, Mattie, după ce te
muţi aici o să am eu grijă de tine.
- Dacă vii la Seattle, o să am eu grijă de tine. Câştig
destul cât să ne ajungă pentru amândoi.
- Nu am să te las să mă transformi într-un nenorocit
de bărbat întreţinut, mârâi el.
- Ei bine, nici eu nu vreau să fiu o femeie întreţinută.
128 Amanda Quick

- Drăguţă, fii rezonabilă. Anul trecut erai cât se poate


de dispusă să te muţi aici. M-ai implorat să te iau cu
mine când aveam să plec din Seattle.
-Asta a fost anul trecut, îi atrase ea atenţia făcând
eforturi să nu-şi piardă răbdarea.
- La naiba!
Hugh se lăsă pe spătar şi înfipse cu forţă cheia în con­
tactul jeepului. Motorul porni cu un huruit.
Mattie închise strâns ochii, dar nu putu împiedica
lacrimile să-i şiroiască pe obraji. Şi le şterse furioasă cu
dosul palmei.
- Mattie? Plângi?
-N u. Nu am să-ţi dau voie să mă faci din nou să
plâng. Nu am să-ţi mai dau voie niciodată să mă faci
să plâng.
După o lungă tăcere, Hugh murmură:
- In regulă. O să încercăm.
-C e anume să încercăm? întrebă ea clipind ca să-şi
alunge lacrimile.
-A m să încerc să-ţi dovedesc că tu eşti pe primul loc.
Am să mă întorc la Şeattle cu tine. Pot să lucrez în con­
tinuare pentru Charlotte, ca să nu mă întreţii tu. Vom
vedea cum merge.
Mattie întoarse capul pentru a-i studia profilul
încremenit.
- Doar nu vorbeşti serios!
- Nu obişnuiesc să bat câmpii.
- Nu poţi să te întorci cu mine la Seattle. N-ai supor­
ta să locuieşti acolo.
-A m stat în locuri mult mai rele.
- Hugh, asta e o nebunie.
- Da. Sunt de acord. Dar nu ştiu cum altfel aş putea
să-ţi demonstrez că te doresc mai mult decât am dorit-o
pe Ariei. Şi, până la urmă, despre asta e vorba, nu-i aşa?
îţi doreşti o dovadă? Am să-ţi ofer o dovadă, Mattie.
Hotărârea severă din tonul lui o făcu să se înfioare.
-N u cred că efectiv o să-ţi strângi lucrurile şi o să te
sui în avionul de Seattle.
- Nu prea ai încredere în mine, aşa-i, drăguţă?
O rază de speranţă 129

- Sinceră să fiu, nu. Cloceşti tu ceva. îmi dau seama.


- Mă voi întoarce la Seattle cu tine. Hai să o lăsăm
aşa, în regulă?
- Nu, spuse Mattie sfidătoare. Nu o so lăsăm aşa. Şi,
dacă tot suntem la subiectul ăsta, ar fi cazul să te infor­
mez că incidentul de noaptea trecută nu se va repeta.
- Sunt de acord. Oricum nu vreau să mai porţi rochia
aia roşie în public.
- Nu la rochie mă refer, ţipă ea. Mă refer la noi doi!
La dormitul împreună. La sex. Tu şi cu mine în acelaşi
pat. N-o să se mai întâmple. Cel puţin nu până nu mă
prind ce pui la cale.
- La naiba!
- încep să-mi dau seama că ai un vocabular extrem de
limitat, Hugh Abbott.
- E din cauza stresului. Când sunt foarte stresat, în­
totdeauna spun „la naiba“.

capitolul 8
-Ţi-ai ieşit cu totul din minţile alea puţine pe care le
ai? Silk Taggert îndesă o sticlă de bere în mâna lui Hugh.
Vrei să mergi la Seattle? Şi să rămâi acolo cine ştie cât
timp? Tocmai acum, când îţi pui pe picioare afacerea?
De ce naiba ai vrea să faci aşa ceva? E o tâmpenie uriaşă,
Abbott. Tu ai o grămadă de defecte, dar nu credeam că
prostia se numără printre ele.
- E greu de explicat. Hugh sorbi cu sete din bere şi
se sprijini de peretele despărţitor. Stătea la pupa bărcii
lui Silk, aşteptând ca Mattie să termine de cumpărat in­
gredientele pentru cină. Drace, nu sunt sigur că înţeleg
nici eu.
-A i mai încercat o dată să te însori, ţii minte?
Atunci nu ţi-a ieşit. Ce te face să crezi că de data asta o
să-ţi iasă?
-M attie e diferită.
130 Amanda Quick

- Mie nu mi se pare. E leit cealaltă. Te duce de nas şi


te face să o ceri de nevastă, apoi refuză să se mute aici
şi să-ţi ţină casa.
Silk se aşeză în faţa şevaletului şi luă o pensulă.
- Anul trecut am făcut o greşeală, spuse Hugh. Acum
plătesc pentru ea.
- Şi cât o să mai tot plăteşti? se interesă Silk pe când
înmuia pensula în apă, apoi în vopseaua albastră.
-N u ştiu. Cufundat în gânduri, Hugh sorbi din nou
din bere. Până reuşesc să o conving, cred.
- S-o convingi de ce anume?
Albastrul lăsat de pensulă pe pânză semăna foarte
mult cu nuanţa cerului de după-amiază ce veghea peste
St. Gabriel.
- De faptul că e mai importantă pentru mine decât
sora ei.
- Ei, fir-aş. Silk îşi studie opera cu ochii întredeschişi.
Ai putea să-ţi petreci o viaţă întreagă încercând să con­
vingi o femeie că e cel mai important lucru din viaţa ta.
Femeile nu sunt niciodată satisfăcute.
- Mattie va fi. în cele din urmă. Are doar nevoie de
puţin timp pentru a se obişnui cu ideea că nu-mi iau
angajamente aiurea.
- Şi ce-ai să faci cu firma cât timp vei fi ocupat să o
convingi pe Mattie că ea e Numărul Unu?
- Aici, amice, intervii tu.
- O, nu, în nici un caz. Nu pot să o administrez în lo­
cul tău. Nu mă deranjează să zbor din când în când dacă
nu ai destui piloţi, la nevoie fac şi nişte reparaţii, dar nu
vreau să mă joc de-a şeful. Ştii că detest hârţogăriile.
-A m nevoie de tine, Silk. Eşti singurul în care pot
avea încredere să se ocupe de Abbott Charters cât mă
voi afla în Seattle.
-N ici nu se pune problema.
-V a fi doar pentru câteva săptămâni, maxim. Hugh
se aplecă în faţă, sprijinindu-şi coatele pe coapse şi prin­
zând sticla de bere între palme. Am doar nevoie de pu­
ţin timp la Seattle.
O rază de speranţă 131

- Ea ştie că intenţionezi să-ţi petreci acolo doar câteva


săptămâni, până o convingi?
-N u , zise Hugh posomorât. Iar dacă deschizi gura
să faci vreun comentariu, voi avea grijă personal să
ţi-o închid.
-A i să lucrezi în continuare pentru Vailcourt,
nu-i aşa?
- Dacă tot sunt acolo... In definitiv, câştig bine fără
să fac mare lucru. Charlotte Vailcourt crede că să fii res­
ponsabil cu securitatea unei mari companii e o muncă
dificilă şi periculoasă, dar ea nu ştie ce înseamnă „difi­
cil“ şi „periculos“. Nu văd de ce ar trebui să fiu tocmai
eu cel care să-i explice, cât timp e dispusă să mă plăteas­
că o avere pentru serviciile de consultanţă.
-D a , te-ai aranjat la fix cu slujba asta pentru Vail­
court, mormăi Silk în timp ce desena o pată citron pe
cerul albastru. I-ai spus vreodată lui Mattie Sharpe cum
îţi câştigai pâinea pe vremuri?
-N ici gând! exclamă Hugh fixându-şi amicul cu o
privire rece.
- Nu-ţi face griji, am să-mi ţin gura. Dar tu nu cunoşti
femeile. Dacă au impresia că există vreun mister în tre­
cutul tău, se apucă de săpat şi de scotocit până îl dau
la iveală.
- Pe Mattie o pot ţine în frâu.
- Sigur că da, chicoti Silk. De asta laşi baltă tot ce ai
aici şi te duci frumuşel cu ea la Seattle. Cine pe cine ţine
în frâu, şefule?
- Hai să nu mai continuăm pe tema asta, bine?
-C u m spui tu, şefule, replică uriaşul ridicând din
umeri. Dar ascultă-mă ce-ţi zic, îţi pierzi timpul. Lu­
crurile nu mai sunt ca pe vremuri, când femeia şi-ar fi
urmat bărbatul până la celălalt capăt al pământului şi ar
fi rămas lângă el la bine şi la rău. Acum avem de-a face
cu femei emancipate, care îşi doresc o carieră proprie,
un apartament fiţos şi ceea ce le place să numească un
stil de viaţă sofisticat. Mai mult, vor să se mărite cu ţipi
care lucrează pentru o corporaţie, beau vin alb şi con­
duc BMW-uri.
132 Amanda Quick

- De când eşti expert în materie de femei moderne?


-U n înţelept învaţă observându-i pe alţii, îl infor­
mă Silk cu aroganţă. Te-am urmărit anul trecut când
ai dat-o în bară. Nu ţin să te privesc din nou tăindu-ţi
singur craca de sub picioare. E jenant.
- Mattie e diferită, insistă Hugh. Odată ce va fi sigură
de mine, va accepta să facă un compromis şi să se stabi­
lească aici.
- Fără îndoială.
- Hei, vrei să vii la cină diseară?
Silk ridică din sprâncenele stufoase.
- Faci iar nişte chili din ăla de nemâncat?
-N u. Mattie găteşte, spuse Hugh cu nedisimulată
mândrie. Ii plăcea ideea de a primi oaspeţi, ca şi cum
ar fi fost cu adevărat căsătorit. Adăugă: I-am spus să ia
nişte cotlete şi ingrediente pentru o salată. Eventual
şi desert. Ce zici?
- Pare tentant, răspunse prietenul său după o clipă de
gândire. Nu am mai mâncat ceva gătit în casă de când
mi-a făcut omletă turista aia mică şi blondă care şi-a pe­
trecut noaptea pe Griffin.
- Asta a fost acum aproape un an!
- Da. Deja salivez. Nu i-am făcut o primă impresie
prea grozavă când ne-am cunoscut ieri.
- I-am explicat situaţia.
Silk îndreptă pensula înmuiată în vopsea albastră
spre zona în care urma să picteze marea.
- E i bine, dacă eşti sigur că nu o să mă otrăvească,
mi-ar face mare plăcere să vă ţin companie.
- Bun. La şase fix.
Când ridică privirea, Hugh o văzu pe Mattie apropi-
indu-se pe debarcader. Purta blugii noi pe care şi-i cum­
părase în ajun şi o bluză presărată cu flori. Se plânsese
că blugii erau prea strâmţi şi că bluza cu mânecă scurtă
şi nasturi în faţă era cam stridentă, dar în opinia lui
arăta fabulos. Ceea ce nu făcea decât să demonstreze că
avea gusturi vulgare, se gândi.
-A r mai fi ceva, îi spuse lui Silk. Nu te opri pe la
Hellfire înainte să vii la noi.
O rază de speranţă 133

-A m bune maniere când e cazul, Abbott, replică


ofensat amicul lui. Nu-ţi face griji, n-am să te fac de ru­
şine apărând la uşa ta rupt de beat. Ai mai primit vreo
veste de pe Purgatory?
- Nu. S-ar putea să mai dureze puţin. Dar am dat sfa-
ră-n ţară, şi sunt sigur că o să-l prindem pe cel care a
făcut asta.
-Vreau să fiu primul care pune mâna pe ticălosul
care l-a împuşcat pe Cormier, bombăni Silk.
-V a trebui să stai la rând. Eu sunt primul. Indiferent
cine e, n-ar fi avut nici un scrupul să-i facă felul şi lui
Mattie, ai uitat?
Silk se încruntă gânditor spre tânăra femeie, care toc­
mai cobora scările ţinând în braţe două pungi mari.
- Ştii, eu tot cred că o să te joace pe degete, după care
o să-ţi dea papucii, dar, trebuie să recunosc, e deşteaptă
şi are tupeu. Mi-a dat o lecţie usturătoare ieri când am
sărit calul. Mi-a aruncat un pahar de whisky drept în
faţă. Am văzut-o dându-i un pumn unui alt tip care a
încercat să o înşface la ieşirea din bar.
Imaginea lui Mattie aţintind pistolul asupra lui
Gibbs îl făcu pe Hugh să rânjească mândru.
- Da. Fără umbră de îndoială, e genul meu de feme­
ie. Acum nu mai trebuie decât să o conving şi pe ea
de asta.
- Cred că o să fie ceva mai greu de atât, şefule. Trebu­
ie să o convingi că eşti genul ei de bărbat. Din nou.
Din punctul de vedere al lui Hugh, cina se dovedi un
succes răsunător. Astfel de momente făceau parte din
esenţa vieţii de familie, se gândi el profund satisfăcut.
Aşa era mersul firesc al lucrurilor, bărbatul şi femeia
creau o mică lume caldă şi fericită în care prietenii erau
bine-veniţi. El nu avusese niciodată parte de aşa ceva în
trecut, dar era hotărât să schimbe lucrurile.
Recunoscu în sinea lui că avusese o strângere de ini­
mă când Mattie îl anunţase calmă că nu cumpărase co­
tlete, aşa cum îi ceruse el, ci intenţiona să pregătească
un fel complicat pe bază de paste.
134 Amanda Quick

Se temuse că Silk nu avea să reacţioneze prea bine la


acel preparat modern şi sănătos, dar îngrijorarea lui fu­
sese nefondată. După o singură privire curioasă, uriaşul
începuse imediat să înfulece pastele.
Taggert păruse vag neliniştit la început, când Hugh îi
deschisese uşa căsuţei situate pe plajă, dar se îmbunase
când, pentru a sparge gheaţa, Mattie îi pusese întrebări
despre picturile lui.
- Deci tu şi bătrânul meu prieten Hugh aveţi de gând
să vă puneţi pirostriile, ei?
Silk se întinse să-şi pună a treia porţie de salată şi
pâine.
- Ne gândim la asta, replică ea evaziv.
Posomorât, Hugh îşi luă o bere din frigider. Dădu să
bea direct din sticlă, dar, amintindu-şi de bunele mani­
ere, îşi turnă într-un pahar.
- Mai doreşti paste, Silk?
- Ba bine că nu! E cel mai complicat fel cu spaghete
pe care l-am văzut de când sunt, deşi am avut parte de
nişte combinaţii destul de interesante în locuri precum
Malaiezia şi Indonezia. Ţin minte o chestie din fidea de
orez, arahide şi ardei iuţi care...
Hugh îi dădu un picior pe sub masă. Problema cu
Silk era că avea intenţii bune, dar nu ştia întotdeauna
când să-şi ţină gura închisă. Din punctul lui de vedere,
cu cât pomenea mai puţin de Indonezia şi alte locuri
exotice din trecutul lor comun, cu atât mai bine.
- Cred că ştiu despre ce reţetă e vorba, spuse Mattie.
Se foloseşte şi citronelă şi lapte de cocos, nu-i aşa?
-Ă ăă, da, îngăimă Silk, aruncându-i lui Hugh cu o
privire piezişă. Ceva de genul ăsta.
- Am făcut-o şi eu de câteva ori. Dar spune-mi, câte
tablouri ai gata de vânzare? schimbă ea subiectul.
- De unde să ştiu? zise el ridicând din umeri. Câteva
zeci. Multe sunt la Miles, patronul de la Hellfire, dar
pot să le cer înapoi dacă le vrei. Vorbeai serios când ai
spus că vrei să le duci cu tine la Seattle?
-C â t se poate de serios.
O rază de speranţă 135

- Ca să vezi. Ce te face să crezi că le poţi vinde acolo?


Aici n-am nici măcar cui să le ofer pe post de cadou.
-Probabil pentru că pe St. Gabriel gustul artistic
este la un nivel jalnic, replică Mattie sec. Majoritatea
lucrărilor de artă pe care le-am văzut până acum păreau
desprinse din calendarele cu fetiţe atârnate în sediul
Abbott Charters.
- Ia stai, o întrerupse Hugh. Nu eu le-am atârnat pe
alea. Ray şi Derek au făcut-o.
Mattie îi aruncă o privire sceptică, după care îşi în­
dreptă din nou atenţia spre Silk.
-Nu-ţi face griji, pot să-ţi vând lucrările. Garantat.
- De unde şi până unde vor crede fraierii din Seattle
că picturile mele valorează o grămadă de bani?
-V o r crede că valorează o grămadă de bani pentru
că am să le spun eu că valorează o grămadă de bani, îi
explică Mattie foarte blând.
Silk făcu ochii mari cu o expresie admirativă, apoi
izbucni într-un hohot răsunător de râs.
- îmi place stilul tău, Mattie Sharpe. Ceva îmi spune
că tu şi cu mine ne-am născut să facem afaceri împreună.
Hugh se pregătea să comenteze pe marginea priete­
niei surprinzătoare ce tocmai înmugurea sub ochii lui
când sună telefonul. Se ridică şovăitor să răspundă.
Singurele apeluri pe care le primea erau legate de afa­
cerea lui, şi chiar nu voia să se ocupe de aşa ceva în mo­
mentul respectiv. Pe de altă parte, nici nu-şi permitea să
le ignore.
- Abbott Charters, spuse el maşinal fără a-şi lua ochii
de la Mattie şi Silk, care erau prinşi într-o discuţie însu­
fleţită despre condiţiile oferite de galerii artiştilor.
-Abbott? Tu eşti?
Vocea era joasă, răguşită şi familiară. Hugh îşi con­
centra brusc întreaga atenţie asupra persoanei care
îl sunase.
- Abbott la telefon.
- Sunt eu, Rosey. Mă mai ţii minte?
- Da, Rosey, te mai ţin minte.
136 Amanda Quick

-Ţ ii minte şi ce mi-ai zis? Că ai fi dispus să plăteşti


bani frumoşi pentru nişte informaţii?
- Oferta e încă valabilă.
- Bun, făcu Rosey încântat. Sunt aici şi am obţinut
ceea ce te interesează. Cred. Dar o să te coste, amice.
Sunt chestii periculoase.
- Eşti aici? Pe St. Gabe?
- Da. Am ajuns pe la prânz. Am stat ferit o vreme,
aşteptând să văd dacă nu mă urmăreşte nimeni, dar se
pare că totul e OK. Am făcut nişte verificări. Ştii depozi­
tul abandonat din nordul oraşului? Chiar lângă plajă?
- II ştiu. Lily Cove.
Hugh îşi dădu seama că la masă conversaţia încetase.
Mattie şi Silk îl urmăreau amândoi cu mare atenţie.
- Ne vedem acolo într-o jumătate de oră.
- In regulă.
- Şi, Abbott?
- Da, Rosey?
-A du bani. O mie de dolari.
- Dumnezeule, Rosey, cumpăr nişte informaţii, nu
un ditamai podul.
-Informaţiile astea merită. Dacă nu le vrei, le pot
vinde altcuiva.
- Haide, ştim amândoi că joci la cacealma. Pe cine ar
putea să mai intereseze?
-N u ştiu încă, dar am impresia că există mai multe
persoane care ar plăti gras.
-D a r tu te grăbeşti, nu-i aşa? Ai nevoie de bani în
noaptea asta. Nu-ţi permiţi să stai prin zonă şi să aştepţi
un alt cumpărător.
-Naiba să te ia, Abbott! Dacă vrei numele pe care-1
cauţi, vino la depozit în juma’ de oră. Şi adu şi miarul.
- Cinci sute, şi cu asta basta.
- Fir-ar să fie. Bine, bine. Cum zici şi tu, nu prea pot
să aştept. Cinci sute.
Receptorul de la celălalt capăt fu trântit în urechea
lui Hugh. Punând cu grijă telefonul înapoi în furcă, se
uită la Silk şi Mattie.
- Rosey era la telefon? întrebă ea.
O rază de speranţă 137

- Da. Hugh susţinu privirea calmă a lui Silk. A obţi­


nut un nume pentru care vrea cinci sute de dolari.
-B ietul om suferă de iluzia grandorii, oftă uriaşul
clătinând din cap.
- Ce nume? vru Mattie să ştie.
- Numele tipului care l-a împuşcat pe Paul Cormier.
Cel puţin aşa susţine el. Cum te poţi baza pe un şobo­
lan ca amicul nostru Rosey?
Hugh se duse în bucătăria minusculă şi deschise un
dulap de metal. îşi găsi revolverul în spatele pungii de
fasole pentru chili.
-M ergi să te întâlneşti cu Rosey? în noaptea asta?
Hugh, despre ce e vorba? Mattie se ridică în picioare,
ţinând strâns lingura cu care servise pastele. De ce îţi
iei pistolul?
- Intr-adevăr, mă duc să discut cu Rosey. îmi iau pis­
tolul pentru că, atunci când ai de-a face cu indivizi de
teapa lui, te simţi mai în siguranţă dacă eşti înarmat.
Măgulit de îngrijorarea ei, Hugh adăugă: Stai liniştită,
nu lipsesc muît timp.
- Nu-mi place asta, suspină ea. Nu-mi place deloc.
- Mă întorc cât ai zice peşte. îşi înclină capul şi o să­
rută pe vârful nasului. Silk o să stea cu tine să-ţi ţină de
urât. Nu-i aşa, Silk?
- Sigur, răspunse uriaşul, care înţelesese rugămintea
din ochii prietenului său. Dacă asta vrei.
-A sta vreau.
-T u eşti şeful. Ai de gând să-i dai cei cinci sute de
dolari?
- Probabil. Dacă informaţia e bună.
- De unde o să faci rost de atâţia bani la ora asta din
noapte?
-T rec pe la birou. Ar trebui să existe câteva mii în
seif. Derek şi Ray au fost plătiţi cu bani gheaţă pentru
echipamentele medicale pe care le-au livrat în St. Julian.
Mattie îl conduse până la uşă.
- Vei fi prudent, da?
- Voi fi prudent.
138 Amanda Quick

-C u m vei şti dacă Rosey spune adevărul? Poate că îţi


dă pur şi simplu un nume, îţi ia banii şi fuge.
- Nu ar ajunge prea departe. Şi cred că îl duce mintea
exact atât cât să priceapă asta.
O sărută din nou, după care închise ferm uşa în faţa
chipului ei neliniştit şi se duse la jeepul parcat pe alee.
începuse să plouă din nou. Palmierii foşneau în
bătaia brizei, aşteptând parcă rafalele ce urmau să mă­
ture insula.
La Seattle avea să ducă dorul acelui loc unde reuşi­
se, pentru prima oară în viaţă, să-şi înjghebe un cămin.
De-abia aştepta să-şi înalţe casa de vis cu vedere spre
mare. Era ferm convins că Mattie avea să o adore. Mai în­
tâi însă, trebuia să supravieţuiască experienţei de a locui
în metropolă.
Trecu pe lângă tavernele şi barurile gălăgioase şi par­
că în faţa sediului Abbott Charters, apoi se duse direct
în birou, unde avea un seif de modă veche.
Seiful conţinea aproape cinci mii de dolari. Notân-
du-şi în minte să-i ducă la bancă a doua zi dimineaţă,
Hugh numără cinci bancnote de o sută, le împături şi
le îndesă în buzunar. Trecu suma în registrul contabil la
rubrica destinată cheltuielilor mărunte.
La ieşirea din birou aruncă în jur o privire plină de
mândrie. Abbott Charters începea să se bucure de suc­
ces. Peste încă un an sau doi avea să fie pregătit să se
extindă. Considera afacerea aceea prima şi singura reali­
zare din viaţa lui, în afară de faptul că scăpase teafăr din
toate încercările. Era singurul lucru pozitiv pe care îl
crease vreodată pornind de la zero. Era visul lui, viitorul
lui, speranţa că îl aştepta un trai diferit de cel pe care-1
dusese timp de patruzeci de ani.
Oare Mattie nutrea aceleaşi sentimente în privinţa
galeriei ei de artă? Tulburat de acest gând, se grăbi să-l
alunge. Lui Mattie avea să-i fie bine pe insulă. Avea să se
asigure el de asta.
în drum spre uşă, smulse de pe perete cel mai apro­
piat calendar cu femei goale şi îl aruncă la gunoi.
O rază de speranţă 139

Zece minute mai târziu opri jeepul pe marginea dru­


mului, la o distanţă convenabilă de depozitul abandonat
şi traversă neauzit jungla în spatele căreia se ascundea
un luminiş. în mijlocul acestuia zări clădirea părăginită
care se profila precum cadavrul unui dinozaur în lumi­
na palidă a lunii.
Rosey n-ar fi putut alege un loc mai plin de farmec
pentru tranzacţia lor. încruntat, îşi plimbă privirea prin
luminiş, căutând semne de viaţă. Pentru o astfel de în­
tâlnire s-ar fi pretat mai bine atmosfera gălăgioasă din
Hellfire, dar era evident că Rosey prefera să se furişeze
în beznă. Tipic pentru un şobolan.
Lângă platforma de încărcare, înclinată periculos, se
afla o maşină mică şi ruginită pe care Rosey probabil o
închiriase de la aeroport.
Accesul în clădire se făcea prin poarta largă de dea­
supra platformei. După o clipă de gândire, Hugh ale­
se să intre în depozit printr-o uşă laterală care atârna
din balamale.
Din interior nu se auzea nici un sunet. Afară ploaia
se înteţise, iar apa se năpustea în clădire prin gura larg
deschisă a intrării principale.
Scoase revolverul de la curea şi se strecură pe uşă.
Ştiind cât de rapid putrezea lemnul sub efectul climei
de pe insulă, testă prudent podeaua.
Vârful bocancului nu găsi decât aer. Smucindu-şi pi­
ciorul înapoi, coborî privirea. Nu vedea aproape nimic,
dar ştiu că bănuielile lui fuseseră corecte. Scândurile du­
şumelei putreziseră în mai multe locuri. Trebuia să îna­
inteze cu maximă precauţie ca să nu-şi rupă un picior.
- Rosey?
Nu primi nici un răspuns. Cu un umăr lipit de pe­
rete, continuă să înainteze în tăcere spre intrarea din
dreptul platformei de încărcare. Răpăitul ploii pe aco­
periş ascundea orice alte sunete pe care le-ar fi făcut el
sau oricine altcineva.
Ceva era în neregulă, se gândi. Altfel, Rosey s-ar fi
arătat deja şi şi-ar fi cerut banii.
140 Amanda Quick

La prima vedere, pe platforma de încărcare se afla o


grămadă de haine vechi. Hugh se lăsă pe vine în imune-
ric, cu pistolul în mână, şi se zgâi la mormanul nemiş­
cat. înjură în barbă.
„Rosey, naiba să te ia de neghiob! De ce nu te-ai întâl­
nit cu mine în oraş? De ce ţi-a ars de jocuri?“
Aşteptă încă un minut, dar instinctele îi spuseră că în
depozit nu se mai afla nimeni altcineva. Se ridică şi se
duse cu inima strânsă spre cadavrul înmuiat de ploaie.
Cu multă blândeţe, întoarse silueta ghemuită pe cea­
laltă parte. în lumina difuză desluşi pata întunecată care
se întindea pe pieptul cămăşii lui Rosey. Când verifică
dacă avea puls, bărbatul gemu încet.
- Rosey? murmură Hugh, lăsându-se pe vine lângă el.
-T u eşti, Abbott? gemu Rosey deschizând anevoie
ochii.
- Da, eu sunt.
-Ticălosul mi-a făcut felul. Şi când te gândeşti că-mi
luasem atâtea precauţii! Spune-i lui Gibbs, te rog, dacă
îl vezi. Nu o să ştie ce s-a întâmplat.
- Am să-i spun. Cine ţi-a făcut asta?
- Rană.
Vocea lui Rosey căpătase un ton bizar, întrebător,
înainte ca acel unic cuvânt să se piardă într-un gâlgâit
înecat în sânge.
- Ştiu că eşti rănit, Rosey. Te iau eu de aici. Cine a
făcut-o, omule?
însă Rosey murise.
Hugh se ridică încet şi coborî privirea spre bărbatul
mărunt care-şi dăduse sufletul în ploaia torenţială.
Două morţi în mai puţin de o săptămână. Pe toţi dra­
cii, ghinionul îl lovea tocmai acum, când începea să-i
meargă bine, îşi spuse el dezgustat. Exact ca în vremuri­
le de odinioară.

Mattie turnă încă o ceaşcă de ceai verde pentru Silk


şi îl privi înfulecând până la ultima firimitură ce mai ră­
măsese din plăcinta cu cartofi dulci pe care o pregătise
la desert. Silk mâncase singur aproape toată tava.
O rază de speranţă 141

- De cât timp locuieşti aici, pe St. Gabriel?


- De câţiva ani, răspunse el cu gura plină de plăcintă.
- Deci cam la fel ca Hugh?
- Corect. Ne-am mutat aici împreună.
- Chiar aşa? Şi unde aţi fost înainte?
- Pe ici, pe colo. Silk rânji. Se poate spune că nu am
avut adresă fixă. Hugh îndeplinea diverse sarcini pentru
Vailcourt, iar eu mă ţineam după el, ajutându-1 când
avea nevoie.
- Fascinant. Mătuşa mea ştia că te aflai pe statul de
plată?
- Nu. Hugh s-a gândit că n-are rost să o deranjeze cu
detalii. Oamenii ca ea sunt interesaţi doar de rezultatul
final. Mă trecea pur şi simplu la cheltuieli mărunte de
fiecare dată când îşi trimitea facturile către departamen­
tul contabil al companiei.
- înţeleg. Mattie îşi ascunse un zâmbet. Să înţeleg că
îl cunoşti pe Hugh de multă vreme?
- Sigur. Lucrăm împreună de ani buni.
- Unde l-ai cunoscut?
Silk căzu pe gânduri.
- Păi, cred că a fost într-un bar de undeva de pe coas­
ta Mexicului. Am uitat numele orăşelului. Nici unul
din noi nu a rămas prea mult acolo. Am avut unele
probleme.
- Găsiserăţi de lucru în zonă?
-A bbott şi cu mine efectuam zboruri charter pentru
un tip care avea o mică afacere. Un loc de muncă destul
de comod, dar nu a ţinut mult.
Mattie îşi propti coatele pe masă şi îşi sprijini bărbia
pe mâinile împreunate.
-Ziceai că treaba aia nu v-a ţinut prea mult. Ce aţi
făcut după?
- Mă îndopi cu plăcintă şi ceai ca să mă faci să vor­
besc? replică Silk rânjind.
- Sunt doar curioasă, spuse ea în timp ce se apuca să
strângă masa.
- Mai bine îţi exerciţi curiozitatea asupra şefului. O
să mă jupoaie de viu dacă mă arăt prea guraliv.
142 Amanda Quick

- De ce? întrebă Mattie cu un aer nevinovat.


- Nu-i place să vorbească despre trecut.
- Are vreun motiv anume?
- Nu-i genul care să privească în urmă, ştii? De câtva
timp, viitorul pare să-l preocupe mult mai mult.
- Paul Cormier a fost o parte importantă din trecutul
lui Hugh?
Rânjetul seducător al lui Silk contrasta puternic cu
inteligenţa şireată din ochii lui albaştri.
-Cormier? Se poate spune că era un prieten vechi.
Hugh e foarte loial faţă de prietenii vechi. Probabil
fiindcă nu sunt prea numeroşi.
- A mai rămas vreunul în afară de tine?
- Păi, presupun că acum te are şi pe tine, spuse diplo­
matic uriaşul.
Mattie îi aruncă o privire scurtă în timp ce umplea
chiuveta crăpată cu apă fierbinte.
- Hugh şi cu mine nu ne cunoaştem de foarte mult
timp, murmură ea. E prima oară când îl văd după un
an de zile.
- Ştiu. Mi-a spus că te-ai tot ferit din calea lui. Ceea ce
nu i-a plăcut. Silk clătină din cap. Pentru nici o femeie
nu s-a mai dat peste cap aşa cum a făcut-o de dragul tău
în ultimele luni. Iar acum îl târăşti după tine tocmai
până la Seattle. O să se simtă ca un peşte pe uscat.
-Ştiu . Nu-ţi face griji, Silk. Nu va rămâne acolo prea
mult timp.
Silk îşi îngustă brusc ochii.
- Ce naiba vrei să spui cu asta?
- Sunt convinsă că Hugh se va sătura în scurt timp de
Seattle şi se va sătura şi de mine când îşi va da seama că
nu intenţionez câtuşi de puţin să mă mut pe St. Gabriel.
Va renunţa la planurile lui de nuntă şi se va întoarce aici
cât ai zice peşte. In fond, are o afacere de administrat,
încheie Mattie cu un zâmbet mohorât.
-V rei să spui că îl cari la Seattle deşi ştii că nu va
rămâne mult acolo? întrebă Silk nedumerit.
- Nu îl car nicăieri. El insistă să mă însoţească.
O rază de speranţă 143

- Da, dar numai ca să te convingă odată pentru tot­


deauna că te place mai mult decât pe neghioaba de
soră-ta. Mi-a povestit tot.
Zgomotul făcut de jeep pe alee o împiedică pe Mattie
să răspundă.
- S a întors! exclamă ea uşurată.
- Sigur. Ce altceva credeai că o să facă? Să îşi petrea­
că restul nopţii îmbătându-se la Hellfire? Nu e stilul
lui Hugh.
-N u , îmi era teamă că se va pune într-o situaţie pe­
riculoasă. Individul acela, Rosey, nu mi s-a părut demn
de încredere.
Mattie se grăbi să-şi usuce mâinile pe prosopul zdren­
ţuit şi porni spre uşă. Aceasta se deschise, iar Hugh in­
tră în hol scuturându-şi apa din păr.
- Hugh, mi-am făcut atâtea griji! Slavă Cerului că eşti
bine! strigă ea aruncându-se în braţele lui.
Din celălalt capăt al încăperii, Silk admira cuplul
cu un zâmbet fericit.
-C e imagine frumoasă! Poate că excursia asta la
Seattle o să iasă totuşi bine, până la urmă. Ţi-am lăsat o
felie de plăcintă, şefule.
- Mulţumesc, spuse Hugh peste creştetul lui Mattie.
- Probleme? întrebă Silk când îi surprinse privirea.
-D a .
- Deci bănuielile lui Mattie s-au adeverit, oftă uriaşul.

- încă nu-mi vine să cred că Rosey e mort, bombă­


ni Mattie două ore mai târziu, în timp ce se plimba de
colo, colo prin căsuţă. Oricine a fost criminalul, ar fi
putut să te omoare şi pe tine. Am ştiut eu că întâlnirea
va fi periculoasă. Pur şi simplu aşa mi-a spus intuiţia.
- E i bine, nu a fost. Nu pentru mine, în orice
caz. Hugh deschise frigiderul şi îşi luă o bere. Doar pen­
tru Rosey.
- î n concluzie, tu şi Silk v-aţi întors la punctul de
plecare în demersul vostru de găsire a ucigaşului lui
Cormier.
144 Amanda Quick

Mattie îşi masă energic braţele goale. Silk plecase cu


o oră în urmă, după ce Hugh îi descrisese în detaliu
întâlnirea nocturnă de la depozit. Bărbatul cel masiv
nu păruse deosebit de şocat de moartea lui Rosey. Era
aproape ca şi cum ar fi fost obişnuit cu astfel de veşti.
- O săd găsim.
- Cum ai de gând să faci asta de la Seattle?
- Silk o să ia legătura cu mine dacă apare ceva. Seattle
nu e la capătul lumii.
- Nu există poliţie sau agenţii federale care ar trebui
să se ocupe de astfel de situaţii?
- Pe Purgatory nu. Uiţi că acolo e în plină desfăşurare
o lovitură de stat?
Hugh traversă încăperea şi deschise un dulap din care
scoase o geantă de voiaj foarte uzată, care arăta ca şi cum
ar fi făcut înconjurul lumii de mai multe ori. Aşezată
intr-un scaun de răchită, Mattie îl privi aducându-şi o
grămadă de lenjerie şi tricouri de schimb din dormitor
şi trântindu-le în geantă.
- Care-i graba? De ce trebuie să plecăm mâine? între­
bă ea.
O senzaţie de urgenţa îi copleşise încă din clipa în
care Hugh intrase pe uşă.
- Nu are nici un rost să mai stăm pe aici. Silk o să se
ocupe de Abbott Charters în locul meu, iar Seattle nu
e la capătul lumii.
- Ş i totuşi, este mai mult de atât la mijloc, nu-i aşa?
Această a doua crimă te îngrijorează mai mult decât eşti
dispus să recunoşti. Ţi-e teamă că s-ar putea să fiu şi
eu în pericol, n-am dreptate? Hugh, dacă găsirea uciga­
şului lui Cormier e atât de importantă pentru tine, de
ce nu rămâi aici, pe St. Gabriel? Mă pot întoarce sin­
gură acasă.
- Ca să te eschivezi din nou de fiecare dată când în­
cerc să te sun sau să te văd? In nici un caz, drăguţă. De
data asta nu te mai scap din ochi. Vrei să-ţi demonstrez
că am intenţii serioase în privinţa căsătoriei. Ei bine,
am s-o fac.
O rază de speranţă 145

- La naiba, Hugh, ştiu că ai intenţii serioase. Nu asta


contează. Ceea ce mă preocupă e motivul pentru care
vrei să te însori cu mine.
Hugh se opri din împachetat şi, proptindu-şi picioa­
rele în podea şi mâinile pe şolduri, o privi sumbru.
-Ascultă-mă atent, drăguţă. Vreau să mă însor cu
tine din motive perfect normale. îmi doresc o soţie
şi un cămin, un cămin adevărat. Vreau să am pe cineva
cu care să discut seara, cineva care să-mi încălzească pa­
tul, cineva alături de care să stau la masă, cineva căruia
să îi pese naibii dacă ajung acasă târziu. Ce anume din
toate astea te preocupă?
- Există o mulţime de femei care s-ar bucura să facă
toate astea pentru tine, murmură ea frământându-şi
mâinile în poală.
-E u nu îmi doresc o mulţime de femei. Te doresc
pe tine. Ajunse din doi paşi mari la scaunul pe care era
aşezată şi o ridică în picioare. Şi nu vreau să mai propui
vreodată ca eu să rămân aici, pe St. Gabe, în timp ce tu
fugi înapoi la Seattle. Ne-am înţeles?
-N u cred că o să funcţioneze aşa, oftă Mattie.
- Lasă totul în seama mea, drăguţă. întotdeauna duc
treaba la bun sfârşit.

capitolul 9
Trei zile mai târziu, Mattie luă un aperitiv de pe o
tavă în trecere în timp ce studia mulţimea de oameni
bine îmbrăcaţi care forfoteau printr-o prestigioasă gale­
rie din Seattle.
Peste tot era plin de pahare de şampanie din plastic.
Se găseau în mâinile invitaţilor, umpleau până la refuz
coşurile de gunoi şi se lăfăiau pe toate suprafeţele goale
disponibile. Erau şi o grămadă de şerveţele de hârtie,
bucăţele din diverse gustări şi programe mototolite. Ma­
joritatea celor prezenţi păreau mai preocupaţi de a se
face văzuţi ei înşişi decât de a admira operele de artă
expuse pe pereţi.
146 Amanda Quick

Nu că acestea din urmă n-ar fi fost demne de interes.


Galeria reunea câteva dintre cele mai bune exemple de
artă avangardistă de pe Coasta de Vest, într-o retrospec­
tivă a operelor lui Ariei Sharpe.
Pânzele fuseseră grupate în funcţie de cele patru
etape din activitatea artistei: perioada Sumbră Timpu­
rie, perioada Exploratoare, scurta perioadă Brută şi, în
sfârşit, cea de Maturitate Timpurie, care nu se înche­
iase încă.
Mattie surprinse câteva fragmente din conversaţiile
care aveau loc în jurul ei.
-Em oţia e incredibilă. Cât geniu în utilizarea culo­
rilor, chiar şi în perioada Sumbră Timpurie, când folo­
sea doar negru şi maro! Un sentiment de inevitabilitate
a catastrofei. O utilizare şocantă a liniilor drepte, dar
la vremea respectivă trecea prin divorţul de Blackwell, şi
chestiile de genul ăsta au întotdeauna un impact asupra
ei. E atât de emotivă. Puţin aspră şi brutală, Art Brut,
dacă doreşti, dar să nu uităm că datează din perioada cu
acelaşi nume.
Mattie admira sincer talentul surorii sale. Forţa cu
care trasa liniile şi dispunea culorile adăuga o sofisticare
fascinantă lucrărilor ei abstracte, transpunându-le pe tă­
râmul genialităţii. Şi crescându-le preţul pe măsură.
Fără să-şi dea seama, începu să bată din vârful panto­
fului negru de piele. Aruncă o privire la ceasul negru cu
auriu de la încheietură.
Hugh ar fi trebuit să ajungă în urmă cu o jumătate
de oră. îi promisese că avea să vină la lansare imediat
după întâlnirea cu Charlotte Vailcourt. întâlnirea fuse­
se programată pentru ora patru fix, iar acum era aproa­
pe şase.
Ştia că Hugh nu aşteptase cu nerăbdare evenimentul
din seara aceea, dar Mattie insistase să vină şi el. Parti­
ciparea la vernisaje făcea parte din lumea ei, iar dacă el
era hotărât să îşi găsească locul în lumea aceea, putea
naibii să facă un efort şi să înveţe câte ceva despre eav
Aruncă din nou o privire nerăbdătoare la ceas. în­
cepea să-l bănuiască pe Hugh că prelungea intenţionat
O rază de speranţă 147

întâlnirea cu mătuşa ei pentru a evita expoziţia. Tocmai


se întreba dacă ar fi trebuit să sune la biroul lui Charlotte,
când o voce o strigă din mijlocul încăperii împânzite
de oameni:
- Mattie, te-ai întors din paradis! Mă aşteptam să mai
lipseşti încă vreo săptămână. Ar fi trebuit să fie o vacan­
ţă, nu-i aşa?
Mattie întoarse capul pentru a-i zâmbi zeului viking
înalt şi blond care străbătea mulţimea în direcţia ei.
- Bună, Flynn. M-am întors mai devreme. Paradisul
nu e chiar atât de grozav cum se spune. Lucrurile nu
au mers cum m-am aşteptat, dar presupun că asta ţi se
întâmplă când alegi pachetul turistic mai ieftin.
- E i bine, mă bucur că te-ai întors teafără. Şi mă
bucur că ai reuşit să ajungi aici în seara asta.
Flynn Grafton era un bărbat izbitor după orice stan­
darde. Coama de păr blond-deschis, prinsă într-o coadă
de cal la baza gâtului, contrasta dramatic cu ţinuta lui
complet neagră, alcătuită din pantaloni cu pense, o că­
maşă cu mâneci largi, fluide, şi cizme lustruite perfect.
Singurul ornament era amuleta egipteană în formă de
ankh atârnată de un şnur din piele.
-S e pare că expoziţia se bucură de mare succes, re­
marcă Mattie.
-A ieşit bine, nu-i aşa? Elizabeth Kenyon face întot­
deauna o treabă grozavă. Publicul e excelent. Sunt pre­
zenţi, ca de obicei, şi pomanagiii de profesie, dar asta e.
Adaugă culoare.
Mattie chicoti.
-M i s-a părut că le-am văzut pe Shock Value Frede-
rickson şi câteva dintre prietenele ei ronţăind de zor din
aperitive.
-Artişti rupţi în coate, până la ultimul. Dar sunt şi
câţiva cumpărători autentici. Merge bine. Ariei va fi
încântată.
- Că tot veni vorba de Ariei, unde e? Sunt aici de mai
bine de jumătate de oră şi nu am văzut-o încă.
Sprânceana nobilă a lui Flynn se strânse într-o cută
de îngrijorare.
148 Amanda Quick

- Nu ştiu. Ar fi trebuit să ajungă acum cincisprezece


minute. Intenţiona să îşi facă intrarea ca de obicei, după
ce s-a strâns toată lumea. Am sunat-o acasă, dar nu mi-a
răspuns nimeni.
- Probabil e prinsă în trafic.
-Probabil. Expresia de nelinişte de pe chipul lui
Flynn se relaxă puţin. A fost cam tensionată în ultima
vreme. Drept să-ţi spun, îmi cam fac griji pentru ea.
-A riei e mereu în tensiune, Flynn. Ştii asta.
- Acum e altceva.
- Ai habar de la ce i se trage?
- Sigur. în ultimul timp i-am tot atras atenţia că cea­
sul ei biologic ticăie. E cu trei ani mai mare decât tine,
Mattie. Are treizeci şi cinci de ani. Dacă e să avem un
copil, ar fi bine să ne punem pe treabă. întreaga idee a
făcuţ-o să intre în panică.
- îmi imaginez. Dar credeam că Ariei a decis să nu
aibă copii. Ţin minte clar că mi-a spus asta în ziua nun­
ţii voastre. Zicea că ar fi fost un impediment pentru
arta ei.
- E pur şi simplu speriată din cauza palmaresului ei
în materie de relaţii cu sexul opus, explică Flynn zâm­
bind afabil. în fond, a trecut deja printr-un divorţ, şi
doar Dumnezeu ştie câte logodne au fost rupte până să
ajungă acolo.
- Ariei? Speriată? Asta e o prostie. Crede-mă, Flynn,
sora mea are mai multă încredere în sine decât toţi oa­
menii pe care îi cunosc, poate cu excepţia unui anu­
mit individ cu care a fost logodită pentru scurt timp
anul trecut.
- Chiar dacă eşti sora ei, nu o înţelegi la fel de bine
ca mine. Dar nu contează. Mă bucur că întârzie şi mă
bucur că eşti aici. Aşa avem ocazia să discutăm. M-am
tot gândit, şi vreau să creez ceva pentru galeria ta. Vor­
beai serios când ai spus că vrei să arunci o privire peste
lucrările mele?
- Oricând doreşti, Flynn, dar ştii care e profilul gale­
riei mele. Sunt orientată spre comercial, ceea ce înseam­
nă că n-am ce face cu creaţiile tale experimentale.
O rază de speranţă 149

-Ştiu, ştiu. Dar mă gândesc la o serie anume care ar


fi perfectă pentru clienţii Sharpe Reaction.
-A riei o să se înfurie, îl avertiză Mattie. Probabil
o să încerce să ne sugrume pe amândoi. Ştii ce părere
are despre genul de lucrări pe care le vând eu.
-D a , zise Flynn cu un zâmbet strâmb. Gunoaie
comerciale. Nu-ţi bate capul cu Ariei, mă ocup eu de ea.
Asta e între mine şi tine.
- Dacă zici tu. Ariei cam are dreptate în privinţa asta.
Eşti doar nedescoperit, atâta tot. Spre deosebire de ea.
- Să'ţi spun ceva, Mattie. Talentul nedescoperit e la
fel de util ca penele pe un mistreţ. Ascultă, ce-ar fi să-ţi
aduc nişte pânze peste câteva zile? Flynn se întrerupse
şi aruncă o privire spre uşă. Ah, uite-o. Era şi timpul să
ajungă. Cine e tipul care o însoţeşte?
Mattie suci gâtul pentru a-i urmări privirea, moment
în care stomacul i se încleştă într-o senzaţie de greaţă
care nu putea fi decât efectul geloziei. Se chinui să o
ţină sub control.
-Ăla? E Hugh Abbott. Au fost logodiţi câteva luni.
-A , da. Tipul din perioada ei Brută, corect?
- Corect.
-A ia s-a dovedit o direcţie complet lipsită de perspec­
tive pentru Ariei.
- Da, la fel mi-am spus şi eu pe atunci.
Ariei îşi făcu apariţia ca o regină în mijlocul adunării.
Ca de obicei, avea un aer dramatic amplificat de părul
negru, pielea albă translucidă şi ochii verzi exotici.
Aplica şi în materie de alegeri vestimentare acelaşi
simţ estetic care-i călăuzea arta. Ani întregi se orienta­
se preponderent spre negru, încă din perioada Sumbră
Timpurie. In continuare îi venea foarte bine, deşi în
lucrările ei îşi făcuseră loc şi culorile vii. In seara aceea
era fascinantă într-o rochie fără bretele complet neagră
şi sandale negre cu toc înalt.
Bijuteriile ei constau doar dintr-o pereche de cer­
cei cu jais care îi atârnau până pe umeri. Părul drept
era pieptănat cu cărare pe mijloc şi coafat într-un bob
150 Amanda Quick

voluminos care dădea trăsăturilor ei fin sculptate un aer


de prinţesă egipteană.
Singurele pete de culoare erau gura roşie ca focul şi
ochii de un verde şocant.
Mattie se gândi cu tristeţe la rochia minusculă din
satin roşu pe care o adusese de pe insule. Ar fi făcut o
adevărată senzaţie la vernisaj. Dar, desigur, ar fi fost
o alegere complet nepotrivită, îşi spuse ea ferm. Taio­
rul gri şi cămaşa de mătase în nuanţe pastel alcătuiau
genul de ţinută pe care o purta întotdeauna la astfel
de evenimente. Doar artista avea voie să arate exotic
sau scandalos.
îl văzu pe Hugh plimbându-şi prin încăpere o privire
nerăbdătoare. Purta singurul sacou din garderoba lui, o
haină sport bleumarin, cu aspect cam ponosit, peste
o cămaşă albă şi obişnuita pereche de blugi. Şi era încăl­
ţat cu bocanci. Nu avea cravată.
Când o văzu pe Mattie, Hugh porni spre ea, lăsând-o
pe Ariei în mijlocul unui cerc de admiratori.
-C â t de bine îl cunoşti pe tipul ăsta? se interesă
Flynn în timp ce ronţăia un aperitiv.
- De ce întrebi?
- Pentru că pare iritat.
-Asta e expresia lui obişnuită.
Mattie îşi întipări un zâmbet pe buze când Hugh se
opri în faţa ei şi îi aruncă o privire tăioasă lui Flynn.
-Bună, Hugh. Nu cred că l-ai cunoscut pe Flynn
Grafton. Un artist excepţional. S-a căsătorit cu Ariei
acum şase luni.
Hugh dădu scurt din cap şi strânse mâna pe care i-o
întinsese Flynn.
- Felicitări.
- Mersi. Am auzit că tu eşti tipul din perioada Brută
a lui Ariei.
-A sta nu prea se potriveşte cu impresia mea, replică
Hugh morocănos.
-H ei, nu-i cazul să te simţi stânjenit. înţeleg de ce
nu ai vrea să fii asociat cu acea etapă anume din creaţia
ei. Adică ştim cu toţii că a fost o digresiune inutilă dacă
O rază de speranţă 151

o iei în contextul general, însă chestiile pe care le-a rea-


lizat atunci se pretează foarte bine pentru colecţionari.
Oamenii plătesc o avere pe acele lucrări din simplul
motiv că reprezintă o abatere atât de bizară de la cursul
ei profesional.
- Chiar aşa?
- In ceea ce mă priveşte, îmi plac unele lucrări din
perioada aceea. Au un aer primitiv, aduc oarecum cu
stilul de început al lui Ashton sau Clyde Harding.
Gura lui Hugh se strânse într-o linie lipsită de umor.
-T e deranjează dacă discut cu Mattie câteva minute?
Intre patru ochi?
-N ici o problemă, eu mă duc să văd ce face Ariei.
Vorbim mai târziu, Mattie.
- Bine.
Mattie sorbi din şampania ei privind cum Flynn dis­
părea cu pas vioi în mulţime.
- în regulă, scuipă tot, o îndemnă Hugh după ce luă
un pahar de plastic de pe tava purtată de un chelner.
- Ce anume să scuip? întrebă Mattie politicos.
-Vrei să ştii de ce am întârziat şi de ce am sosit cu
Ariei.
Hugh dădu pe gât dintr-o înghiţitură aproape toată
băutura din pahar.
- Vreau?
- Răspunsurile sunt că unu, întâlnirea cu Charlotte
s-a prelungit şi doi, Ariei tocmai cobora dintr-un taxi în
faţa galeriei când am ajuns eu. Vrând, nevrând a trebuit
să particip la intrarea ei triumfală.
- înţeleg.
- Bun. Dacă tot am lămurit chestia asta, m-ar interesa
să aflu ce-i între tine şi Grafton.
- La ce naiba te referi?
-S e uita la tine aşa cum se uită un căţel la un os.
Foarte intens.
- E artist, zise Mattie ridicând din umeri. Artiştii
sunt întotdeauna intenşi, într-un fel sau altul. Vrea să
mă uit peste câteva dintre creaţiile lui. Asta a fost toată
discuţia. Ce aţi decis tu şi Charlotte?
152 Amanda Quick

Hugh păru că ar fi vrut să insiste pe subiectul Flynn


Grafton, dar în cele din urmă se răzgândi.
-Totul e în perfectă regulă, exact cum ţi-am spus.
Cu mare plăcere mă va păstra în slujba ei. Pe deasupra,
pot să lucrez aici, la sediul principal, nu voi fi nevoit
să călătoresc.
- Şi ce ai să faci aici?
- Mi-a cerut să pun la punct un nou plan de securitate
care să poată fi implementat la toate sediile Vailcourt din
întreaga lume. l-am spus că nu va fi nici o problemă.
- Şi cât timp o să rezişti, Hugh? Eşti genul de om care
face muncă de teren, nu de birou.
- Experienţa o să-mi fie utilă. Cu cât aflu mai multe
despre ce presupune administrarea unei corporaţii, cu
atât mai bine.
- Pentru că planul tău e să te întorci pe St. Gabriel
pentru a te ocupa de Abbott Charters? Recunoaşte. în
ochii tăi, perioada asta petrecută la Seattle e o scurtă
întrerupere pe care trebuie să o tolerezi până îmi vin în
fire şi am o revelaţie, nu-i aşa?
-U ită de Abbott Charters şi uită de St. Gabriel.
Nu am chef să ne certăm acum. Cine-i tipul care vine
spre noi?
Mattie se uită în direcţia indicată de Hugh şi lăsă să-i
scape un oftat uşor.
- Când vine unul, vin toţi.
- Ce vrei să spui?
- Parcă s-au adunat aici toţi foştii lui Ariei. Acela e
primul ei soţ, Emery Blackwell. Din perioadele Sumbră
Timpurie şi Exploratoare. Au fost căsătoriţi cinci ani.
- Pare mort de beat.
- Probabil că este, zise Mattie muşcându-şi îngrijorată
buza.
Emery îşi ascundea problema destul de bine. Avea
aproape şaizeci de ani, dar era înzestrat cu acea frumu­
seţe necizelată, uşor lubrică, întâlnită frecvent la autorii
care avuseseră cândva un statut aproape mitic în cercu­
rile literare de nivel înalt. îmbătrânea frumos, în ciuda
faptului că se refugia tot mai des în alcool. Era adevărat
O rază de speranţă 153

că fălcile începeau să i se cam lase şi că apăruse o oare­


care moliciune în dreptul abdomenului, dar îşi camufla
defectele cu ajutorul vestimentaţiei. Ciuful de păr gri-ar-
gintiu era la fel de spectaculos ca întotdeauna, iar ochii
lui palizi scânteiau de inteligenţă chiar şi atunci când
erau uşor injectaţi.
Mattie îl plăcuse dintotdeauna pe Emery, iar el o tra­
tase mereu cu o afecţiune părintească.
-A avut parte de mult stres în ultimii câţiva ani, îi
şopti lui Hugh când îl văzu pe Emery apropiindu-se. Ca­
riera lui e la pământ, deşi încă mai e solicitat ocazional
pentru prelegeri şi lecturi publice.
- Ce ţi-e şi cu stresul ăsta! Pare să fie cauza tuturor
problemelor aici, în State.
- Să ştii că în bună măsură aşa e.
Tânăra femeie zâmbi când Emery se opri în faţa ei şi
îşi înclină capul cu graţie regală.
- Mattie, dragostea mea, arăţi absolut superb, ca în­
totdeauna. Ce-ai zice să mă însoţeşti pe insula Whidbey
pentru câteva zile? Mi-ar prinde bine o muză. Adu-ţi
ceva confortabil în care să te schimbi. Vom bea coniac
şi vom vorbi despre poezie.
- Ştii că n-am ajuns să pricep cum e cu poezia, Emery.
Şi arăţi de-a dreptul superb şi tu în seara asta. Mattie se
ridică pe vârfuri pentru a-1 săruta scurt pe obraz. Pe de
altă parte, tu întotdeauna aşa arăţi.
- Asta înseamnă să ai stil, draga mea. Unii dintre noi
îl au... Emery se întrerupse pentru a-1 măsura amuzat pe
Hugh din cap până în picioare. Iar alţii nu. Te rog fă-mi
cunoştinţă cu prietenul tău cu aer rustic, Mattie. Ţi-e
prieten, presupun, şi nu doar o gorilă închiriată?
- Hugh Abbott, se prezentă acesta cu răceală. Viito­
rul soţ al lui Mattie.
- Dumnezeule bun, Mattie. Emery se întoarse spre
ea cu o expresie de uluire teatrală. Ţi-am spus că ar fi
trebuit să mă inviţi şi pe mine când te-ai dus în vacanţă.
Ai ajuns singură în sălbăticiunea Pacificului, şi uite ce
s-a întâmplat. Te-ai întors cu un suvenir vulgar.
154 Amanda Quick

-Poate că sunt vulgar, dar Mattie mă consideră


drăguţ.
Hugh împinse un aperitiv între dinţi şi muşcă din el
cu poftă.
-Gusturile lui Mattie au fost întotdeauna puţin cam
plebee, ca să folosesc un eufemism. De asta a avut atât
de mare succes cu galeria ei. Şi tot asta ar putea explica
problema ei cu bărbaţii.
Mattie îi privi posomorâtă pe amândoi.
-Ajunge! Dacă vreţi să vă ciondăniţi, mergeţi afară,
pe alee.
- E ceva mult prea fizic. Nu m-aş coborî la genul acela
de activitate, draga mea, se eschivă Emery.
- Eu da. Hugh îşi înfipse în gură un biscuit rotund,
decorat cu brânză şi ardei capia, şi mestecă lacom, dez-
golindu-şi dinţii. Oricând doreşti, Blackwell.
- Vai, vai. Oare unde l-ai găsit, Mattie?
- Nu eu l-am găsit. Mătuşa Charlotte. Lucrează pen­
tru ea.
-Asta explică totul, desigur. Emery îi zâmbi binevo­
itor lui Hugh. Charlotte Vailcourt e cunoscută pentru
excentricităţile sale.
- Şi mai şi plăteşte bine, spuse Hugh.
Mattie ridică ochii spre cer într-o rugăciune mută
care primi răspuns aproape imediat când o femeie fru­
moasă, părând să aibă în jur de patruzeci şi cinci de
ani, se alătură micului grup. Era o doamnă impunătoa­
re, cu o constituţie demnă de o statuie, căreia îi plăcea
să poarte bijuterii din argint şi peruzea de inspiraţie
amerindiană.
-Salutare tuturor, spuse veselă Elizabeth Kenyon.
Sper sincer că vă simţiţi bine.
Galeria lui Elizabeth Kenyon, una dintre cele mai im­
portante de pe Coasta de Vest, era furnizoarea colecţio­
narilor bogaţi al căror unic obiectiv era să se plaseze în
avangarda curentului artistic contemporan.
Elizabeth însăşi juca un rol de frunte atât în cercurile
înaltei societăţi, cât şi în lumea artei. Era capabilă să
decidă succesul sau decăderea unui artist şi nu ezita să-şi
O ra z ă de speranţă 155

folosească această putere. îşi convingea clienţii să cum­


pere lucrările sugerate de ea, excluzându-i din ofertă pe
artiştii ale căror lucrări le considera retrograde.
Mattie o admira enorm. Deşi avea alte gusturi şi era
mult mai generoasă decât ar fi fost cazul în relaţia cu
artiştii şi clienţii, respecta succesul lui Elizabeth. Spera
sincer că într-o bună zi Sharpe Reaction avea să ajungă
la nivelul galeriei deţinute de Elizabeth Kenyon.
- Bună seara, Elizabeth, spuse Emery cu o înclinare a
capului. Fantastică petrecere, ca întotdeauna.
-M ersi, Emery. Sunt încântată că ai putut să vii.
Prezenţa ta e întotdeauna valoroasă la astfel de eveni­
mente. Se întoarse spre Mattie. Cine e prietenul tău,
Matilda dragă?
- Hugh Abbott, răspunse Mattie.
-Logodnicul ei, interveni Hugh pe un ton tărăgă­
nat.
Sclipirea de avertizare din ochii lui îi arătă clar lui
Mattie că se săturase să-şi tot explice statutul.
-Abbott. Abbott. Abbott. Oare unde am mai auzit
numele ăsta? O, da. Ochii lui Elizabeth se luminară. Nu
tu ai fost tipul din perioada Brută a lui Ariei?
-Scuzaţi-mă, spuse Emery Blackwell, ridicând semeţ
capul şi întinzându-se să mai ia un pahar de şampanie.
Cred că la acest punct am intervenit eu. Am să mă duc
să socializez. Ne vedem mai târziu, Mattie. Elizabeth.
îl ignoră pe Hugh, care îi imită atitudinea.
- Pe mai târziu, Emery, zise Mattie ridicând paharul
într-un mic gest de la revedere.
- Mă tem că dragul de Emery nu doar că e cam expi­
rat, dar nici nu prea mai face faţă la băutură în ultima
vreme, observă Elizabeth. Aş fi preferat să nu-lvăd aici
seara asta, dar presupun că nu s-a putut abţine. în ciuda
divorţului, încă nutreşte un fel de interes patern faţă de
succesul lui Ariei.
-A exercitat o influenţă majoră asupra lucrărilor ei
timpurii, spuse Mattie, simţindu-se obligată să-i ia apă­
rarea lui Emery. în plus, a introdus-o în cercurile artisti­
ce, lucru care în mod cert nu i-a prins rău.
156 Amanda Quick

- Prostii. Ştia deja pe toată lumea datorită părinţilor


voştri. Elizabeth îi zâmbi lui Hugh. Cât timp vei rămâne
la Seattle?
- Oricât va fi nevoie, răspunse el surprinzând privirea
întrebătoare a lui Mattie.
- înţeleg.
Peste câteva clipe, Elizabeth îi salută pe amândoi din
cap şi dispăru în mulţime.
- Matilda, dragă, ce mai faci? spuse o altă voce. Toc­
mai am vorbit cu sora ta. Mi-a zis că părinţii voştri nu
vin la vernisaj.
- Bună seara, doamnă Eberly. Mă bucur să vă revăd.
Aşa este, mama şi tata n-au putut să ajungă. Mama a
fost invitată să ţină o serie de cursuri la un colegiu
privat de pe Coasta de Est, iar tata a hotărât s-o înso­
ţească. I se pare ocazia perfectă ca să-şi termine cartea
despre continuumul modern-postmodern. îl cunoaş­
teţi pe Hugh Abbott?
Femeia în vârstă se întoarse spre Hugh.
-Abbott. Nu, nu cred. Ochii ei luminoşi se mări­
ră. Doar dacă nu cumva, desigur, eşti cel din perioada
lui Ariei...
-V ă rog, opriţi-vă, îi spuse el cu un zâmbet strâmb.
Dacă mai aud o singură dată în seara asta despre peri­
oada Brută a lui Ariei, cred că am să vomit direct peste
o tavă cu aperitive.
-N u a fost cea mai bună etapă din activitatea ei, nu?
zise doamna Eberly bătându-1 consolator pe mână. Dar
nu înseamnă că ar trebui să te simţi răspunzător, băiete,
în fond, tot a ieşit ceva bun şi din asta.
- Da. A rupt ea logodna. Mi-a făcut un mare serviciu,
să ştiţi.
- Nu tocmai la asta mă refeream, murmură doamna
Eberly. Ce-i cu zvonul ăsta pe care l-am auzit, cum că tu
şi Matilda aţi fi logodiţi?
- E o realitate, spuse Hugh aspru. Nu un zvon.
-D e unde aţi auzit asta, doamnă Eberly? o întrebă
Mattie.
O rază de speranţă 157

- Bârfe, draga mea. Ştii cum e. Eu sunt ca un burete


când e vorba de bârfe. Le absorb de peste tot. Nu mi te
pot imagina căsătorită cu un domn care poartă bocanci
şi blugi, dar, pe de altă parte, contrariile se atrag, aşa
se spune.
- La drept vorbind, Mattie şi cu mine chiar avem des­
tul de multe în comun, zise Hugh.
- Cum ar fi? îl iscodi ea oferindu-i un zâmbet
scânteietor.
- Vrei să-ţi fac o listă?
-A r fi fascinant. Mattie se întoarse spre doamna Eber-
ly, care urmărea scena cu o licărire de fascinaţie în ochii
ei căprui şi vicleni. Apropo, am primit încă o lucrare de-a
lui Lingart din perioada roşie, dacă vă interesează.
-Mulţumesc, Matilda. Pune-mi-o departe, bine? Am
impresia că se îndreaptă spre perioada galbenă. Nu va
mai crea prea multe pe roşu, mă tem, şi ţin cu tot dina­
dinsul să-mi impun controlul pe acest segment.
- Va fi al dumneavoastră, îi promise Mattie. Dar dacă
vă place stilul lui Lingart, staţi să vedeţi ce am adus cu
mine de pe insule.
- Adică în afară de acest specimen superb de mascul
feroce? râse colecţionara privindu-1 admirativ pe Hugh.
-Ceva care arată mult mai bine în ramă, vă asigur.
Numele artistului este Taggert, Silk Taggert. Vernisa­
jul expoziţiei dedicate lui va avea loc de vineri într-o
săptămână.
- Te poţi baza pe mine, dragă. Mi-a plăcut la nebunie
tot ce mi-ai sugerat tu să cumpăr. Uitându-se în jur la
lucrările expuse în galeria lui Elizabeth Kenyon, adăugă:
Sunt conştientă că arta avangardistă e la mare căutare
acum. Unele opere sunt splendide, dar tristul adevăr
e că nu ţin să le am în casă, dacă înţelegi la ce mă re­
fer. Nu-mi face plăcere să le privesc. Când cumpăr un
tablou, vreau să-mi încânte ochii de fiecare dată când
intru în încăpere.
-N u sunteţi nici pe departe singura. Familiile
Medici şi Borgia şi alţi patroni ai artelor din trecut
158 Amanda Quick

aplicau aceeaşi filosofie în privinţa operelor pe care le


colecţionau.
Hugh dori să facă un comentariu, dar exact în clipa
aceea mulţimea se dădu la o parte, iar Ariei se năpusti
înspre ei ca o furtună.
-M attie, nu-mi vine să cred treaba asta despre tine
şi Hugh! Ariei îşi îmbrăţişa sora, apoi mijii ochii spre
Hugh. Ce naiba îţi închipui că faci?
- Păi, eu...
- Nu contează, o să discutăm despre asta mai târziu.
Nu e nici locul, nici momentul potrivit. înţeleg că ai
vorbit cu Flynn. Şi asta e ceva ce vreau să discut cu tine.
Trec pe la galerie în cursul zilei de mâine.
- In regulă, murmură Mattie.
Nişte invitaţi cu un aer prosper se apropiară de Ariei,
solicitându-i atenţia. Ea răspunse imediat apelului lor
şi se grăbi să le prezinte una dintre lucrările din perioa­
da Exploratoare.
Chiar atunci, Elizabeth Kenyon reapăru lângă Mattie
şi îi şopti:
- Mattie, dragă, îmi faci o favoare enormă?
- Ce anume?
-Urcă-1 pe Blackwell într-un taxi. începe să devină
cam deranjant. Nu vreau să-i supere pe clienţi. îţi ră­
mân datoare pe veci dacă mă ajuţi să mă descotorosesc
de el.
Mattie se uită în capătul opus al sălii, unde Emery
Blackwell era pe punctul de a-şi vărsa conţinutul paha­
rului peste decolteul unei doamne de vârstă mijlocie cu
alură wagneriană.
- în regulă, Liz. Dar ţine minte, îmi rămâi datoare.
-Mulţumesc, dragă. Zâmbind, Elizabeth aruncă o
ultimă privire spre Hugh înainte să plece şi murmură:
Te-ai priceput întotdeauna să strângi rămăşiţele lăsate
de Ariei în urma ei, nu-i aşa, Mattie?
Cu maxilarele încleştate de nervi, Mattie porni spre
Emery. Era vag conştientă că Hugh o urmărea prin
mulţime.
O rază de speranţă 159

-A ici erai, Emery! Te-am căutat, zise ea luându-i cu


îndemânare paharul din mână. Este cineva care abia
aşteaptă să te cunoască. Adresându-i femeii masive un
zâmbet împăciuitor, adăugă: Vă rog să ne scuzaţi, dar
Emery e întotdeauna foarte solicitat.
- Desigur, spuse femeia, părând vag dezamăgită.
-Dragostea mea, ai ajuns la ţanc, bolborosi Emery
când Mattie îl trase deoparte. Am impresia că eram pe
punctul de a coborî intr-o prăpastie extrem de pericu­
loasă, fără a fi înzestrat cu echipamentul necesar. Nu am
mai văzut o asemenea walkirie de vreo cincisprezece ani.
Aruncând o ultimă privire plină de regret spre pieptul
masiv pe care îl abandonase, oftă: în zilele noastre nu
mai există aşa splendori.
-N u ştiu ce să zic, interveni Hugh pe un ton re­
laxat. Am în birou câteva calendare cu ţipe exact în
genul ăsta.
- Mă şi aşteptam de la tine, consimţi Emery.
Mattie îşi dădu ochii peste cap.
- Emery, eşti pe cale să te îmbeţi, şi întotdeauna devii
nesuferit când bei.
- Drăguţ din partea ta că ai observat. Mă străduiesc.
Unde mergem?
-T u mergi acasă într-un taxi, îl informă ea împingân-
du-1 spre uşă.
-A m o idee mai bună. Ce-ar fi să mâncăm ceva în
oraş? Doar tu şi cu mine, desigur. Scapă de creatura aia
din perioada Brută.
-Las-o baltă, Blackwell, mârâi Hugh. Mattie şi cu
mine avem alte planuri.
- Păcat, bombăni Emery.
-H ei, Mattie! Flynn se apropie în grabă de micul
grup. Deja plecaţi?
- Mă tem că da.
- Să nu crezi că nu ne-am distrat, completă Hugh pe
un ton acru.
-A m să-ţi trimit pânzele alea cât de repede posibil,
Mattie.
160 Amanda Quick

Artistul ieşi după ei pe trotuar şi rămase acolo până


când un taxi se opri în dreptul lor.
-A r fi grozav, dar, după cum ziceam, Ariei nu o să
fie de acord.
- Nu-ţi bate capul cu asta.
Flynn deschise portiera şi îl împinse pe Blackwell înă­
untru, după care Mattie sări şi ea în taxi.
-U nd e naiba mergi? dori Hugh să ştie.
-Acasă. Cred că mi-am luat porţia de şampanie şi
aperitive pe seara asta. Vrei să vii şi tu? Ii cer şoferului
să ne lase în drum.
încruntat, Hugh urcă lângă ea pe bancheta din spate
a maşinii.
- Să aveţi o seară frumoasă toţi trei, le ură Flynn.
- Rahat! pufni Hugh.
- îţi dau perfectă dreptate, zise Emery Blackwell când
taxiul demară.
-N u ar fi trebuit să vii la vernisaj, îl mustră Mattie.
Mi-ai promis că vei sta cuminte acasă, pe insula Whid-
bey, până termini a doua carte din seria Byron St. Cyr.
-N u mă certa, scumpo. Merit o pauză. îţi jur pe
onoarea mea de bătrân savant care şi-a vândut sufletul
diavolului pentru ficţiune comercială, mâine am să mă
duc direct pe Whidbey. Pur^şi simplu n-am putut să
ratez recepţia din seara asta. îşi mută privirea dincolo
de Mattie, înspre Hugh, care umplea o bună parte din
spaţiul taxiului. Dar tu, Abbott?
- Ce-i cu mine?
- Faptul că ţi se recunoaşte o anume influenţă asupra
operelor lui Ariei nu-ţi stârneşte o anume plăcere per­
versă? O vagă pretenţie la nemurire artistică?
- La naiba!
-Succint răspuns. Nu faci risipă de cuvinte. Ei bine,
în ceea ce mă priveşte nu pot să spun decât că mă bucur
de rarele momente de celebritate indiferent de condi­
ţiile în care mi se oferă. Gloria e trecătoare. Ştii că am
fost nevoit să le explic mai multor invitaţi cine sunt şi
cu cine mă ocup, Mattie? O experienţă care m-a adus cu
picioarele pe pământ.
O rază de speranţă 161

- Nu-ţi face griji, vei cunoaşte o faimă mult mai mare


când vei dezvălui că tu eşti misteriosul autor al seriei
Byron St. Cyr, îl asigură ea. în loc să-ţi plângi de milă,
gândeşte-te la ziua în care vei ajunge să semnezi autogra­
fe la mall.
-Dumnezeule bun, gemu Emery. Ce soartă! Auto­
grafe la mall. Cu adevărat am bătut palma cu diavolul,
Mattie Sharpe. Şi e în întregime opera ta.
- Prima ta carte va ajunge în librării peste câteva săp­
tămâni, şi ai să te simţi mult mai bine când ai să vezi că
se vinde ca pâinea caldă. Crede-mă.
-Viitorul meu e în mâinile tale, draga mea.
Peste zece minute maşina opri în faţa clădirii din Pio­
neer Square în care Mattie ocupa un apartament spaţios
la mansardă. După câteva ghionturi discrete din partea
ei, Hugh îi plăti şoferului o sumă care acoperea şi dru­
mul până la reşedinţa lui Emery de pe Capitol Hill.
După ce taxiul se îndepărtă, cu Emery aşezat regeşte
pe bancheta din spate, intrară amândoi în imobil.
- Ce seară, bombăni Hugh apăsând butonul ascenso­
rului din hol.
- Puţin diferită de o noapte de sâmbătă la Hellfire,
nu-i aşa?
- Prefer oricând Hellfire.
- Ar fi bine să te obişnuieşti cu seri ca aceasta, îi spuse
ea suav. Particip la câteva vernisaje pe lună şi organizez
eu însămi destul de multe pentru artiştii pe care-i repre­
zint. Sunt sigură că vei dori să mă însoţeşti de fiecare
dată. în fond, intenţionezi să faci parte din viaţa mea
aici, la Seattle, nu?
- Oricât va fi necesar, răspunse el sumbru.

capitolul 10
în noaptea aceea, lui Hugh îi trecu prin minte că lu­
crurile nu mergeau chiar atât de bine sau de uşor pe cât
anticipase el.
162 Amanda Quick

Stătea lungit pe canapeaua de piele neagră a lui


Mattie în mijlocul unei încâlceli de cearşafuri, cu mâi­
nile împreunate sub cap.
Era aproape două noaptea, dar neoanele sclipeau vio­
lent dincolo de ferestrele înalte şi curbate ale mansardei,
îl irita întotdeauna intensitatea luminilor oraşului în
timpul nopţii. Prefera întunericul catifelat, cu parfum
de flori, aî unei nopţi pe insulă. Dacă închidea ochii,
reuşea să vadă în minte razele lunii palide revărsându-se
peste mare.
S-o vadă pe Mattie în lumea ei îl şocase mai mult
decât s-ar fi aşteptat. în fond, ştia cu ce se ocupa profe­
sional, o cunoştea pe sora ei şi câte ceva despre familie.
De ce fusese surprins să descopere că Mattie se simţea
perfect în largul ei în mijlocul mulţimii de invitaţi?
Răspunsul era destul de evident. Nu fusese dispus să
admită că Mattie făcea parte din lumea aceea. în urmă
cu un an, după noaptea lor de pasiune, se oferise să-l în­
soţească pe insulă. „Ia-mă cu tine, Hugh. Te iubesc atât
de mult. Te rog, ia-mă cu tine.“ Iar de curând o avusese
acolo, pe teritoriul lui, unde el stabilea regulile.
Când sosise la Seattle, cu trei zile în urmă, şi se muta­
se în apartamentul ei luxos, fusese încrezător în capaci­
tatea lui de a o convinge rapid să se mute pe St. Gabriel.
Tot ce îi trebuia era puţin timp pentru a o lămuri că
logodna lui cu Ariei rămânea de domeniul trecutului şi
nu influenţa cu nimic relaţia lor.
Acum situaţia se dovedea a fi mult mai complicată
decât păruse de pe St. Gabe. Un nou sentiment de ne­
siguranţă îi rodea măruntaiele şi, în plus, după două
nopţi se săturase să doarmă pe canapea.
împinse deoparte cuvertura patului improvizat şi se
ridică în picioare, apoi, păşind pe covorul care delimi­
ta camera de zi, se îndreptă spre fereastră. Rămase aco­
lo vreme îndelungată, cu ochii la feribotul ce traversa
Elliott Bay.
Incapabil să-şi găsească liniştea, se duse în zona ame­
najată ca bucătărie şi scotoci în întuneric până dădu
peste punga cu brioşe din tărâţe de ovăz pe care Mattie
O rază de speranţă 163

o cumpărase pentru micul dejun. Scoase una şi muşcă.


Nu credea că avea să devină vreodată un mare fan al
tărâţelor de ovăz, dar mâncase şi lucruri mai rele la
viaţa lui. Spre exemplu, roşiile uscate la soare ale lui
Paul Cormier.
Acel gând îi stârni o mulţime de alte amintiri, unele
plăcute, altele mai puţin. Dintre toate se detaşa imagi­
nea găurii roşii ce se căscase în pieptul bătrânului.
Hugh nu avusese niciodată prea mulţi prieteni, iar
Cormier îi fusese chiar mai mult decât prieten. Se pur­
tase cu el ca un tată în anii de început, când Hugh era
în plin proces de afirmare a personalităţii şi îşi căuta
modalităţi de a-şi testa bărbăţia. De la Paul învăţase o
mulţime de lucruri importante, spre exemplu cum să fie
mândru de el însuşi, cum să respecte un cod de onoare
şi, esenţial, cum să supravieţuiască.
Brusc, deveni profund conştient de singurătatea ca-
re-i măcina existenţa. Senzaţia apărea tot mai frecvent,
şi nu putea s-o alunge complet decât atunci când făcea
dragoste cu Mattie.
Un sunet discret de deasupra îl făcu să se întoarcă şi
să ridice privirea spre dormitorul care se înălţa parţial
peste camera de zi. Patul lui Mattie era cufundat în în­
tuneric în spatele balustradei din metal roşu ce împrej­
muia mezaninul.
Mattie era cea care putea să-i alunge singurătatea, îşi
repetă el în gând. Hotărât, puse jos restul de brioşă şi
începu să urce scara îngustă în spirală.
Mai devreme, la vernisaj, fusese încercat de o neliniş­
te autentică atunci când îi văzuse pe Flynn Grafton şi
Emery Blackwell dându-i târcoale lui Mattie ca şi cum
ar fi avut un drept asupra ei.
Până la urmă, relaţia lor era foarte fragilă. Avea ne­
voie de o dovadă care să-i liniştească temerile. Trebuia
să ştie că încă îl dorea fizic, chiar dacă se străduia să se
convingă singură că nu îl dorea ca soţ.
Trebuia să ştie cu certitudine că era încă a lui, aşa
cum fusese din acea primă noapte petrecută împreună.
164 Amanda Quick

Mattie era trează de-a binelea când îi simţi prezenţa


lângă patul ei. Nu reuşise să adoarmă după ce urcase în
mica ei fortăreaţă din văzduh, cu două ore în urmă.
O parte din ea ştiuse că aici avea să se ajungă, dacă
nu în noaptea aceasta, atunci în următoarea sau în cea
de după. Curând. Inevitabilul nu putea fi amânat prea
mult timp. Atracţia dintre ei era prea profundă, iar tea­
ma că se îndrăgostise de el era prea puternică pentru a
o ignora. Se întoarse încet şi îl văzu stând în picioare
lângă pat, îmbrăcat doar în boxeri.
- Hugh?
- Spune-mi că mă doreşti, Mattie. Măcar atâta oferă-mi.
-T e doresc, o ştii prea bine. Nu asta contează.
- în noaptea asta contează enorm. Se aplecă, dădu la
o parte plapuma şi se strecură în pat lângă ea. Dacă nu
vrei să te ating, nu o voi face. Dar nu mai pot îndura
să-mi petrec nopţile singur pe canapea. întinse o mână
şi, mângâind-o pe curba umărului, şopti: Mi-am petre­
cut mult prea multe nopţi singur.
Mattie îi studie chipul preţ de câteva clipe, apoi, cu
un mic oftat de abandon, se ridică într-un cot şi îl săru­
tă pe buze. Degetele ei alunecară ca nişte fluturi peste
pieptul lui tare.
- Mattie, gemu el simţind cum îl năpădea uşurarea.
Se ridică pe jumătate şi o împinse nerăbdător pe per­
ne, apoi se lăsă să cadă peste ea ca o tonă de cărămizi.
Zdrobită sub greutatea lui, Mattie se desfătă cu atin­
gerea mâinilor mari care i se mişcau lacom pe trup,
alunecându-i peste sâni, apoi peste abdomen şi mai jos.
Hugh îşi înfipse piciorul între coapsele ei ca să i le înde­
părteze şi să aibă acces deplin la intimitatea ei fierbinte
şi umedă.
Dornică de mai mult, Mattie îşi arcui şoldurile, ridi-
cându-se spre el, şi îi primi înfometată sărutul.
-Aşa, drăguţă. O, Doamne, da. Eşti atât de fierbinte.
Atât de udă. Atât de bună. Se instală rapid între coapse­
le ei şi îi apăsă picioarele peste şoldurile lui. Strânge-mă
tare, iubito. Ia-mă în tine şi nu-mi mai da drumul.
O rază de speranţă 165

Mattie simţi cum se topea pe dinăuntru. Ar fi vrut


să-i spună să o ia mai încet, dar nu îşi găsea cuvintele.
Totul era atât de rapid şi brutal şi copleşitor cu Hugh!
A face dragoste cu el era o experienţă fundamentală, la
fel ca înotul în mare sau alergatul prin junglă.
II simţi apoi explorând-o. In clipa următoare, degete­
le lui îi feriră cu blândeţe petalele moi pentru a călăuzi
bărbăţia înăuntru.
- Eşti strâmtă, spuse Hugh răguşit pe când se îngropa
adânc în ea. Ah, ce bine e!
Când o umplu cu totul, la fiecare dintre terminaţiile
ei nervoase se declanşară mici explozii. Gura lui o aco­
peri din nou pe a ei şi o posedă la fel de adânc şi umed
şi complet cum îi poseda şi teaca alunecoasă, strâmtă şi
sensibilă dintre coapse.
Cu ochii închişi, Mattie se desprinse şi de ultimele
ei legături cu pământul. îşi petrecu braţele în jurul lui
Hugh şi se agăţă de el cu toată forţa.
Era ca o goană sălbatică şi superbă prin noapte, în
compania unui lup uriaş. Se simţea în sfârşit liberă,
alături de sufletul ei pereche. Nu era nimic blând sau
tandru în acea cursă, dar atunci când se sfârşi, într-un
potop de convulsii care o străbătură din cap până în
picioare, Mattie fu în culmea fericirii.
Extenuată, îşi îngropă faţa în pernă şi inspiră prelung.
- Mattie?
-Da?
- De acum voi dormi aici, cu tine. Suntem de acord
măcar în privinţa asta?
-D a.
-Vezi? Hugh chicoti în întuneric şi se întoarse pe spa­
te. Chiar avem multe în comun.
- Sexul nu e totul, să ştii.
- Nu, dar e un început. Un început al naibii de bun.
Şi nu e singurul lucru pe care îl avem de partea noastră,
adăugă el căscând mulţumit. Ţi-am zis-o mai devreme,
chiar în seara asta.
166 Amanda Quick

- Ş i ce anume avem în comun? Curioasă, se ridică


în coate şi îl privi atent. Continuă, Hugh. Dă-mi măcar
un exemplu.
Intensitatea din ochii lui gri-argintiu era vizibilă chiar
şi în întuneric.
- Nu înţelegi? Suntem amândoi nişte neadaptaţi, dră­
guţă. Ne-am trăit cea mai mare parte din viaţă încercând
să intrăm în roluri care nu au fost scrise pentru noi.
Mattie clipi surprinsă, apoi se încruntă.
-N u e adevărat.
-B a da. Cred că tu ai fost prima care ţi-ai dat sea­
ma. Probabil de asta m-ai implorat să te iau cu mine
acum un an. Atunci ai înţeles instinctiv, dar, după ce
am plecat fără să-ţi îndeplinesc rugămintea, ai fost prea
furioasă ca să-mi mai dai o şansă. Acum îţi tot inventezi
scuze, spunându-ţi că te doresc doar pentru că nu am
putut să o am pe Ariei. Te străduieşti din răsputeri să
mă convingi că stilurile noastre de viaţă sunt prea diferi­
te pentru a ne permite să fim împreună.
-Stilurile noastre de viaţă chiar sunt prea diferite.
Nu există nici un compromis posibil. Şi Ariei chiar a
fost cea pe care ai dorit-o iniţial, nu poţi să negi asta.
Ai continuat s-o doreşti chiar şi după ce ai făcut atunci
dragoste cu mine.
-N u.
- Ba da, pe toţi dracii! Mi-ai zis că nu sunt genul tău,
ai uitat? Mulţumesc frumos pentru tăvăleală, dar fug să
prind avionul spre insule. Cam asta a fost ideea.
- Fugi înspăimântată de propria umbră, Mattie, spu­
se el cu blândeţe. De ce nu recunoşti? Ştiu că ai avut
nevoie să-ţi aduni tot curajul ca să-mi faci acea propu­
nere colosală anul trecut, iar eu am fost un neghiob că
te-am refuzat. Insă ai un caracter extraordinar de pu­
ternic, m-am convins de asta când am văzut cum te-ai
descurcat pe insule. De ce să nu dăm relaţiei noastre
încă o şansă? O şansă reală?
Mattie îşi umplu plămânii cu aer, apoi expiră
zgomotos.
O rază de speranţă 167

-N u e cazul să-mi repet propunerea, de vreme ce ai


ales să mă urmezi la Seattle. Suntem aici acum, aşa că
nu mai trebuie să mă întorc pe St. Gabriel, nu?
Se cufundară în tăcere câteva clipe lungi, scrutân-
du-se prin întuneric într-o înfruntare a voinţelor. Sim­
ţind că Hugh încerca să o asedieze şi-i căuta punctele
slabe, Mattie rămase perfect nemişcată, cum ar fi stat un
iepure în faţa unui lup.
In cele din urmă, lupul rânji larg.
- Relaxează-te, drăguţă. O să ne iasă. Ai să vezi. Ai
doar nevoie de puţin timp ca să înveţi să ai încredere în
mine. Acum dormi, căci mâine mergem la muncă.
-Hugh, spuse Mattie, dintr-odată cuprinsă de neli­
nişte, ţie îţi place să lucrezi la sediul Vailcourt?
- Am lucrat şi în locuri mai rele.
-Nu-ţi place. Urăşti munca de birou, nu-i aşa? Urăşti
oraşele mari, o ştim amândoi.
-Nu-ţi bate capul cu asta. După cum ziceam, am
lucrat şi în locuri mai rele.
- Dar...
-Taci, drăguţă. Dormi.
O lipi de corpul lui tare, zvelt şi plin de forţă, şi îşi
întinse un picior musculos peste gamba ei subţire.
Mattie îl simţi alunecând în somn, însă ea mai răma­
se trează multă vreme.

Aşezată la birou, Mattie se lăsă pe spătar şi studie cre­


atura ciudată din faţa ei.
Shock Value Frederickson, după cum se prezenta în
acea lună, avea vreo douăzeci şi cinci de ani. Era atât
de slabă încât i se vedeau coastele, iar claia de păr verde i
se înălţa într-o aureolă ţeapănă, plină de gel, în jurul ca­
pului. Purta pe fiecare braţ zeci de brăţări zdrăngănitoa-
re de metal şi câte patru cercei rotunzi în fiecare ureche.
Avea un inel şi în nas, unul delicat, de oţel. Ochii ei
căprui-deschis erau conturaţi cu negru şi auriu, iar hai­
nele erau un talmeş-balmeş de cârpe luate de la Armata
Salvării, prinse laolaltă cu o curea grea de metal.
168 Amanda Quick

- Deci ce părere ai, Mattie? Shock Value arătă spre


sculptura în metal care trona pe podea, lângă scaun.
Te ocupi tu să mi-o vinzi?
- După toate aparenţele, încă te afli în perioada Apo­
caliptică, oftă Mattie. E interesantă, dar ştim amândouă
că n o să le stârnească interesul clienţilor mei. Poate ţio
primeşte Christine Ferguson.
Cu un zdrăngănit de brăţări, Shock Value se foi neli­
niştită pe scaun.
- Nici ea nu a vrut-o. Şi nici un alt proprietar de gale­
rie, i-am întrebat pe toţi. Mattie, sunt într-o situaţie cam
delicată în momentul de faţă. Mi-am cheltuit ultimii
zece dolari pe materiale, în condiţiile în care nu am mai
vândut nimic de câteva luni.
- Credeam că te descurci cu slujba de la restaurant pe
care ţi-am găsit-o.
- M-am descurcat. Şi îţi sunt recunoscătoare pentru
ajutor, Mattie, dar oamenii de acolo pur şi simplu nu
mă puteau înţelege. Shock Value se aplecă în faţă cu
o expresie hotărâtă. Ştii ce? Au fost în stare să-mi facă
vânt doar pentru că am întârziat de câteva ori. îţi vine
să crezi? Le-am spus că am lucrat toată noaptea în atelier
şi că am pierdut oarecum noţiunea timpului, dar mana­
gerul a refuzat să mă asculte.
- înţeleg.
- Mattie, te rog. Am un proiect fantastic. Am nevoie
doar de puţin timp şi ceva bani cât să mai rezist câteva
săptămâni, până termin.
-T o t ceva în stilul Dead Hole? întrebă Mattie ară­
tând din cap spre sculptura de pe podea.
Shock Value clătină nerăbdătoare din cap şi suflă în
bretonul verde ca să şi-l dea din ochi.
- Nu, nu, am depăşit perioada aia. A fost utilă pen­
tru că m-a ajutat să mă concentrez, dar acum lucrez
la o chestie cu adevărat importantă. însă trebuie să
pot munci.
-A r fi trebuit să-ţi cheltui ultimii zece dolari pe mân­
care, în loc de materiale. Ai slăbit îngrozitor.
O rază de speranţă 169

- Nu mă interesează mâncarea. Am nevoie de materie


primă, şi ştii cât de scumpă e.
-întreaga idee, când ţi-am făcut rost de slujba aia
la restaurant, a fost să nu ajungi să mori de foame de
dragul artei. Localul acela le asigură angajaţilor o masă
gratuită pe zi.
-Ştiu . Dar de regulă o ratam.
Mattie gemu. Mai avea foarte puţin până să se dea
bătută.
-Te-ai interesat de eventuale ajutoare pentru hrană?
Alte ajutoare de la stat?
- Mattie, guvernul îţi cere să demonstrezi că îţi cauţi
de lucru. Eu nu pot să fac asta. Eu deja lucrez. Arta
mea e munca mea. îţi jur că am să mă angajez din nou
ca ospătăriţă imediat ce termin lucrarea asta. Am ne­
voie doar de câteva săptămâni de libertate. Trebuie să
fac rost de nişte bani. Rapid. Dacă nu poţi vinde Dead
Hole, poţi măcar să-mi împrumuţi o sumă mică?
Mattie studie lucrarea pe care Shock Value o adusese
cu ea. Dead Hole făcea parte dintr-o serie de creaţii pe
care tânăra artistă le realizase recent folosind sârmă, fier
ruginit şi pahare de polistiren folosite.
Nu încăpea îndoială că erau unice prin robusteţe şi
energie. Mattie le văzuse potenţialul de la bun început,
însă mai aveau până să poată fi considerate opere de
artă. Ştia că, indiferent câtă energie ar fi insuflat, Dead
Hole nu s-ar fi vândut niciodată în galeria ei. Avea o
forţă proprie, dar era o forţă generată de urâţenie.
Şi totuşi, într-o bună zi Shock Value Frederickson
avea să se dovedească o artistă de geniu, iar până atunci
fata trebuia să mănânce:
- O sută ţi-ar ajunge? o întrebă în cele din urmă.
Shock Value încuviinţă fericită din cap.
- Orice. Poţi păstra Dead Hole drept garanţie.
Mattie îşi luă poşeta din sertarul de jos al biroului şi
scoase cele cinci bancnote de douăzeci de dolari pe care
tocmai le ridicase de la bancă.
170 Amanda Quick

- Poftim. Poţi lua Dead Hole cu tine, dar vreau să-mi


juri pe ce ai mai sfânt că eu o să văd prima lucrarea la
care munceşti acum. De acord?
- De acord. Zâmbind uşurată, Shock Value îşi luă
în braţe sculptura de metal şi smulse bancnotele din­
tre degetele lui Mattie. N-o să regreţi asta, îţi promit.
Mulţumesc.
Se răsuci pe călcâie şi porni impetuoasă spre uşa mi­
cului birou. Aproape se ciocni de Ariei, care se pregătea
să intre.
-Scuze, bombăni artista fără să se oprească din
goană.
- Câţi bani i-ai dat? îşi întrebă Ariei sora.
- O sută.
- N-ai să-i mai vezi niciodată, pufni Ariei aşezându-se
pe scaunul de pe care tocmai se ridicase Shock Value.
Mattie îşi băgă poşeta înapoi în sertar.
-N u ştiu ce să zic. Shock se va dovedi foarte valo­
roasă în scurt timp. Poate chiar şi din punct de vedere
comercial, odată ce reuşeşte să-şi controleze talentul. Lu­
crările ei au o nervozitate vibrantă care, cu puţin noroc,
s-ar putea concretiza într-o operă vandabilă.
-Adică dacă vor fi suficient de drăgălaşe cât să-ţi far­
mece clientela alcătuită din oameni de afaceri cu pre­
tenţii de intelectuali, vânzători şi computerişti tocilari?
-Ş tiu că nu ai o părere prea grozavă despre clienţii
mei, Ariei, dar nu e momentul să-mi ţii predici. Sunt
unul dintre acele cazuri fără speranţă care cred sincer
că există şi artă de calitate pentru mase. După cum spu­
ne şi doamna Eberly, de ce să expui în camera de zi o
chestie care îţi stârneşte greaţa de fiecare dată când
o priveşti?
- Da, gusturile tale nu sunt un mister, zise Ariei cu
un surâs plin de amărăciune. Dar nu despre asta am
venit să discutăm.
- Despre ce, atunci?
- Spune-mi, surioară dragă, îţi face plăcere să joci ro­
lul de înger al alinării în contrast cu personalitatea mea
O rază de speranţă 171

de scorpie intimidantă? încep să mă cam satur. Ţi-aş fi


recunoscătoare dacă mi-ai lăsa bărbaţii în pace.
-O f, pe toţi dracii! O să fie una dintre acele con­
versaţii neplăcute gen sora mai mică versus sora mai
mare, nu-i aşa? Ştii cât de tare le detest. întotdeauna ieşi
victorioasă.
Mattie se întinse să verifice dacă era apă în ceainicul
electric aflat pe podea în spatele ei. Când văzu că era
plin, îl porni.
- De data asta ai mers prea departe, zise Ariei.
- Vrei nişte ceai de plante şi brioşe din tărâţe de ovăz?
Mi-au mai rămas câteva de la micul dejun.
-Pentru numele lui Dumnezeu! Nu, nu vreau o
brioşă din tărâţe de ovăz. Cum poţi să te gândeşti la
mâncare de regim într-un astfel de moment? Dar ati­
tudinea asta e tipică pentru tine. Nu o pot suferi. Nu
am putut niciodată să o sufăr. Nimeni din familie nu o
poate suferi. Noi, restul, ne descărcăm emoţiile într-un
mod normal şi sănătos, pe când tu mereu încerci să
schimbi subiectul.
-Ş tii că nu mă descurc prea bine în confruntări, îi
aminti Mattie cu modestie. Aruncă o privire spre brioşă
şi decise că nu-i era foame. Mă sperie.
Era adevărat. Când venea vorba de certuri cu vreun
membru al clanului Sharpe, toţi oameni temperamen­
tali, dificili şi mereu sub tensiune, Mattie era întot­
deauna dezavantajată de simplul fapt că era singura din
familie care avea oroare de scenele dramatice. Efectiv
i se făcea rău fizic. Toţi ceilalţi le savurau, descurcân-
du-se excelent în astfel de situaţii. în rarele ocazii când
încercase să facă o scenă majoră, se simţise depăşită ime­
diat în materie de talent, muniţie şi experienţă.
Scenele nu-i reuşiseră decât în faţa lui Hugh, se gân­
di. Cu el chiar îşi ieşise din fire în repetate rânduri, fără
să aibă vreo reacţie adversă.
- Poate nu te descurci bine în confruntări pentru că
eşti atât de mototoală, sugeră Ariei. Dacă ai îndrăzni
să reacţionezi din când în când, nu te-ar mai speria atât
de tare.
172 Amanda Quick

- Nu am personalitatea necesară pentru scenele dra­


matice care vă plac atât de mult ţie, Iui tati, lui mami şi
tuturor celorlalţi din familie. Genul acela de situaţie mă
stresează la culme, şi ştii că mă străduiesc să evit stresul
în ultima vreme.
-T u nu ştii ce e ăla stres. Am să-ţi spun eu ce înseam­
nă stres. Noaptea trecută a fost o sursă de stres teribil
pentru mine.
- Noaptea trecută? Mattie o privi surprinsă. Ce a fost
atât de stresant la noaptea trecută? Retrospectiva operei
tale a fost un mare succes.
- O, sigur. Crezi că despre opera mea a vorbit toa­
tă lumea după ce-ai plecat? Ei bine, nu. Principalul
subiect de conversaţie a fost scena intimă cu tine şi
Flynn şi Emery şi Hugh strânşi laolaltă pe trotuar, po­
vestind ca nişte prieteni grozavi, ceea ce e evident că şi
sunteţi. Apoi tu, draga mea surioară, ai avut tupeul să
urci într-un taxi cu fostul meu soţ şi fostul meu logod­
nic şi să dispăreţi împreună în noapte. Cum crezi că
m-am simţit?
-N u cred că a observat cineva, spuse Mattie fără
vlagă.
- Prostii. Iţi place să faci asta, nu-i aşa? îţi place să mă
proiectezi în rolul Vrăjitoarei Malefice, în timp ce tu o
joci pe Albă ca Zăpada.
Ariei sări în picioare şi începu să se învârtă prin
încăpere.
- Nu e aşa, crede-mă.
Mattie o privi neliniştită. Ariei începuse să se amba­
leze, pregătindu-se de una dintre vestitele ei izbucniri
furtunoase. Era capabilă să provoace tunete şi fulgere
reale când îşi dădea drumul.
- Nu-mi spune tu mie cum e. Ştiu cum e. Dintotdea-
una aşa a fost. Toată lumea crede că sunt un fel de zeiţă
amazoniană în sutien de fontă căreia îi face o plăcere
nebună să distrugă bărbaţi. Dar nu e adevărat. Se răsuci
pe călcâie şi o privi mânioasă pe Mattie. Divorţul de
Emery nu a fost din vina mea, să ştii.
- Ştiu, Ariei.
O rază de speranţă 173

- Ba nu, nu ştii, lua-te-ar naiba. Cum ai putea să ştii?


Tu nu ai fost căsătorită niciodată. De ce ţi-ai bate capul
să o faci? Te distrezi prea bine alinându-i pe bărbaţii care
fug de la mine învineţiţi şi stâlciţi în bătaie, nu-i aşa?
- Hai să nu exagerăm.
-T e distrezi prea bine dând impresia că eşti singu­
ra înzestrată cu sensibilitate reală; te distrezi prea bine
compensându-ţi lipsa de talent artistic printr-o încerca­
re de a-ţi demonstra profunzimea empatiei şi înţelegerii
feminine. îi prinseseşi deja în cursă pe Emery şi Hugh,
dar nu te-ai mulţumit cu atât. Acum ţi-ai înfipt ghearele
şi în Flynn.
-Nu-i adevărat.
Mattie rămase năucită pe scaun. Nu îi trecuse nici­
odată prin minte că sora ei ar fi putut fi geloasă din
cauza lui Flynn. Părea întotdeauna sigură pe ea când era
vorba de bărbaţi, la fel de sigură cum era şi în privinţa
propriului talent.
- Ba e adevărat. Vrei să îl adaugi pe Flynn la colecţia
ta de scalpuri, nu-i aşa? îl inviţi să apeleze la tine pentru
un umăr generos pe care să plângă, exact cum fac şi cei­
lalţi. Ştii ce a spus la un moment dat Emery despre tine?
A spus că eşti genul de femeie nemaipomenit de dulce,
ruptă dintr-o altă epocă. Foarte blândă cu orgoliul unui
bărbat. Genul care s-a născut pentru a aştepta credin­
cioasă în castel întoarcerea războinicului de pe câmpul
de luptă.
- Doamne, chiar e o caracterizare oribilă, nu-i aşa?
gemu Mattie sprijinindu-şi capul în mâini. Mai ales
când toată lumea ştie că în realitate bărbaţii sunt plicti­
siţi de moarte de astfel de partenere.
- Nu am să te las să o faci, surioară.
-C e anume?
- Ţi-1 las pe Emery şi ţi-1 las pe Hugh, dacă într-adevăr
îi vrei, deşi numai Dumnezeu ştie de ce i-ai vrea. Dar nu
ţi-1 las pe Flynn.
-N u îl vreau pe Flynn, ce naiba! în sfârşit, stresul
o motiva pe Mattie să ia atitudine. Nici pe Emery nu
l-am vrut. Nu am fost niciodată mai mult decât prieteni,
174 Amanda Quick

ăsta e sfântul adevăr. Singurul pe care mi l-am dorit cu


adevărat a fost Hugh, iar el nu mi-a arătat vreun interes
anul trecut, când m-am oferit pe tavă. Aşa că nu te mai
purta ca şi cum aş fi o femeie stricată care se specializea­
ză în bărbaţii la care ai renunţat tu. Nu vreau resturile
rămase de la tine, Ariei. Nu le-am vrut niciodată.
- Cum adică i te-ai oferit pe tavă lui Hugh anul tre­
cut? o întrebă sora ei uimită.
- O, la naiba, de ce te-am lăsat să mă târăşti în cearta
asta stupidă? Uită ce-am zis. Uită. Uită totul.
Explozia nefamiliară de mânie se stinse la fel de ra­
pid cum se născuse. Mattie se lăsă să cadă înapoi pe
scaun, surprinsă să descopere că, deşi se simţea vlăguită,
nu-i era greaţă. începea să se descurce mai bine în dis­
pute, poate pentru că exersa atât de mult în compania
lui Hugh.
-Spune-mi care-i treaba cu oferitul pe tavă, insistă
Ariei, trântindu-şi mâinile pe birou.
- Nu am nimic de spus. M-am făcut de râs anul trecut,
după ce i-ai făcut vânt lui Hugh. Atâta tot. Crede-mă,
mi-am învăţat lecţia.
Apa clocotea deja în ceainicul electric. Când coborî
mâna ca să apese întrerupătorul, Mattie observă că dege­
tele îi tremurau. De la stres, îşi spuse. Tremura de la
stres. Trebuia neapărat să ajungă la ora de aerobic de
la prânz, căci mişcarea o ajuta să facă faţă anxietăţii.
- Cum te-ai făcut de râs? Ce s-a întâmplat între voi?
V-aţi văzut în secret câtă vreme eram logodită cu el? ţipă
Ariei furioasă.
- Nu, fireşte că nu. Bărbaţii tăi nu mă observă decât
după ce le dai papucii. Ar trebui să ştii asta. Sunt mult
prea orbiţi de strălucirea ta.
- Ce s-a întâmplat? Cum te-ai făcut de râs?
- Las-o baltă, te rog.
- Nu, nu am s-o las baltă. Vreau să ştiu. Spune-mi ce
s-a întâmplat.
- E atât de stânjenitor, oftă Mattie. Cu o zi înainte
ca Hugh să ia avionul spre St. Gabriel, l-am sunat. I-am
spus că putea să-şi petreacă noaptea în apartamentul
O rază de speranţă 175

meu. Am găsit o scuză idioată cum că la mine ar fi fost


mai ieftin decât la un hotel de la aeroport, unde intern
ţiona el să se cazeze.
- Of, Mattie!
-Ştiu . A fost un argument la fel de neconvingător
cum pare şi acum. Dar s-a înfiinţat la uşa mea pe la
ora cinei. Nu era într-o dispoziţie plăcută. Era furios şi
agitat, ca un lup închis în cuşcă. Băuse dinainte câteva
pahare. Eu am făcut greşeala de a-i mai oferi câteva şi
Ia masă.
- O, Doamne. Te jucai cu focul.
- Mda. Era o experienţă nouă pentru mine, recunos­
cu Mattie. Sunt sigură că îţi poţi imagina deznodămân­
tul serii. Hugh a dat pe gât o cantitate considerabilă de
brandy foarte scump, apoi a căzut practic în patul meu.
Mărturisesc că l-am împins şi eu puţin.
- Ce îţi închipuiai că o să realizezi cu asta? întrebă Ari­
ei încordată. Voiai să demonstrezi că poţi să-l seduci?
-N u. Nu tocmai. Mattie îşi făcu de lucru cu un pix
de pe birou. Voiam să mă ia cu el când pleca din oraş,
să mă urce în avionul spre St. Gabriel din dimineaţa
următoare.
Ariei se holbă uluită la sora ei.
-A i vrut să fugi pe insulă cu el? Tu? Nu pot să cred.
- Ce pot să zic? Mi-am pierdut puţin minţile. Cre-
de-mă, n-o să se mai întâmple.
- Dar el susţine că sunteţi logodiţi. Locuieşte cu tine,
în apartamentul tău.
- El e cel care vorbeşte despre căsătorie. Din punctul
meu de vedere, nu avem mai mult decât o aventură.
Mattie zâmbi mohorât. Nu-ţi face griji, Ariei, n-o să du­
reze. Cât de curând Hugh se va urca din nou în avion şi
se va întoarce pe St. Gabriel.
- Bietul Hugh.
- Bietul Hugh? repetă Mattie cu acreală.
însă Ariei îşi schimbase deja dispoziţia, cu rapiditatea
care o caracteriza.
- Ş i bietul Emery. Ştii, în ultima vreme am început
să mă întreb de ce atrag mereu nişte rataţi. E neplăcut,
176 Amanda Quick

pentru că oamenii cred că eu sunt cea care i-a distrus,


dar adevărul e că poartă în ei sămânţa nenorocirii. Eu
nu joc decât rolul de catalizator.
- Pe toţi sfinţii, Ariei!
- Nu eu sunt responsabilă pentru că Emery şi Hugh
şi-au distrus vieţile.
- Fireşte că nu eşti. Iar vieţile lor nu sunt tocmai dis­
truse. Au amândoi o mulţime de planuri măreţe pentru
viitor, îţi dau cuvântul meu.
Ariei se lansase însă într-o nouă direcţie dramatică.
- Noaptea trecută m-am simţit atât de vinovată când
te-am văzut cu toţi trei afară pe trotuar!
-N u e absolut deloc cazul să te simţţvinovată.
Mattie era obişnuită şi cu acest rol. îşi petrecuse ani
buni liniştind-o pe Ariei şi pe toţi ceilalţi din familie.
- Poate că e totuşi vina mea, într-un fel. Poate fac eu
ceva care îi distruge.
-Ariei, încetează. Nu e adevărat, o ştii prea bine.
Mattie începea să intre în panică, deoarece emoţiile lui
Ariei puteau fi imprevizibile. Pentru numele lui Dum­
nezeu, nu te arunca în butoiul cu melancolie! Nu e sti­
lul tău, şi o să-ţi ia zile întregi să ieşi la suprafaţă ca să
poţi picta.
-N u contează. Nu am mai pictat de câteva săptă­
mâni. Sunt prea înspăimântată de ceea ce se întâmplă
între mine şi Flynn.
- De ce ţi-e teamă?
- Că îi voi face şi lui acelaşi lucru pe care i l-am făcut
şi lui Emery şi lui Hugh.
Cu un hohot de plâns, Ariei ieşi în fugă pe uşă.

capitolul 11
Mattie coborî din lift la etajul douăzeci şi şase al clă­
dirii zgârie-nori din centrul oraşului şi porni pe un cu­
loar lung, acoperit cu mochetă. Inspiră adânc de câteva
ori pentru a alunga tensiunea familiară, moment în care
O rază de speranţă 177

observă că îşi ţinea degetele încleştate atât pe punga de


hârtie pe care o căra, cât şi pe cureaua poşetei.
Amintirile cu peşterile din Purgatory îi apăruseră în
minte încă de la etajul al doisprezecelea, când în cabină
intraseră alte cinci specimene masive de corporatişti.
La etajul douăzeci, unde uşile refuzaseră să se deschidă
pentru o clipă, căzuse pradă unei anxietăţi teribile, aşa
că efectiv sărise din lift când acesta ajunsese intr-un sfâr­
şit la etajul douăzeci şi şase.
întotdeauna o deranja să ia ascensorul, dar această
ultimă experienţă fusese deosebit de dificilă. Adevărul
era că în ultima vreme îi venea tot mai greu să facă faţă
stresului. Poate şi pentru că avea parte de mai mult stres
decât de obicei, îşi spuse ea sumbru. Convieţuirea cu
Hugh Abbott nu era tocmai propice pentru o stare de
spirit senină. Era ca şi cum ar fi ţinut în lanţ o bestie
uriaşă, un animal care aştepta nerăbdător ziua când se
putea întoarce în sălbăticie. Târând-o şi pe ea, desigur.
Ştia că gândul la întoarcerea pe St. Gabriel nu-1 părăsea
nici o clipă, oricât de des ar fi asigurat-o că era dispus să
rămână la Seattle pe termen nelimitat.
Nelimitat, ha! îl cunoştea prea bine pe Hugh Abbott.
Individul era înzestrat cu extrem de puţină răbdare.
Poate ar fi trebuit să dubleze dozele de vitamina B
şi niacină pe care le lua dimineaţa, îşi zise. Erau bune
pentru stres.
Pe pereţii de la etajul douăzeci şi şase al clădirii Vai-
lcourt, unul din cele trei rezervate direcţiunii, se aflau
mai multe tablouri superbe. Mattie le alesese la solici­
tarea mătuşii ei, şi fu încântată să constate că arătau la
fel de bine ca în ziua în care fuseseră expuse. Nu toate
lucrările de artă rezistau bine în timp, aceasta era una
dintre realităţile domeniului în care activa. Doar ope­
rele cu adevărat bune arătau fabulos şi după cinci, zece
sau o sută de ani.
Se opri în faţa uşii deschise a unui birou şi aruncă o
privire înăuntru. Cei doi ocupanţi ai încăperii, un băr­
bat tânăr şi o femeie de vreo cincizeci de ani, lucrau la
computere. Erau înconjuraţi de echipamente de ultimă
178 Amanda Quick

generaţie - faxuri, telefoane multifuncţionale, impri­


mante laser şi diverse alte periferice -, dar şi de tean­
curi uriaşe de documente. Maşinăriile moderne păreau
să genereze mai multă hârtie decât cele mai vechi, re­
marcă ea.
Bărbatul atrăgător ridică privirea şi, văzând-o în prag,
o întrebă amabil:
- Pot să vă ajut?
- Am trecut doar să văd dacă nu cumva îl găsesc aici
pe Hugh, adică, ăăă, domnul Abbott, spuse Mattie in­
trând în birou.
Se simţea stânjenită, probabil pentru că nu şi-l pu­
tea imagina pe Hugh lucrând într-un mediu atât de
sofisticat.
- Domnul Abbott are un program foarte plin, îi răs­
punse tânărul netulburat. Aveaţi o întâlnire stabilită?
-N u, nu, e în regulă, se grăbi ea să spună. Dacă e
ocupat, nu îl deranja. Eram pur şi simplu în clădire
şi mă gândeam să-l salut dacă tot sunt în trecere.
- Cu mare plăcere am să-i comunic numele dumnea­
voastră şi am să văd dacă îşi poate face timp, îi sugeră
tânărul.
-M attie Sharpe. Dar, pe cuvânt, e în regulă. Nu-ţi
face griji. Mă duc la ale mele. Uite, poţi să-i dai asta,
dacă doreşti, zise ea întinzându-i punga de hârtie. Şi-a
uitat-o azi-dimineaţă. Intenţionat, bănuiesc eu.
-Domnişoara Sharpe. In mod evident, numele îşi
făcu imediat efectul. Tânărul, care tocmai se întinse­
se să ia punga, îşi lăsă mâna să cadă şi zâmbi. O clipă,
vă rog.
Apăsă butonul interfonului şi dădu să vorbească, dar
în clipa aceea uşa biroului interior se deschise larg, şi
Hugh scoase capul în anticameră.
- Gary sau Jenny, unul din voi să-mi aducă raportul
despre filiala de la Roma. Şi mişcaţi-vă, nu am toată ziua
la dispoziţie.
- E chiar aici, domnule Abbott, spuse calm femeia,
întinzându-se să ia un dosar gros.
- Grozav. Mulţumesc.
O rază de speranţă 179

Hugh dădu să se întoarcă, dar Gary se ridică în


picioare.
- Mă scuzaţi, domnule Abbott. Aveţi un vizitator.
-N u acum, Gary, sunt ocupat. Hugh începu să răs­
foiască dosarul. Ţi-am spus că nu am timp să mă văd cu
nimeni până după-amiază. In momentul acela o observă
pe Mattie aşteptând lângă biroul secretarului. Hei, tu
erai, drăguţă! Nu te-am văzut acolo.
- Probabil pentru că port un costum de aceeaşi culoa­
re ca mocheta, bombăni ea privindu-şi ţinuta în tonuri
de bej şi maro.
- Recunosc, ieşi mai bine în evidenţă când porţi roşu,
spuse Hugh cu un rânjet. Pofteşte înăuntru. Zâmbetul
lui relaxat dispăru când o examină mai îndeaproape.
Şi totuşi, ce ai păţit? Arăţi ca naiba.
- Mulţumesc. Costumul nu e prea rău, aşa-i?
- Dă-1 naibii de costum. Eşti albă ca varul. Hugh în­
chise uşa şi îi făcu semn să ia loc pe un scaun lângă
ferestrele care se înălţau din podea până în tavan. Arăţi
ca atunci când ai traversat peşterile de pe Purgatory.
- Ascensorul a fost cam aglomerat, îi explică Mattie.
Studie atmosfera confortabilă a încăperii, plimbându-şi
privirea peste masa din lemn lustruit, mocheta groasă
şi scaunele elegante. Drăguţ birou. Nu văd pe nicăieri
calendare cu fete dezbrăcate.
-Nu-ţi face griji. Am comandat câteva, ca să mă simt
mai în elementul meu. Ce cauţi aici?
-Chemare de la împărăţie. Mătuşa mea m-a sunat
azi-dimineaţă şi mi-a zis că vrea să mă vadă. Are timp
pentru mine în jur de ora zece.
- Azi e joi. în fiecare joi merge la masaj la zece fix, la
centrul de sănătate de la parter.
Hugh se cufundă în uriaşul scaun directorial şi îşi ri­
dică picioarele încălţate în bocanci pe suprafaţa lucioasă
a biroului.
- Aşa-i. M-a invitat să-i ţin companie, sugerând că pu­
tem discuta în timp ce ne bucurăm de masaj.
- Despre ce aveţi de gând să discutaţi? întrebă el cu
ochii mijiţi.
180 Amanda Quick

- Despre tine, probabil. în ultima vreme, ăsta e su­


biectul pe care vrea să-l abordeze toată lumea. Am trecut
pe aici doar cât să-ţi dau asta. Mattie deschise punga de
hârtie maro şi scoase un recipient conţinând un lichid
gros, viu colorat. Ai plecat în grabă şi l-ai uitat acasă
azi-dimineaţă.
- Sucul magic? exclamă el cu prefăcută uluire. După
ce te-ai străduit să mi-1 prepari în blender la prima oră?
L-am lăsat din greşeală în frigider? Nu-mi vine să cred că
am fost în stare de o asemenea gafă. Sunt cam uituc în
ultima vreme, nu-i aşa?
- E din cauza stresului, fără îndoială.
- Deci ce anume conţine în dimineaţa asta? se intere­
să Hugh amuzat.
- O combinaţie de lămâi verzi, papaya şi iarbă de
grâu, cu o mână de tărâţe pentru textură. Ţi-am zis în
timp ce o pregăteam că e grozavă, întrucât îţi oferă o
doză considerabilă de energie la mijlocul zilei. O mulţi­
me de vitamine şi enzime speciale.
-G ary pregăteşte o cafea destul de gustoasă, spuse
Hugh cu o expresie plină de speranţă. Cafeaua conţine
o grămadă de energie.
- Dar nu are deloc valoare nutritivă, preciză Mattie
încruntându-se mustrător.
-Corect. Nu are deloc valoare nutritivă. Păi, bagă
sucul magic în frigiderul ăla din colţ, am să-l beau mai
târziu. Când trebuie să te întâlneşti cu Charlotte?
-A r trebui să urc la ea acum, spuse Mattie în timp
ce deschidea uşa frigiderului, camuflată între rafturile
bibliotecii. Biroul tău e impresionant, Hugh. Ai tot con­
fortul unei case.
-N u chiar, spuse el tărăgănat. Mi-ar prinde bine o
canapea.
- La ce ţi-ar trebui o canapea? Când privirea ei o în­
tâlni pe a lui, vag amuzată şi foarte sexy, Mattie roşi. Ah.
Nu-ţi stă capul decât la un singur lucru, Hugh Abbott.
- Mi-aş dori pur şi simplu să fiu mai bine pregătit pen­
tru vizitele tale. îşi coborî picioarele şi aruncă o privire
O rază de speranţă 181

gânditoare spre suprafaţa perfect lustruită a mesei de


lucru, murmurând: Desigur, mai avem şi alte opţiuni.
- Las-o baltă, spuse ea ferm, simţindu-şi venele inun­
date de fierbinţeală când îşi aduse aminte ce se întâm­
plase peste noapte. Sunt aşteptată sus. Trebuie să fug.
-Răm âne pe altă dată. Haide, am să te însoţesc eu
până la palatul lui Charlotte.
- Nu e necesar. Ştiu că eşti ocupat.
- Nu sunt chiar atât de ocupat.
O prinse de braţ şi o conduse prin birou, apoi ieşiră
în hol. O mulţime de angajaţi aşteptau să urce în liftul
care tocmai se deschisese.
-Scuzaţi-mă, oameni buni, rosti el pe un ton po­
runcitor, trăgând-o pe Mattie dincolo de micul grup
şi intrând cu ea în ascensorul gol. Facem o verificare
de urgenţă a sistemelor de securitate. Următorul lift va
ajunge într-un minut.
Când uşile se închiseră în faţa şirului de chipuri sur­
prinse, Hugh apăsă butonul pentru etajul prezidenţial.
- Ce-a fost chestia asta? vru ea să ştie.
- M-am gândit că ţi-ai luat porţia de lifturi aglomerate
pe ziua de azi.
- Aşa că i-ai alungat pe toţi doar ca să nu fiu nevoită
să merg cu un lift ticsit de oameni? Mattie începu să
chicotească. Serios, Hugh!
- Ce ţi se pare aşa amuzant?
- Să te privesc manipulând oamenii. Te descurci foar­
te bine, să ştii. Probabil e un talent înnăscut.
- In lumea asta nu obţii ceea ce îţi doreşti decât dacă
lupţi pentru acel lucru. O trase în braţele lui şi o sărută
febril exact când se deschideau uşile cabinei. Am învăţat
asta cu mult timp în urmă, drăguţă.

- E o senzaţie incredibilă, mătuşă Charlotte. Absolut


incredibilă. Mattie era întinsă cu faţa în jos, iar o femeie
în uniformă albă, cu mâini uluitor de puternice, îi masa
spatele gol. O frământa, lovea cu pumnii şi izbea cu late­
ralul palmelor, stârnindu-i fiori de plăcere. Şi zici că faci
asta o dată pe săptămână?
182 Amanda Quick

-C e l puţin, răspunse mătuşa ei de pe masa alătura-


tă. Uneori chiar mai des de atât dacă sunt supusă unui
stres neobişnuit de mare.
O altă femeie în alb o masa energic pe Charlotte.
Mattie deschise ochii şi li aruncă o privire. Doamna
Vailcourt fusese întotdeauna o femeie superbă. Avea
aproape şaizeci de ani acum, dar tot reuşea să atragă
toate privirile. Şi nu era vorba doar de frumuseţea fizică,
deşi şi-o păstrase şi pe aceasta graţie structurii osoase
fine şi unor sume însemnate de bani; farmecul ei era şi
o chestiune de graţie şi stil.
Charlotte Vailcourt era înzestrată din abundenţă
cu graţie şi stil. Aceste calităţi îi neteziseră drumul în
cinematografie şi o ajutaseră să navigheze prin apele
adânci şi periculoase ale lumii afacerilor internaţionale
atunci când, rămasă văduvă, preluase controlul asupra
Vailcourt Industries. Extinsese activitatea companiei şi
dincolo de graniţele ţării, iar afacerea se dezvoltase în­
floritor sub conducerea ei.
- Va trebui să încerc şi eu mai des, murmură Mattie.
E atât de relaxant!
-A m bănuit eu că o să-ţi placă. In ultima vreme ai
avut şi tu parte de un stres considerabil. Hugh mi-a po­
vestit în amănunt prin ce ai trecut în Purgatory. Am fost
absolut şocată. Bietul domn Cormier.
- Recunosc, toată tragedia m-a făcut să mă întreb dacă
nu cumva există un grăunte de adevăr în privinţa vechii
legende care învăluie acea sabie.
- Te referi la blestem? „Moartea îi va birui pe toţi cei
care îndrăznesc să-şi însuşească această sabie până nu va
ajunge în mâinile răzbunătorului şi nu va fi purificată
în sângele trădătorului“? Aberaţii medievale tipice. Toa­
te armele vechi, de valoare, sunt asociate cu legende şi
blesteme. Asta le face chiar mai interesante. Nu, mă tem
că problema domnului Cormier a fost o combinaţie de
factori banali, a avut ghinion şi s-a aflat în locul nepotri­
vit la momentul nepotrivit.
-A fost cumplit, şopti Mattie cutremurându-se.
O rază de speranţă 183

- Nu era neapărat nevoie să te afli în mijlocul dezas­


trului, să ştii. De ce naiba nu te-ai oprit pe St. Gabriel,
aşa cum era vorba? Aşa ai fi evitat scenă sinistră de
pe Purgatory. Hugh nu te-ar fi târât niciodată după
el într-o asemenea situaţie, căci el detectează instinc­
tiv necazurile.
- Ştii de ce mi-am modificat rezervările.
- S-a ales praful de încercarea mea de a face pe pe-
ţitoarea, oftă Charlotte. Şi totuşi, per ansamblu, nu
m-am descurcat prea rău, nu? Hugh mi-a spus că sun­
teţi logodiţi.
-N u te arăta atât de încântată. Nu aş merge atât de
departe cât să dau numele de logodnă aranjamentului
care există în prezent între noi.
-Aşa o numeşte Hugh, deci aşa am s-o numesc şi eu.
- Înţeleg. Voi doi aţi votat, iar eu am ieşit în minori­
tate, asta e?
-N u te enerva, Mattie. Vei anula toate beneficiile
eforturilor pe care le depun aceste doamne amabile.
Când crezi că te vei muta pe St. Gabriel?
Mattie împietri. Femeia care o masa reacţionă înfi-
gându-şi degetele mari într-un punct de presiune.
-A u! Nu mă mut pe St. Gabriel. Nu ţi-a explicat
Hugh partea asta? A decis să se mute el la Seattle.
- Nu definitiv.
- Atunci va trebui să-l întrebi pe el când pleacă, spuse
Mattie cu un zâmbet sumbru.
- Mattie, ştii că nu-1 poţi ţine aici multă vreme. Hugh
Abbott nu va fi niciodată fericit în metropolă. E ca un
animal sălbatic. Nu se va civiliza niciodată cu totul, in­
diferent cât sushi şi vin alb ar băga în el. Toate visurile
şi speranţele lui sunt legate de insula aceea.
- Ştiu. Aştept ca el să recunoască asta şi să se întoarcă
pe St. Gabriel.
- Nu se va întoarce fără tine.
-A tunci va aştepta până la sfârşitul lumii.
- Iar vă încordaţi, doamnă, o mustră maseuza.
-Scuze, murmură Mattie.
184 Amanda Quick

- Dar acum faci şi tu parte din visurile şi speranţele


lui, îi atrase Charlotte atenţia. Nu o să renunţe la tine.
- A mai făcut-o o dată.
-A i de gând să-i reproşezi asta pentru tot restul
vieţii?
- Poate, zise Mattie după o clipă de gândire. Sau cel
puţin până mă conving că nu sunt doar o înlocuitoare
pentru Ariei.
-A şa ceva nu-ţi stă în fire, Mattie. Hugh a făcut o
greşeală acum un an, dar asta numai pentru că era
turbat de furie. Pentru numele lui Dumnezeu, draga
mea, e bărbat. Bărbaţii nu se pricep prea bine să-şi ana­
lizeze sentimentele.
- Ştiu. Dar şi eu m-am săturat să-l analizez. Anul tre­
cut aveam impresia că înţeleg ce e în capul şi sufletul
lui. Credeam că îl cunosc şi că, odată eliberat de sub
vraja lui Ariei, o să fie izbit de o revelaţie. Dar nu a fost
aşa, mătuşă Charlotte.
- l-a luat câteva luni să-şi vină în fire. Fii rezonabilă,
Mattie, a fost dat peste cap când Ariei a rupt logodna.
Bietul Hugh era convins că totul mergea şnur, conform
planurilor lui, aşa cum e obişnuit să se întâmple. Insis­
tă întotdeauna să-şi ducă planurile la îndeplinire, chiar
dacă ocazional trebuie să recurgă la forţă.
- E adevărat.
- In parte, eu sunt răspunzătoare, oftă Charlotte. Nu
ar fi trebuit niciodată să intervin pentru a le mijloci
întâlnirea.
- De ce ai făcut-o? întrebă Mattie încordată. Ştiam cu
toţii că ţi-ar fi plăcut să-l ai în familie, dar de ce ai ales-o
pe Ariei în prima instanţă? De ce nu m-ai aruncat pe
mine în braţele lui?
- Of, m-am gândit eu că nu ţi-a trecut supărarea!
- Las-o baltă, mătuşă Charlotte. Sunt obişnuită ca
Ariei să fie prima opţiune, cu mine pe post de dublură.
- Chiar ţii morţiş să declami tot monologul cu auto-
compătimirea?
- Scuze. De obiceiurile vechi te descotoroseşti greu.
O rază de speranţă 185

- E i bine, presupun că în cazul ăsta atitudinea ta e


justificată. Intr-adevăr, am ales cu bună ştiinţă să i-o ofer
pe Ariei lui Hugh. A fost o greşeală majoră, recunosc,
dar păreau să se potrivească de minune. Amândoi au
firi pătimaşe, pline de dramatism. Am crezut că îşi vor
înteţi reciproc flăcările.
- Chiar aşa a fost. Şi nu au fost doar flăcări, ci
explozii.
- Insă nu au reuşit să menţină focul pe termen lung,
spre deosebire de cuplul format din tine şi Hugh.
- Este o altă combinaţie nefericită, mătuşă Charlotte.
Crede-mă.
-O ricum ar fi, trebuie să te pregăteşti pentru o fur­
tună cu tunete şi fulgere dacă insişti să-l ţii prizonier la
Seattle. Pentru că nu poate rămâne aici la nesfârşit şi
nici nu va pleca fără tine.
-C h iar aşa? se încruntă Mattie. Cum rămâne cu
mine? De ce ar trebui să mă smulg din rădăcini şi să mă
mut pe blestemata lui de insuliţă? Ce s-ar alege de cari­
era mea? Cum ar rămâne cu preferinţele mele pentru
sushi şi vin alb? Sunt fericită aici, mătuşă Charlotte. în
sfârşit. După toţi aceşti ani, sunt cu adevărat fericită.
- Chiar eşti? întrebă Charlotte încet.
- Of, iar încep să mă stresez!
- Relaxează-te, dragă.
- Mătuşă Charlotte?
-D a?
- Ce ştii despre trecutul lui Hugh?
-Trecutul lui? Ei bine, are aproape patru ani de când
furnizează servicii de consultanţă pentru Vailcourt.
- Şi înainte de asta?
- Mă tem că nu îţi pot spune prea multe.
- E confidenţial din cauza politicii firmei în materie
de resurse umane?
Charlotte zâmbi.
-N u ţine neapărat de politica noastră în privinţa
resurselor umane. Pur şi simplu nu ştiu exact cu ce s-a
ocupat Hugh înainte să vină să lucreze pentru mine.
186 Amanda Quick

- îmi vine greu sâ cred că ai angaja un om despre care


nu ştii absolut nimic, ripostă Mattie.
-M i-a plăcut stilul lui, spuse Charlotte gânditoare,
într-o bună zi a intrat pe nepusă masă în biroul meu
şi, fără nici un preambul, mi-a zis că am nevoie de el.
Informându-mă că una dintre filialele Vailcourt Mining
din America de Sud risca să fie distrusă de o grupare de
rebeli, s-a angajat să rezolve situaţia în schimbul a zece
mii de dolari.
- Şi a făcut-o.
- O, da. A făcut-o exemplar. Restul, după cum se spu­
ne, a intrat în istorie.

Hugh stătea relaxat în fotoliul directorial, cu picioa­


rele cocoţate pe birou, şi contempla prin fereastră prive­
liştea superbă spre Elliott Bay. După ce se întorcea pe
insulă avea să-şi comande un scaun la fel de confortabil,
din care să admire nestingherit peisajul. îl deranja faptul
că era nevoit să privească întinderea nesfârşită a golfului
prin nişte geamuri groase care nu puteau fi deschise.
Acesta nu era însă singurul aspect al vieţii în metro­
polă care îl irita. Cu cât reuşea mai repede să o ia pe
Mattie de acolo, cu atât mai bine.
- Pe unde naiba ai umblat, Silk? spuse el când Taggert
binevoi în cele din urmă să răspundă la telefon. Pe fun­
dal se auzea forfota obişnuită a clienţilor strânşi seară de
seară la Hellfire. De două zile tot încerc să dau de tine.
- Am fost plecat de pe insulă, zise Silk cu o voce lim­
pede. Am făcut o mică vizită pe Hades în căutare de
noi piste.
- Şi ai aflat ceva?
-S e zvoneşte că lucrurile s-au aşezat în Purgatory.
După cât se pare, revoluţia, sau cum vrei să-i zici, s-a
încheiat, iar situaţia a revenit la normal.
- Cine deţine puterea acum?
- Bună întrebare, şefule. O parte din garda veche, in­
clusiv Findley, preşedintele jucător de biliard. Oficial se
afirmă că lovitura militară a eşuat şi că totul e în regulă,
O rază de speranţă 187

dar pe la colţuri se şopteşte că a apărut un nou păpuşar


care manevrează pe toată lumea.
- Cu alte cuvinte lovitura militară a reuşit, dar noul
lider din umbră are suficientă minte cât să nu-şi facă
apariţia în public.
-Aşa se pare. Oricine ar fi respectivul, e suficient de
deştept încât să folosească bani, nu arme ca să cumpere
loialitatea funcţionarilor.
- Adevărul e că în Purgatory banii au avut întotdeau­
na un cuvânt greu de spus. Âsta e unul dintre lucrurile
care i-au plăcut lui Cormier acolo.
- După cum remarca şi el, banii au un cuvânt greu
de spus oriunde. Doar că asta e ceva mai evident pe o
insulă mică precum Purgatory. Nu uita că pe vremuri
insula aia era o fortăreaţă a piraţilor. Nu s-a schimbat
foarte mult.
- Da. Interesant. Hugh tăcu o clipă, analizând posi­
bilităţile în minte. Ai reuşit să dai de Gibbs? Tipul care
era partenerul lui Rosey?
-N u. Nici urmă de el. Se pare că a spălat putina.
-Probabil a avut motive întemeiate. O fi prins de
veste ce-a păţit amicul lui. Atunci, hai să-i găsim pe ser­
vitorii lui Cormier. Poate vreunul dintre ei a văzut ceva
în ziua crimei.
- Eu anticipez că se vor da toţi loviţi de amnezie. Asta
presupunând că vom reuşi să dăm de ei.
- E de ajuns să găsim unul. Ocupă-te în continuare
de asta, Silk. Eu am un plan aici, la Seattle.
- Cum ar fi?
- Ai auzit vreodată de computere? De reţele de infor­
maţii? De baze de date globale?
-C u m naiba ai să pui tu mâna pe un computer în
care se află destule informaţii cât să ne ducă la ucigaşul
lui Cormier?
-S u n t cocoţat în vârful uneia dintre cele mai sofis­
ticate reţele informatice din lume, Silk. Sună-mă când
prinzi vreun fir.
- In regulă.
188 Amanda Quick

-Apropo, Mattie a programat vernisajul expoziţi­


ei tale pentru mâine seară. Ca să ştii, va fi cu mare
fast. Invitaţii vor primi şampanie şi tot felul Je gustări
gratuite.
- Fir-ar! Mi-ar fi plăcut să fiu de faţă. Pare exact genul
meu de petrecere. Urmă o pauză la celălalt capăt al firu­
lui. Chiar crede că lucrările mele o să se vândă?
Hugh fu surprins de tonul nesigur al vocii uriaşului
său prieten.
- Mattie susţine că o să se îmbogăţească de pe
urma ta.
-Fir-ar, repetă Silk uimit. Când mă gândesc cum a
trebuit să-i îndes pânzele alea pe gât lui Miles ca să-mi
acopăr datoriile de la Hellfire, îmi vine să scuip. De-acum
înainte va trebui să mă implore să i le dau, pe toţi dracii!
- Răzbunarea e dulce.
- Ba bine că nu.
Hugh închise telefonul şi îşi coborî bocancii de
pe masă, apoi se duse la frigider şi scoase sticla de suc pe
care i-o adusese Mattie mai devreme.
Cei doi secretari care-i fuseseră puşi la dispoziţie ridi­
cară privirea întrebători când traversă cu paşi mari anti­
camera, îndreptându-se spre lifturi.
- Pe curând, le aruncă Hugh în trecere.
-C e să răspundem dacă suntem întrebaţi când vă
veţi întoarce? se interesă Gary.
- Spuneţi că o să mă întorc la un moment dat.
Hugh ieşi pe coridor şi apăsă butonul liftului. Secre­
tarii care încercau să-i organizeze programul şi viaţa în
general erau o adevărată pacoste. Ştia că cei pe care îi
primise el erau printre cei mai buni din domeniu, dar
abia dacă putea să-i suporte.
Era însă conştient că trebuia să înveţe cum să coordo­
neze o echipă de angajaţi, căci avea să se confrunte cu
această problemă la Abbott Charters. Nu intenţiona să
se ocupe la nesfârşit de toată hârţogăria, dar nu putea
să o lase nici pe mâna lui Derek sau Ray sau Silk, care
aruncau în cel mai apropiat coş de gunoi orice chestie
care nu era comestibilă sau care nu putea fi cheltuită.
O rază de speranţă 189

-C e ai în sticla aia? îl întrebă Charlotte Vailcourt


când Hugh intră cu pas vioi pe uşa biroului ei.
- Zeamă magică. Mattie a făcut-o. Hugh puse sticla pe
masa lată, gri-închis, a patroanei. Vrei şi tu?
- Un alt preparat care te umple de energie şi te fereşte
de stres, presupun?
Charlotte aţinti asupra sucului o privire circumspectă.
- Da. Formula asta nu am încercat-o încă, dar dacă
seamănă cu celelalte pe care le-am gustat, vom fi noro­
coşi să supravieţuim, zise el ducându-se să ia două paha­
re din barul aflat într-un colţ.
-D e ce bei în continuare „zeama ei magică“, cum
o numeşti tu, dacă nu-ţi place de nici o culoare? De ce
nu o arunci pur şi simplu în cel mai apropiat ghiveci
cu flori?
- Nu este chiar atât de rea. Am băut şi chestii mai
nasoale. Hugh dădu pe gât întregul conţinut al paha­
rului dintr-o singură înghiţitură zdravănă şi se schi­
monosi dezgustat. Doar că nu-mi mai aduc aminte
când anume.
- Faptul că se străduieşte atât să-ţi menajeze sănătatea
e un semn de afecţiune, sugeră Charlotte ducând paha­
rul la gură.
-Asta îmi tot spun şi eu de fiecare dată când mănânc
paste şi legume în loc de o friptură în sânge delicioasă.
Hugh se cufundă într-un scaun din piele neagră şi
oţel cromat, iar privirea îi alunecă spre uriaşa vitrină de
sticlă în care se aflau câteva arme vechi din colecţia lui
Charlotte. Văzu un şir de săbii cu mânere neobişnuite,
unele aurite, altele bătute cu pietre semipreţioase, şi o
gamă variată de pumnale de diverse mărimi.
- Cumva floreta aia e nouă? întrebă el. Nu ţin minte
să o fi văzut acolo data trecută.
- Da. A sosit ieri. Din secolul şaptesprezece. E chiar
drăguţă, nu crezi?
-D acă îţi plac astfel de lucruri. Hugh îşi îndreptă
din nou privirea spre şefa lui. Charlotte, am nevoie de
o favoare.
190 Amanda Quick

- Eram sigură. N-ai fi venit până aici doar ca să-mi dai


nişte suc. Ce fel de favoare?
-Vreau să fac apel la specialiştii tăi în informatică.
Am nevoie de puţin ajutor într-o problemă de docu­
mentare.
- Despre ce?
- Despre ceea ce este posibil să se fi întâmplat în
Purgatory.
- Conform unei ştiri din ziar, lovitura militară a fost
înăbuşită aproape imediat.
-Asta e versiunea oficială, dar un prieten de-al meu
susţine că altcineva face jocurile acum. Cineva care
trage sforile din culise. Dacă aş putea să scotocesc pu­
ţin prin bazele tale de date, aş avea şansa să dau peste
un nume.
- Bazele mele de date sau ale altcuiva? întrebă Char-
lotte ridicând din sprâncene. Lasă, nu cred că vreau să
ştiu răspunsul. Du-te să vorbeşti cu Johnson de la Sis­
teme Informatice. El poate folosi computerele noastre
ca să intre în majoritatea bazelor de date din lume. Dar
nu-mi oferi prea multe detalii, în regulă? Şi spune-i lui
Johnson că nu vreau să rămână urme care să trădeze
implicarea companiei Vailcourt.
- Iţi rămân recunoscător, spuse Hugh rânjind teribil
de satisfăcut.
- Consider-o un dar de nuntă.
-A şa voi face. Se ridică. Vrei tu ce-a mai rămas din
zeama magică?
- Nu, mersi. Mă tem că va trebui s-o termini singur.
-N u strica să întreb, oftă el pornind spre uşă.
- încă ceva, Hugh, spuse Charlotte din urma lui.
-Da?
- Cum avansezi cu planul general de securitate pen­
tru compania Vailcourt?
- O să-l termin în câteva săptămâni, cel mult.
- Şi ce-o să faci după aceea?
-C u puţin noroc, o să mă întorc pe St. Gabe cu
Mattie.
O rază de speranţă 191

- Mă tem că la capitolul ăsta încă mai ai de dus mun­


că de lămurire.
- O să-mi iasă.
-Sper, zise Charlotte bătând distrată cu un stilou de
aur în masă. Sunt convinsă că ar fi fericită cu tine dacă
şi-ar accepta sentimentele.
-A m s-o fac fericită, Charlotte. Ţi-o jur.
-N im eni nu poate face fericit pe altcineva. Trebuie
să ne găsim fericirea în noi înşine. Şi trebuie să muncim
pentru asta. E nevoie de curaj.
-E a e curajoasă, spuse Hugh. O să fie bine. Are
doar nevoie de puţin timp pentru a se obişnui cu ideea
convieţuirii.
- Sper că eşti dispus să-i laşi timp. Sper că nu ai să în­
cerci să o grăbeşti. După cum ştii, ai tendinţa să te mişti
prea repede, îl dojeni Charlotte.
- Pe de altă parte, nu pot sâ rămân aici la nesfârşit.
Am o afacere de administrat şi o casă de construit. Iar
timpul nu trece în favoarea mea.
-T u chiar îţi închipui că o să renunţe la toate pen­
tru tine, nu-i aşa? La afacerea ei, la stilul ei de viaţă, la
prietenii ei. Nu ţi se pare oarecum arogant din partea
ta, Hugh?
- O să am grijă de ea, promise Hugh.
- Mattie e perfect capabilă să-şi poarte singură de gri­
jă. Dumnezeu mi-e martor, a trebuit s-o facă ani buni.
Nimeni din familie nu ştia cum s-o trateze. Nevoile ei
erau diferite. Talentele ei erau diferite. Nu se încadra în
tiparul cunoscut.
-T u pari să o înţelegi.
-Probabil pentru că am abandonat lumea artistică
acum mulţi ani şi am intrat în lumea afacerilor. Când
am ajuns la cârma Vailcourt, am descoperit un aspect al
vieţii pe care până atunci îl ignorasem. Experienţa m-a
învăţat să recunosc şi să respect oamenii de felul tău
şi al lui Mattie. Amândoi aveţi suflet de antreprenor.
Amândoi aveţi o predilecţie pentru risc.
-Crezi că Mattie e genul care îşi asumă riscuri?
192 Amanda Quick

-Fără îndoială, deşi ea nu-mi împărtăşeşte părerea,


îşi asumă frecvent riscuri. Şi-a asumat unul major înfi­
inţând Sharpe Reaction. Ariei şi restul familiei au făcut
o criză de isterie pentru că s-a orientat spre piaţa de artă
comercială. Nu au susţinut-o deloc, deşi ar fi ajutat-o
foarte mult dacă ar fi putut să expună lucrări de-ale ma­
mei ei sau de-ale lui Ariei.
-N u şi-au dorit să aibă succes.
- Nu, şi nu fiindcă nu ar iubi-o. Pur şi simplu nu erau
de acord cu ceea ce făcea. Clanul Sharpe e foarte elitist
în materie de artă.
- Mai puţin tu.
- După cum ziceam, de când mă aflu în fruntea Vail-
court mi-am extins orizonturile, spuse Charlotte zâm­
bind. Dar ce vreau eu să înţelegi despre Mattie e că nu
ezită să-şi asume riscuri. O face de fiecare dată când
descoperă un artist necunoscut şi îi expune lucrările în
galerie. Reputaţia ei depinde de calitatea operelor pe
care le prezintă, să ştii. Nu-şi permite să facă multe gre­
şeli. Şi, ca orice femeie de afaceri care se respectă, se
străduieşte să înveţe din greşeli.
Hugh îşi simţi faţa colorându-se într-un roşu stins.
- Cu mine nu a făcut o greşeală. A fost pur şi simplu
un moment prost ales. Mai devreme sau mai târziu o să
bage asta la cap.
- E un semn bun că o interesează trecutul tău, spuse
Charlotte după o clipă de reflecţie. M-a bombardat cu
întrebări în timpul masajului de azi-dimineaţă, să ştii.
- Pe toţi dracii! Hugh simţi o mână invizibilă strân-
gându-i măruntaiele. Trecutul meu nu are nimic de-a
face cu prezentul sau viitorul meu. I-am spus-o clar. Nu
e cazul să afle nimic mai mult decât ştie deja.
- Femeile, mai ales cele care au învăţat din experien­
ţă să fie prudente în privinţa bărbaţilor, au tendinţa să
privească altfel lucrurile.
-P e toţi dracii, repetă Hugh nervos, după care ieşi
trântind uşa după el.
- Poftă bună la zeama magică, îi strigă Charlotte din
urmă.
O rază de speranţă 193

capitolul 12
- Ce părere ai avea dacă aş pune seria de peisaje din
lagună pe peretele din dreapta, iar scenele din oraş pe
peretele din stânga?
Mattie stătea în mijlocul galeriei, studiind pereţii
goi. îşi bătuse capul cu lucrările lui Silk Taggert toată
după-amiaza. Aşteptase până după ora închiderii ca să
expună lucrările, deoarece voia să creeze un efect de sur­
priză în sânul comunităţii artistice din Seattle. Alesese
cu atenţie amplasamentul tablourilor, aşa că nu-i mai
rămânea decât să le instaleze, dar începea să intre în
criză de timp.
Sora ei, care se plimba furioasă dintr-un capăt în altul
al sălii, nu-i uşura cu nimic sarcina. Fusta fâlfâitoare a
lui Ariei şi cămaşa din mătase o făceau să semene cu un
fluture negru exotic ce zbura de colo, colo prin galerie.
Din reflex, Mattie coborî privirea spre taiorul ble­
umarin cambrat, bluza albă, lănţişorul fin de aur şi
pantofii negri care alcătuiau ţinuta ei şi se simţi mai
degrabă molie decât fluture. Şi-ar fi dorit ca măcar cos­
tumul să fi fost roşu în loc de albastru. îi reveni în minte
îndrăzneaţă rochie roşie pe care o adusese cu ea de pe
insule şi o ascunsese cu grijă în cel mai întunecat colţ
al şifonierului.
- Ce-ar fi să termini odată cu tablourile alea? Trebuie
să vorbim despre o chestie importantă.
Ariei flutură din mâini într-un gest graţios de frus­
trare totală, se răsuci pe călcâie şi porni cu paşi mari în
direcţia de unde venise.
-Tablourile astea sunt importante. în momentul
de faţă sunt mai importante decât orice ai avea să-mi
spui tu, Ariei. Ştii că am un vernisaj programat pen­
tru diseară.
Mattie se aplecă asupra pânzelor sprijinite de perete.
Tocmai terminase să le scoată din cutii şi era nerăbdă­
toare să vadă cum arătau pe pereţii galeriei.
194 Amanda Quick

- Un alt vernisaj pentru un aşa-zis artist care pictează


tablouri plicticoase şi drăguţe pentru oamenii cărora le
place arta plicticoasă şi drăguţă?
-N u e nimic plicticos nici la Silk Taggert, nici la
picturile lui, ripostă Mattie luând două la întâmplare
şi punându-le pe perete. Aruncă o privire la astea, Ari­
ei. Aruncă o privire atentă, fir-ar să fie, şi spune-mi că
sunt plicticoase.
Cu un oftat dramatic, Ariei cuprinse tablourile din-
tr-o privire scurtă. Unul înfăţişa o scenă din port de o
acurateţe magistrală, iar celălalt, un peisaj din junglă,
reda în acelaşi timp o senzaţie de ameninţare primitivă
şi o vitalitate extraordinară.
-Peisaje insulare? Scuteşte-mă, Mattie. Le găseşti
atârnate deasupra patului în camerele de hotel. Le poţi
cumpăra la duzină de oriunde. Arată toate identic. Fi­
reşte, vizitatorii galeriei tale o să le adore. Oricum se
deosebesc prea puţin de oamenii care îşi pun poste-
re pe pereţi, aşa că astea o să li se pară nişte opere de
artă fantastice.
- Ariei, eşti elitistă şi egocentrică şi ai o viziune şocant
de îngustă. Ce-i cu tine? Eşti convinsă că singura artă de
calitate e cea care nu face nimic altceva decât să exprime
nevrozele artistului? Dă-mi voie să-ţi spun un lucru: tu şi
cei ca tine nu aţi fi rezistat în domeniul ăsta mai mult de
cinci minute dacă aţi fi trăit pe vremea Renaşterii.
Sora ei păru complet năucită de atacul neaşteptat.
Potrivit unei legi nescrise din familia Sharpe, Mattie
nu-şi contrazicea niciodată rudele pe teme legate de
artă. Era de la sine înţeles că nu stăpânea corespunză­
tor subiectul.
- Pentru numele lui^Dumnezeu, Mattie, nu-i cazul să
te agiţi în halul ăsta. în plus, voiam să discut cu tine
despre cu totul altceva.
Insă Mattie descoperise că-i făcea bine să se certe cu
Ariei. Ciudat, dar asta i se întâmpla tot mai des în ul­
tima vreme. De când se întorsese de pe insule, de fapt.
Trase aer în piept şi spuse pe un ton ferm:
O rază de speranţă 195

-Ş tii ceva? Odinioară, oamenii înţelegeau rostul ar­


tei. Rostul ei era să-i atragă. Rostul ei era să le transmită
ceva şi lor, nu doar artistului. Rostul ei era să redea ceva
important, ceva universal. Rostul ei era să fie frumoasă.
Şi rostul ei era să reprezinte anumite idealuri şi valori şi
speranţe şi vise.
- Pe cuvânt, Mattie, deja ai mers prea departe.
- Pe vremea aia oamenii recunoşteau arta de calitate
atunci când o vedeau, şi asta şi cumpărau. Artiştii creau
lucrări menite să-l încânte pe client, şi nu poţi nega că
unele dintre cele mai vestite opere au fost realizate în
astfel de condiţii. In prezent, voi, elitiştii care deţineţi
toate secretele artei, le indicaţi clienţilor ce ar trebui să
le placă şi, prin intimidare, îi forţaţi să cumpere ceea ce
le spuneţi voi că înseamnă artă de calitate. Dar clienţii
mei sunt diferiţi. Ei cumpără ceea ce îşi doresc cu ade­
vărat să cumpere, chestii pe care le expun cu plăcere în
casele lor.
- Mattie, asta e o nebunie! Nu vreau să discut despre
condiţia artei cu tine.
- Priveşte cu atenţie pânzele lui Silk Taggert şi spu-
ne-mi că sunt artă de duzină! ţipă Mattie.
- Pentru numele lui Dumnezeu, nu ridica tonul, şu­
ieră Ariei.
- De ce să nu? îmi face plăcere să ţip la tine. Aşa îmi
descarc stresul. Ani întregi de stres, la drept vorbind.
Uită-te la tablourile lui Silk, fir-ar să fie!
- Gata, gata, mă uit. Stăpâneşte-te, bine? Nu-ţi stă în
fire să reacţionezi atât de pătimaş.
Ariei se întoarse să studieze pânzele. Rămase cu pri­
virea aţintită asupra lor timp de două sau trei minute
lungi, timp în care nu spuse nimic.
- Ei? o îmboldi Mattie. Sunt plicticoase?
-N u , recunoscu Ariei. Nu sunt plicticoase. Tipul are
talent, în privinţa asta îţi dau dreptate.
- O grămadă de talent.
- în regulă, în regulă. O grămadă de talent. Păcat că
şi-l iroseşte pe peisaje drăguţe.
196 Amanda Quick

- Lucrările lui sunt accesibile tocmai pentru că abor­


dează teme familiare. Nu poţi înţelege asta? Imaginile
acţionează la mai multe niveluri. Farmecul lor se întin­
de de la simpla frumuseţe fizică la creaţia care te stimu­
lează mental. Oamenilor, oamenilor adevăraţi, le plac
lucrările care reuşesc toate astea. Şi am să-ţi mai spun
ceva, Ariei. Asta e exact genul de farmec care s-ar regăsi
şi în picturile lui Flynn dacă s-ar orienta spre un stil
mai realist.
Ariei se întoarse furtunos spre ea. în ochi îi clocotea
o furie sălbatică.
-S ă nu îndrăzneşti să-l convingi pe Flynn să creeze
aşa ceva pentru tine. M-ai auzit? Să nu îndrăzneşti.
Mattie simţi cum mânia i se evaporase, fiind înlocu­
ită de lehamite.
- Las-o baltă. Ascultă, chiar am mult de lucru înainte
de vernisaj. Dacă n-ai nimic împotrivă, aş vrea să mă
apuc de treabă.
- Haide, am să-ţi dau o mână de ajutor, spuse Ariei
după o scurtă ezitare. Cred că ai dreptate să le grupezi
tematic. Mă ocup eu de scenele din junglă.
Mattie se holbă la ea uluită.
- Mulţumesc.
-N u face aşa pe mirata. Nu sunt mereu o regină a
scorpiilor, să ştii. Ţi-am spus că vreau să discut cu tine,
şi se pare că doar aşa voi putea să o fac.
-M ă temeam eu că există un motiv ascuns. Mattie
îndreptă un tablou reprezentând o scenă din port şi se
dădu în spate ca să-l privească. Despre ce vrei să-mi ţii
un discurs moralizator?
-Vreau să ştiu ce e în capul tău de te-ai logodit cu
Hugh Abbott. Ariei puse pe perete un peisaj din junglă.
Cum s-a întâmplat asta, Mattie?
- E cam dificil să-ţi explic. Nu sunt nici eu prea sigură
cum s-a întâmplat. Şi nu sunt sigură că sunt logodită.
Asta e interpretarea lui Hugh, nu a mea. Eu nu m-am
hotărât încă.
-O f, Mattie, fii sinceră. Omul locuieşte cu tine. Le
spune tuturor că vă căsătoriţi. Chiar trebuia să mergi
O rază de speranţă 197

atât de departe doar ca să demonstrezi că poţi avea ce


am avut şi eu odinioară?
- Nu am făcuto ca să demonstrez ceva.
-B a da. Dintotdeauna m-ai invidiat. Talentul meu,
succesul meu, bărbaţii mei, frumuseţea mea. Totul.
- Nu e adevărat. O, sigur, poate când eram mici. Dar
asta a fost cu mult timp în urmă. Oamenii se maturizea­
ză, Ariei.
- Chiar aşa? Atunci cum se face că singurul tip faţă de
care ai manifestat în sfârşit intenţii serioase se întâmplă
să fie unul dintre foştii mei? Un fost logodnic, în cazul
de faţă. Nu ţi se pare o coincidenţă prea mare? De ce
l-ai ales anume pe el? Spune-mi, Mattie. Ai curajul să
recunoşti adevărul.
- Nu eu l-am ales. Cel puţin nu de data asta. El m-a
ales pe mine.
Mattie porni cu paşi mari spre birou, însă Ariei o
urmă îndeaproape.
- El te-a ales pe tine? Ce vrei să spui cu asta?
-Intreabă-1 pe Hugh. El e cel care a insistat să ne
logodim. Eu m-am străduit din răsputeri să-l evit un an
întreg. El a fost cel care a aranjat să ne întâlnim pe Pur-
gatory, nu eu. Oricum, nu te priveşte.
- Nu mă priveşte? E fostul meu logodnic, fir-ar să fie.
- Ş i ce dacă? se răsti Mattie. Uiţi că l-ai alungat? Nu
l-ai vrut.
- Şi nu ar trebui să-l vrei nici tu. Mattie, ascultă-mă.
îţi spun asta pentru binele tău. E complet nepotrivit
pentru tine. Crede-mă, îl cunosc. Dacă ţii neapărat să
te combini cu unul dintre foştii mei, ia-1 pe Emery. Cel
puţin el îţi poartă o afecţiune sinceră.
- Mersi, eşti foarte generoasă.
- De acord, poate că e bătrân şi nu se mai află în cen­
trul atenţiei, dar cunoaşte mediul în care ai trăit toată
viaţa. Cu el poţi discuta despre artă şi vinuri şi cărţi. El
îţi va respecta cariera. Nu va încerca să te târască pe nu
ştiu ce insulă părăsită şi nu va avea pretenţia să stai sub
un palmier şi să cureţi nuci de cocos.
198 Amanda Quick

-N u mă interesează o căsătorie cu Emery, mulţumesc


frumos. Şi nu intenţionez să tai frunză la câini sub nici
un palmier.
- Ce altceva ai putea face acolo, în mijlocul pustietă­
ţii? Sau îţi faci cumva iluzii că o să-l schimbi pe Hugh?
Dacă da, te aşteaptă o trezire dură la realitate. Vorbesc
din experienţă. Şi eu am crezut că voi putea să-l civilizez,
însă m-am înşelat. Şi dacă nu a fost dispus să se schimbe
pentru a-mi face mie pe plac, ce te face să crezi că o să se
supună dorinţelor tale?
Mattie scotoci printr-o trusă de scule până găsi o şu­
rubelniţă. Inşfăcând-o strâns, se întoarse cu faţa spre
sora ei.
-Scuză-mă, dar mai am o grămadă de tablouri de
agăţat.
Expresia lui Ariei se îmblânzi.
- O , Mattie, îmi pare rău dacă te-am rănit. Fac asta
pentru binele tău, ţi-o jur. îţi vorbesc acum în calitate
de soră mai mare. O vreme am fost sigură că voi reuşi
să-l conving pe Hugh să fie raţional şi să se mute înapoi
în State, dar în scurt timp am descoperit adevărul. Nu
e dispus să renunţe la blestemata aia de insulă pentru
nici o femeie.
- Dă-te la o parte din calea mea, Ariei. Am de lucru.
- Mattie, nu e o idee bună să te măriţi cu el. Individul
ăsta trăieşte în Evul Mediu. Atitudinea lui faţă de femei
şi căsătorie e rămasă în urmă cu câteva sute de ani. Ştiu
că abordarea lui macho în pat e oarecum interesantă la
început, dar ai să te saturi de ea, crede-mă.
Mattie simţi cum i se înroşeau obrajii.
- Chiar dacă eşti sora mea, nu sunt obligată să-mi dis­
cut viaţa amoroasă cu tine.
- De ce nu? se răsti Ariei exasperată. Doar gândeşte-te
câte confidenţe ne putem împărtăşi acum că ne-am cul­
cat amândouă cu acelaşi bărbat. Hai să nu ne ascundem
după degete în privinţa asta. Ştiu sigur că nu e chiar atât
de grozav.
- Taci, Ariei!
O rază de speranţă 199

- îmi fac datoria să te avertizez, de sexul scurt şi la


obiect te plictiseşti foarte rapid.
-A m zis să taci. Nu vreau să mai aud nici un
cuvânt.
- Hugh nu e bărbatul potrivit pentru tine. Nu a fost
bărbatul potrivit nici pentru mine. Din câte îmi dau eu
seama, nu e bărbatul potrivit pentru nici o femeie mo­
dernă. E un nătărău înapoiat, nepăsător şi insensibil,
Mattie. Ascultă-mă. E vorba de întregul tău viitor aici.
- în regulă. Vrei să o spun cu voce tare? Că mi-e tea­
mă? Că nu prea sunt sigură de ceea ce urmează? în regu­
lă, mi-e teamă. Recunosc. Nu ştiu ce...
Foşnetul discret al unei pungi de hârtie o făcu să-şi
îndrepte atenţia spre uşa din spatele surorii ei. în ca­
drul acesteia se afla Hugh, cu un umăr sprijinit de toc.
Ţinea în mână un pachet de la restaurantul thailandez
de după colţ.
- Hei, n-aş vrea să vă întrerup, spuse el calm, scoţând
din pungă un mic recipient de carton. Am trecut doar
să-i aduc ceva de mâncare lui Mattie. M-am gândit că are
nevoie de energie înainte de vernisaj.
-Dumnezeule, şopti Ariei. Uită-te la tine. Atât de
blestemat de rece. Atât de încrezător. Cum ai putut
fi un ticălos atât de mare şi lipsit de scrupule, Hugh
Abbott? Cum ai putut?
- Ei bine, începu el cu o expresie gânditoare, nu este
uşor, asta îţi pot spune cu certitudine.
- O, mai taci!
Ariei trecu pe lângă el fluturând din mătăsurile ne­
gre. O clipă mai târziu, uşa de la intrare se deschise şi se
închise cu o bufnitură care făcu pereţii să vibreze.
- Iţi propun ceva, zise el privind mâna pe care Mattie
o ţinea încleştată pe şurubelniţă. Dacă laşi aia încet şi cu
grijă pe masă, am să-ţi servesc cina.
Mattie îşi dădu seama că tremura. Puse şurubelniţa
jos, după care se aşeză fără vlagă pe scaunul din spatele
biroului şi îl privi pe Hugh cum scotea din pungă cutiile
cu tăiţei şi legume într-un sos picant de arahide.
200 Amanda Quick

- Mănâncă tot, spuse el întinzându-i un şervet în poa­


lă şi împingându-i în faţă o farfurie de carton plină cu
tăiţei. După ce terminăm, te ajut să agăţi restul pânzelor
lui Silk.
-M ersi, murmură ea.
- N-ai pentru ce. Chiar şi noi, nătărăii înapoiaţi, ne­
păsători şi insensibili suntem buni la ceva.
în timp ce Mattie se holba la farfurie fără s-o vadă,
Hugh începu să mănânce din porţia lui. Mestecă în
tăcere timp de un minut întreg, apoi arcui o singură
sprânceană în semn de întrebare:
- Scurt şi la obiect?
Mattie clipi şi îşi luă beţişoarele.
- Nu e chiar atât de rău.
-Mulţumesc, spuse el recunoscător. Mă străduiesc,
să ştii. Şi sunt dispus să învăţ cât de mult şi să mă per­
fecţionez. Prind repede.
Brusc, Mattie nu se mai putu abţine. Gândindu-se la
stilul lui intens şi incredibil de sexy de a face dragoste,
începu să chicotească. Chicotul înflori într-un hohot de
râs care, o clipă mai târziu, o făcu să se zgâlţâie din toate
încheieturile. Hugh o privea cu un amuzament calm,
părând să simtă o satisfacţie indirectă.
De-abia mai târziu îşi dădu seama că râsul îi redusese
nivelul de stres la fel de eficient ca descărcarea nervoasă
de mai devreme. Iar lui Hugh îi datora descoperirea am­
belor tipuri de descătuşare.

Vernisajul lui Silk Taggert se bucură de un succes ră­


sunător. Hugh îşi petrecu cea mai mare parte a timpului
sprijinit neglijent de perete, cu un pahar de şampanie
în mână, dorindu-şi ca prietenul lui să fi putut asista
la eveniment. Silk s-ar fi distrat teribil pe seama acelor
oameni sofisticaţi şi moderni care se entuziasmau în
faţa lucrărilor lui. Hugh îşi propuse să încerce să reţi­
nă cât mai multe dintre comentariile care-i treceau pe
lângă urechi:
- ... îmi stârneşte o senzaţie foarte bizară de dor...
De-abia aştept să-mi pun pe perete acea scenă din lagună.
O rază de speranţă 201

Ce culori spectaculoase, culori reale... Ce schimbare faţă


de oceanele de gri şi maro şi negru pe care le întâlneşti
peste tot în ultima vreme! Tonuri atât de îndrăzneţe şi
pline de viaţă! O schimbare bine-venită. Mă săturasem
atât de tare de subtilitate... Jungla aia parcă e vie... Peri­
culoasă, dar superbă... Redă perfect forţa naturii.
Omniprezentă, Mattie avea un aer foarte profesionist
în taiorul ei cuminte, cu părul prins într-un coc strâns
la ceafă. Socializa cu invitaţii şi îi măgulea pe potenţialii
cumpărători, închizând ochii la atacul dat de câţiva ti­
neri artişti lihniţi de foame asupra bufetului. îi spuse­
se lui Hugh mai devreme că, din punctul ei de vedere,
mâncarea oferită vagabonzilor cu pretenţii artistice la
astfel de evenimente reprezenta o formă de mecenat.
- Chestiile astea nu-s rele, îl anunţă pe Hugh o tânără
cu părul verde şi o mulţime de podoabe metalice.
- Te referi la artă?
- Nu. La mâncare. Şi arta e bună, dar mâncarea e ab­
solut grozavă. Mattie organizează întotdeauna banchete
de prima mână. Nu e zgârcită ca alţi proprietari de gale­
rii. Tânăra miji ochii spre Hugh. Tu cine eşti? Artistul?
-N u. Un prieten de-al lui. El nu a putut fi prezent.
- Păcat. Trebuie să fie drăguţ să te uiţi cum se dau oa­
menii în vânt după lucrările tale. Aş da orice să-i văd ie-
şindu-şi din minţi în halul ăsta şi faţă de creaţiile mele.
- Care e domeniul tău?
-Sculptura în metal. Numele meu e Shock Value.
Shock Value Frederickson. Dar mă gândesc să-l schimb,
pentru că nu se potriveşte cu noua mea direcţie.
-Nu?
-O pera mea începe să devină mai rafinată, îi ex­
plică Shock Value răbdătoare. Acum actul creaţiei de­
curge în flux continuu, graţie lui Mattie, iar acel flux
schimbă totul.
- Mattie? Ce legătură are ea?
- E la fel ca patronii artelor de odinioară, ştii? îmi asi­
gură hrana cât timp lucrez la proiectul ăsta. într-o bună
zi am să-i dau banii înapoi.
-A ha. Cât ţi-a împrumutat?
202 Amanda Quick

- Nu mai ţin minte exact, spuse Shock Value pe un


ton nonşalant. O, uite un prieten de-al meu. Nu l-am
mai văzut de când şi-a fracturat glezna în cursul unei per-
fo r m a n c e desfăşurate în parc. Mi-a făcut plăcere să stăm
la poveşti, ne mai vedem.
Mult mai târziu, Hugh o privi pe Mattie încuind cu
grijă uşa galeriei Sharpe Reaction.
-A mers bine, nu-i aşa? o întrebă el oferindu-i braţul.
- Foarte bine. Am vândut tot ce am avut. Sper că Silk
va fi mulţumit.
-V a fi entuziasmat ca un copilaş de Crăciun. Până
acum n-a mai avut parte de succes în nici un domeniu.
De-abia aştept să-i povestesc. După o clipă de gândire,
Hugh spuse: Chiar eşti bună la genul ăsta de lucruri,
nu-i aşa?
- Ce fel de lucruri?
- Felul în care te-ai purtat în seara asta cu mulţimea
de potenţiali cumpărători. Cum ai expus lucrările lui
Silk. Cum îţi gestionezi galeria.
- Păi, din asta îmi câştig existenţa.
-D a .
- Ce e în neregulă, Hugh?
- Nimic.
- Eşti sigur?
- Te-am urmărit atent în seara asta, iar ceea ce am vă­
zut m-a determinat să reflectez asupra unor chestii, atâta
tot, murmură el, dorindu-şi să nu fi deschis deloc gura.
- Cum ar fi?
- Nu contează.
Adevărul era că începuse să se îngrijoreze. Mattie
se simţea ca peştele în apă în acel mediu. Avea succes
acolo. Avea prieteni acolo. Făcea parte din comunitatea
artistică.
In seara aceea văzuse cu ochii lui cât de bine era inte­
grată, iar acea revelaţie îl tortura. Până atunci îşi spusese
că Mattie avea să se adapteze destul de uşor pe St. Gabe,
dar acum se întreba dacă putea să-i ceară asta.
Fusese sigur că, odată ce reuşea să o convingă pe
Mattie că nu era doar o înlocuitoare pentru Ariei,
O rază de speranţă 203

aceasta avea să renunţe la tot pentru a se muta cu el


pe insulă. Dar, privind situaţia obiectiv, ce avea el să-i
ofere în comparaţie cu viaţa pe care şi-o crease singură
la Seattle?
Doar pe el însuşi.
Silk avea dreptate. In ziua când bărbatul nu se mai
putea aştepta ca femeia lui să lase totul şi să-l urme-
ze până la capătul lumii, era clar că veneau vremuri
grele. Poate că Charlotte avusese dreptate să-l numeas­
că arogant.
- Hugh? E ceva în neregulă?
Mattie îl scrută îngrijorată când se opriră în faţa imo­
bilului ei.
- Nu e nimic în neregulă.
O conduse în hol şi, cufundat în gânduri, apăsă buto­
nul liftului fără să-i ia în seamă privirile neliniştite.
Era atât de preocupat de mulţimea de noi probleme
care i se dezvăluiseră în seara aceea, încât abia dacă ob­
servă că zăvorul de la uşa apartamentului lui Mattie era
pus în poziţia deschis.
El personal îl închisese mai devreme. Nu făcea nicio­
dată o astfel de greşeală.
Cineva deschisese uşa în seara aceea şi uitase să pună
zăvorul la loc. Oricine ar fi fost, era posibil ca persoana
respectivă să se afle încă înăuntru.
Se dădu înapoi şi îşi aşeză o mână peste gura căscată a
lui Mattie pentru a o împiedica să spună ceva. Ea încre­
meni, făcând ochi mari în semn de întrebare.
- E cineva înăuntru, îi şopti la ureche.
îşi luă mâna de pe buzele ei când ea dădu din cap,
arătând că înţelesese situaţia.
Mattie rosti pe muteşte un singur cuvânt:
- Poliţia.
Hugh o trase în tăcere până la oficiul din capătul
coridorului, deschise uşa şi pipăi peretele până găsi în­
trerupătorul care acţiona luminile de pe hol. Când îl
apăsă, zona din faţa apartamentului lui Mattie se cufun­
dă imediat în întuneric, astfel că nu se mai zărea decât
licărirea palidă a semnului de ieşire de urgenţă.
204 Amanda Quick

- Hugh?
Din şoapta ei firavă răzbătea o notă de nelinişte.
-T u aşteaptă aici.
- Ce ai de gând să faci? S-ar putea ca înăuntru să fie
un spărgător. Nu trebuie să-l înfrunţi, ci să foloseşti tele­
fonul unui vecin pentru a suna la poliţie.
- Lasă-mi două minute. Dacă nu reuşesc să preiau
controlul asupra situaţiei, poţi să chemi poliţia.
-A ş prefera să nu...
- Taci, drăguţă! Mă întorc imediat.
Gândul că poate nu era un simplu spărgător îl făcuse
să opteze pentru calea mai dificilă. După toată agitaţia
de pe Purgatory, urmată de moartea lui Rosey şi dispari­
ţia lui Gibbs, era firesc să presupună că intrusul era mai
mult decât un hoţ de duzină. Iar în acest caz, Hugh voia
nişte răspunsuri. Ocazia era pur şi simplu prea bună ca
s-o rateze.
Cum ochii i se obişnuiseră deja cu întunericul, des­
chise încet uşa şi intră. Având în minte schema de com­
partimentare a apartamentului, se aruncă în spatele
canapelei şi se lipi de perete.
Oricine ar fi fost intrusul, stinsese lampa pe care el o
lăsase intenţionat aprinsă în zona destinată bucătăriei.
Lumina care se strecura prin ferestrele înalte îi era totuşi
de ajuns ca să observe că în dormitorul de la mezanin
nu era nimeni.
Tocmai analiza această informaţie când auzi un scâr-
ţâit dinspre canapeaua din piele. Se ridică în picioare,
sări peste spătarul piesei de mobilier şi se aruncă peste
corpul aflat acolo.
Un bărbat scoase un icnet surprins când lovitura îi
tăie respiraţia, apoi începu să se zbată ca un peşte prins
în cârlig până ce atât el, cât şi Hugh alunecară pe covor
cu o bufnitură surdă.
Hugh îl ţintui la podea, strâmbând din nas când mi­
rosul inconfundabil de brandy îi izbi nările. Oricine ar
fi fost individul, era evident că se servise din mica rezer­
vă de alcool a lui Mattie.
O rază de speranţă 205

- Hei, reuşi acesta să îngaime. Ia-o încet, fir-ar să fie.


Dă^mi drumul.
In acel moment, luminile din apartament se aprinseră.
- Am chemat poliţia, anunţă Mattie pe un ton hotărât
din pragul uşii. Vor ajunge imediat. Hugh, eşti bine?
Hugh coborî privirea spre bărbatul pe care îl ţintuise
la pământ.
- La dracu’. Sună la poliţie să nu mai vină.
- Drept să-ţi spun, nu i-am chemat, îi mărturisi ea.
N-am avut timp. Am zis asta doar pentru eventualita­
tea în care intrusul ar fi fost tentat să facă uz de armă.
Brusc, se opri şi făcu ochii cât cepele. Dumnezeule bun!
Ce faci, Hugh? Ăla nu e un spărgător.
-Bună, Mattie. Flynn Grafton, trântit la podea cu
faţa în jos, întoarse capul spre ea şi-i aruncă o privire
spăsită. Părul blond îi era lăţit într-un evantai jialid în
jurul capului, iar ochii îi erau înroşiţi şi umezi. îmi pare
rău pentru asta.

capitolul 13
- Cerule, e Flynn! Mattie se apropie în grabă, cu o ne­
linişte profundă în ochi. Pentru numele lui Dumnezeu,
lasă-1 să se ridice, Hugh. L-ai rănit? Flynn, eşti bine?
- E în regulă.
Hugh se îndreptă de spate, iritat de rapiditatea cu
care îngrijorarea lui Mattie se mutase de la el la soţul
lui Ariei.
-C red că sunt bine. Flynn clătină uşor din cap ca
pentru a-şi limpezi mintea, apoi se ridică încet în capul
oaselor şi clipi spre lumină când Mattie se lăsă pe vine
lângă el. Dumnezeule! Te-ai aruncat peste mine ca un
tanc, Abbott. Cine ai crezut că sunt? Jack Spintecătorul?
- Era o posibilitate. Ce naiba cauţi aici, Grafton?
Cum ai intrat?
-A riei are o cheie. Am împrumutat-o.
- De ce? întrebă Hugh aspru.
206 Amanda Quick

-Nu-1 mai sâcâi pe bietul om, îl mustră Mattie. Nu


vezi că încă îşi revine după atacul tău? Sper să nu existe
consecinţe grave. Genul ăsta de traumă poate provoca
tot soiul de tulburări pe fond de stres, de la probleme cu
spatele la dureri de cap. In mod clar ai exagerat, Hugh.
-A m exagerat? Hugh se zgâi la ea, nevenindu-i să
creadă. Individul se furişează în apartamentul tău, îţi
goleşte sticlele de băutură şi se trânteşte pe canapeaua
ta, lăsând în urmă toate semnele distinctive ale unei
intrări prin efracţie, iar tu susţii că am exagerat pentru
că am sărit pe el?
-Slavă Domnului că nu aveai pistolul la tine. Exact
aşa se ajunge la împuşcături accidentale.
Hugh ridică ochii spre tavan, căutând inspiraţie şi
răbdare.
-Scuteşte-mă! In viaţa mea nu am împuşcat acciden­
tal pe nimeni. Astfel de chestii tind să le fac intenţionat.
- Calmează-te, spuse Mattie pe un ton liniştitor. îmi
dau seama că eşti încă puţin agitat din cauza adrenali-
nei, dar nu e cazul să îţi sară ţandăra.
-Agitat? îmi sare ţandăra? încă n-ai văzut nimic,
drăguţă.
Ea îi zâmbi radios.
- Ce-ar fi să pregătesc o porţie generoasă de ceai de
plante? Am în bucătărie nişte muşeţel care o să calmeze
nervii tuturor.
- Nervii mei sunt cât se poate de bine, mulţumesc.
Eu personal nu sunt tocmai fericit, dar nervii mei sunt
într-o formă de zile mari.
- Poate că Flynn va dori puţin ceai, sugeră Mattie, în-
dreptându-şi privirea spre artistul care tocmai se chinuia
să se ridice de pe jos.
- Nu, şopti Flynn, care arăta de parcă ar fi suferit de
rău de mare. Nu vreau ceai. Drept să-ţi spun, mă simt
cam ameţit. N-aş vrea să vărs pe covorul ăsta frumos.
- Nici să nu-ţi treacă prin cap, îl avertiză Hugh.
- Nu folosi un ton atât de ameninţător, Hugh, inter­
veni Mattie încruntată. N-ai să reuşeşti decât să îl stre-
sezi şi mai tare.
O rază de speranţă 207

- S-ar putea să te şocheze această informaţie, dar mă


doare în cot de nivelul de stres al lui Grafton. Răsucim
du-se înspre Flynn, care tocmai se prăbuşise pe canapea,
Hugh mârâi: încetează să mai faci pe victima inocentă
şi spune-mi ce căutai aici înainte ca nivelul meu de stres
să ajungă la maxim şi să te duc până la fereastra aia, să o
deschid şi să te azvârl în stradă.
- Hugh!
-S ă auzim explicaţia, Grafton, insistă el ignorând
protestul lui Mattie.
Flynn se aşeză obosit pe perne şi îşi prinse capul în
mâini.
-A m venit să o întreb pe Mattie dacă pot să rămân
aici peste noapte.
- Ba vezi să nu. Până aici ţi-a fost. Te zbor pe fereas­
tră. Dar mai întâi am să creez o operă neo-impresio-
nistă pe faţa aia frumuşică a ta, spuse Hugh făcând un
pas înainte.
-Termină! Mattie i se puse în cale, ridicând porun­
citoare o palmă pentru a-1 opri. Nu ne aflăm pe Purga-
tory sau St. Gabriel, ce naiba. Ne-am întors la civilizaţie
acum, şi îţi cer să te porţi civilizat, ai înţeles?
- Dă-te la o parte din calea mea.
-N u , n-am să mă dau la o parte din calea ta. Asta e
casa mea, şi eu fac regulile aici. Nu ai să-l baţi pe Flynn,
e limpede? Sunt sigură că nu s-a referit la ceea ce-ţi închi­
pui tu când a zis că vrea să rămână aici peste noapte.
- Vrea să petreacă noaptea cu tine. L-ai auzit. A spus-o
cu gura lui, mârâi Hugh. Dă-te la o parte, Mattie.
- Voia doar să doarmă pe canapea, nu-i aşa, Flynn?
Mattie se întoarse spre musafirul ei nepoftit, aştep­
tând o confirmare.
- Normal, zise acesta, părând derutat de atâta agita­
ţie. Voiam doar să dorm pe canapea. Ariei şi cu mine
ne-am certat. Am venit aici să văd dacă mă primeşti pes­
te noapte, Mattie. Care e problema?
-Nu-mi vine să cred. Hugh o ţintui cu cea mai rece
privire a lui. Se întâmplă frecvent să îşi petreacă noaptea
pe canapeaua ta?
208 Amanda Quick

- Fireşte că nu. E prima dată când îmi cere să rămână


aici. înţeleg că cearta a fost destul de urâtă, Flynn?
- A fost urâtă. Artistul se lăsă să cadă înapoi pe perne
şi, epuizat, închise ochii. Mi-am tot spus că e pe pune-
tul de a intra în perioada de Maturitate Timpurie, însă
acum nu mai sunt atât de sigur. Ştiu că e temperamen­
tală din fire, dar în ultima vreme a fost o adevărată
nebunie. Starea de spirit i se schimbă într-un mod ab­
solut haotic.
- De ce v-aţi certat? îl întrebă Mattie bătându-1 uşor
pe umăr.
-Aceeaşi treabă dintotdeauna. Lucrările mele. Dar
de data asta efectiv şi-a ieşit din minţi.
- De ce?
- Pentru că i-am spus că sunt ferm hotărât. Am pregă­
tit nişte chestii pe care să ţi le arăt, Mattie. Vreau să ştiu
dacă le poţi vinde unora dintre parveniţii cu pretenţii
de patroni ai artelor care alcătuiesc clientela ta.
-N ici nu-i de mirare că Ariei a făcut ca trenul, oftă
Mattie lăsându-se să cadă pe canapea. De la bun început
s-a străduit să te împiedice s-o apuci în direcţia asta.
-A şa e, dar hotărârea mea e luată. Nu pot să mai
trăiesc din banii ei. în plus, adevărul e că m-am săturat
să creez artă de dragul artei. Pe toţi dracii, poate că pur
şi simplu vreau să-i demonstrez lui taică-meu că s-a înşe­
lat după toţi aceşti ani. Poate că vreau să-i arăt că sunt
în stare să-mi câştig existenţa. Nu ştiu. Tot ce ştiu e că
vreau să expun câteva lucrări în galeria ta.
- înţeleg, murmură Mattie.
- întreaga poveste e foarte înduioşătoare, îi între­
rupse Flugh sarcastic. Şi, credeţi-mă, ştiu foarte bine
cât de temperamentală poate fi Ariei. Dar ăsta nu e un
motiv ca să ceri adăpost aici, Grafton. Nimeni nu îşi
petrece noaptea în apartamentul lui Mattie în afară de
mine. Clar?
-N u e cazul să faci pe masculul alfa, bătându-te cu
pumnul în piept şi apărându-ţi teritoriul, zise ea pe un
ton glumeţ. Uită-te cât e ceasul. Este mult prea târziu
O rază de speranţă 209

ca Flynn să-şi găsească altă cazare. Poate foarte bine să-şi


petreacă noaptea aici, pe canapea.
-N ici gând. Şterge-o de aici, Grafton. Acum.
- îmi chem un taxi, oftă Flynn.
- Nu e cazul, spuse Mattie ferm. Unde să mergi la ora
asta? La un hotel? Te-ar costa o avere, iar tu nu ai bani,
ai uitat?
-A m cârdurile de credit ale lui Ariei.
- O idee grozavă, bombăni Hugh. Foloseşte cârdul de
credit al nevestei pentru a-ţi plăti un apartament siman­
dicos undeva într-un mare hotel din centru, cât timp te
ascunzi de ea. Ar însemna să-i plăteşti cu aceeaşi mone­
dă, ca să mă exprim aşa.
-M da, nu ar fi corect. Flynn îşi îndreptă spatele,
adoptând o postură nobilă şi stoică. Am să mă gândesc
eu la ceva, Mattie. Nu-ţi face griji pentru mine. E prea
târziu ca să mai fiu primit la un azil pentru sărmani,
dar mă pot adăposti oricând la intrarea unei clădiri sau
într-un gang.
- Dar nu se poate să dormi pe străzi, exclamă ea con­
sternată. Nu voi permite aşa ceva.
în timp ce urmărea scena, Hugh îşi scoase portofelul
din buzunarul blugilor.
- Uite cum facem. O să-ţi simplific şi mai mult alege­
rea. îţi plătesc eu o noapte la un hotel, Grafton. Merită
doar ca să te văd plecat de-aici.
Mattie sări de pe canapea şi porni spre el cu o hotărâ­
re necruţătoare în ochi.
-încetezi odată să te mai porţi ca un Tarzan gelos?
Nu există nici un motiv pentru care Flynn să nu poată
rămâne aici. E trecut de miezul nopţii. N-am de gând să
îl scot în stradă la ora asta.
-Atunci lasă-1 să plece acasă şi să doarmă în patul lui.
-Ăsta e apartamentul meu, Flynn e cumnatul meu,
iar eu spun că poate să doarmă aici.
Hugh refuza să se dea bătut. îşi înfipse pumnii în şol­
duri şi, sfredelind-o cu o privire înfricoşătoare, decretă:
- Eu spun că pleacă.
-N u ai nici un drept să ridici pretenţii în casa asta.
210 Amanda Quick

-A şa zici tu? în caz că nu ai observat, întâmplarea


face să fim logodiţi. Asta îmi dă naibii nişte drepturi.
Ea îl scrută preţ de o clipă, apoi schimbă tactica ame­
ţitor de rapid.
- Hugh, nu vreau să ne certăm pe tema asta. Flynn
a băut prea mult, e foarte deprimat şi stresat şi nu are
bani. Nu se întâmplă nimic dacă îl laşi să doarmă pe
canapea doar de data asta. Te rog?
- Fir-ar să fie, Mattie.
Nu era corect că rugăminţile unei femei puteau
străpunge atât de uşor toate zidurile de apărare ale
unui bărbat, îşi spuse el, simţind că hotărârea începea
să-i slăbească.
Dintr-odată, un sforăit discret le întrerupse cearta.
Aruncând o privire spre canapea, Hugh văzu că bărba­
tul pe care încerca să-l scoată din casă adormise la loc.
Hugh era capabil să recunoască o poziţie imposibil de
apărat din punct de vedere strategic. Uneori, singura
opţiune viabilă era o retragere atent organizată.
Şi răzbunarea, desigur. Avea s-o ducă la îndeplinire
îndată ce i se ivea prilejul, cu multă plăcere.

O jumătate de oră mai târziu, Hugh se întinse lângă


Mattie în patul de la mezanin şi o trase în braţele lui.
Aşteptase răbdător până când tânăra femeie căutase o
pătură pe care să o arunce peste Grafton, se spălase pe
dinţi, îşi luase doza de vitamine de seară şi se schimbase
în cămaşa de noapte din flanel.
- Vreau să-ţi mulţumesc pentru că te-ai arătat înţele­
gător, şopti ea cuibărindu-se la pieptul lui. Ştiu că te-a
enervat să-l găseşti aici şi sunt conştientă că, în circum­
stanţele date, reacţia ta a fost pe deplin justificată. N-o
să se mai întâmple, îţi promit.
- Ai dreptate. N-o să se mai întâmple.
O sărută pe gât delectându-se cu parfumul dulce, fe­
minin, al trupului ei. Gândul la plăcerea sexuală ce îl
aştepta îl făcuse deja să se întărească, aşa că îşi lăsă mâna
să alunece în jos pe braţul ei.
-Hugh?
O rază de speranţă 211

- Da? murmură el pe când îi trăgea cămaşa de noapte


peste genunchi.
-Hugh, nu putem face dragoste în noaptea asta.
încercă fără succes să-i împingă deoparte mâinile ce îi
cutreierau tot corpul. Există riscul ca Flynn să se trezeas­
că şi să ne audă. Ar fi teribil de jenant.
- Atunci va trebui să te străduieşti din răsputeri să fii
foarte, foarte silenţioasă?
îi despărţi blând coapsele ţinute strâns laolaltă. Avea
o piele atât de catifelată, îşi spuse Hugh, zâmbind în
sinea lui când simţi cum o străbătea primul fior mărunt
şi delicios.
-încetează, şuieră ea. Faci asta ca să te răzbuni pe
mine, nu-i aşa?
- în nici un caz. Fac asta pentru că sunt un tip dră­
guţ şi sensibil care, întâmplător, e şi excitat până la ce­
ruri şi înapoi.
îi smulse nerăbdător cămaşa de noapte şi o aruncă
peste balustrada mezaninului.
Mattie icni oripilată când materialul căzu cu un fâl­
fâit.
- Pentru numele lui Dumnezeu! Ce-o să creadă Flynn
când o s-o vadă pe jos dimineaţă?
- O să creadă exact ceea ce trebuie să creadă. Că îmi
marchez teritoriul.
- Atunci ar trebui să fiu recunoscătoare că nu recurgi
la metoda clasică a lupilor şi a altor animale sălbatice,
replică ea sarcastic. Pe cuvânt, nu e cazul să reacţionezi
atât de primitiv în poveste asta. Ah...
îşi acoperi gura cu mâna când îşi dădu seama cât de
tare gemuse.
-Taci, drăguţă, altfel o să te audă. Gândeşte-te ce
jenant ar fi.
Hugh se strecură între picioarele ei şi coborî până îi
putudegusta seva dulce.
-Ăăă, nu. Am zis nu, ah...
Mattie îşi puse o pernă peste faţă ca să-şi înăbuşe
ţipetele de plăcere, iar cealaltă mână şi-o încleşta în pă­
rul lui.
212 Amanda Quick

Hugh îi despărţi cu grijă pliurile de carne, apoi înce­


pu s-o dezmierde cu limba.
-M mmm. Mattie îşi smulse perna de pe faţă. O,
Doamne! Trânti perna la loc. Mmmm. Nu. O, Hugh!
El aşteptă până în momentul în care Mattie se arcui
frenetic, iar gemetele ei înăbuşite crescură în intensita­
te, ameninţând să se transforme în ţipetele de plăcere
de care devenise dependent în ultimele zile.
Când decise că era prea pierdută în extaz pentru a-şi
aminti să folosească perna ca să-şi înăbuşe gemetele, se
urcă peste ea, îi îndepărtă şi mai mult coapsele şi se în­
fipse lent şi adânc în fierbinţeala ei umedă.
In clipa în care îi smulse perna de pe faţă^ descoperi
că Mattie îl privea cu ochi mari şi luminoşi. Ii văzu din­
ţii încleştaţi peste buza inferioară într-o încercare de a-şi
opri ţipătul.
- Scurt şi la obiect? murmură el cu glas răguşit.
- După cum ziceam, nu-i chiar atât de rău.
Hugh rânji şi îi acoperi gura cu a lui. O clipă mai târ­
ziu îi înghiţi strigătul de extaz, apoi se grăbi să-i elibereze
buzele şi să-şi îngroape propria faţă în pernă pentru a-şi
ascunde geamătul în timp ce se golea în ea.
Propriul lui ţipăt surd de descărcare victorioasă făcu
patul să vibreze.

Ţârâitul strident al telefonului o făcu pe Mattie să se


trezească brusc. Căută printre aşternuturile mototolite
până găsi receptorul şi îl duse la ureche, dar îşi regretă
imediat gestul. Vocea înlăcrimată a lui Ariei era chiar
mai asurzitoare decât soneria aparatului.
- E acolo cu tine, nu-i aşa? Ştiu că e. A venit la tine
exact cum au făcut toţi ceilalţi. Dă-mi-1 imediat la tele­
fon. Vreau să-i spun lui Flynn Grafton personal că nu va
reuşi niciodată să se târască înapoi în patul meu. Nu mă
interesează cât de mult mă imploră.
- Bună dimineaţa şi ţie, Ariei. Drăguţ din partea ta
că ai sunat.
Mattie deschise ochii şi îşi aţinti privirea în tavan.
Era singură în pat. De jos se auzeau voci bărbăteşti
O rază de speranţă 213

şi clinchetul unui ibric. Peste câteva clipe, aroma unei


cafele tari pluti spre ea.
- Sper că eşti satisfăcută, se smiorcăi Ariei. După toţi
aceşti ani, sper că eşti în sfârşit satisfăcută. Ai făcut«,
nu-i aşa? Ţi-ai băgat ghearele mici şi viclene în singurul
tip pe care mi bam dorit vreodată cu adevărat.
- Ariei, contrar opiniei pe care o exprimi cu atâta în­
verşunare, Flynn şi cu mine nu avem o aventură.
Un ţăcănit scurt indică faptul că cineva ridicase
receptorul de la parterul locuinţei.
-O , Doamne, o aventură, şopti Ariei, părând să
nu-şi dea seama că erau ascultate. O aventură. Ştiam eu.
Mă rugam să fi fost doar o partidă de-o noapte. Ceva
sub efectul unor emoţii de moment, ca flirtul ăla stupid
dintre tine şi Hugh de anul trecut. O chestie pe care să
ai bunul simţ de a o regreta. Dar nu. Tu încă te lauzi cu
asta, nu-i aşa?
- Ariei, n-ai fost atentă. Tocmai ţi-am spus că nu mă
culc cu soţul tău. Nu m-am culcat niciodată cu soţul
tău. Nu am nici cea mai mică dorinţă să mă culc cu
soţul tău. Şi nici el nu are nici cea mai mică dorinţă
să se culce cu mine. Te iubeşte.
- A venit la tine azi-noapte. Nu s-a întors acasă. A
venit direct la tine. L-ai alinat, Mattie, aşa cum ai făcut
şi cu restul? I-ai oferit ceai de plante şi compasiune? I-ai
spus că înţelegi stresul prin care trece? Naiba să te ia.
- Pentru numele lui Dumnezeu, las-o mai moale,
Ariei, interveni Hugh cu bruscheţe. Grafton e într-ade-
văr aici. A dormit pe canapea. Ştiu ce vorbesc. Eu sunt
cel care şi-a petrecut noaptea în patul lui Mattie. Aş fi
observat o a treia persoană în aşternuturi, crede-mă.
Sunt pretenţios la capitolul ăsta.
- Hugh? Eşti şi tu acolo?
Hohotele de plâns ale lui Ariei încetară pe loc.
- Da, sunt aici.
- Ai fost acolo toată noaptea?
- Unde altundeva să fi fost? Sunt logodit cu Mattie,
ai uitat?
214 Amanda Quick

- Slavă Domnului, spuse Ariei, trecând instantaneu


de la rolul de victimă demnă de milă la cel de scorpie
răzbunătoare. Dă-mi-1 imediat pe Flynn la telefon.
- Cu plăcere.
Se auzi un hârşâit, apoi vocea lui Flynn rosti foarte
calm:
- Ariei?
- Flynn, cum ai putut să-mi faci asta? Am fost atât de
înspăimântată când m-am trezit azi-dimineaţă şi mi-am
dat seama că n-ai ajuns acasă! Ai habar prin ce am tre­
cut? A trebuit să îmi sun propria soră ca să te găsesc!
Cum îndrăzneşti să faci aşa ceva?
-T u eşti cea care m-a scos afară şi mi-a cerut să nu mă
mai întorc, ai uitat?
Flynn părea vag preocupat. In acelaşi timp, părea să
molfăie ceva.
Mattie lăsă receptorul să cadă înapoi în furcă, se dădu
jos din pat şi se întinse să-şi ia halatul, apoi se aplecă
peste balustrada mezaninului.
Primul lucru pe care îl observă fu cămaşa ei de noap­
te. Fusese aruncată destul de neglijent, peste spătarul
scaunului pe care era aşezat Hugh.
Cât despre Hugh, acesta trona cu un aer de aroganţă
relaxată, de parcă ar fi fost stăpânul casei. în mână ţinea
o cană de cafea, iar pe măsuţa joasă din faţa canapelei
avea o farfurie cu brioşe din tărâţe. Nu se obosise să-şi
ia nimic pe el în afară de o pereche de blugi. Picioarele
goale îi erau sprijinite pe măsuţă, iar umerii laţi îi scân-
teiau în lumina soarelui matinal.
Flynn, arătând zburlit şi cam şifonat, mânca una din­
tre brioşele de tărâţe în timp ce asculta tirada lui Ariei.
-T e înţeleg, zise el calm. Linişteşte-te, scumpo. Am
priceput ce vrei să spui. Mai luă o îmbucătură din brioşă
şi strâmbă din nas auzind replica soţiei sale. Ce-ar fi tre­
buit să fac după ce ai încuiat uşa? Să stau pe hol şi să mă
milogesc? Continuă să molfăie, apoi, când prinse o pau­
ză, spuse: Nu, nu s-a schimbat nimic. Ştiu că nu-ţi place,
dar am reflectat îndelung la asta şi sunt ferm hotărât.
Am de gând să o rog pe Mattie să-mi expună lucrările
O rază de speranţă 215

mai comerciale, şi cu asta basta. Flynn Işi termină bri-


oşa şi îşi luă cana de cafea. Ariei, poate că sunt cel mai
mare artist nedescoperit din toate timpurile, dar sunt şi
soţul tău. Cu puţin noroc, în curând voi fi şi tată. Am
şi eu puţină mândrie, bine? Vreau să-mi aduc contri­
buţia în familia asta. Poate ar fi bine să discutăm mai
târziu, când vei fi mai calmă.
închise telefonul şi, rotind ceaşca între palme, îi ex­
plică lui Hugh:
- Doamna e foarte nefericită.
-A sta a fost şi impresia mea. Mi-aş dori să te pot aju­
ta, dar adevărul e că nu am înţeles-o niciodată pe Ariei.
Ea şi cu mine eram ca şi cum ai turna ulei peste apă. Sau
benzină peste foc. Cum vrei să-i spui.
-D a , ştiu. Nu-i vorba că nu pot face capriciilor ei
obişnuite. Pe alea le înţeleg, ţin de firea ei de artistă.
E foarte sensibilă şi trebuie abordată cu delicateţe. Dar
aseară pur şi simplu mi-am pierdut cumpătul. I-am spus
că nu mai vreau să mă simt ca un bărbat întreţinut. Nu
mai vreau să simt că trăiesc în umbra ei, fără a contribui
cu nimic la relaţie. Ne-am aprins amândoi foarte tare.
Scuze că am venit încoace. Aia a fost o greşeală.
- Una singură merge, acceptă Hugh cu generozitate.
- N-o să se mai întâmple, îi promise Flynn.
- Foarte bine.
- Doar că ăsta a fost primul loc la care m-a dus min­
tea când m-am trezit încuiat afară. Vezi tu, Mattie pare
întotdeauna atât de calmă şi stăpână pe situaţie. Atât
de rezonabilă şi sigură pe ea. Are cumva darul de a
te linişti.
-A re şi ea momentele ei, spuse Hugh sec. Dar, pe
toţi dracii, e foarte diferită de soră-sa, asta recunosc.
Pe toată durata logodnei noastre, nu am reuşit nicio­
dată să o înţeleg suficient pe Ariei cât să ştiu cum să
mă port cu ea. Ba o vedeam mohorâtă, cufundată într-o
depresie tragică, ba stătea să explodeze. Era un adevărat
carusel de emoţii. Nu a ajutat deloc nici faptul că după
doar câteva săptămâni mi-am pierdut răbdarea cu ea.
216 Amanda Quick

- După cum ziceam, Ariei trebuie tratată cu delicate­


ţe, spuse Flynn dând din cap cu înţelepciune.
- Nu sunt genul care să se poarte cu mănuşi.
- Nu. înţeleg de ce între voi doi nu a mers treaba. Să
înţeleg că nu ai aceeaşi problemă în ceea ce o priveşte
pe Mattie?
- E floare la ureche, îl asigură Hugh. Sigur, uneori e
cam năbădăioasă. Trebuie să fii atent la vâna de mân­
drie din personalitatea ei. Dar mândria o înţeleg. Ştiu
să o gestionez. Dacă am puţin timp la dispoziţie, găsesc
uşor o modalitate de a o calma în rarele ocazii când se
arată prea temperamentală.
Mattie se uită în jur, căutând un obiect pe care să-l
arunce peste balustradă. Se gândi la vaza neagră, înaltă
şi grea, dar renunţă, considerând că ar fi fost o risipă de
resurse. Alese în schimb paharul de apă pe care îl ţinea
lângă pat.
- Chestia cu femeile precum Mattie, îl auzi pe Hugh
spunând la picioarele ei, este că trebuie să le faci să
priceapă.
-Ţ in să te informez, Hugh Abbott, îi strigă Mattie
aplecându-se peste balustradă şi răsturnând paharul,
că nici o femeie care se respectă nu îşi doreşte să audă
la prima oră că e atât de anostă, încât pentru bărbat e
„floare la ureche“ să o manevreze după bunul lui plac.
Pe de altă parte, ţi-am spus dintotdeauna că nu-ţi ies de
nici o culoare complimentele. N-ai pic de fineţe.
Sub privirea amuzată a lui Flynn, Hugh scoase un
ţipăt şi sări de pe scaun cu o viteză uluitoare când apa i
se revărsă peste cap şi peste umerii goi.
- După cum ziceam, are şi ea momentele ei, bombăni
Hugh în timp ce se ştergea cu un şerveţel.
-V ăd şi eu. Flynn mai luă o brioşă de tărâţe şi o stu­
die cu un ochi critic. Chiar îţi plac chestiile astea?
-Ajungi să te obişnuieşti cu ele. Ceaiul de plante şi
zeama magică sunt ceva mai greu de înghiţit.

Câteva ore mai târziu, Mattie era aşezată în spatele


biroului ei de la galerie şi îşi privea sora învârtindu-se
O rază de speranţă 217

dintr-un capăt în celălalt al încăperii. Ariei îşi petrecuse


ultimele cincisprezece minute alternând între lacrimi de
furie şi lacrimi de autocompătimire. Cele două dispozi-
ţii începeau să devină greu de deosebit, dar în oricare
dintre ele reuşea să arate ca de obicei, o femeie de o fru­
museţe exotică, înveşmântată în pantaloni negri fluizi şi
o bluză neagră cu mâneci fâlfâitoare.
Mattie era dureros de conştientă de aspectul plictisi­
tor şi practic al costumului ei de culoarea cafelei, combi­
nat cu o cămaşă bej. Poate că şiragul de perle era detaliul
care ducea monotonia la limita insuportabilului, se gân­
di ea. Sau pantofii comozi, cu toc jos? Trebuia să meargă
la cumpărături cât de repede, căci dorinţa de a-şi lua un
taior de culoare roşie era tot mai presantă.
Şi poate, dacă o copleşea simţul aventurii, avea să in­
vestească şi într-o pereche de pantofi roşii cu tocuri cui
de opt centimetri, exact ca cei pe care i-i împrumutase
Evangeline Dangerfield pentru acea noapte nebunească
din Brimstone.
- îmi pare rău că am ţipat la tine azi-dimineaţă, spuse
Ariei tamponându-şi cu delicateţe nasul. Nu-mi vine să
cred că am făcut-o. în ultima vreme e ca şi cum, după
toţi aceşti ani, rolurile noastre s-au inversat. Pentru pri­
ma dată am fost efectiv geloasă pe tine. E ridicol!
- De-a dreptul ridicol.
- E iraţional.
- Exact. Complet iraţional.
- Mai ales când ştiu că nu există nici un motiv temei­
nic, încheie Ariei.
- E drept, consimţi Mattie.
Ariei se răsuci pe călcâie şi o fixă cu o privire plină
de sinceritate.
- Sunt conştientă că gelozia mea nu are nici un temei,
vreau să ştii asta. Nu înţeleg de ce, dar pur şi simplu îmi
pierd minţile când e vorba de Flynn. Nu am mai simţit
niciodată aşa ceva faţă de un bărbat.
- Poate pentru că pe cei de dinainte nu ţi-a fost nicio­
dată teamă că-i pierzi. în fond, nici unul nu a însemnat
mare lucru pentru tine.
218 Amanda Quick

-Probabil că asta e explicaţia. Pe Flynn îl iubesc cu


adevărat. In plus, el e singurul care m-a înţeles vreodată.
Ei bine, asta e o exagerare. Şi Emery m-a înţeles, dar a
fost mai degrabă în stilul în care un mentor îşi înţelege
protejata, ştii? Spre sfârşitul relaţiei noastre, pur şi sim­
plu nu mai era capabil să-mi accepte succesul.
- Tu l-ai înţeles pe el? Ai înţeles prin ce a trecut când
şi-a dat seama că aluneca încet în obscuritate?
- Nu a fost nicidecum vina mea că nu mai era în stare
să scrie.
- Ştiu, ştiu. Uită că am spus asta.
Ariei dădu din cap şi continuă:
-Hugh, desigur, nu m-a înţeles niciodată. Absolut
deloc. A fost mai curând o aventură sălbatică, nu ştiu
cum naiba am ajuns să fiu logodită cu el.
- Probabil la fel ca mine. Printr-un decret de-al lui.
Hugh are un stil anume de a prelua controlul.
- Da, ştiu. E foarte enervant, nu-i aşa? Oare tu cum
îl poţi tolera?
- Uneori nu o fac.
Mattie îşi aminti mândră cum câştigase în ajun bă­
tălia pentru dreptul lui Flynn de a dormi pe canapea.
Chiar îl făcuse pe Hugh Abbott să bată în retragere! Mai
mult, în dimineaţa aceea turnase apă rece peste el. In
sfârşit, demonstrase că era o femeie curajoasă.
- Fireşte că te poţi bucura liniştită de el, deşi în con­
tinuare cred că faci o greşeală teribilă.
- Mersi, murmură Mattie.
- La naiba. Am reuşit să te supăr din nou, nu-i aşa? Şi
eu care venisem să-mi cer scuze! Azi-dimineaţă, la tele­
fon, m-am făcut complet de râs. Vreau să-ţi spun cât de
rău îmi pare că am strigat la tine.
Mattie ridică din sprâncene. Nimeni din familie nu-şi
cerea scuze pentru o criză de furie. în clanul Sharpe, ex­
ploziile temperamentale erau considerate ceva normal.
Nimeni în afară de Mattie nu se supăra vreodată din
cauza lor.
-Nu-ţi face griji pentru asta, Ariei, spuse ea blând.
A fost o reacţie firească. La fel de urât aş fi făcut şi eu
O rază de speranţă 219

dacă m-aş fi certat cu Hugh şi aş fi descoperit apoi că şi-a


petrecut noaptea acasă la tine.
- Mulţumesc, Mattie. E foarte generos din partea ta.
- In regulă, ţi-ai cerut scuze, iar eu ţi-am zis că e OK.
Ştiai că aşa va fi. Deci ce vrei de fapt?
Ariei îşi tamponă iarăşi nasul.
- Ai impresia că mă cunoşti atât de bine?
- Păi, te cunosc de-o viaţă, îi aminti Mattie zâmbind.
- Te-am făcut să înduri o grămadă de mizerii de-a lun­
gul anilor.
- Nu a fost chiar atât de rău, spuse Mattie, devenind
uşor circumspectă.
- Uneori, în copilărie, mă simţeam vinovată pentru
asta, deşi ştiam că nu aveam nici un motiv să mă simt
astfel, desigur. Adică nu era vina mea că talentul s-a îm­
părţit complet inegal între noi.
- Fireşte că nu.
-P e atunci îmi doream să-ţi găseşti şi tu un do­
meniu în care să excelezi, ca să nu mă mai simt atât
de prost faţă de tine. Te străduiai din răsputeri să ne
demonstrezi că poţi reuşi, dar de fiecare dată era un
dezastru. Mai ţii minte anul când voiai să devii baleri­
nă, ca bunica noastră?
-Nu-mi aminti. Am umblat şchiopătând săptămâni
întregi de la toate exerciţiile alea făcute la bară.
Vorbele surorii sale o făcură pe Ariei să zâmbească.
- Şi a mai fost şi perioada când erai convinsă că vei
ajunge o artistă renumită, aşa, ca mama. Obişnuiai să
stai trează până la trei noaptea, exersându-ţi tehnicile
de desen. Nu ai reuşit niciodată să faci un nud cum
trebuie, aşa-i?
-N u am reuşit niciodată să desenez altceva decât
fructe, recunoscu Mattie. Şi am avut un an şi la faculta­
te când eram convinsă că voi deveni scriitoare, la fel ca
tata. Nici despre episodul ăla nu-i cazul să-mi aminteşti.
Dar unde vrei să ajungi cu toate astea?
Ariei lăsă să-i scape un oftat dramatic.
- E greu de exprimat în cuvinte. Pur şi simplu mă
gândesc că, poate din cauză că ai încercat atât de multe
220 Amanda Quick

lucruri şi ai eşuat de fiecare dată până să deschizi gale­


ria, ai avut ocazia să înveţi ceva ce noi, ceilalţi, nu am
fost nevoiţi niciodată să învăţăm.
Mattie o studie, amintindu-şi toţi acei ani deprimanţi
în care se luptase cu eşecurile.
- Şi ce anume îţi închipui că am învăţat?
- Nu ştiu. Ariei flutură mâna în care ţinea şerveţelul
umed. Cum să duci o viaţă normală. Cum să îţi asumi
riscuri. Cum să încerci, să dai greş şi apoi să fii capabilă
să accepţi eşecul şi să mergi mai departe. Nimeni dintre
noi, ceilalţi, nu a fost pus în situaţia asta. Noi am ştiut
dintotdeauna că avem talent. Poate că asta ne-a făcut
puţin nevrotici; poate că a trebuit să ne chinuim până
am învăţat să ne exploatăm talentul sau să îl vindem,
dar am ştiut dintotdeauna în adâncul sufletului că el
există. Tu nu te-ai bucurat niciodată de această convin­
gere intimă.
-A m bâjbâit ani buni până să-mi găsesc drumul în
viaţă, asta pot să recunosc.
- Dar toată bâjbâiala aia te-a făcut mai adaptabilă,
zise Ariei suflându-şi nasul în şerveţel. Eşti în stare să-i
înţelegi mai bine pe ceilalţi, să le accepţi micile cusururi
şi slăbiciuni. Eşti mai uşor de abordat.
- Corect. Şi totuşi, nu mi-ai răspuns la întrebare: Ce
vrei de la mine?
Ariei înălţă capul şi o privi cu ochi tragici.
- Vreau un sfat, fir-ar să fie.
- Sfat? îmi ceri mie sfaturi?
-T e rog, Mattie. Nu mă face să mă milogesc. Nu ştiu
la cine să apelez. Tu pari să înţelegi bărbaţii mult mai
bine decât mine. Se simt în largul lor în preajma ta. Eu
nu mi-am bătut niciodată capul cu asta, dar acum vreau
să mă sfătuieşti cum să mă port cu Flynn. Nu vreau să-l
pierd, Mattie. Sunt speriată. Şi sunt însărcinată.

capitolul 14
-Eşti însărcinată? Preţ de câteva secunde, Mattie nu
ştiu ce altceva să spună. Flynn ştie? întrebă într-un final.
O rază de speranţă 221

-N u, suspină Ariei. Abia mi-am dat seama şi eu. Lui


încă nu i-am spus.
-A sta e o problemă? Tu îţi doreşti un copil?
- Da, dar sunt speriată. Ţi-am spus, eu nu sunt ca
tine. Nu pot accepta lucrurile cu seninătate, aşa cum
faci tu. Nu mă descurc în situaţii de stres. Am încetat
să mă mai protejez pentru că Flynn îmi tot spunea că îşi
doreşte copii şi îmi tot amintea că ceasul meu biologic
e pe ultima sută de metri. Dar acum că s-a întâmplat
inevitabilul, nu ştiu cum să procedez. încep să fac tâm­
penii, de exemplu să mă cert cu Flynn şi să te acuz că
te culci cu el. Nu mai pot picta. Simt că bâjbâi. E pur şi
simplu oribil.
- Când ai de gând să-i spui lui Flynn?
- Nu înţelegi? Mi-e teamă să-i spun. Mă înspăimântă
de moarte gândul că, dacă va afla că urmează să devină
tată, va fi şi mai hotărât să-şi orienteze lucrările spre un
stil comercial, cu priză la publicul larg. Nu vreau să re­
nunţe la arta lui pentru mine. Nu-1 pot lăsa să facă un
astfel de sacrificiu.
- Deoarece ştii în adâncul sufletului că, dacă lucru­
rile ar sta invers, tu nu te-ai sacrifica pentru el? sugeră
Mattie.
Ariei încremeni şocată.
- O, Doamne, ai dreptate, desigur. Ai perfectă
dreptate.
Mattie îşi examină unghiile preţ de câteva clipe. Erau
scurte, tăiate îngrijit, fără urmă de lac pe ele.
-V rei sfaturi? Am să ţi le dau, atât cât te pot ajuta.
Din câte îl ştiu eu pe Flynn, aş spune că dincolo de
faţada de filfizon e de fapt un tip cumsecade, de modă
veche, care are nevoie să-şi exercite menirea de bărbat.
Prin urmare, dă-i satisfacţie. Spune-i despre copil. încu-
rajează-1 să continue în stilul mai comercial. Arată-i că îl
respecţi şi ca bărbat, nu doar ca artist, şi că ai nevoie de
el. Lasă-1 să simtă că îşi aduce contribuţia la căsnicie.
-M i-e teamă că se va lăsa sedus de succes, şopti
Ariei.
222 Amanda Quick

- Şi ce e rău în asta? Ce e rău dacă descoperă că poa­


te crea şi opere pe care oamenii se vor călca în picioa­
re să le cumpere? Cred că asta e ceea ce îşi doreşte cu
adevărat, aşa că nu mai încerca să-l modelezi după un
alt tipar.
- Dar...
- Tot mai mulţi artişti încep să se orienteze spre am­
biţiile personale. Vor săAcunoască succesul în timpul
vieţii, nu după moarte. In ultimul secol erai taxat cu
asprime dacă te arătai ambiţios ca artist, dar situaţia e
în schimbare. în foarte scurt timp va fi ca pe vremuri,
cum era înainte să-i vină cuiva ideea că singura formă
valoroasă de artă e arta pe care nu o înţelege nimeni.
Un sunet o făcu pe Mattie să ridice privirea. La uşă
se afla Shock Value Frederickson, cu părul vopsit în ar­
gintiu şi negru. Ţinea în braţe un obiect de metal masiv,
care era aproape la fel de mare ca ea.
- Că tot veni vorba de arta valoroasă, spuse Mattie
zâmbind. Dumnezeule îndurător, Shock Value, ce ai
acolo?
Tânăra îi aruncă o privire rezervată lui Ariei.
- V-am întrerupt? Suzanne de la recepţie zicea că nu
eşti prinsă cu nimic.
Mattie ocoli biroul ca să arunce o privire mai atentă
la sculptura de metal din braţele artistei.
-Poţi să mă întrerupi fără grijă câtă vreme ai în
mâinile alea mici şi îndemânatice o lucrare ca asta. E
fantastică, Shock. Absolut fantastică.
Shock Value rânji, vizibil uşurată.
- Am intitulat-o Pe Buza Prăpastiei. Chiar îţi place?
-L a nebunie. Am ştiut dintotdeauna că eşti talen­
tată, Shock, dar ce ai aici e incredibil. Aruncă şi tu o
privire, Ariei.
Mattie luă din mâinile artistei structura din metal ce
radia elan şi forţă şi o puse pe podea în faţa biroului.
- Ai dreptate, Mattie, zise Ariei după ce o studie gân­
ditoare. Chiar e remarcabilă. O chestie de foarte mare
impact. Ai de gând să o expui aici, la Sharpe Reaction?
O rază de speranţă 223

- Sigur, ca so fac pe Shock cunoscută publicului. Dar


nu o voi scoate la vânzare. Din această clipă, sculptura e
a mea şi numai a mea. Hai să batem palma, Shock.
- Mattie^ ţbo dau fără nici un ban, replică tânăra zâm­
bind larg. Iţi sunt datoare. Cu mult, cred. Nici măcar
nu mai ţin minte cât.
-Nu-mi eşti datoare cu o sumă atât de mare, o asi­
gură Mattie. Dacă tu refuzi să stabileşti un preţ, am s-o
fac eu. Stai jos până redactez un contract de vânzare-
cumpărare.
- Mă bucur tare mult că-ţi place, mărturisi Shock Va-
lue după ce se aşeză. Nu eram sigură de ceea ce făceam.
Cred că ar fi o idee bună să plec din oraş pentru o vre­
me, aici sunt prea multe lucruri care îmi distrag atenţia.
Am nevoie de o schimbare de mediu. Trebuie să merg
undeva să îmi limpezesc complet mintea până îmi pun
la punct noua orientare.
- Chiar crezi asta? o întrebă Mattie ridicând privirea
din monitorul computerului.
- Da. A fost un moment de cotitură când am început
să lucrez la Buză, iar acum trebuie să mă concentrez pe
energia asta nouă. Cred sincer că trebuie caut un loc
calm, unde nimic să nu-mi tulbure inspiraţia.
-Undeva unde nu poţi cumpăra gel de păr colorat
şi pantaloni de piele cu ţinte? întrebă Ariei cu un zâm­
bet fin.
-Presupun că da, recunoscu tânăra artistă. Dar un
loc drăguţ.
- Un loc drăguţ cum ar fi o insulă tropicală, eventual?
sugeră Mattie.
- O , ar fi perfect, spuse Shock Value cu gura până
la urechi.

- Trebuie neapărat să vii cu mine, Mattie. Pur şi sim­


plu nu pot să fac asta singur. Dumnezeu mi-e martor că
nu sunt tocmai Hemingway. Emery Blackwell se lăsă să
cadă pe scaunul din biroul lui Mattie. Tu m-ai băgat
în asta şi nu poţi să mă abandonezi la ceas de restrişte.
224 Amanda Quick

- Fireşte că am să vin cu tine, îl asigură ea. De-abia


aştept. Lasă-mi doar un minut să termin cu hârtiile
astea. Doreşti un ceai de plante sau altceva care să-ţi
calmeze emoţiile?
- Un păhărel de whisky, eventual, nu ceai.
Uşa biroului lui Mattie se deschise, iar Hugh apu­
că să facă un pas înăuntru până să-l observe pe Emery.
Se posomori instantaneu.
-C u m se face că nu pot merge nicăieri fără să dau
peste tine ori peste Grafton? Voi doi începeţi să fiţi
o adevărată pacoste.
Pe chipul lui Emery apăru o expresie de dispreţ
arogant.
-D acă prezenţa mea te deranjează, Abbott, nu te
opreşte nimeni să ne scuteşti de compania ta. întâmplă­
tor, nu e nevoie de tine în momentul de faţă. Mattie şi
cu mine avem ceva programat peste câteva minute.
- Ba asta s-o crezi tu.
Tonul lui Hugh trăda însă mai mult resemnare decât
înverşunare.
Se apropie vioi de masă, ridică faţa lui Mattie spre
el şi o sărută nemilos. Era un sărut mai degrabă po­
sesiv decât pasional, genul de sărut prin care un bărbat
îşi marca teritoriul şi îşi sfida potenţialii rivali. Ceea
ce conta nu era reacţia femeii, ci impactul asupra celor­
lalţi masculi.
- Ai demonstrat ce ai avut de demonstrat, rosti Mattie
cu un zâmbet de gheaţă.
-V ai de mine, murmură Emery. Oare cum poţi tole­
ra atâta ferocitate masculină oribilă, Mattie? Ariei nu a
reuşit să o accepte mai mult de câteva săptămâni.
- De cele mai multe ori sunt capabilă să o ignor, zise
ea veselă.
Hugh mârâi fals ameninţător şi îşi încrucişă braţele
peste piept.
- în regulă, să vă aud. Ce puneţi la cale pentru după-a-
miaza asta?
- Ne-am propus să facem o plimbare până la librărie,
la două străzi mai încolo, îl informă Emery. Sper sincer
O rază de speranţă 225

că asta nu îţi încalcă simţul de teritorialitate masculi-


nă, care e mai înapoiat decât o piesă de muzeu.
-Normal că nu. Am să vă însoţesc, ca un băiat bun
ce sunt.
-N u ar trebui să fii la muncă? sugeră Emery pe un
ton tăios.
- Mi-am luat liber după-amiaza asta. îmi permit să o
fac, întrucât ocup o funcţie foarte importantă, de nivel
executiv.
- Ce bizar, murmură Emery.
-N u e cazul să ne însoţeşti, Hugh, interveni Mattie.
Emery şi cu mine vom lipsi doar câteva minute.
-N ici o problemă, drăguţă. Nu am nimic mai bun
de făcut. Şi nu m-ar deranja să pun piciorul intr-o libră­
rie serioasă.
- O, citeşti? se minună Emery.
- în zilele bune chiar fără să-mi mişc buzele, îl asigură
Hugh.
- Felicitări. O realizare impresionantă pentru un băr­
bat cu asemenea înclinaţii.
- Domnilor, îi întrerupse Mattie cu fermitate. V-aş fi
recunoscătoare dacă v-aţi muta ciondăneala afară din bi­
roul meu şi cât mai departe de mine. Dacă nu vă puteţi
purta civilizat unul cu celălalt, vă rog să plecaţi. Altfel,
ţineţi-vă amândoi gura până îmi termin de rezolvat hâr­
tiile, apoi vom merge împreună la librărie.
-Sigur, spuse Hugh. Apropo, de ce facem totuşi
această plimbare ca o familie fericită?
- Mergem să ne uităm la prima carte din noua serie
de romane poliţiste a lui Emery. A ajuns la librărie ieri,
iar azi-dimineaţă a fost pusă la raft.
- De unde ştii?
-A m sunat eu, spuse Emery cu răceală. Anonim,
desigur.
- Desigur, râse Hugh. Pun pariu că tot dai telefoane
anonime de câteva săptămâni încoace, nu-i aşa?
- Pe cuvânt, Mattie, oftă Emery. Ce vezi la el?
- E cam greu de explicat uneori, recunoscu Mattie.
-N u începe, o avertiză Hugh.
226 Amanda Quick

- Din câte mi-a zis Mattie, te lauzi că mutarea ta în


Seattle e o treabă mai mult sau mai puţin definitivă,
spuse Emery, încrucişându-şi picioarele şi ajustându-şi
pliul pantalonilor. Eu personal cred că minţi de înghea­
ţă apele.
- Chiar aşa?
Mattie ridică o privire neliniştită când auzi tonul de
gheaţă al lui Hugh.
-D a , chiar aşa. E doar un joc pentru tine, nu-i aşa,
Abbott? Pun rămăşag că nu faci decât să tragi de timp,
plănuind în secret să o iei pe Mattie pe sus şi să o duci
în fundătura aia de insuliţă de la capătul lumii.
- Şi ce dacă ar fi aşa? întrebă Hugh tărăgănat. Ai avea
vreo obiecţie?
- La drept vorbind, da. Mattie e o femeie civilizată,
care merită un mediu civilizat. Decizia o va lua singură,
fireşte, dar dă-mi voie să clarific un lucru, Abbott.
- Şi despre ce anume ar fi vorba? întrebă Hugh, cobo-
rându-şi tonul cu încă zece grade sub zero.
- Mattie îmi e prietenă. Dacă s-ar întâmpla să ajungă
la urechile mele că nu te porţi frumos cu ea sau nu o
faci fericită, ai să-mi dai socoteală. Ai priceput?
- Şi ce-o să-mi faci atunci, Blackwell? O să mă provoci
la duel cu pistoalele în zorii zilei?
Scandalizată, Mattie sări în picioare.
- încetaţi, amândoi. încetaţi imediat, aţi auzit?
-A i grijă ce faci, Abbott, spuse Emery ridicându-se
maiestuos de pe scaun. Chiar dacă eşti ceva mai tâ­
năr decât mine, asta nu înseamnă decât că eu am avut
mult mai mult timp la dispoziţie să devin mai rău şi
mai abil. Se întoarse spre Mattie. Eşti gata de plecare,
draga mea?
- Păi, nu sunt sigură. Mattie îi studie gânditoare. în
ceea ce mă priveşte, asta e o experienţă complet nouă.
Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să văd doi bărbaţi
certându-se pentru mine. Mă distrez atât de bine ascul-
tându-vă cum mârâiţi şi săriţi unul la beregata celuilalt,
încât regret să văd spectacolul ajuns la sfârşit.
O rază de speranţă 227

-Nu-ţi face griji, spuse Hugh luând-o de braţ şi por­


nind spre uşă. N-o să înceteze doar pentru că ne aflăm
în public.
- La drept vorbind, tocmai de asta mi-e teamă. Am
totuşi o reputaţie de apărat în cartierul acesta, să ştiţi.
Eu sunt Sharpe cea cuminte. Eu nu particip la scene
în public.
Emery îi adresă un zâmbet distins.
-T e asigur, Mattie, că eu personal nu am să te fac de
ruşine. Nu pot garanta însă pentru câinele turbat aici
de faţă. Te las pe tine să îl ţii în frâu.
- Relaxează-te, drăguţă, spuse Hugh. Promit să
nu-i smulg capul de pe umeri cât timp ne vom afla în
librărie.
- Presupun că va trebui să mă mulţumesc şi cu atât.
Să mergem. Mattie îi făcu relaxată cu mâna asistentei
sale când trecură toţi trei pe lângă biroul de la recepţie.
Ne întoarcem în câteva minute, Suzanne.
- î n regulă, şefa, răspunse tânăra făcându-i şi ea cu
mâna.
Cartea St. C y r ’s Axiom era expusă pe raftul de noutăţi
din secţiunea dedicată romanelor poliţiste. Exact unde
îi era locul. Ba chiar avea dedesubt şi un anunţ frumos
caligrafiat care-i anunţa pe clienţi că opera îi aparţinea
unui autor local.
Încântată de coperta ce emana un farmec subtil, sexy
şi ameninţător, ^Mattie îşi îmbrăţişă prietenul.
- E superbă! îi dădu drumul lui Emery şi făcu un pas
în spate pentru a admira cartea din toate unghiurile.
Absolut minunată. O să se vândă ca pâinea caldă.
- De unde şi până unde? Autorul e complet necunos­
cut. Emery îşi examină pseudonimul pe carte şi clăti­
nă din cap. Doar un alt roman poliţist într-un gen care
e deja supraaglomerat.
-Coperta o va vinde, îl asigură Mattie. Şi odată ce
un cititor obişnuit parcurge prima pagină, va fi captivat.
Haide să-ţi arăt. Vom face un mic experiment.
Luă un exemplar din teancul de pe raft şi i-1 dădu lui
Hugh.
228 Amanda Quick

- Şi ce ar trebui să fac cu asta? întrebă el nedumerit.


-A i ocazia de a te oferi voluntar să joci rolul unui
client obişnuit al librăriei pentru acest test spontan de
reacţie a consumatorilor. Citeşte prima pagină.
- Fără a-ţi mişca buzele, adăugă Emery.
-Trebuie neapărat să fac asta?
- Da, trebuie. Dă-i bătaie.
Fără tragere de inimă, deschise cartea şi îşi aruncă
ochii peste primul paragraf din St. Cy r ’s A x io m . Apoi
trecu la al doilea şi al treilea paragraf.
Mattie rânji când Hugh dădu să întoarcă pagina.
-Ajunge. Mi-ai confirmat teoria. Vezi la ce mă refe­
ream, Emery? Dacă nici măcar Hugh nu s-a putut abţine
să nu dea pagina, nu va putea nimeni să reziste.
Emery se coloră într-o nuanţă foarte neobişnuită
de roşu.
- Sunt profund măgulit, Abbott.
- Nu-i mare scofală, bombăni Hugh. Aveam doar de
gând să termin fraza, atâta tot.
-Cumpără-ţi propriul exemplar dacă vrei să o ter­
mini, zise Mattie punând cartea înapoi în teanc. Ei bine,
eu trebuie să mă întorc la muncă. Emery, noua ta carie­
ră e lansată. Felicitări.
- St. C y r nu o să câştige niciodată vreun Pulitzer, oftă
Emery.
- Cui îi pasă? O să se vândă, iar asta e chiar mai bine
decât să câştige premii.
- Cum poţi fi atât de sigură pe tine când e vorba de
ghicirea tendinţelor pieţei?
- E chestie de fler, îl lămuri Mattie. Hugh, nu mai tot
încerca să te uiţi pe furiş la a doua pagină. Cumpăr-o şi
ştii o treabă. Pun pariu că Emery o să-ţi dea un autograf
pe ea dacă îl rogi frumos, nu-i aşa, Emery?
- Cu siguranţă.
- Mă lipsesc de autograf, mormăi Hugh luând exem­
plarul din St. C y r s A x io m şi ducându-se cu el la casă.
Când se asigură că nu-1 putea auzi, Emery spuse pe
un ton abătut:
O rază de speranţă 229

-M attie, scumpo, mă îngrijorează sincer să te văd


logodită cu un individ atât de limitat în privinţa bu­
nelor maniere. Chiar meriţi ceva mai bun de atât,
draga mea.
- Ştiu, dar la vârsta mea o femeie nu-şi poate permite
să fie prea mofturoasă, replică ea cu un rânjet sfidător.
Şi îi trecu prin minte că uneori putea fi destul de
amuzant să-l tachineze pe Hugh.
Cei trei se întoarseră la Sharpe Reaction cufundaţi
într-o tăcere gânditoare. La uşa galeriei, Emery se opri şi
îi spuse lui Mattie cu o afecţiune profundă:
-Draga mea, îţi datorez mai mult decât ţi-aş putea
mărturisi vreodată. Mi-a făcut o plăcere extraordinară să
văd în librărie toate acele exemplare din St. C y r ’s A x io m .
Se bucură de o difuzare mult mai bună decât oricare
dintre creaţiile mele importante.
-Aşteaptă până apare şi ediţia broşată. Atunci ai s-o
vezi tronând pe un raft de supermarket, în apropierea
caselor de marcat, alături de tabloide şi baterii pentru
lanterne, chicoti ea. Atunci vei şti că ai cunoscut cu ade­
vărat succesul.
-C in e s-ar fi aşteptat? râse el aplecându-se s-o săru­
te pe frunte. Viaţa îţi oferă cotituri surprinzătoare din
când în când.
-A şa e.
- Până la urmă, tocmai asta o face interesantă. Cu un
gest discret în direcţia lui Hugh, care urmărea îmbuf­
nat mica scenă, Emery adăugă: Iţi doresc tot binele din
lume cu omul acesta bizar pe care ţi l-a scos viaţa în cale.
Fii însă vigilentă. Eu nu aş avea încredere în el nici cât
negru sub unghie dacă aş fi în locul tău. Plănuieşte să te
ducă departe de aici, draga mea. Ţine minte ce-ţi spun.
Intre Mattie şi Hugh se lăsă o tăcere tensionată cât
timp îl priviră pe Emery îndepărtându-se pe trotuar.
- E adevărat? întrebă ea într-un final.
- Ce anume să fie adevărat?
- Plănuieşti să mă duci pe insulă, sau chiar ai de gând
să te instalezi definitiv aici, la Seattle?
-T o t nu ai încredere în mine, aşa-i, drăguţă?
230 Amanda Quick

- Hugh, mi-aş lăsa şi viaţa în mâinile tale. La drept


vorbind, chiar am făcut-o recent de câteva ori.
- Dar nu mi-ai încredinţa şi inima ta?
- Mă gândesc să o fac.
- Aşa să faci, drăguţă, spuse el, trăgând-o mai aproape
şi sărutând-o apăsat pe gură. Intr-un fel sau altul, treaba
asta o să ne iasă.

Hugh mută un teanc de hârtii de pe singurul scaun


pentru vizitatori din biroul lui Johnson şi se aşeză. Tâ­
nărul cu ochelari cu ramă de baga, pantofi de alergare,
pantaloni largi din poliester şi cămaşă albă necălcată îl
privi cu o expresie circumspectă.
-V-am spus că vă sun dacă găsesc ceva, domnule
Abbott.
- întâmplarea a făcut să trec pe lângă biroul tău, aşa
că m-am gândit să intru şi să văd cum stai, minţi Hugh.
Departamentul informatic al companiei Vailcourt se
afla cu câteva etaje sub direcţiune şi nu-i era în drum
spre nici o destinaţie. Mi-ai spus ieri că, într-adevâr, a
apărut o prezenţă nouă pe scena politică din Purgatory.
Voiam să văd dacă nu cumva ai aflat între timp şi nume­
le sau detalii din trecutul acelei persoane.
Johnson oftă, îşi scoase ochelarii şi îşi frecţionă
podul nasului.
-N im ic încă. V-am spus că am să vă sun. Pe cuvânt
de cercetaş, domnule Abbott. Ştiu că e important pen­
tru dumneavoastră.
- Foarte important.
-A m priceput. Tot ce vă pot spune în momentul
de faţă e că situaţia s-a schimbat puţin pe Purgatory,
dar nimeni nu ştie exact cum anume. Şi nici nu pare
să-i pese nimănui. Am căutat prin nişte baze de date
ale serviciilor secrete, însă pur şi simplu nu există prea
multe informaţii. în mare măsură pentru că situaţia
de pe aceea insuliţă de doi bani nu prezintă interes
pentru nimeni.
- In afară de mine.
O rază de speranţă 231

-D a . Dumneavoastră. Johnson luă un pix şi bătu


nerăbdător în masă. Vă sun când aflu ceva.
- La orice oră. Ziua sau noaptea.
- De-acord. Ziua sau noaptea, consimţi Johnson cu
un aer obosit.
- Chiar ai accesat nişte baze de date guvernamentale?
îl întrebă Hugh pe când se pregătea să plece. Baze de
date ale serviciilor secrete? Aşa, pur şi simplu?
-Aşa, pur şi simplu. Asta e profesia mea, domnule
Abbott.
Hugh dădu din cap impresionat.
-Ş tii, mi-ar fi prins bine să te cunosc pe vremuri. Tu
şi computerul ăla al tău aţi fi valorat cât greutatea voas­
tră în aur.
- Serios? Cu ce vă ocupaţi pe vremuri?
-N im ic prea important. Sună-mă. Cât de repede.
Apelul veni la cinci şi jumătate în după-amiaza aceea,
exact când Hugh se pregătea să iasă pe uşa biroului. Cei
doi secretari plecaseră deja, aşa că se întinse să ia recep­
torul când auzi soneria.
-Dom nule Abbott? Sunt Johnson de la Sisteme
Informatice. Cred că s-ar putea să mai am nişte veşti
pentru dumneavoastră. Nu sunt multe, dar s-ar putea să
fie importante.
- Cobor imediat. Hugh închise şi sună la galeria lui
Mattie. Aceasta răspunse la al treilea ţârâit al telefonu­
lui. Sunt eu, drăguţă. Ascultă, o să ajung ceva mai târziu
acasă. Tocmai ne intră ceva informaţii despre Purgatory
pe unul dintre computerele de jos.
- I n regulă. Cât de mult o să întârzii? întrebă ea,
părând distrasă.
Hugh auzi voci pe fundal şi îşi dădu seama că proba­
bil avea clienţi.
-N u ştiu. Să fii acasă când ajung.
- Ai grijă pe drum, îl sfătui ea din reflex. Va fi întune­
ric. Pe First Avenue poate fi periculos seara.
Hugh îşi permise să se delecteze o clipă cu gândul că
cineva îşi făcea griji pentru el.
- Sigur, drăguţă. Voi fi atent. Ne vedem mai târziu.
Aruncă telefonul înapoi în furcă şi porni spre lift.
232 Amanda Quick
*

Mattie simţea zidurile închizându-se peste ea.


- Genunchii sus şi loviţi aerul. Şi loviţi. Şi loviţi.
Pulsaţia violentă a muzicii rock se combina cu tro­
potul asurzitor al dansatorilor de aerobic, făcând să se
cutremure podeaua de lemn a sălii de sport. Mattie lovi
aerul cu piciorul cu toată forţa de care era în stare, sări,
se întoarse şi intră în ritmul grupului, îndreptându-se
tropăit spre capătul opus al încăperii.
Bunica ei balerină s-ar fi răsucit în mormânt. Mattie
înălţă spre cer o scuză mută, aşa cum făcea întotdeauna
când venea la cursul de aerobic, apoi izbi aerul cu picio­
rul chiar mai în forţă decât înainte, sări, se întoarse şi
porni tropăind înapoi spre celălalt capăt al sălii. Tehnica
şi graţia nu contau prea mult în acest gen de exerciţiu.
Bunica ei fusese întotdeauna obsedată de tehnică şi de
graţie. încă o mai auzea mustrând-o pe fetiţa care făcea
exerciţii la bară în perioada cât fusese hotărâtă să calce
pe urmele ei.
Ce prostie fusese şi aceea. O altă direcţie greşită.
Cu chitarele electrice urlându-i în urechi, se zvârcoli
frenetic dintr-un loc într-altul. Pulsul îi crescuse consi­
derabil, iar transpiraţia îi umezise costumul de gimnas­
tică mulat pe corp.
Luase decizia de a merge la cursul de aerobic de seară
dintr-un impuls, după ce Hugh o anunţase că întârzia.
Cum ratase cursul obişnuit de la amiază, se bucura să
poată compensa, căci se străduia să practice o formă sau
alta de sport de trei sau patru ori pe săptămână. Aproa­
pe că putea simţi nivelul de stres prăbuşindu-se după
treizeci sau patruzeci de minute de dansat energic.
-Căţărare! ţipă instructorul peste bubuitul muzicii.
Şi sus piciorul... doi, trei, patru şi căţărare, doi... trei...
patru...
Mattie lovi viguros aerul, conştientă că avea de eli­
minat foarte mult stres. Tensiunea creştea zi după zi,
inducându-i uneori stări foarte asemănătoare cu un atac
de claustrofobie.
O rază de speranţă 233

Ştia că mai devreme sau mai târziu trebuia să ia o de­


cizie. Emery, Ariei şi mătuşa Charlotte aveau probabil
cu toţii dreptate în privinţa lui Hugh. Nu intenţiona
să rămână în Seattle definitiv. Intrase într-un joc al aş­
teptării, în condiţiile în care nu era un bărbat răbdător
din fire.
Intr-o bună zi, cât de curând, avea să se întoarcă de
la muncă şi să o anunţe că îi lăsase un răgaz suficient
pentru a-şi limpezi sentimentele. Avea să-i spună că in­
tenţiona să plece spre St. Gabriel cu avionul de ora şase
în dimineaţa următoare şi că o invita să se hotărască.
Zidurile care o împresurau păreau să se apropie tot
mai mult, se gândi ea.
- Şi sus şi în afară, sus şi în afară, sus.
Nu era pregătită să-şi asume riscul şi a doua oară.
Refuza să fie o înlocuitoare pentru Ariei.
-M âinile sus şi trageţi. Mâinile sus şi trageţi. Miş-
caţi-vă, oameni buni. Mâinile sus şi trageţi.
Hugh se arătase dispus să rămână la Seattle oricât
ar fi fost necesar, însă Mattie îi simţea agitaţia crescân­
dă. In ultimele zile, când deschisese ochii, îl găsise deja
treaz, privind răsăritul. Ştiuse instinctiv că se gândea la
insula lui şi la Abbott Charters şi la casa pe care urma
s-o ridice.
-Alunecaţi şi săriţi, doi... trei... patru. Alunecaţi şi
săriţi, doi... trei... patru.
Mătuşa Charlotte avea dreptate. Hugh nu era făcut
să trăiască în metropolă. începuse să îşi construiască un
vis doar al lui pe insule, iar acum, pe jumătate terminat,
visul îl chema. Mattie încercase să se convingă de faptul
că visurile ei erau chiar acolo, la Seattle, dar o parte din
ea avea altă părere.
- Şi doi, trei, patru, alunecaţi, rotiţi, sus piciorul. Şi
doi, şi trei.
O parte din ea ştia că visurile ei erau pentru totdeau­
na legate de ale lui Hugh. Prin urmare, trebuia să ia o
hotărâre. Oare cât timp mai avea la dispoziţie?
Zidurile se strângeau sufocant în jurul ei.
234 Amanda Quick

O jumătate de oră mai târziu, după ce făcuse duş şi


se schimbase în costumul cu dungi pe care îl purtase la
birou în ziua aceea, Mattie plecă de la sala de sport, cale
de cinci cvartale, până la apartamentul ei. Era întune­
ric şi începuse să cadă o ploaie măruntă. Hugh avea să
ajungă acasă ud leoarcă, întrucât nu-şi amintea nicioda­
tă să îşi ia umbrela cu el.
Mattie tocmai desfăcuse umbrela pe care o ţinea în­
totdeauna în servietă când auzi paşi în urma ei.
N-ar fi trebuit să fie nimic neobişnuit, însă ceva din
ritmul acelor paşi îi stârni un fior de nelinişte pe şira
spinării. O femeie care trăia singură în metropolă ajun­
gea în scurt timp să-şi dezvolte un fel de al şaselea simţ.
Nu toţi paşii erau la fel.
Trotuarul nu era aglomerat la ora aceea. Ploaia şi fri­
gul îi alungaseră pe cei mai mulţi în case. Puţinii trecă­
tori se grăbeau să se adăpostească în staţii de autobuz,
restaurante sau parcări acoperite. Mattie încercă să des­
luşească o schimbare de ritm în pasul persoanei care o
urma, dar nu sesiză nici o accelerare, nici o încetinire.
Necunoscutul păstra o cadenţă constantă, egală cu a ei.
începea să devină paranoică, îşi spuse. Nu avea motiv
de teamă. în cel mai rău caz putea oricând să fugă în
mijlocul străzii şi să ţipe cât o ţineau plămânii.
Doar dacă nu cumva respectivul sărea brusc pe ea şi
o ţâra pe o alee întunecată.
îşi înşfăcă mai strâns poşeta şi servieta şi se mută pe
marginea exterioară a trotuarului. îşi aminti că citise
undeva că era mai sigur să stai aproape de bordură.
Când ajunse la colţ se răsuci brusc pe călcâie şi îşi
îndreptă privirea în direcţia din care tocmai venise.
Pe trotuar, în spatele ei, se aflau doi bărbaţi. Unul
tocmai îşi scosese cheile şi se îndrepta spre o maşină par­
cată lângă bordură. Celălalt se uita în vitrina unui maga­
zin. Purta o şapcă şi avea gulerul pardesiului verde-kaki
ridicat mult în jurul gâtului. însă Mattie îi întrezări pen­
tru o clipă chipul şi îşi dădu seama că era un bărbat
tânăr, probabil puţin peste douăzeci de ani. Nu arăta
O rază de speranţă 235

a derbedeu, ci mai degrabă a soldat, în special datorită


croielii militare a hainei.
Chiar devenea paranoică. Poate că trăise prea mult
timp în metropolă. Traversă strada şi îşi continuă grăbi-
tă drumul. La jumătatea cvartalului se răsuci pe călcâie
şi văzu că bărbatul care se uitase în vitrină era în conti­
nuare în spatele ei. O atmosferă ameninţătoare plutea
în aer.
Trebuia să scape cumva de senzaţia de nelinişte. Pro­
babil avea să ajungă să o regrete, dar nu avea la dispo­
ziţie decât o singură opţiune acceptabilă. Se întoarse
şi trecu pragul primei uşi de dincolo de care răzbătea
o lumină caldă.
Şi se trezi într-o tavernă mizeră, înecată în fum. Mu­
zica urla din boxe, iar în aer plutea un miros greu de
alcool, tutun ars şi ulei de gătit rânced. Câţiva bărbaţi
aşezaţi la bar se întoarseră cu tot cu scaune şi o fixară cu
priviri libidinoase.
Mattie îi ignoră, ţinându-şi poşeta mai strâns ca ni­
ciodată. O chelneriţă se opri şi o măsură din cap până
în picioare.
-V ă pot ajuta? întrebă femeia fără prea mult interes
real.
- Aş dori să folosesc telefonul public, vă rog.
- E în spate, lângă toalete.
Mattie traversă repede sala, gândindu-se că era ridicol
să cheme un taxi pentru un drum de numai două cvar­
tale. Şoferul avea să fie furios pentru cursa ieftină. Mai
bine suna mai întâi la apartament.
Hugh răspunse la primul ţârâit al telefonului:
-U nde naiba eşti, Mattie? După zgomote aş zice că
într-un bar, pentru numele lui Dumnezeu!
- Ş i după miros la fel. Strâmbă din nas în faţa duho­
rii ce venea dinspre toalete. Sunt la doar două cvartale
de casă. Ascultă, urăsc să-ţi cer asta, dar ai putea să vii
după mine? E cineva afară, pe trotuar. Am impresia că
mă urmăreşte.
- In ce bar eşti? întrebă el pe tonul tăios şi rece care îi
devenise familiar. Când Mattie îi dădu adresa, o instrui:
236 Amanda Quick

Stai cuminte lângă uşă. Nu te mişca până nu ajung eu.


Ai înţeles?
- Am înţeles.
Mattie închise telefonul şi refăcu drumul nesfârşit pe
lângă clienţii aşezaţi la bar. Era capabilă să se descurce
fără probleme, îşi spuse. In fond, supravieţuise unei bă­
tăi în bar pe St. Gabriel. Gândul îi dădu încredere.
Chiar şi aşa, când Hugh intră pe uşă cinci minute
mai târziu, având un aer letal, nu ezită nici o fracţiune
de secundă şi se aruncă direct în braţele lui.

capitolul 15
- C e naiba a fost în capul tău când ai pornit sin­
gură spre casă, pe jos, în toiul nopţii? tună Hugh în
culmea furiei.
-N u era în toiul nopţii. Era doar ora şapte. Aşezată
pe canapea cu picioarele strânse, Mattie sorbi din ceaşca
de ceai revigorant. Ştiam eu că n-ar fi trebuit să te sun.
Ştiam eu că n-o să faci decât să ţipi la mine.
-A m tot dreptul să ţip. N-aveai ce să cauţi afară la
ora aia.
-N u am mai avut niciodată probleme.
- E suficient să se întâmple o singură dată. Fir-ar
să fie, un oraş atât de mare nu e un loc sigur pentru
o femeie.
- îţi spun de pe acum că n-ai să mă convingi nicio­
dată să mă mut în suburbii. E o adevărată junglă acolo.
- Nu este o glumă, Mattie. Hugh se aplecă ameninţă­
tor asupra ei şi îşi propti palmele pe spătarul canapelei.
Străzile oraşului sunt periculoase, nu poţi nega asta.
Uiţi că tocmai tu m-ai avertizat să fiu atent la întoarce­
rea acasă?
Era un argument greu de combătut.
- Ei bine, da. Dar asta doar pentru că tu nu eşti obiş­
nuit cu viaţa în Seattle. Nu ai trăit aici destul timp cât
să înveţi să te descurci pe străzi. Durează o vreme până
te adaptezi cât de cât.
O rază de speranţă 237

- Chiar aşa? Şi tu te-ai adaptat, să înţeleg?


- O, da, spuse ea relaxată. Incidentul de seara asta a
fost cu totul atipic. Şi m-am descurcat, nu?
- Pe toţi dracii, este o ceartă îngrozitor de stupidă.
Eu am dreptate, tu nu, şi cu asta basta. Ai fi mult
mai în siguranţă pe insulă decât aici, în Seattle. Ţi-o
pot garanta.
-îm i dai voie să-ţi amintesc că m-am lovit de mai
multă violenţă în peticul de pădure de pe insula ta decât
în tot restul vieţii mele?
-A ia a fost o situaţie neobişnuită, oftă el trecându-şi
degetele prin păr.
- La fel şi cea din seara asta.
- Fir-ar să fie, Mattie!
-Vezi tu, nu sunt obişnuită să fiu urecheată cu atâta
asprime doar pentru că am avut mici probleme în drum
spre casă.
- Obişnuieşte-te. Şi dacă tot faci asta, obişnuieşte-te şi
să nu mai umbli noaptea singură.
-Nu-mi convine.
-C e anume nu-ţi convine? Interdicţia de a umbla
noaptea singură? Dă-mi voie să-ţi spun, încă n-ai văzut
nimic, drăguţă. O să apară tot felul de reguli după ce
ne căsătorim.
-M-am descurcat cât se poate de bine fără regulile
tale timp de treizeci şi doi de ani. Of, la naiba, n-ar fi
trebuit să te sun. N-a fost un incident grav.
- N-a fost un incident grav? izbucni el. Ai fost urmă­
rită de un individ ciudat care putea să aibă orice fel de
intenţii, una mai cumplită ca alta. De unde ştii că
nu voia să-ţi fure poşeta? Sau să-ţi taie beregata? Sau
să te violeze?
- Probabil am avut o reacţie exagerată. Poate că nu
mă urmărea nimeni. Poate că bărbatul din spatele meu
nu făcea decât să meargă şi el liniştit spre casă.
- Ha! Spui asta acum pentru că eşti în siguranţă, cui­
bărită la căldură, însă nu erai de aceeaşi părere în urmă
cu douăzeci de minute, când te-am găsit în blestema­
tul ăla de bar. Şi dacă tot ai adus vorba, de ce naiba
238 Amanda Quick

a trebuit să alegi tocmai bodega aia? Absolut toţi ticălo­


şii de acolo se holbau pofticios la tine.
- A fost primul loc pe care l-am văzut când am decis
să mă pun la adăpost. Hugh, ai de gând să ţipi în conti­
nuare la mine, sau putem să mergem să mâncăm ceva?
Mi-e foame.
- Sunt perfect îndreptăţit să-mi fac griji pentru tine.
-Ştiu . Dar, după cum spuneam, pur şi simplu nu
sunt obişnuită.
El o privi gânditor preţ de câteva clipe. In cele din
urmă spuse:
- Nu eşti, într-adevăr. Te-ai învăţat să-ţi porţi singură
de grijă.
- Exact ca tine.
- Da. Oarecum. Haide, să mergem să mâncăm. Ter­
min mai târziu cu urecheatul.
-A m nişte tăiţei din hrişcă pe care i-aş putea pregăti
cu legume, îi propuse ea.
- î n nici un caz. După atâta agitaţie, o să am nevoie
de ceva mai consistent. Hugh era deja cu mâna întinsă
spre telefon. Am să comand o pizza.
- Pizza! exclamă ea oripilată.
-A m avut o zi grea, Mattie. Am nevoie de hrană în
adevăratul înţeles al cuvântului. Ca să fiu sincer, fap­
tul că poţi să comanzi o pizza în toiul nopţii şi să-ţi fie
adusă la uşă e singurul avantaj al vieţii în metropolă pe
care l-am descoperit până acum. Cât aşteptăm să vină
mâncarea, o să bem ceva. Cred că ne va prinde bine
amândurora.
Peste trei sferturi de oră, Mattie fu nevoită să admi­
tă că aroma de pizza proaspătă era mult mai captivantă
decât ar fi trebuit să fie. Decise să uite pentru o seară
de regulile stricte ale unei diete echilibrate şi să se simtă
bine. Merita o pauză.
-C u m a decurs discuţia cu tipul de la departamen­
tul informatic? întrebă ea în timp ce muşca dintr-o felie
scăldată din belşug în sos.
O rază de speranţă 239

-N-avea prea multe să-mi spună. Doar un posibil


nume de asociat cu persoana care pare să tragă sforile
în Purgatory.
- Ce nume?
-McCormick. John McCormick. Nu înseamnă
nimic. Pare să fi apărut de nicăieri. Nu există nici un
document legat de persoana lui, nimic despre originile
lui, absolut nimic despre trecutul lui. Ceea ce înseamnă
că e un pseudonim. Johnson o să continue verificările,
însă n-are mari speranţe. L-am sunat pe Silk să-i dau de
veste. S-ar putea ca între timp numele ăsta să fi devenit
cunoscut acolo.
-A ha. Şi Gibbs nu şi-a făcut apariţia?
- Nu. îmi închipui că a şters-o într-o ţară mai puţin
periculoasă. Mi-ar plăcea al naibii de tare să ştiu ce l-a
băgat în sperieţi şi cine l-a ucis pe Rosey.
- Individul ăsta, McCormick?
-A şa s-ar părea, dar de ce? După toate aparenţele,
el controlează maşinăria puterii pe insulă. De ce i-ar
păsa dacă o mână de jucători neînsemnaţi ar afla cum îl
cheamă? Pe toţi dracii, numele există deja în nişte baze
de date, nu poate spera să-l păstreze secret.
-D a r tu ai spus că nu înseamnă nimic, îi aminti
Mattie. Poate că Gibbs şi Rosey au descoperit că totuşi
înseamnă ceva. Poate i-au descoperit identitatea reală,
chestie care nu i-a plăcut deloc.
- Sau poate au văzut ceva ce nu ar fi trebuit să vadă,
spuse Hugh gânditor. Doi neisprăviţi ca ei aveau toate
şansele să se trezească întâmplător în locul nepotrivit şi
la momentul nepotrivit.
- E la fel de posibil ca moartea lui Rosey să nu fi
avut absolut nici o legătură cu acest individ McCor­
mick, remarcă Mattie. Să fie totul doar o coincidenţă
extraordinară.
- Extraordinară, într-adevăr, bombăni el sceptic.
- Coincidenţele sunt o chestie reală, să ştii.
- Nu şi în lumea mea.
240 Amanda Quick

Mattie studie cele trei tablouri în acrilic pe care Flynn


le aşezase în faţa biroului ei. Ariei rămăsese lângă uşă,
cu un aer rezervat care nu-i stătea în fire.
Atmosfera din încăpere era încărcată de acea tensiu­
ne specifică primului contact dintre artist şi dealer.
Mattie zâmbi lent, apoi spuse entuziasmată:
- Îmi plac la nebunie. Absolut la nebunie.
- Eşti sigură? o întrebă Flynn, simţind cum i se dizol­
va nodul din gât.
Mattie fu încercată de fiorul delicios al descoperirii.
Imaginile sugestive şi pline de viaţă, alimentate din vi­
ziunea artistică plină de forţă a lui Flynn, erau foarte
departe de scenele mohorâte, groteşti, neidentificabile,
care îi caracterizaseră până atunci opera.
Aceste lucrări erau pline de culoare şi lumină şi ener­
gie. Fără îndoială, vizitatorii galeriei aveau să se calce în
picioare pentru a le cumpăra.
-S u n t perfecte, îi spuse lui Flynn. Nu reuşea să-şi ia
privirea de la un tablou ce înfăţişa o femeie stând la fe­
reastră şi contemplând un peisaj ca de la facerea lumii.
Absolut minunate. Am să le expun imediat pe toate
trei. De acord?
- De acord, răspunse el cu ochii luminaţi de exaltare.
- Sunt foarte bune, nu-i aşa, Mattie? Ariei se apropie
cu un zâmbet larg, fericită că soţul ei trecuse cu succes
peste momentul judecăţii. Nu ştiu de ce m-am opus atât
de mult ca Flynn să picteze nişte lucrări pentru galeria
ta. A fost o prostie să-mi fac griji că şi-ar putea prostitua
talentul. In fond, cum ar putea cineva să-şi prostitueze
talentul? Fie există, fie nu.
-A sta a fost filosofia mea călăuzitoare încă din ziua
când am înfiinţat Sharpe Reaction, mărturisi Mattie.
- Iar Flynn are talent din belşug, nu-i aşa?
- Sigur. Iar acum a găsit o cale de a le face acest talent
accesibil şi altora. Unor oameni care au bani suficienţi
să plătească pentru el.
Din colţul ochiului îl văzu pe Flynn roşind în faţa
laudelor generoase. Le merita, îşi spuse. Era însă mai
amuzant să studieze expresia pătimaşă de pe faţa lui
O rază de speranţă 241

Ariei. Nu era nimic mai dramatic decât fervoarea unei


persoane convertite recent.
- Ce contează dacă Flynn creează ceva pe gustul pu­
blicului larg? întrebă Ariei pasionată. Toţi marii artişti
au făcut-o. Gândeşte-te doar, Rafael, Michelangelo,
Rubens, toţi. Toţi au fost nevoiţi să realizeze opere pe
placul patronilor lor. Arta s-a situat dintotdeauna la
graniţa subţire dintre împlinirea viziunii personale
şi traducerea acelei viziuni într-o formă atrăgătoare
pentru public.
Mattie îi aruncă pieziş lui Flynn o privire amuzată,
după care scoase din sertar documentele de care avea
nevoie pentru contract.
- Aşa e. Pe de altă parte, eu îmi câştig existenţa vân­
zând gunoaie comerciale, deci sunt oarecum subiectivă.
-N u spune asta, Mattie! Doar nu e ca şi cum le-ai
băga pe gât imagini cu matadori pictaţi pe catifea nea­
gră. Tu educi următoarea generaţie de colecţionari cu
greutate, familiarizându-i cu artişti fabuloşi precum
Flynn şi lărgindu-le astfel conştiinţa artistică în general.
- Dumnezeule, murmură Mattie. Sora mea s-a trans­
format într-o susţinătoare înfocată a artei pentru mase.
Nu ştiu dacă pot face faţă şocului.
- Mă iei peste picior, se plânse Ariei.
-Ştiu . Scuze.
- E în regulă. O merit.
Mattie îşi îndreptă zâmbitoare privirea spre Flynn.
- E absolut îngrozitoare când interpretează o căinţă
nobilă, nu-i aşa?
- E într-adevăr îngrozitoare. Din fericire, nu e un rol
pe care să-l prefere, spuse artistul rânjindu-i soţiei sale.
Ariei le scoase limba amândurora, apoi chicoti
fericită:
- I-am spus lui Flynn despre copilaş, Mattie.
-Ia r asta a lămurit problema următoarelor mele lu­
crări, declară el cu fermitate. Este chiar palpitant! In-
chipuie-ţi că voi fi tătic. Azi-dimineaţă m-am dus şi am
cumpărat un set de acuarele şi pensule pentru puşti.
-V ei fi un tată fabulos, îi spuse Mattie.
242 Amanda Quick

Pentru prima dată îşi dădu voie să se întrebe ce fel de


tată ar fi fost Hugh. Probabil unul excesiv de protector,
decise ea. Dar, cu siguranţă, unul profund implicat. Un
tip ca Hugh îşi lua foarte în serios responsabilităţile.
îşi aminti ce spusese cândva, în toiul unei discuţii
aprinse, despre propria lui copilărie. Mattie ştia instinc­
tiv că Hugh era genul de bărbat care nu repeta trecutul,
ci învăţa din el ca să poată schimba viitorul.
Bărbaţii ca Hugh erau foarte rari în lumea modernă.
Poate că aşa fuseseră întotdeauna.
Zidurile ameninţau din nou să o sufoce. Impunân-
du-şi să se stăpânească, inspiră adânc de câteva ori. încă
mai avea timp la dispoziţie. Nu era obligată să ia nici o
decizie chiar în momentul acela.
Uşa biroului se deschise, iar Hugh intră cu pas vioi,
aducând o sticlă desfăcută din apa minerală favorită a
lui Mattie.
- Galeria asta a devenit un loc foarte popular, obser­
vă el. De câte ori vin aici dau peste un fost, actual sau
viitor membru al familiei.
- Că tot veni vorba de familie, din partea lui Flynn şi a
mea te avertizez că ai face bine să ai grijă de Mattie, îi spu­
se Ariei pe un ton glacial. Nu ştiu ce vede la tine, dar dacă
o faci să plângă şi a doua oară, Abbott, ai s-o regreţi.
Hugh o privi posomorât pe Mattie.
- Promite-mi că n-ai să plângi, indiferent de împreju­
rări, îi porunci el. Nu pot suporta ideea de a le da soco­
teală ăstora doi şi lui Emery Blackwell şi lui Charlotte
Vailcourt şi părinţilor tăi şi Dumnezeu ştie cărei făpturi
care s-ar întâmpla să creadă că ai nevoie să fii protejată
de mine.
Mattie rânji obraznic, simţindu-se brusc inundată
de bucurie.
- Se pare că va trebui să fii atent, nu-i aşa, Abbott?
- După toate aparenţele, stresul începe să-şi spună
cuvântul asupra firii mele vesele. Bău dintr-o singură în­
ghiţitură ce mai rămăsese din apa minerală şi se strâm­
bă. Dumnezeule, chestia asta e oribilă!
O rază de speranţă 243

-Atunci de ce o bei? întrebă Flynn curios.


-M attie consideră că e mai bună decât sucurile
carbogazoase.
- Ce-ţi trebuie de fapt e o cană zdravănă de espresso,
spuse pictorul. Haide, îţi fac eu cinste. Sărbătoresc.
Glumise mai devreme în biroul lui Mattie, îşi spu­
se Hugh ceva mai târziu, pe când tânăra alegea o căpă-
ţână de broccoli de la o tarabă din Pike Place Market.
Dar adevărul era că începea să se simtă stresat. Poate că
nu acesta era cuvântul potrivit. Poate că ceea ce simţea
era pură vinovăţie.
In cea mai mare parte a vieţii lui, aceasta fusese o
emoţie străină. De regulă era suficient de sigur pe el şi
pe codul său de onoare cât să nu cunoască vinovăţia.
Regrete, da, dar nu şi vinovăţie.
Ştia că neliniştea lui din acel moment nu se dato­
ra şirului de întâlniri dezagreabile cu oameni precum
Emery Blackwell şi Ariei, care se simţiseră obligaţi să-i
atragă atenţia să se poarte frumos cu Mattie. Oricum
avea de gând să se poarte frumos cu ea. Pe toţi dracii, la
nevoie ar fi apărat-o cu preţul vieţii şi ar fi avut grijă să
nu rămână nici o clipă fără protecţie. Când venea vorba
de chestiile elementare, era convins că avea să-i fie un
soţ bun în sensul vechi al cuvântului.
Problema era că, deşi unele laturi ale lui Mattie erau
ancorate într-un alt secol, altele erau foarte moderne.
Foarte sofisticate. Foarte emancipate.
Se întrebă din nou, ca de atâtea ori în ultimele zile,
dacă obiectivul lui pe termen lung, acela de a o târî pe
Mattie pe insule, reprezenta într-adevăr cea mai bună
opţiune pentru amândoi. Era pe deplin în largul ei aco­
lo, la Seattle, îşi spuse el, privind-o în timp ce trecea de
la broccoli la grămezile de ardei graşi roşii, portocalii,
galbeni şi violet.
La naiba, Mattie era fericită acolo. Nu putea să nege
acest lucru. In plus, îşi construise o carieră care îi asigu­
ra stabilitate financiară şi independenţă. Avea prieteni,
familie, munca ei şi un stil de viaţă anume. Socializa
244 Amanda Quick

cu artişti, scriitori şi oameni de afaceri care o tratau


toţi cu un respect profesional impresionant.
In comparaţie cu toate acestea, el nu putea să-i ofere
prea multe pe St. Gabriel. Silk avusese dreptate. Zilele
în care un bărbat putea târî peste mări şi ţări o femeie
inteligentă şi realizată profesional rămăseseră de mult
în urmă.
Totul era mult mai uşor pe vremuri. Pe toţi dracii,
i-ar fi fost mult mai uşor chiar şi cu un an în urmă, dacă
l-ar fi dus mintea să accepte de la bun început oferta
lui Mattie.
- Stai să vezi până o să guşti din ardeii ăştia căliţi în
puţin ulei de măsline şi garnisiţi cu măsline şi capere, îi
spuse ea pe un ton confidenţial în timp ce-i plătea vân­
zătorului. Sunt fantastici. Merg la fix cu nişte focaccia
sau cu o supă delicioasă de cartofi şi varză făcută după
o reţetă de-a mea.
- Mattie?
Hugh îi luă plasa cu broccoli şi ardei când porniră
spre o altă tarabă.
-Hm?
Atenţia ei era în mod evident concentrată asupra
cinei.
Nu ştia ce să o întrebe sau cum să o întrebe. Fusese
atât de sigur pe el până acum. Atât de sigur că avea să-l
însoţească la momentul potrivit.
- Ar fi trebuit să te iau cu mine pe insulă anul trecut,
murmură el într-un târziu.
- Cine ştie? Poate că până la urmă aşa e mai bine pen­
tru toată lumea.
- Nu, declară el categoric. Nu e mai bine. Am irosit
naibii un an întreg.
Mattie nu-i răspunse la această afirmaţie.

Simţea că ceva se schimbase în atitudinea lui Hugh


faţă de ea. Nu reuşea să identifice exact ce anume, dar îi
stârnea neliniştea. Oare răbdarea lui, şi aşa limitată, ajun­
sese la capăt? Probabil se pregătea să-i dea un ultimatum,
îşi spuse, privindu-1 în timp ce îi turna un pahar de vin.
O rază de speranţă 245

- Cum merge la muncă? îl întrebă, tăind ardeii colo­


raţi în inele dantelate.
- E în regulă.
Aşezat pe un taburet lângă blatul de bucătărie, o ur­
mărea pregătind cina.
- Nu pari să dai pe dinafară de entuziasm.
- După cum ziceam, e în regulă.
- Cât o să mai dureze până să definitivezi un plan de
securitate pentru mătuşa Charlotte?
încerca să ghicească indirect cât timp mai avea la
dispoziţie, îşi dădu seama Mattie. Dar îi era teamă să-l
întrebe în faţă.
- Depinde, zise el rotindu-şi paharul de vin între
palme.
- De ce anume?
- De o grămadă de chestii. Vrei să te ajut cu ceva anu­
me?
Mattie oftă. Nu avea să primească nici un răspuns în
seara aceea.
- Poţi să clăteşti căpăţâna de broccoli.
- Sigur.
Telefonul sună exact când Hugh punea leguma ver­
de într-o strecurătoare, aşa că Mattie traversă încăperea
pentru a răspunde. Vocea răguşită de la celălalt capăt al
firului o surprinse.
- Evangeline? Tu eşti? Nu-mi vine să cred. Unde eşti?
- Tot acolo unde m-ai lăsat când ai plecat din Brim-
stone. Ascultă, Mattie, telefonul ăsta nu e tocmai unul
de socializare.
- S-a întâmplat ceva?
Mattie aruncă o privire spre bucătărie şi văzu că Hugh
o urmărea curios de la chiuvetă.
-N u , nu tocmai. Cel puţin nu cred. Dar nu sunt
foarte sigură. Numele de Rainbird îţi spune ceva?
-N u . Mattie se încruntă. Absolut nimic. De ce?
- Pentru că mi-a venit noaptea trecută un individ atât
de drogat, că nu ştia pe ce lume era. Nu contenea să
vorbească despre un anume Rainbird. Spunea că e în
căutarea unui tip care a fugit de pe Pugatory în timpul
246 Amanda Quick

loviturii militare. Cicâ avea de câştigat o grămadă de


bani dacă îl găsea. Mi-am adus aminte de tipul ăla care
era cu tine.
- Dumnezeule bun, murmură Mattie şocată.
- Eşti sigură că numele nu îţi spune nimic?
- Nu. Dar am să-l întreb pe Hugh.
- E în continuare pe lângă tine, deci?
- Ei bine, da, adevărul e că suntem împreună.
-Mi-era teamă de asta. Ascultă, ştiu că nu e nicide­
cum treaba mea, dar nu ţi se pare cam riscant, scumpo?
Adică ştii şi tu cum e. Dacă te apropii prea mult de un
client, te trezeşti dintr-odată că vrea şi el o parte din pro­
fituri. Apoi începe să-ţi spună că ai nevoie de el pentru
protecţie. Apoi începe să-ţi dea ordine. Şi până să te
dezmeticeşti, te-ai ales cu un peşte mizerabil.
-A m să ţin cont de asta, îi promise Mattie.
- Neapărat. In plus, dacă nemernicul ăla de Rainbird
e pe urmele lui, n-ar fi de dorit să-i stai prin preajmă. Se
întâmplă frecvent ca oameni perfect nevinovaţi să fie
prinşi între focuri, dacă înţelegi la ce mă refer. Şi la ce-ţi
trebuie un bărbat, oricum?
- Păi...
- Recunoaşte, scumpo. Bărbaţii nu sunt buni de ni­
mic pentru femeile ca noi. Suntem prea independente
din fire. Ascultă, trebuie să închid. Aud pe cineva ve­
nind pe coridor. Probabil un client. Să ai grijă de tine,
da? Şi fereşte-te de tipul ăsta Rainbird.
- Aşa voi face. Evangeline?
- Da, scumpo?
-Mulţumesc de telefon. Mi-a făcut plăcere să stăm
iar de vorbă.
Mattie puse telefonul în furcă şi îl privi gânditoare
pe Hugh.
- Evangeline Dangerfield? Ce naiba voia?
- In primul rând s-a arătat destul de alarmată când
i-am spus că încă ne vedem. Susţine că bărbaţii nu sunt
buni de nimic pentru o femeie uşoară, aşa ca mine.
-D e asta un bărbat trebuie să le supravegheze pe
prietenele iubitei lui, răbufni Hugh. începi să-ţi petreci
O rază de speranţă 247

timpul cu nişte făpturi ca Evangeline şi culegi tot fe­


lul de idei cretine. Ăsta e singurul motiv pentru care
te-a sunat?
- Nu. îţi spune ceva numele de Rainbird?
-L a naiba! Hugh lăsă vasul de broccoli să cadă în
chiuvetă ca şi cum ar fi devenit brusc incandescent.
Rainbird? Ai zis Rainbird?
- Cred că ăsta era numele, îngăimă Mattie şocată de
reacţia lui.
Hugh ocoli blatul în doar câteva secunde şi se întinse
spre ea. Ochii îi căpătaseră nuanţa cristalului rece.
Mattie încercă instinctiv să facă un pas în spate,
dar era prea târziu. El o prinse şi o ţinu nemişcată în
faţa lui.
- De unde ai auzit numele ăla? dori Hugh să ştie.
- De la Evangeline.
- Dumnezeule!
-Mi-a zis că unul dintre clienţii ei era drogat şi i-a
povestit despre un anume Rainbird ce căuta un tip care
se furişase de pe Purgatory în timpul loviturii militare.
Crezi că era vorba de Rosey? Sau de Gibbs?
- De ce te-a sunat Evangeline? insistă el.
- Pentru că ştia că nu de mult am plecat din Purga­
tory cu tine şi se întreba dacă nu cumva tu eşti persoa­
na pe care o caută acest Rainbird. Dar e imposibil, nu?
Hugh, ce-i toată tărăşenia asta? De ce te porţi aşa?
- Rainbird. Deci asta încerca Rosey să spună.
- Hugh?
- L-am întrebat cine-1 atacase. A deschis ochii pen­
tru o secundă, m-a privit şi a zis „Rană“. Am crezut că
se referea la rana pe care o căpătase în noaptea aceea.
Dar el încerca să spună Rainbird. N-a mai reuşit să ter­
mine cuvântul.
- Iar Paul Cormier, înainte să-şi dea sufletul, a bolbo­
rosit: „Rai, nu iad“.
-Rainbird în iad, spuse Hugh. Paul încerca să-mi
transmită că Rainbird era acolo, pe Purgatory. La naiba!
248 Amanda Quick

-C in e este Rainbird? Violenţa înăbuşită din tonul


lui Hugh o speria pe Mattie. Ii simţea degetele încleştăm
du-se în carnea braţelor ei. Ce ştii despre el?
- Ar trebui să fie mort, în primul rând. Hugh coborî
privirea spre telefon. Fir-ar să fie, ar fi trebuit să vorbesc
eu însumi cu Dangerfield. De unde te-a sunat? Din ca­
mera ei de la pensiune?
- Da. Spunea că tocmai aude un client venind pe
coridor.
-Clientul mai poate sta naibii încă puţin încheiat
la prohab. Hugh îşi scoase portofelul şi scotoci printre
diverse hârtiuţe. Uiteo.
-C e anume?
- Chitanţa de la camera noastră. Are numărul de te­
lefon trecut pe ea.
Deja începuse să formeze numărul.
Valurile reci de tensiune pe care le emana ajungeau
până la Mattie. Era tensiunea unui om pregătit de bătă­
lie, o emoţie înspăimântător de masculină care o lovea
din toate părţile. O clipă mai târziu, Hugh i se adresa
recepţionerului pensiunii:
- Nu se poate să fi plecat. Tocmai ne-a sunat de acolo.
E cu un client şi nu răspunde la telefon, atâta tot. Du-te
sus şi cheam-o. Acum!
Mattie se cutremură auzindu-i tonul sălbatic al vocii.
Avea impresia că temperatura din apartament scăzuse
cu câteva grade bune în ultimele minute.
- Fir-ar să fie de treabă, mârâi el azvârlind nervos
telefonul.
- A plecat?
- îndată ce te-a sunat pe tine. A ieşit pe uşa din faţă.
Cu o valiză.
-Singură? Sau cu persoana care tocmai îi bătea în
uşă? Hugh, crezi că e cumva în pericol?
-N u ştiu.
Hugh începuse deja să formeze un număr pe telefon.
- Pe cine suni acum?
- Pe Silk.
O rază de speranţă 249

Urmă o altă pauză tensionată înainte ca Hugh să re­


nunţe, lăsând receptorul să cadă în furcă.
- Pe toţi dracii din iad! Rainbird. După atât timp.
Mattie se aşeză pe marginea canapelei cu braţele în­
crucişate sub sâni.
-N u crezi că ar fi bine să-mi spui despre ce e vorba?
El o privi ca şi cum ar fi fost surprins să o vadă încă
acolo. Mattie îşi dădu seama că era cufundat la mii de
kilometri adâncime în gândurile lui.
-N u.
- Nu? Trebuie să-mi spui ce se petrece. Sunt implicată
şi eu în treaba asta.
-N u, tu nu eşti implicată şi nici nu ai să te implici.
Silk şi cu mine o să ne ocupăm de Rainbird, şi cu asta o
să se sfârşească totul. Definitiv.
-N u poţi să mă excluzi aşa, pur şi simplu.
-N u te exclud. Asta nu are nici o legătură cu tine.
- Cum naiba să nu aibă? se răsti ea.
- Las-o baltă, Mattie. Rezolv eu.
Ceva cedă în psihicul lui Mattie. Sări în picioare
şi se propti în faţa lui, încleştându-şi pumnii mici pe
lângă corp.
- Ia ascultă-mă, Hugh Abbott. M-am săturat să-mi
tot dai ordine şi să mă tot refuzi când îţi cer să-mi po­
vesteşti despre trecutul tău. Ai ceva tupeu, nu glumă!
Refuzi să-mi oferi orice detaliu despre tine, dar te aş­
tepţi să renunţ la toate şi să mă mut cu tine pe insuliţa
aia stupidă.
- Haide, drăguţă, n-am spus niciodată asta.
- Nici n-a fost nevoie să o spui, tună ea. A fost cât se
poate de evident de la bun început. De ce crezi că am
fost atât de încordată în ultima vreme? Ştiam că mai
devreme sau mai târziu mă vei încolţi şi mă vei forţa să
iau o decizie. Dar cum pot să fac asta când tu nu vrei
să-mi dezvălui nici măcar cine eşti cu adevărat sau unde
ţi-ai petrecut cea mai mare parte din viaţă? E limpede că
trecutul s-a întors să te bântuie. Asta înseamnă că ne va
afecta viitorul. Ţin neapărat să ştiu adevărul.
-Trecutul meu nu te afectează pe tine.
250 Amanda Quick

Pronunţase fiecare cuvânt răspicat, ca şi cum dacă ar


fi enunţat acea idee destul de ferm ar fi putut să o trans­
forme în realitate.
-T o t ceea ce te afectează pe tine mă afectează şi pe
mine. Mattie era în pragul lacrimilor. Nu înţelegi? Te
iubesc, Hugh. Te iubesc. Trebuie să aflu ce se petrece.
O fixă cu privirea vreme îndelungată. Apoi, fără un
cuvânt, îşi deschise braţele, iar ea veni să se cuibărească
la pieptul lui. îşi îngropă buzele în părul ei şi o strânse
atât de tare, încât Mattie avu impresia că ar fi putut să-i
crape coastele.
- Drăguţă, murmură el răguşit, aş fi vrut să nu afli
niciodată. Aş fi vrut să nu afli nimic din toate astea.
Niciodată.

capitolul 16
- Cândva, demult, am lucrat pentru Jack Rainbird.
Hugh se desprinse din îmbrăţişare şi se duse la fereastră
pentru a privi geamul şiroind de ploaie. Nu a fost una
dintre activităţile mele cele mai satisfăcătoare.
-Ce-ai făcut pentru el? întrebă ea pe un ton blând
din care răzbătea o notă de îngrijorare.
Hugh se întrebă în cât timp îngrijorarea avea să se
transforme în dezgust.
- O mulţime de chestii.
-N u e momentul să fii evaziv. Trebuie să aflu ce
se petrece.
- Da, presupun că ai dreptul ăsta, mormăi el. In re­
gulă, uite cum a fost. Când am terminat armata, mi-am
găsit de lucru la un operator de zboruri charter des­
tul de dubios care îşi desfăşura activitatea în America
de Sud. Patronul accepta orice marfă, zbura indiferent de
vreme şi nu punea întrebări. Plata nu era tocmai rea. Şi
am învăţat aproape tot ceea ce ştiu acum despre gestio­
narea unei companii de chartere de la bărbatul ţicnit
O rază de speranţă 251

aflat la cârma firmei respective. Tot acolo l-am cunoscut


şi pe Silk, că tot veni vorba.
- Lucra la aceeaşi companie?
- Da. Făceam o echipă redutabilă. Ce nu reuşea unul
dintre noi să rezolve în aer sau la sol, de regulă reuşea
celălalt. Uneori era o adevărată provocare să decolezi
din nou după efectuarea livrării.
-Pentru că avioanele nu erau întreţinute cum ar
fi trebuit?
-N u , avioanele erau întreţinute excelent. Asta era
una din cele două reguli ale şefului. Avioanele aveau
parte de service cum scrie la carte, chiar dacă toţi angaja­
ţii companiei erau nevoiţi să rabde de foame o vreme.
- Atunci care era problema?
-Problema era că uneori clienţii nu voiau martori
care să arunce o privire pe furiş la marfa transportată.
Alteori, clienţii aveau inamici care se străduiau să împie­
dice efectuarea transportului prin orice mijloace.
- înţeleg. Era periculos.
- Uneori, zise el ridicând din umeri. Per total nu era
un loc de muncă rău. Eu şi Silk ne simţeam destul de
bine. Rareori aveam de-a face cu hârţogării, nu exista
cod vestimentar şi, după cum spuneam, şeful nu avea
decât două reguli. Ţi-am spus-o pe prima: să avem grijă
de aparatele de zbor.
- Şi a doua?
- Să nu care cumva să pierdem vreun avion. Vezi tu,
avioanele sunt scumpe, mult mai scumpe decât piloţii.
- Mi se pare o atitudine cam cinică.
- Doar simţ practic.
-Avioanele sunt mai scumpe decât piloţii. Te-am
auzit spunându-le ceva de genul ăsta lui Ray şi Derek.
Mattie zâmbi vag. Dar nu vorbeai serios. Doar subliniai
cât e de important să fie întreţinute.
Convingerea ei naivă că era în esenţă bun la suflet îl
făcu să ridice dintr-o sprânceană.
- Ei bine, şeful meu vorbea serios. Absolut serios. In
orice caz, lucrurile au mers binişor pentru mine şi Silk
252 Amanda Quick

o vreme. Am câştigat ceva bani, am zburat o grămadă


şi am adus avioanele înapoi întregi. Apoi, întro zi, am
încălcat regulile.
- Ce s-a întâmplat?
-Transportam marfă într-un colţ foarte îndepărtat
din America de Sud. Teoretic erau echipamente pentru
o echipă de cercetări ştiinţifice foarte avansate, dar Silk
şi cu mine ştiam că era probabil altceva.
- Cum ar fi?
- Cum ar fi arme de foc. Dar, ca de obicei, nu am pus
întrebări. Voiam doar să ne facem treaba şi să plecăm.
Insă de data asta aproape că n-am mai reuşit. Avionul a
încasat nişte gloanţe. Am reuşit să-l ridic de la sol, dar
nu pentru multă vreme, şi ne-am prăbuşit într-o zonă
foarte nasoală.
- Dumnezeule, şopti Mattie.
Hugh zâmbi în ciuda dispoziţiei sumbre în care
se afla.
- Hei, nu face o mutră atât de îngrozită! In mod evi­
dent am scăpat.
- Evident. Dar v-aţi pierdut avionul.
- Ş i slujbele. Silk şi cu mine nu eram chiar în cea mai
bună formă când am ieşit într-un final din blestemata
aia de junglă. Junglele din America de Sud sunt diferite
faţă de cele de pe insule. Sunt mult mai periculoase.
Se pot întâmpla multe lucruri rele. Iar în ziua aceea
ne-a fost sortit să ne lovim de toate relele posibile, de
la faptul că Silk s-a îmbolnăvit şi a făcut febră până la
întâlnirea cu nişte indivizi care aveau de gând să ne ciu-
ruiască pielea. Insă cel mai rău a fost că ne-am trezit fără
o leţcaie după ce am plătit costurile îngrijirii medicale
pentru Silk.
- Dar v-aţi găsit de lucru altundeva?
- Da. Am început să lucrăm pentru Jack Rainbird.
Mattie îşi muşcă buza de jos. Expresia ei, reflectată în
fereastră, părea foarte hotărâtă.
- Şi ce anume făceaţi? întrebă ea în cele din urmă.
- Rainbird se afla în fruntea unui grup de mercenari
profesionişti, spuse Hugh fără ocolişuri. Vindea servici­
ile echipei sale oriunde în lume.
O rază de speranţă 253

- Ai devenit mercenar? exclamă ea cu ochii cât cepe­


le. Ucigaş plătit?
-D a .
Hugh se întări sufleteşte pentru a-i suporta reacţia de
revoltă, dar ştia că, oricât ar fi anticipat-o, tot avea să-l
izbească din plin în stomac. Poate pentru că existaseră
momente când avusese şi el aceeaşi reacţie faţă de pro­
priul trecut.
Un ucigaş plătit. Un bărbat care a luptat în războiul
altcuiva, care ducea la îndeplinire răzbunarea altcuiva.
De dragul unor sume consistente, plătite în avans.
Era firesc ca oamenii din lumea lui Mattie, unde cele
mai mari bătălii se dădeau doar verbal, pe teme legate
de criteriile estetice, să reacţioneze cu dezgust în faţa
unei asemenea mărturisiri. In lumea lui Mattie un băr­
bat putea fi iertat dacă apărea la o întâlnire cu mâinile
pătate de vopsea, dar nu şi cu ele mânjite de sânge.
în lumea lui Mattie bărbaţii nu îşi câştigau existenţa
de pe urma războiului.
In lumea lui Mattie era de dorit ca bărbaţii să aibă un
trecut civilizat.
în lumea lui Mattie nu era loc pentru bărbaţi precum
cel care fusese cândva Hugh.
Simţi vechiul fior familiar în adâncul măruntaielor. îl
auzi reflectat în propria voce. Senzaţia de răceală îi deve­
nise un reflex după atâţia ani. Era o modalitate de a se
proteja când lucrurile erau pe punctul de a lua o întor­
sătură foarte proastă. Nu mai putea simţi aproape nimic
când sufletul lui era acoperit de o calotă de gheaţă.
Rămase cu privirea aţintită asupra reflexiei lui Mattie,
aşteptând nerăbdător ca expresia din ochii ei să se trans­
forme într-una de şoc şi dezgust. Aştepta ca ea să-i întoar­
că spatele. Aştept ca lucrurile să ia o întorsătură foarte,
foarte proastă, cum se întâmplase atât de des în cursul
vieţii lui.
- în mod clar nu genul tău de muncă, spuse ea gândi­
toare. Nu ţi s-ar potrivi deloc.
- Nu genul meu de muncă? Hugh se zgâi la ea cu gura
căscată. Păi, ei bine...
254 Amanda Quick

Nu avea nici un rost să-i spună că fusese un mer­


cenar al naibii de bun, decise el. Nu se mândrea prea
tare cu acest lucru. Iar Mattie avea dreptate, munca nu
i se potrivise deloc, chiar dacă se dovedise competent
în domeniu.
- Silk a făcut şi el parte din echipa asta condusă de
Jack Rainbird? vru ea să ştie.
- Da. Şi Paul Cormier. Silk şi cu mine ne ocupam
de partea de logistică. Răspunderea noastră era să gă­
sim modalitatea prin care să ducem echipa la destina­
ţie, apoi să o recuperăm odată ce treaba era terminată.
Hugh vorbea lent, cu mintea încă ocupată de reacţia
surprinzătoare a lui Mattie. Rainbird discuta cu clien­
tul, lua banii şi ne dădea şi nouă porţia noastră. In pri­
vinţa asta funcţiona ca un fel de corporaţie.
- Cine erau clienţii?
- CIA, de multe ori, zise el ridicând din umeri. Sau
vreo organizaţie pe care ei o susţineau din umbră.
-Neplăcuţi oameni.
-Aveai întotdeauna de lucru. Erai plătit bine. Şi la
timp, îi spuse Hugh pe un ton aspru.
- E firesc. Nu ar fi putut să se aştepte ca oamenii să
îndeplinească misiuni periculoase în toate colţurile lu­
mii dacă nu i-ar fi plătit bine şi la timp, nu? remarcă
Mattie pe un ton practic. Ce s-a întâmplat în cele din
urmă? De ce îl deteşti pe Rainbird atât de tare?
- A trădat echipa.
- V-a trădat? Pentru prima dată, Mattie chiar păru şo­
cată. Cum a făcut-o?
-A luat banii de la client, ca de obicei, dar a luat bani
şi de la opoziţie. Opoziţia plătea mai bine, presupun.
Sau poate avea ceva mai valoros de oferit. Cine ştie?
Poate că Rainbird a hotărât pur şi simplu să se retragă
din activitate şi s-a gândit să profite de ocazie pentru a
câştiga potul cel mare. Dar rezultatul final a fost că ne-a
întins tuturor o cursă la acel ultim raid. Opoziţia ştia
când, unde şi cum aveam să ajungem şi ne-am trezit că
eram aşteptaţi.
-O , Doamne!
O rază de speranţă 255

- Silk, Paul şi cu mine şi alţi câţiva am reuşit să scă­


păm cu viaţă, însă am pierdut cea mai mare parte a
echipei.
- Şi Rainbird?
- A dispărut. Se zvonea că a fost ucis de opoziţie. Silk
şi cu mine şi tot restul am presupus că era adevărat.
In fond, tipii care îl plătiseră pentru a trăda operaţiunea
ştiau mai bine decât oricine că nu puteau avea încredere
în el.
- Corect.
-Singurele lucruri pe care le poate vinde un merce­
nar sunt arma lui şi garanţia loialităţii. Ambele îi apar­
ţin clientului pe durata contractului. Odată ce te alegi
cu reputaţia că îţi schimbi clienţii în mijlocul tranzac­
ţiei, afacerea începe să o ia la vale.
-D a . Asta pot să înţeleg, oftă Mattie lăsându-se să
cadă pe canapea. Deci aţi crezut cu toţii că e mort.
- Ştia că trebuia să facă pe mortul.
- Pentru că aceia dintre voi care supravieţuiseră
trădării lui aveaţi să-l vânaţi?
Mâna lui Hugh, sprijinită de cadrul ferestrei, se
strânse intr-un pumn furios.
- Da. Ştia asta.
- Ziceai că Paul Cormier a făcut şi el parte din aceas­
tă... echipă de mercenari profesionişti?
- Da. Cormier era strategul echipei. Lucra în dome­
niu de foarte, foarte multă vreme. Cu mult înainte să
apară Rainbird. Paul colabora cu mine şi cu Silk la or­
ganizarea operaţiunilor lui Rainbird. După cum ziceam,
a fost unul dintre puţinii care au scăpat cu viaţă din
ultima misiune. Pe toţi dracii, dacă nu era el, n-aş mai fi
acum aici. El ţinea morţiş să fie pregătit şi pentru situa­
ţii neprevăzute. Mi-a spus ulterior că Rainbird nu fusese
primul şef de echipă din cariera lui care să-şi trădeze
propriii oameni.
-încep să am impresia că nu a fost ucis de vreun
rebel sângeros sau servitor cuprins de nebunie de pe
Purgatory, nu-i aşa? spuse Mattie calm.
256 Amanda Quick

- E mult mai probabil ca Rainbird să se fi aflat în spa­


tele loviturii militare. Ar fi fost logic să înceapă prin a-1
ucide pe Cormier, pentru că acesta l-ar fi recunoscut.
- Iar Cormier ar fi venit să vă caute pe tine şi pe Silk
şi pe restul ca să-l doborâţi împreună pe Rainbird.
- Cam aşa. Se pare că până la urmă Colonelul a decis
să se întoarcă din morţi, iar Cormier îi stătea în cale.
- Şi ce se va întâmpla acum?
-Acum, Silk şi cu mine va trebui să rezolvăm o pro­
blemă mai veche.
- Mi-era teamă că o să spui asta, oftă Mattie frângân-
du-şi mâinile în poală. Presupun că nu m-ar ajuta la
nimic dacă te-aş ruga să nu porneşti în căutarea lui.
-N u.
- Dar mi-e atât de teamă, şopti ea. Sunteţi doar tu şi
Silk. După toate aparenţele, Rainbird e stăpân peste o
insulă întreagă.
-N u va avea mai mult de câteva persoane în jurul
lui. Maximum cinci sau şase. îl cunosc. Ştiu cum gân­
deşte. Nu a avut niciodată încredere deplină în nimeni.
Spunea întotdeauna că e mai înţelept să restrângi cer­
cul de prieteni intimi ai liderului la un număr cât mai
mic. Cu cât ai mai mulţi oameni prin preajmă, cu atât
e mai mare riscul de a fi trădat. Vorbea în cunoştinţă
de cauză.
- Dar cum poate păstra controlul asupra insulei cu
atât de puţini oameni?
- Probabil la început au fost mai mulţi, până a prelu­
at frâiele puterii. Dar acum, conform informaţiilor lui
Silk şi din ce a găsit Johnson în bazele de date, tipul
care trage sforile în Purgatory păstrează discreţia. Ceea
ce înseamnă că a încheiat nişte înţelegeri cu tipii aflaţi
la putere.
-V rei să spui că Rainbird foloseşte bani, nu intimi­
dare prin forţă brută, pentru a dicta mersul lucrurilor?
Pare logic.
-D a . Şi-a cumpărat adăpostul perfect. Acum poate
face aproape orice doreşte acolo, să spele bani, să facă
trafic de droguri, să organizeze echipe de mercenari, ori­
ce. Şi nu ar putea nimeni să se atingă de el.
O rază de speranţă 257

- De ce a ales tocmai Purgatory? întrebă Mattie.


- în Pacific situaţia politică e destul de incertă, dar
chiar şi aşa, sunt destul de puţine insulele pe care poţi
să te instalezi pur şi simplu la putere fără să atragi aten­
ţia şi să stârneşti iritarea vreunui jucător mai important.
Purgatory făcea parte din grupul restrâns al celor care
nu interesau pe nimeni. Nu există baze militare, nici
turism, nimic.
- Fir-ar să fie. Nu-mi place ideea ca tu şi Silk să-l în­
fruntaţi singuri. Trebuie să existe şi o altă cale de a-1 opri
pe Rainbird. Nu puteţi informa guvernul? Să-i lăsaţi pe
ei să se ocupe?
-Guvernul nu e interesat nici de Rainbird, nici de
Purgatory. în plus, din punctul de vedere al guvernului,
Rainbird nu există. Doar un măscărici pe nume Jack
McCormick, ai uitat? Un păpuşar politic mărunt despre
care nici măcar nu se ştie sigur dacă trage sforile pe o in­
suliţă de două parale. Câtă vreme nu le face probleme,
va fi ignorat.
- în plus, pentru tine treaba asta e o răzbunare perso­
nală, conchise ea privindu-1 cu ochii mijiţi.
- E cât se poate de personală, într-adevăr.
- Cum e acest Rainbird în realitate?
- Dacă ţii minte, ţi-am zis la un moment dat că, indi­
ferent cât e de rapid cineva, există întotdeauna altcineva
şi mai rapid.
-Ţ in minte. Mi-ai spus asta în Purgatory.
- Ei bine, Rainbird e tipul care este întotdeauna mai
rapid.
- Ce vrei să spui? întrebă ea uimită.
-D o ar ceea ce am spus. E al naibii de bun, Mattie.
E rapid, absolut necruţător şi rapid. Dar, mai presus de
orice, rapid. Nu am mai văzut niciodată reflexe precum
cele ale lui Jack Rainbird. Era o maşinărie de luptă în­
născută. Se pricepea să ucidă cu orice, cu mâinile, cu
pistolul, un cuţit, o piatră, orice vrei tu. Se mişca efectiv
ca fulgerul. Exact cum se spunea despre pistolarii din
Vestul Sălbatic. Dumnezeule, cum ştia să se mişte! Nici
258 Amanda Quick

nu-ţi dădeai seama că e în spatele tău până nu coborai


privirea şi observai că îţi ţâşneşte sânge din gât.
Cu ochii măriţi de groază, Mattie îşi încrucişă braţele
la piept ca pentru a se proteja.
- Câţi ani are?
- E de vârsta mea. Poate cu un an mai mare.
- Spuneai că tu ai încetinit puţin. Poate şi el.
- Poate.
Dar Rainbird fusese dintotdeauna mai rapid, îşi zise
Hugh. Deci, chiar dacă încetinise puţin, tot avea să fie
greu de prins. Foarte, foarte greu de prins.
-Asta e tot ce ştii despre el? Că avea reflexe neobiş­
nuit de rapide şi un talent extraordinar în luptă?
- Nu, mai ştiu câteva lucruri, recunoscu Hugh.
- Cum ar fi?
-Fem eile erau atrase de el ca fluturii de lumină.
Tot felul de femei, tinere şi bătrâne, bogate şi sărace,
singure şi căsătorite. Una dintre ele, soţia foarte fru­
moasă şi foarte bogată a unui diplomat american din
Brazilia, mi-a spus la un moment dat că femeile ştiau că
era periculos, însă asta făcea parte din farmecul lui. In
plus, avea o privire hipnotică, după cum susţinea doam­
na respectivă.
- Vorbeşti de parcă ar fi fost un vampir, pufni Mattie
dezgustată.
- Tot ce ştiu e că avea nişte calităţi ieşite din comun.
Nu-i era niciodată greu să-şi găsească o femeie atunci
când voia, iar cele pe care punea ochii erau victime si­
gure. Lui Cormier îi plăcea să repete că un bărbat care
poate să aibă orice femeie nu va învăţa niciodată cum
să iubească la modul real o singură femeie, dar pe Rain­
bird nu l-am observat vreodată să se plângă.
-Fireşte că nu. Probabil nici nu-şi dădea seama că
pierdea ceva. Un bărbat precum Rainbird are o dez­
voltare emoţională incompletă şi e un laş în adâncul
sufletului.
-U n laş? exclamă Hugh uluit. Rainbird? Nici măcar
nu-1 cunoşti.
O rază de speranţă 259

-N u, dar am cunoscut bărbaţi care zboară de la o


femeie la alta şi nu par capabili să se lege sufleteşte de
o parteneră. Toate femeile cunosc un astfel de bărbat
în cursul vieţii. Pot fi foarte distractivi, pentru că de re­
gulă şi-au construit un farmec superficial epatant, dar o
femeie deşteaptă nu merge niciodată prea departe cu un
asemenea specimen. Bărbaţii de genul ăsta nu sunt buni
de nimic pe termen lung. Material genetic de proastă ca­
litate, cum ar spune probabil mătuşa Charlotte.
- Pe cuvântul tău, murmură el fascinat.
- Mi-e greu să-ţi explic. Pur şi simplu, odată ce sapi
puţin dincolo de suprafaţă, constaţi că nu se află nimic
dedesubt. Mattie dădu din umeri intr-un gest de indife­
renţă. Sunt nişte coji goale. Le lipseşte ceva important.
Când o femeie spune despre un bărbat că nu e bun de
nimic, la genul ăsta se referă. Nu e bun de nimic pentru
că nu are curaj şi nu e statornic. Nu te poţi aştepta de la
el să se angajeze la ceva şi să-şi respecte cuvântul.
- Ş i toate femeile evaluează bărbaţii din perspectiva
asta? întrebă el uluit.
- Cele deştepte, da.
Se holbă la ea şi se strădui să-şi înghită nodul din
gât. Ii era teamă să-i pună întrebarea evidentă, dar nu
se putu abţine:
- Mattie, aşa mă priveşti şi pe mine? De asta nu vrei
să-mi acorzi o a doua şansă? De asta nu vrei să te muţi
pe St. Gabe? Crezi că nu există nimic dincolo de ce arăt
la suprafaţă?
Mattie se duse în grabă la el şi îşi încolăci braţele pe
după talia lui.
-o, nu. Tu nu eşti nicidecum aşa. Eşti solid ca o
stâncă.
- Şi la fel de greu de cap? se interesă el cu un rânjet
larg de uşurare.
- Poate. Uneori. Zâmbetul nu i se citea doar pe buze,
ci şi în ochii înrouraţi. Dar presupun că în ultima vreme
şi eu ţi-am părut puţin cam grea de cap, nu-i aşa?
260 Amanda Quick

-N im ic care să-mi pună probleme. îşi simţi vocea


gâtuită când îi prinse capul între mâini şi murmură:
Drăguţă, trebuie să mă întorc pe insule.
- Ştiam că o să spui asta. Ştiu că nu te pot convinge
să te răzgândeşti. Dar vreau să mă iei cu tine, îl imploră
ea. Nu pot îndura gândul de a te aştepta aici, neştiind ce
faci sau cu ce fel de probleme te vei confrunta. Lasă-mă
să vin cu tine.
- Pe toţi dracii, nu pot face asta, drăguţă! replică el
surprins.
- Cel puţin lasă-mă să te însoţesc până pe St. Gabriel.
Aş putea aştepta acolo până când tu şi Silk vă ocupaţi
de individul ăsta, Rainbird. Te rog, Hugh. Nu mă poţi
lăsa în urmă. Nu şi de data asta.
- Nu şi de data asta? Mattie, ce vrei să spui? Acum
nu e ca data trecută. Nu există absolut nici o legătură.
Pur şi simplu este prea riscant. Dumnezeule, drăguţă,
nu pot să te iau cu mine.
-Asta mi-ai spus şi ultima dată, bombăni ea cu ochii
în lacrimi.
-N u e la fel. Mattie, nu plânge. Pentru numele lui
Dumnezeu, nu plânge, bine?
-Vreau să vin cu tine. Te rog, Hugh. Ia-mă cu tine.
Voi fi în siguranţă pe St. Gabriel.
-N u , fir-ar să fie, se răsti el enervat. în nici un caz.
Nu vreau să te ştiu implicată în asta. Ai să rămâi aici,
în siguranţă.
- Nu mă poţi obliga să rămân.
- Ba s-o crezi tu că nu pot. Hugh îşi încleştă mâinile
pe umerii ei şi o zgâlţâi uşor, apoi coborî privirea spre
ochii ei ce înotau în lacrimi. Ascultă-mă, drăguţă. Ai să
rămâi aici, şi cu asta basta. E un ordin.
-T e pricepi foarte bine să dai ordine.
îşi trase nasul şi porni în fugă spre mica scară în spi­
rală care ducea la mezanin.
Hugh o privi urcând treptele şi aruncându-se pe pat.
Apoi dispăru din câmpul lui vizual, dar o auzi hohotind
în pernă.
O rază de speranţă 261

Se simţea ca un ticălos. Abătut, merse în bucătărie,


aruncă în chiuvetă vinul neterminat şi îşi turnă un pa­
har de whisky.
Mattie încă mai smiorcăia la mezanin când Hugh se
aşeză lângă telefon şi începu să răsfoiască paginile aurii.
Peste zece minute avea un bilet rezervat pentru zborul
spre St. Gabriel din zorii zilei. Exact ca data trecută.

Era aşezat pe acelaşi scaun, sorbind din acelaşi pahar


de whisky, şi o jumătate de oră mai târziu, când auzi
zgomote surde dinspre mezanin. Se uită în sus, dar tot
nu o văzu pe Mattie, aşa că se întoarse să privească în gol
prin fereastra biciuită de ploaie, dorindu-şi ca Rainbird
să se fi aflat deja în iad.
Mattie reuşise să-i accepte trecutul, se gândi el, încă
năucit de acest miracol. Dar nu părea capabilă să-l ierte
pentru că o abandona şi a doua oară, deşi o făcea pen­
tru propria ei protecţie. Ar fi vrut s-o poată convinge că
singura lui motivaţie era nevoia de a o şti în siguranţă,
însă ea nu era obişnuită să i se poarte de grijă, ceea ce
complica întreaga problemă.
r Hugh?
Ii auzi paşii în spatele lui, dar ezită să se întoarcă,
înfruntase o mulţime de pericole în trecut, însă nu
voia să înfrunte reproşul pe care ştia că avea să-l vadă în
ochii ei.
- Da, drăguţă.
- Când decolează avionul tău?
- La şase.
-A r fi trebuit să ştiu.
- Mattie, îmi pare rău, spuse el cu asprime. Dar aşa
trebuie să fie.
- O să ai grijă de tine? întrebă ea după o scurtă tăcere.
- Iţi dau cuvântul meu de onoare.
- Ai să te întorci la Seattle?
-Dumnezeule, da, drăguţă. Poţi fi sigură de asta.
Abia atunci se întoarse, iar primul lucru pe care îl
văzu era că Mattie zâmbea vag. Al doilea lucru pe care
262 Amanda Quick

îl observă era că purta minuscula rochie roşie cu care-1


şocase cândva. Dumnezeule!
-Voiam să nu mă uiţi, şopti ea trecându-şi braţele pe
după gâtul lui.
-N u te-aş uita niciodată. Indiferent ce s-ar întâm­
pla. O trase în braţele lui şi o sărută cu o foame despre
care ştia că nu putea fi astâmpărată decât provizoriu, o
foame care avea să-l însoţească tot restul vieţii. Am să
mă întorc.
Mattie refuză să plângă a_ doua zi dimineaţă când îl
duse cu maşina la aeroport. îşi păstră un zâmbet hotărât
pe chip pe toată durata drumului, chiar şi când îşi luară
la revedere la poarta de îmbarcare.
Nu lăsă lacrimile şă cadă decât atunci când avionul
se puse în mişcare. în acel moment intră în cea mai
apropiată toaletă pentru femei şi plânse în hohote vre­
me îndelungată.
Când termină într-un sfârşit cu lacrimile, se spălă
pe faţă cu apă rece şi merse în parcare să-şi recupereze
maşina.
Hugh avea să se întoarcă. Nu avea să-şi asume riscuri
nebuneşti. în fond, era un supravieţuitor.
Dar aparent la fel era şi misteriosul Rainbird.
îşi lăsă maşina în parcarea subterană a imobilului şi
se schimbă într-un taior cuminte, gri cadrilat, apoi îşi
răsuci părul în veşnicul coc prins la ceafă şi porni spre
galerie. Singura soluţie pentru a nu-şi pierde complet
minţile până se întorcea Hugh era să fie în permanenţă
atât de ocupată, încât să nu aibă timp să gândească.
O sună pe Charlotte în a doua parte a zilei şi îi poves­
ti ce se întâmplase. Mătuşa ei îi înţelese neliniştea, dar
părea convinsă că Hugh avea să scape cu bine.
-A învăţat de mult să-şi poarte singur de grijă. Sunt
sigură că va rezolva şi problema asta cât ai zice peşte,
spuse Charlotte. Apoi ezită. Ţi-a povestit despre trecutul
lui misterios, nu-i aşa?
-A m înţeles că a dus o viaţă cam dură, zise Mattie
cu prudenţă.
- De atâta lucru ne-am dat seama şi singure.
O rază de speranţă 263

- A fost mercenar profesionist o vreme, mătuşă


Charlotte.
-Aveam eu o bănuială. Aşa se explică multe dintre
abilităţile lui şi cunoştinţele de care dispune. Cum ai
primit vestea, Mattie? Hugh îşi făcea extrem de multe
griji în privinţa asta, să ştii.
- I-am spus că nu era o profesie potrivită pentru el.
- Chiar i-ai spus aşa ceva? râse Charlotte. Ce bizar.
- De ce?
- Pur şi simplu îmi imaginez că a fost destul de bun
în domeniul ăsta.
-N u mă interesează ce a făcut în trecut sau cât de
bine a făcut-o, replică Mattie aprins. Acum şi-a construit
o altfel de viaţă.
-S-a dus totuşi să-l vâneze pe individul ăla, colonelul
Rainbird, remarcă mătuşa Charlotte cu blândeţe.
- E o poveste veche, răspunse Mattie ezitant. Înţelese
în clipa aceea că acceptase inevitabilul. Hugh trebuia să
se elibereze ca să-şi trăiască noua viaţă, şi el era singu­
rul care putea închide uşa trecutului. Adăugă pe un ton
mai ferm: Trebuie să-i pună capăt. Şi nu prea e genul de
problemă care să poată fi lăsată în mâinile poliţiei, deşi
mi-aş dori din suflet să fie aşa.
- Se pare că eşti împăcată cu situaţia. Dar nu mă sur­
prinde că ai tăria sufletească să faci faţă împrejurărilor.
Eşti o femeie puternică. Ai fost dintotdeauna. Şi Dum­
nezeu mi-e martor că Hugh are nevoie de o parteneră
care să fie suficient de puternică încât să-i poată accepta
trecutul, dar în egală măsură să-i împărtăşească prezen­
tul şi viitorul.
- Chiar dacă Hugh a dus o viaţă aspră, cel puţin un
lucru mi-e clar.
- Ce anume? vru Charlotte să ştie.
- Că nu ar fi dus niciodată o viaţă dezonorantă.
- Hm, da, tind să-ţi dau dreptate. Acum, ce-ar fi să
bei puţin din faimoasa ta zeamă magică, draga mea? Ia
câteva vitamine antistres, fă-ţi ora de aerobic şi încearcă
să nu-ţi faci prea multe griji pentru Hugh. O să se în­
toarcă la tine.
264 Amanda Quick

-A sta a spus şi el.


- Problema, desigur, este ce o să faci odată ce se va
întoarce.
Mătuşa Charlotte închise telefonul înainte ca Mattie
să încropească un răspuns.

în dimineaţa următoare, în drum spre muncă, Mattie


observă silueta ghemuită în uşa galeriei încă de la jumă­
tatea ultimului cvartal. Oftă în sinea ei. Nu era ieşit din
comun să descopere că o persoană fără adăpost îşi pe­
trecuse noaptea la adăpostul minimal oferit de intrarea
în clădire. Era o realitate tristă, dar, din păcate, deloc
neobişnuită.
Avea să-l trezească şi să-l trimită de acolo dându-i bani
suficienţi pentru o cafea.
Tocmai scotocea prin poşetă după un dolar când îşi
dădu seama că silueta nu-i aparţinea unui necunoscut.
O masă de bucle blonde de o culoare îndoielnică se re­
vărsa în jurul feţei acoperite din plin cu farduri.
-Evangeline! ţipă Mattie luând-o la fugă. Ce naiba
cauţi aici?
- Bună, scumpo. Scuze, dar am ajuns azi-dimineaţă
şi am venit direct încoace. Ai zis să te caut dacă mă ni­
meresc vreodată prin Seattle, şi asta era adresa de pe
cartea de vizită pe care mi-ai lăsat-o. Când taxiul a oprit
aici, am crezut că e vreo greşeală la mijloc. Aruncă o
privire întrebătoare spre tablourile din vitrină. Galeria
asta chiar e a ta?
- Doar a mea. Mattie vârî cheia în broască şi deschise
uşa. Hai înăuntru să te încălzeşti.
- Vai de capul meu! E o galerie de artă, nu-i aşa? Evan­
geline studie operele cu o expresie uluită când Mattie
aprinse luminile. De fapt nu eşti în acelaşi domeniu ca
mine, nu?
-N u. Dar am şi eu domeniul meu. Ce-ai zice de o
ceaşcă de ceai?
-D a , orice. în ultimele douăzeci şi patru de ore
n-am pus în gură nimic în afară de porcăriile primite
O rază de speranţă 265

pe avion. Evangeline o urmă în birou şi o privi băgând


în priză ceainicul electric. Ai o baie?
-Acolo, zise Mattie arătă din cap spre uşa laterală.
- Mersi. Ies imediat.
Când se întoarse, Evangeline îşi dăduse jos haina de
blană artificială. Purta o rochie mulată pe corp care o
făcea să arate ca o floare exotică proaspăt culeasă din
junglă şi trântită în micul birou anost al lui Mattie.
- Presupun că te întrebi ce naiba caut aici, spuse ea
adulmecând bănuitoare ceaiul de plante.
- E o întrebare care mi-a trecut prin minte. Dar eşti
mai mult decât bine-venită. Mă bucur să te revăd. Arăţi
grozav, îmi place la nebunie rochia.
- E doar un fleac pe care mi l-am făcut în grabă acum
câteva săptămâni. Am fost nevoită să abandonez o gră­
madă de chestii foarte drăguţe, fir-ar să fie.
-S ă înţeleg că ai plecat din Hades în grabă? Hugh
a încercat să te sune imediat după ce m-ai sunat tu,
acum câteva seri, însă recepţionerul a spus că plecaseşi
deja, luându-ţi o valiză. Mi-am făcut griji. Ce s-a întâm­
plat, Evangeline?
-Ţ ii minte că ţi-am zis că aud pe cineva venind pe
coridor spre camera mea şi că trebuie să închid?
-Da?
- Ei bine, nu era un client. Era un individ pe nume
Gibbs. Voia să discute cu mine despre un prieten de-al
lui, Rosey.
- Rosey e mort. A fost ucis pe Purgatory.
-A , da? Ei bine, amicul lui, Gibbs, exact de asta se
temea. Voia să ştie dacă nu cumva am habar ce naiba se
petrece. A adus vorba şi el despre tipul ăsta, Rainbird,
zicând că e periculos. Mi-a povestit cum prietenul tău,
Abbott, i-a furat barca pentru a fugi de pe Purgatory şi
s-a oferit să plătească pentru informaţii despre cel care
l-a împuşcat pe un tip pe nume Cormier. Când am au­
zit din nou numele lui Rainbird, m-am speriat foarte
tare. Mi-a trecut prin minte că poate deja ştiu cam prea
multe. Am avut dintotdeauna încredere în instinctele
mele, ştii?
266 Amanda Quick

- Aşa că ai decis să pleci de pe Brimstone?


- Nu doar Brimstone. Am decis să stau la mii de kilo-
metri distanţă de acest Rainbird până se vor linişti ape­
le. Mi-am zis că, dacă tot am nevoie de o mică vacanţă,
n-ar fi rău să mă întorc în State şi să văd cum îmi merg
investiţiile. Brokerii şi contabilii pot să devină neglijenţi
dacă nu le sufli în ceafă din când în când.
-Asta e adevărat, consimţi Mattie. Şi eu mă strădu­
iesc să iau legătura cu ai mei de câteva ori pe an.
-Aşa-i. Aşa că m-am gândit să împuşc doi iepuri
dintr-un foc. Să mă ocup de treburile pe care le am de
rezolvat aici şi să aştept să se calmeze lucrurile acolo.
-S-ar putea să fi fost o manevră foarte inteligentă.
Nu ştiu exact ce se petrece, dar nu e bine. Hugh a plecat
ieri dimineaţă.
- Da? Şi ce are de gând să facă?
- Măcar de-aş şti, oftă Mattie. Ascultă, dacă nu te de­
ranjează să dormi pe o canapea mare, eşti bine-venită să
rămâi la mine o vreme, până hotărăşti ce vrei să faci.
Evangeline păru surprinsă iniţial, apoi extrem de
recunoscătoare.
- E foarte drăguţ din partea ta, scumpo. Eşti sigură că
nu te deranjează?
- Câtuşi de puţin. Chiar că o să-mi facă plăcere să am
companie.
- Te invit la cină. Fac eu cinste.
- E o idee grozavă. Putem discuta despre investiţii.

Evangeline şi Mattie alcătuiau o pereche surprinză­


toare în seara aceea, când intrară într-unul din cele mai
rafinate restaurante din Seattle şi se aşezară la masă.
Toate privirile alunecară măcar pentru o scurtă clipă
spre apariţia exotică din insule. Apoi, după ce o studiară
pe Evangeline şi traseră anumite concluzii, aceiaşi ochi
se întoarseră plini de curiozitate spre Mattie.
Evangeline era răpitoare într-o altă creaţie proprie,
o rochie înflorată cu decolteu adânc, mâneci lungi şi
un tiv care venea până la mijlocul coapselor. Mattie se
simţea prăfuită în rochia cuminte, mov, cu guler înalt,
O rază de speranţă 267

pe care Evangeline o considerase singura haină accep­


tabilă din toată garderoba ei în afară de celebrul petic
de satin roşu. Mattie refuzase să-l poarte pe acesta din
urmă în centrul oraşului, argumentând că era prea frig.
In fond, nu se aflau pe insule.
- E grozav aşa. Evangeline aruncă o privire în jur, stu­
diind ferigile, lemnul lustruit şi clienţii la patru ace. De
obicei când mă aflu într-un bar, lucrez. E plăcut să pot
veni să beau pur şi simplu ceva şi să mă relaxez.
- Mă bucur că te simţi bine. Evangeline, aş vrea să-ţi
cer o favoare.
- Sigur, scumpo.
-M ă însoţeşti mâine la cumpărături? Mi-ar prinde
bine nişte sfaturi.
Hohotul de râs al lui Evangeline făcu să se întoarcă o
mulţime de capete.
-M ai întrebi? Nu ştiu ce mi-ar plăcea să fac mai
mult decât să merg la cumpărături. Se aplecă în faţă.
Şi, între noi fie vorba, scumpo, chiar ţi-ar prinde bine
puţin ajutor.
- Ştiu.
- N-am vrut să comentez, dar adevărul e că am fost
şocată de ce ai în garderobă. Culori complet nepotri­
vite. Şi ai nevoie de un stil care să-ţi pună în evidenţă
silueta. Eşti puţin cam slabă, dar e în regulă, poţi să-ţi
creezi o ţinută rafinată. Taioarele alea nu fac decât să
te acopere.
-Aveam eu senzaţia că nu sunt chiar stilul meu.
Mattie zâmbi. Sau cel puţin nu mai sunt.
- Deci tu şi acest Abbott sunteţi împreună la modul
serios, ei? Evangeline sorbi din vin. Pe bune?
- El aşa susţine.
- Are de gând să se mute aici, la Seattle, sau mergi tu
după el?
-A sta e una dintre chestiile la care încă lucrăm,
recunoscu Mattie.
- Pun pariu că o să ajungi tu acolo, spuse Evangeline
gânditoare. Nu-1 cunosc pe Abbott prea bine, doar cât
268 Amanda Quick

l-am văzut cu tine în dimineaţa aia. Dar am impresia că


nu-i genul care să trăiască intr-un oraş mare.
- Nu, nu cred că e.
- Iar bărbaţii nu sunt foarte adaptabili. Ai observat?
Ţin la lucrurile cu care s-au obişnuit mult mai mult de­
cât femeile.
- Presupun că ăsta e unul dintre motivele pentru care
femeile sunt de regulă cele nevoite să se adapteze, con­
simţi Mattie cu un oftat. Nu-i corect.
- Nu, dar aşa e viaţa. Deci ce ai să fad dacă te muţi pe
St. Gabe cu el? Ai să stai toată ziua să te bronzezi?
- Bronzatul nu mai e considerat o activitate de rela­
xare sănătoasă.
- Am auzit. La fel e şi cu sexul, oarecum. Mă gândesc
să mă retrag din activitate cât de curând.
- O să-ţi deschizi acel butic despre care mi-ai povestit?
în care să le oferi turiştilor creaţiile tale?
Evangeline încuviinţă din cap.
- Cred că am strâns suficient în certificate de de­
pozit, titluri de stat şi acţiuni cât să o pot face. Pentru
început trebuie să-mi aleg un amplasament potrivit. în
Hawaii e prea aglomerat. Chiriile pentru spaţiile co­
merciale sunt extrem de scumpe. Am nevoie de un loc
care urmează cât de curând să fie descoperit, ştii? Un
loc unde turiştii abia acum încep să vină. Locul acela
nu este în Brimstone.
- Hugh susţine că St. Gabe e pe punctul de a fi des­
coperită, spuse Mattie aproape ca pentru sine. Turiştii
încep să-şi facă apariţia cu regularitate.
- Da? Hei, eventual am putea să ne apucăm amândo­
uă de afaceri acolo. Nu că ar fi mişto?
- Eu nu ştiu să cos. Frapată de un gând, Mattie zâm­
bi. Dar pot să vând tablouri. Şi dacă pot să vând artă,
probabil că pot să vând orice. în definitiv, turiştii cum­
pără mereu suveniruri.
-T u chiar vorbeşti serios, nu?
- încerc să-mi dau seama de ceva. Şi rapid. Pereţii în­
cep să se închidă peste mine.
O rază de speranţă 269

- Ştiu senzaţia. Eu îi simt de ani buni sufocându-mă.


Treaba asta cu Rainbird a fost ultima picătură.

Mattie nu află niciodată ce anume o trezise în noap­


tea aceea. Ştia doar că dormise oricum agitat, deci poa­
te că fusese de ajuns o schimbare în jocul umbrelor pe
tavan în momentul când cineva deschisese pe furiş uşa
vastului apartament de la mansardă.
Orice ar fi fost, îşi dădu seama imediat că ceva era în
neregulă. Timp de câteva secunde rămase absolut ne­
mişcată, dorindu-şi cu disperare ca Hugh să fi fost lângă
ea. Apoi auzi scârţâitul minuscul care o anunţă că uşa
fusese închisă.
Inspiră adânc de câteva ori, chinuindu-se să-şi înăbu­
şe spaima. Nu putea să stea pur şi simplu ca o cârpă în
timp ce îi era jefuit apartamentul. Evangeline dormea
pe canapea. Oricine era individul care intrase în casă,
avea să o vadă.
Mattie împinse deoparte plapuma şi se dădu jos din
pat fără un sunet. Se strecură în vârful picioarelor până
la balustradă şi coborî privirea.
La picioarele ei, profilându-se în lumina ce se revărsa
prin ferestrele înalte, văzu silueta unui bărbat. Lumina
vagă de neon scânteie pe pistolul din mâna lui când îl
îndreptă spre Evangeline.
In mai puţin de o fracţiune de secundă, teama lui
Mattie se transformă în furie. Acesta era apartamentul
ei, sanctuarul ei. Nu avea să permită nimănui să-l inva­
deze astfel.
înşfăcă vaza neagră şi grea de lângă pat şi o aruncă
peste balustradă, izbind în plin capul intrusului.
Se auzi un bubuit oribil. Bărbatul care ţinea pistolul
căzu grămadă, iar arma îi alunecă pe podeaua de lemn.
Când încercă să se ridice. Mattie luă telefonul şi smulse
cablul din perete, apoi coborî în fugă scara în spirală, cu
ideea vagă de a folosi telefonul pe post de bâtă.
Dar nu ar fi trebuit să se obosească.
Evangeline, pe care zgomotul o trezise, pricepu situ­
aţia dintr-o singură privire. Evident obişnuită cu astfel
270 Amanda Quick

de urgenţe, sări de pe canapea şi începu să-l stâlceas-


că în bătaie pe bărbatul căzut la podea, izbindu-1 peste
cap cu cel mai apropiat obiect aflat la îndemână. Era
sculptura de metal a lui Shock Value Frederickson, Pe
Buza Prăpastiei.
Cu un geamăt cumplit, bărbatul se prăbuşi la loc.

capitolul 17
- Dumnezeule bun, Evangeline, ai grijă cu sculptura
aia. O să valoreze o avere peste vreo cinci ani. Mattie sări
de pe ultima treaptă, ridicând ameninţător telefonul.
Marginea cămăşii de noapte flutură în urma ei când tra­
versă în goană încăperea. Eşti bine?
- Da, mulţumită ţie, scumpo. Te pricepi de minune
să sari în ajutorul oamenilor. Evangeline, îmbrăcată
într-o cămăşuţă de noapte sumară, din dantelă neagră,
decorată cu trandafiri de aceeaşi culoare amplasaţi nu
tocmai discret, lăsă jos sculptura şi îl studie pe bărbatul
de pe podea. II cunoşti?
- De ce naiba l-aş cunoaşte? Probabil e un spărgător
sau violator. Mattie aprinse cel mai apropiat bec şi îi
aruncă o privire mai atentă tânărului brunet. Era îm­
brăcat în blugi negri, bocanci negri şi un pulover negru.
Arăta ca o versiune cinematografică a unui spărgător
profesionist. Sau a unui asasin. Vai, Doamne! exclamă
ea şocată.
- Deci îl cunoşti totuşi?
- E tipul care m-a urmărit în drum spre casă, prin
ploaie, acum câteva seri.
- Şi cine e?
- Nu ştiu cum îl cheamă. Doar că se ţinea în spatele
meu. Purta un pardesiu, şi aveam senzaţia ciudată că mă
privea. Mattie lăsă jos telefonul pe care îl smulsese din
perete şi se întinse după extensia de jos. Sun la poliţie.
De-abia apucase să formeze numărul de urgenţă când
bărbatul se foi. Mattie ezită, aruncându-i o privire prie­
tenei sale.
O rază de speranţă 271

- Crezi că ar trebui să-l lovim din nou?


Evangeline stătea aplecată deasupra siluetei lăţite pe
podea, ţinând sculptura pregătită.
- Mă ocup eu.
Ochii individului se întredeschiseră. Se uită mai întâi
la Mattie, apoi la Evangeline cu o expresie năucită.
- Curvelor.
- Fii pregătită să-i dai una dacă se clinteşte, Evangeline.
- Prea târziu, bombăni intrusul. Cursa deja se închide
peste Abbott şi Taggert. E prea târziu să-i mai salvaţi.
Mattie încremeni.
- Cursă? Ce fel de cursă? La ce te referi?
Bărbatul îşi strânse buzele întro parodie hidoasă a
rânjetului purtat de spectrul morţii.
- Nu poţi să faci nimic, căţea proastă.
-C e tot vorbeşti acolo despre o cursă pentru Silk
şi Hugh? se răsti Mattie, cu degetele tremurându-i pe
telefon.
- Vor merge ca nişte mieluşei la abator. Gemând, băr­
batul adăugă: Nici nu vor şti ce i-a lovit.
-C ând poliţiştii o să afle ce puneai la cale, o să se
ocupe ei de toate, ripostă Mattie sfidătoare.
Bărbatul îşi dezgoli dinţii într-un alt rânjet mortal.
- Fii serioasă, căţea proastă. Din punctul de vedere
al poliţiştilor, m-am întors cu o curvă la apartamentul ei
şi ne-am certat puţin, atâta tot. Se întâmplă tot timpul.
- Nu în apartamentul meu, spuse Mattie.
Intrusul îşi pierdu din nou cunoştinţa.
Cele două femei schimbară o privire, apoi Mattie
decise să meargă până la capăt şi formă numărul de
urgenţă.
O tăcere grea se lăsă în încăpere cât timp aşteptau
sosirea poliţiştilor.
-C red că ar trebui să ne pregătim pentru sosirea
agenţilor, spuse Mattie după câteva clipe.
- Da. Ascultă, Mattie, vrei să dispar?
- Fireşte că nu. Aici rămâi. Asta e apartamentul meu,
iar tu eşti una dintre prietenele mele. Te asigur că re­
putaţia mea poate supravieţui unei anchete din partea
272 Amanda Quick

Forţelor Virtuţii Morale şi a FBI-ului la un loc. Âsta e


avantajul de a fi dus o viaţă anostă. Studiind furoul lui
Evangeline, adăugă: Totuşi, poate n-ar fi rău dacă ne-am
pune pe noi câte un halat.
- Da, n-ar fi de dorit să le vină vreo idee creaţă, rânji
Evangeline. Stau eu cu ochii pe găgăuţă ăsta până mergi
să-ţi cauţi unul. Eu am în valiză ceva ce aş putea folosi.
Mattie se întoarse la mezanin pentru a-şi lua halatul
de baie şi o pereche de papuci de casă pufoşi. Se studie
în oglindă şi decise că i-ar fi fost imposibil să arate mai
şleampătă de atât chiar şi dacă s-ar fi străduit.
Când coborî din nou văzu că Evangeline îşi găsise
în valiză un neglijeu negru transparent, pe care tocmai
îl îmbrăca.
- Hm. Sunt sigură că poliţiştii din Seattle au văzut
cam tot ce se poate vedea, dar nu are nici un rost să le
arătăm mai mult decât e necesar. în fond, e în interesul
nostru să rămână concentraţi asupra muncii. Vrei să-ţi
împrumut un halat? Am unul de rezervă.
Evangeline aruncă o privire sceptică spre cel pe care-1
purta Mattie.
- Seamănă cumva cu ăla?
-M ă tem că da, zise Mattie scoţând din dulap ve­
chiul halat de baie spălăcit. Dar le putem înlocui şi pe
cel de pe mine, şi pe ăsta, când mergem împreună la
cumpărături.
- în regulă, atunci. Evangeline îmbrăcă halatul vechi
cu o grimasă dezgustată. Că tot veni vorba de poliţişti,
ce anume ai de gând să le spui?
-N u ştiu. Mattie se aşeză pe canapea. Am putea să
le spunem totul, dar cine ne-ar crede? Nu putem do­
vedi nimic legat de Rainbird şi restul poveştii. în plus,
nu sunt sigură cât de mult vrea Hugh să dezvăluie din
trecutul lui. Cred că avem nevoie de sfaturi din partea
unui diplomat.
- De la cine anume?
- De la cineva care ştie cum să se descurce în situaţii
delicate ca aceasta. Mătuşa mea Charlotte.
O rază de speranţă 273

Mattie începuse deja să formeze numărul privat al lui


Charlotte Vailcourt, cel la care o putea găsi oricând, zi
sau noapte.
Când aceasta răspunse, îi explică situaţia cât de rapid
posibil. Reacţia lui Charlotte veni imediat:
-N u pomeni nimic despre implicarea lui Rainbird.
Ai dreptate, nu ştim în ce dificultăţi l-ai putea pune pe
Hugh sau pe prietenul lui. Nu-i treaba noastră să-i răsco­
lim trecutul, nu după toate eforturile pe care le-a făcut
pentru a-1 ascunde. In plus, Hugh n-ar vrea să atragem
atenţia asupra demersurilor pe care intenţionează să le
facă în Purgatory, oricare ar fi acelea.
- Sunt de acord. A zis că e o treabă personală. Cum
rămâne cu nenorocitul ăsta de pe podea? îl prezentăm
drept un violator ucigaş ale cărui planuri au fost dejuca­
te de două femei de afaceri tinere şi abile?
-Exact. Sunteţi două femei nevinovate care au fost
urmărite până acasă de un pervers cu înclinaţii ucigaşe,
în zilele noastre nimeni nu s-ar gândi să pună la îndo­
ială o astfel de explicaţie, cu atât mai puţin un poliţist.
Se întâmplă tot timpul. Iar el probabil că va refuza să
spună prea multe în absenţa unui avocat. E în interesul
lui să-şi ţină gura.
Mattie se înfioră. Chiar în acea clipă, din stradă răsu­
nară sirenele poliţiei.
-A u ajuns, mătuşă Charlotte. Te sun mai târziu.
Totul decurse exact cum anticipase Charlotte Vail­
court. Pistolul se dovedi o probă serioasă împotriva
intrusului, iar trecutul ireproşabil al lui Mattie, de fe­
meie de afaceri care respecta întotdeauna legea şi îşi
plătea întotdeauna impozitele, o scotea în afara orică­
rei suspiciuni.
După ce întreaga agitaţie se stinse, iar poliţiştii se re­
traseră, Mattie şi Evangeline pregătiră un ceai. în timp
ce Evangeline prăjea felii de pâine cu maia din făină
integrală, Mattie încerca să-l sune pe Hugh.
-N u răspunde, oftă ea punând receptorul înapoi în
furcă. Am să încerc la Abbott Charters.
274 Amanda Quick

La telefonul din sediul firmei i se răspunse la al trei­


lea ţârâit.
-D a?
Molfăitul persoanei de la celălalt capăt al liniei o făcu
să se încrunte. Fu surprinsă de cât de clar se auzea peste
ocean.
- Cu Derek vorbesc?
- Da. Tu cine eşti?
- Mattie Sharpe. II caut pe Hugh.
- Credeam că e la Seattle.
- Nu l-ai văzut?
- Nu de când a plecat în concediu.
Mattie decise să nu precizeze că venirea lui Hugh la
Seattle nu fusese gândită ca un simplu concediu.
- Dar pe Silk?
-N ici pe Silk nu l-am văzut noaptea trecută în Hell-
fire, acum că mă gândesc mai bine. Stai aşa. Derek strigă
până în celălalt capăt al încăperii. Ray, l-ai văzut recent
pe Silk?
- Nu de câteva zile, cel puţin.
Mattie simţi cum tensiunea îi apăsa tâmplele.
- Derek, ascultă, e foarte important. Dacă îi vezi pe
Silk sau Hugh, te rog spune-le să ne sune imediat sau pe
mine, sau pe Charlotte Vailcourt.
- Am priceput. Las un mesaj pe biroul lui Abbott şi
duc un bileţel la barca lui Silk. Am să-l anunţ şi pe Ber-
nard de la Hellfire. E în regulă aşa?
- Da. Mulţumesc. Mattie închise telefonul şi se uită
la Evangeline. Bărbatul care a intrat în apartament zicea
că Hugh şi Silk se îndreaptă spre o cursă.
-A ha. Evangeline întinse marmeladă pe o felie de
pâine prăjită. Exact aşa a zis, scumpo. Ce ai de gând să
faci în privinţa asta?
- Nu ştiu. Nu reuşesc să dau de Hugh. Nu l-a văzut
nimeni, dar ar fi trebuit să ajungă pe St. Gabriel ieri.
- Poate a avut dificultăţi cu zborurile de legătură.
- Nu atât de multe dificultăţi.
- Nu, presupun că nu.
- Sunt îngrijorată, Evangeline.
O rază de speranţă 275

-T e înţeleg. Dar nu văd ce ai putea să faci în afară


de a încerca să-l anunţi pe Abbott că s-ar putea să i se fi
pregătit o capcană.
- Mă duc acolo, zise Mattie sărind în picioare.
- Pe St. Gabe? Evangeline se holbă la ea uluită. Nu
ştiu dacă e o idee prea bună, scumpo.
însă Mattie deja pornise spre dulapul în care îşi ţinea
valiza.
- Ceva e în neregulă. Simt asta. I-am spus lui Hugh
că ar fi trebuit să mă ia cu el. Fir-ar să fie, i-am spus! Nu
mă ascultă niciodată.
- Asta nu e o noutate. Bărbaţii nu le ascultă nicioda­
tă pe femei.
-Trebuie să merg să-l caut. Am un zbor la şase. Dacă
mă grăbesc, am şanse să-l prind la limită. Mattie deschi­
se valiza pe podea, apoi se duse la baie şi începu să-şi
strângă obiectele de toaletă. în momentul de faţă eu ştiu
mai multe decât oricine altcineva despre întreaga tărăşe­
nie, şi n-am cui să-i ofer aceste informaţii. Prin urmare,
trebuie să-l caut pe Hugh.
- Crezi că lui o să-i placă asta?
- Probabil că nu, la cum îl cunosc. Dar el nu e aici,
aşa că nu poate să comenteze.
-A i dreptate. Evangeline se uită în jur. O să mă cazez
la un motel sau ceva de genul ăsta.
- Poţi liniştită să rămâi aici. Tresărind, Mattie adău­
gă: Doar dacă nu cumva intenţionezi... ăăă... să te apuci
din nou de muncă?
-Nu-ţi face griji, scumpo. Nu lucrez niciodată când
mă aflu în State. E prea riscant, ţinând seama că ai de-a
face cu poliţie şi boli şi peşti şi pistoale şi toate celelalte
chestii pe care Ie aveţi voi aici. Stai liniştită, reputaţia ta
imaculată n-o să aibă cu nimic de suferit.
- Păcat, spuse Mattie cu un zâmbet larg.

începu să plouă exact în clipa în care avionul atinse


pista de aterizare de pe St. Gabriel. Mattie traversă într-o
fugă nebună bucata de asfalt până la micul terminal, la
fel ca restul pasagerilor care se aflaseră la bord.
276 Amanda Quick

Odată ajunsă în clădire încercă să sune din nou acasă


la Hugh şi la biroul Abbott Charters, dar nu-i răspunse
nimeni la nici unul din numere. Ridicându-şi cu greu
valiza, se duse la ghişeul firmei de închiriat maşini.
- Eşti domniţa lui Abbott, nu-i aşa? o întrebă bărba­
tul de la tejghea. Ce cauţi aici fără Abbott? El a rămas
în State?
încruntată, Mattie puse mâna pe un pix pentru a
semna contractul.
- Nu l-aţi văzut? Ar fi trebuit să ajungă înaintea mea.
- Nu. N-am văzut nici urmă de el. Fireşte, se poate să
fi venit cu zborul de seară. Eu nu lucrez serile.
j Da. Poate că asta a fost.
îşi semnă rapid numele şi luă cheile.
li luă câteva minute până se obişnui cu schimbătorul
manual din jeepul verde rablagit, dar reuşi în cele din
urmă să iasă din parcare şi să pornească pe drumul prin­
cipal spre oraş.
în ciuda temerilor ei profunde, fu uluită să constate
cât de familiar, cât de liniştitor îi părea totul. Era ca şi
cum ar fi venit acasă, deşi, în mod evident, sentimentul
acesta era absurd.
Trecu prin port ca să arunce o privire la barca lui
Silk, dar nu se zărea nimeni la bordul lui Gr iffin . După
o scurtă ezitare, urcă pe punte şi se îndreptă spre pupa,
unde artistul obişnuia să picteze.
Pensulele nu erau nici măcar umede. Silk nu lucrase
acolo recent.
Mânată de o bănuială, traversă strada pentru a ajun­
ge la Hellfire.
- Ei, bună, Mattie, spuse Bernard vizibil surprins din
spatele barului. Ce cauţi aici? Unde e Abbott?
- Nu l-ai văzut?
- îmi pare rău. Derek mi-a lăsat vorbă să-i dau de şti­
re dacă îl văd, dar nu a trecut pe aici. Credeam că e în
State cu tine. Zicea că merge într-o scurtă vacanţă.
-A plecat acum trei zile. Ar fi trebuit să ajungă deja
aici.
O rază de speranţă 277

- Doar dacă nu cumva a făcut o oprire în Hawaii sau


pe vreo altă insulă să ridice nişte materiale sau să dis­
cute un contract. Mai face şi dintr-astea, să ştii. Are o
mulţime de clienţi împrăştiaţi prin zonă.
-N u mă gândisem la asta, recunoscu Mattie. Dar
cum rămâne cu Silk?
- Cum i-am spus şi lui Derek, Silk nu s-a mai ţinut de
programul lui obişnuit în ultimele câteva zile. O explica­
ţie ar fi aceea că Abbott l-a lăsat la cârma afacerii lui, iar
Silk ştie că l-ar costa teribil de scump dacă ar încerca să
se ocupe de Abbott Charters şi să bea în acelaşi timp.
-Mulţumesc, Bernard. Dacă îl vezi pe vreunul dintre
ei, spune-le că sunt pe insulă. Voi fi acasă la Hugh.
-Sigur. Eşti în sfârşit pregătită să te muţi aici, ei?
Zicea Abbott că n-o să-ţi ia mult.
Mattie strâmbă din nas şi, fără să răspundă, se urcă
în jeep. Urmă drumul principal al insulei până ajunse la
căsuţa lui Hugh, aflată pe marginea plajei. Nu era sigură
ce putea să facă în continuare, dar se simţea ceva mai
bine ştiind că era acolo unde se întâmpla acţiunea şi nu
la mii de kilometri distanţă.
începea să-şi pună problema dacă nu cumva Hugh şi
Silk plecaseră deja spre Purgatory. Poate că îşi dăduseră
întâlnire în Hades. Un fior îngheţat îi prinse pântecele
ca într-o gheară. Trebuia să înfrunte şi posibilitatea ca
Hugh şi Silk să fi căzut deja în cursa lui Rainbird.
Aleea din faţa căsuţei era goală. Nu se vedea nici
urmă de viaţă, nici un semn că cineva ar fi locuit recent
acolo. Mattie opri motorul jeepului şi rămase la volan,
tulburată de o nelinişte intensă. Mintea îi fu invadată
de amintirile ororii peste care dăduse în vila albă a lui
Paul Cormier.
Nu, îşi spuse, totul avea să fie bine. Nu o aştepta o
nouă scenă a morţii.
Oricât ar fi încercat să se calmeze, anxietatea nu făcea
decât să se înteţească. Se gândi să învârtă cheia în con­
tact şi să se întoarcă în oraş, însă era obligată să arunce
o privire în căsuţă pentru a se asigura că nici Hugh, nici
Silk nu zăceau morţi înăuntru. Trebuia să afle.
278 Amanda Quick

Se forţă să coboare din maşină şi să meargă până la


uşa din faţă. Ţinea în mână cheia de rezervă pe care i-o
dăduse Hugh, dar în clipa în care o vârî în broască îşi
dădu seama că nu avea nevoie de ea. Uşa era deschisă.
Stăpânită de un tremur incontrolabil, o deschise larg
şi se uită în camera de zi.
Expiră lent când îşi dădu seama că nu era nici un cada­
vru pe jos. Fireşte, mai avea de verificat şi dormitorul.
Străbătu agale interiorul căsuţei. Hugh nu trecuse pe
acolo recent: nu se vedea nici o ceaşcă de cafea în chiu­
vetă, iar frigiderul era gol.
începea să creadă că Hugh nici măcar nu mai venise
pe St. Gabriel. Ceea ce însemna că probabil se dusese pe
Hades sau chiar direct pe Purgatory, însoţit de Silk.
Ajunsese prea târziu. Căzuseră în cursa lui Rainbird.
Când deschise uşa dormitorului, Mattie se trezi faţă
în faţă cu ţeava unui pistol.
- Era şi timpul să ajungi, domniţă.
Preţ de o clipă nu putu respira. Fusese atât de recu­
noscătoare că în casă nu se găsea nici un cadavru, încât
nu luase în calcul posibilitatea de a da peste cineva viu.
încremenită, se uită la chipul tânărului care o ame­
ninţa. Nu era foarte înalt, dar avea o constituţie masivă,
o expresie de cruzime întipărită pe buze şi nişte ochi
care probabil nu cunoscuseră niciodată inocenţa. Purta
pantaloni kaki şi bocanci militari şi ţinea pistolul ca şi
cum ar fi fost foarte obişnuit să mânuiască arme.
- Cine eşti? bâigui ea.
-P oţi să-mi spui Goody. Lucrez pentru cineva care
vrea să te cunoască, domnişoară Sharpe. Asta e tot ce
trebuie să ştii, zise individul aruncând ostentativ o privi­
re foarte scurtă spre ceasul de inox de la încheietură.
- Ce ai făcut cu Hugh şi Silk?
-Eu? îşi arcui sprâncenele subţiri. Vai, nimic. Deo­
camdată. Dar vor ajunge şi ei pe mâini bune cât de
curând. Să mergem. îi făcu semn cu pistolul să se întoar­
că pe hol. Mişcă-te, domniţă. Avem de prins un avion.
- Nu merg nicăieri cu tine.
O rază de speranţă 279

-Asta s-o crezi tu, rânji bărbatul. Ai două opţiuni,


domniţă. Fie te mişti singură până la jeep, fie îţi dau
una de te las lată şi te iau pe sus. Alege.
- Şi dacă nu îmi plac opţiunile astea?
- Sunt singurele pe care le ai.
Mattie nu avea nici un motiv să nu-1 creadă, aşa că
se întoarse şi porni încet spre maşină. în tot acest timp,
Goody rămase la trei paşi în urma ei.
- Condu tu, spuse el uitându-se din nou la ceas.
- De unde ai ştiut că voi veni aici? întrebă Mattie în
timp ce se chinuia iarăşi cu schimbătorul de viteze.
- Ştiam încă de acum câteva ore că Mortison a dat-o
în bară cu operaţiunea din Seattle. Nu ne-a dat raportul
la timp, deci e scos din joc. Dumnezeule, trebuie să fie
un idiot cum scrie la carte dacă n-a fost în stare să elimi­
ne o curvă şi să te înhaţe pe tine!
-A sta trebuia să facă Mortison? Să o ucidă pe priete­
na mea şi să mă răpească pe mine?
Bărbatul se posomori, dându-şi seama că vorbise prea
mult.
- Las-o baltă. Nu mai contează acum. Ai venit, exact
cum ne-am gândit că o să faci când am prins de veste că
ai plecat din Seattle. Desigur, nu puteam pune mâna pe
tine în aeroportul de pe St. Gabriel sau în apropierea
terminalului. Abbott are prea mulţi prieteni pe insulă,
şi toţi ştiu că eşti a lui. Cineva ar fi observat.
- Da, spuse Mattie cu gura uscată.
-M-am gândit că o să treci şi pe la casa lui mai de­
vreme sau mai târziu, aşa că te-am aşteptat aici. Haide,
porneşte odată hârbul ăsta. Mă cam grăbesc.
-N u crezi că cineva de la aeroport s-ar putea să îţi
observe pistolul?
Mattie se chinui să bage în viteză şi dădu încet cu
spatele de pe alee.
-N-o să ne vadă nimeni. Când ajungi la aeroport,
ia-o direct pe drumul care merge paralel cu pista. Avio­
nul o să ne aştepte.
într-adevăr, totul decurse exact aşa cum îi spuse­
se Goody. Aparatul Cessna se afla la capătul pistei.
280 Amanda Quick

Nu păru să-i observe nimeni pe cei doi oameni care ieşi­


ră din jeep şi urcară în avion.
Insulele acestea chiar erau la capătul lumii, îşi spu­
se Mattie cu amărăciune. Aşa ceva nu s-ar fi întâmplat
niciodată la Seattle. Acasă, în State, vehiculele fără au­
torizaţie pur şi simplu nu aveau ce să caute pe pistele
de aeroport.
Tânărul pilot îi aruncă doar o scurtă privire pasage­
rei îmbarcate cu forţa. II salută din cap pe Goody când
pistolarul blocă uşa:
- Ce ţi-a luat atâta?
- Domniţa nu s-a grăbit deloc. Dumnezeule, hai
să decolăm odată. Colonelul o să înceapă să-şi piardă
răbdarea.
Mattie îşi puse centura de siguranţă şi, închizând
ochii, se întrebă unde era Hugh.
Ajunseră pe Purgatory o oră mai târziu, iar Mattie
fu împinsă într-o maşină ce îi aştepta. Nimeni nu spu­
se nimic. Era înconjurată de trei ţipi înarmaţi, Goody,
pilotul şi şoferul maşinii. Toţi trei purtau haine în stil
militar şi erau surprinzător de tineri. Mattie estimă vâr­
stele lor undeva între nouăsprezece şi douăzeci şi trei,
maximum douăzeci şi patru de ani.
Nivelul ei de stres, deja alarmant de ridicat, mai cres­
cu puţin când îşi dădu seama încotro se îndreptau. Vila
albă a lui Paul Cormier arăta la fel de impresionant ca
prima dată când o văzuse.
Mattie coborî din maşină cu pistolul în coaste şi urcă
treptele verandei largi. Uşa îi fu deschisă de un tânăr
care părea să-şi fi comandat hainele din revista S o ld ier o f
F ortu n e. Avea un pistol prins pe coapsă.
- Pe aici, domnişoară Sharpe.
Primul lucru pe care îl observă fu că sângele lui Paul
Cormier dispăruse de pe marmura albă. Dintr-un motiv
de neînţeles, acest lucru o înfurie. Era ca şi cum o parte
din ea ar fi considerat că dovada crimei nu ar fi trebuit
ştearsă până nu se făcea dreptate.
Traversă rapid holul până ajunse în salonul alb şi spa­
ţios. Priveliştea oceanului prin uşile de sticlă deschise
O rază de speranţă 281

era uluitoare. Nu avu însă timp s-o admire, căci un


bărbat se ridică de pe o canapea de piele albă ca s-o
întâmpine.
- Domnişoară Sharpe. Dă-mi voie să mă prezint. In
prezent sunt cunoscut drept Colonelul McCormick,
dar cred că mă ştii deja sub numele meu anterior,
Jack Rainbird.
Mattie îşi întoarse privirea de la peisaj şi îl măsură
critic din cap până în picioare.
Jack Rainbird era un bărbat uluitor de chipeş după
orice standarde. Părea să aibă puţin peste patruzeci de
ani, cum îi spusese şi Hugh, dar avea trăsături puternice,
de pasăre de pradă, care abia peste ani buni aveau să în­
ceapă să se înmoaie. Ochii îi erau de un albastru limpe­
de, deschis, sincer. Părul blond, uşor cărunt la tâmple,
era tuns foarte scurt şi precis. Corpul îi era zvelt, iar ca­
pul şi umerii lui aveau un aer de fermitate militărească.
Purta pantaloni kaki perfect călcaţi. Catarama curelei îi
scânteia, iar bocancii îi fuseseră lustruiţi impecabil.
Per ansamblu, îşi spuse Mattie, Rainbird avea aspec­
tul clasic al unui lider, ceea ce îl făcea cu atât mai pericu­
los. în plus, radia un farmec sexual imposibil de negat,
exact aşa cum o prevenise Hugh.
Simţi cum anxietatea îi puse un nod în gât.
-Asta e casa lui Paul Cormier, spuse ea cu îndrăznea­
lă, mai mult pentru a se lupta cu propria tensiune decât
pentru altceva. Nu ai ce să cauţi aici.
Un zâmbet înflori pe buzele fin sculptate ale lui
Rainbird.
-C e pot să zic? E cea mai bună cazare disponibilă
pe insulă, iar mie îmi place să mă bucur de tot ce-i mai
bun. în plus, prietenul nostru, domnul Cormier, nu
mai are nevoie de minunata lui vilă.
-T u l-ai ucis.
-întotdeauna te pripeşti să tragi concluzii, domni­
şoară Sharpe? în general se consideră că este o joacă
periculoasă.
-T u l-ai ucis. Sau ai pus să fie ucis.
282 Amanda Quick

- în mod clar, ai venit cu idei preconcepute. îmi în­


chipui că asta i se datorează lui Abbott. El, fireşte, are o
perspectivă oarecum subiectivă asupra faptelor.
- De ce?
Rainbird îi aruncă o privire pe jumătate amuzată, pe
jumătate surprinsă.
- Pentru că mă urăşte de moarte, fireşte. Traversă în­
căperea superbă până la un bar alb. îmi dai voie să-ţi
ofer ceva de băut, domnişoară Sharpe?
- Nu, mulţumesc.
- Mi-era teamă că o să te arăţi dificilă în privinţa asta,
zise el turnând whisky într-un pahar de cristal. Ai petre­
cut prea mult timp în preajma lui Abbott. Individul ţi-a
otrăvit mintea, montându-te împotriva mea.
Mattie inspiră adânc şi rosti cu voce tare întrebarea
care îi urla în minte:
- Unde sunt, mai exact, Hugh şi prietenul lui, Silk?
- Ei bine, asta, domnişoară Sharpe, sper să îmi spui
tu, replică Rainbird zâmbindu-i peste buza paharului.
-V rei să zici că nici tu nu ştii? îngăimă ea uluită.
- Mă tem că nu. Şi întreaga treabă începe să mă cam
sâcâie. Nu mi-a plăcut niciodată să-l ştiu pe Abbott
făcându-şi de cap. Individul e prea imprevizibil. întot­
deauna face lucrurile în stilul lui, nu după regulile mi-
lităriei. Ăsta e unul dintre motivele pentru care am fost
nevoit să... Rainbird zâmbi din nou. Nu contează. Aia
e o poveste veche.
- Ei bine, te-ai străduit atâta şi tot degeaba. Pentru că
habar nu am unde e Hugh. Şi nu ţi-aş spune nici dacă
aş şti.
-Atunci va trebui pur şi simplu să dăm de veste că
eşti aici cu mine şi să aşteptăm să vină să te caute. Ochii
albaştri ai lui Rainbird scânteiară. Howard te va condu­
ce în camera ta acum. Poţi să te schimbi pentru cină.
-A r trebui să te avertizez că nu mănânc carne, decla­
ră ea înâlţându-şi sfidător bărbia.
- Excelent. Nici eu. Am renunţat la ea cu ceva vreme
în urmă, deodată cu ţigările. Cred că o să descoperim
o mulţime de lucruri în comun, domnişoară Sharpe.
O rază de speranţă 283

A trecut multă vreme de când nu am mai avut plăcerea


de a-i ţine companie unei femei inteligente şi atrăgă­
toare, iar gândul că îi aparţii lui Hugh Abbot nu face
decât să-mi intensifice această plăcere.

capitolul 18
Ar fi fost prea mult să spere că avea să fie condu­
să în dormitorul principal. Mattie se gândi la panoul
secret din spatele căzii şi oftă. Totuşi, Hugh îi spusese că
existau mai multe ieşiri secrete din vilă, aşa că hotărî să
examineze camera care-i fusese dată.
Era la fel de frumoasă ca toate celelalte. Ferestrele
dădeau spre verandă şi aveau vedere la ocean. Pereţii
erau fâşii de marmură albă alternând cu oglinzi scânte­
ietoare. Mattie apăsă ezitant pe câteva dintre ele ca să
verifice dacă nu ascundeau o cale de evadare, însă nu
descoperi nimic, nici în cameră, nici în baia alăturată.
în concluzie, trebuia neapărat să ajungă în baia
dormitorului matrimonial. Cu inima cât un purice,
îşi dădu seama că nu era nici pe departe o misiune
dificilă. Văzuse expresia din ochii lui Rainbird şi îi se­
sizase intenţiile. în scurt timp avea să o târască în dor­
mitor, măcar pentru plăcerea de a o viola pe femeia lui
Hugh Abbott.
îşi deschise valiza şi îi studie conţinutul. Mare păcat
că nu apucase să meargă la cumpărături cu Evangeline
înainte de a pleca din Seattle. Era nevoită să intre în
jocul seducţiei purtând o cămaşă cu mânecă scurtă,
în dungi albastru cu alb, şi o fustă bleumarin cuminte.
Aşezată în faţa oglinzii, descheie cămaşa de mătase
cu un nasture mai jos decât ar fi făcut-o în mod normal,
apoi îşi desfăcu părul şi îl perie, lăsându-1 să-i cadă gra­
ţios pe umeri. Era un detaliu care conta enorm. în cele
din urmă îşi luă trusa de farduri, dorindu-şi să fi fost şi
Evangeline acolo să o sfătuiască.
Cina le fu servită de Howard, care arăta exact la fel
ca atunci când o întâmpinase pe Mattie la uşă, singura
284 Amanda Quick

diferenţă fiind că îşi drapase un şervet alb de pânză pes­


te braţ. Care şervet nu prea se potrivea cu pistolul de la
şold, îşi spuse Mattie.
Fu aşezată la capătul unei mese lungi şi groase din
sticlă, sprijinită pe patru picioare din piatră albă sculp­
tată. Rainbird şedea la capătul opus. Purta un smo­
ching alb şi un papion negru. Superba veselă de cristal,
argint şi porţelan a lui Paul Cormier scânteia în lumi­
na lumânărilor.
- Nu-i cazul să te arăţi neliniştită, domnişoară Shar-
pe. Rainbird părea amuzat. Te asigur, nu intenţionez să
te otrăvesc. Savurează mâncarea, Howard e un bucătar
excelent. Gătitul e unul dintre numeroasele lui domenii
de competenţă. E un tânăr cu talente multiple.
Howard se lumină la faţă auzind laudele şi o privi
nerăbdător pe Mattie când gustă din pilaf.
- E minunat, îi zise ea cu sinceritate.
-Mulţumesc, doamnă, spuse tânărul înclinându-şi
capul.
- Sunt sigur că i-ai făcut ziua mai frumoasă, domni­
şoară Sharpe, comentă Rainbird. Te poţi retrage acum,
Howard. Te strig dacă avem nevoie de ceva.
- Prea bine, domnule.
Howard dispăru în bucătărie.
Mattie îşi aţinti privirea spre Rainbird. Nu putea să
nu-i admire pomeţii elegant sculptaţi, puşi în evidenţă
de lumina blândă a lumânărilor. Arăta chiar mai chipeş
decât peste zi.
-T oţi oamenii tăi sunt la fel de tineri ca Howard şi
restul?
-Acum da. Am învăţat pe propria piele, cu nişte ani
în urmă, că tinerii sunt cea mai bună opţiune pentru ge­
nul ăsta de servicii. Pe lângă faptul că sunt mai atraşi de
viaţa de aventură pe care le-o ofer, sunt şi mai maleabili
când e vorba să îndeplinească ordine. Cu cât înaintăm
în vârstă, cu atât devenim mai cinici şi mai puţin dispuşi
să avem încredere în alţii.
- înţeleg.
O rază de speranţă 285

-N u te uita aşa la mine, chicoti Rainbird. Tinerii


sunt mult mai uşor de instruit şi modelat. E o realita­
te a vieţii, domnişoară Sharpe. De ce crezi că vârsta de
recrutare e stabilită întotdeauna cât mai jos posibil? In
armată au fost preferaţi dintotdeauna băieţii de optspre­
zece şi nouăsprezece ani.
- Pentru că sunt mai uşor de impresionat.
- Exact.
- întotdeauna eşti atât de cinic?
- întotdeauna. Luă o îmbucătură de curry cu legume
şi mestecă gânditor. E principalul motiv pentru care am
scăpat cu viaţă din atâtea încercări.
- Există şi un motiv secundar?
Rânjetul lui fermecător îi lumină faţa pentru o clipă.
- Am fost binecuvântat cu reflexe excelente. Ocazio­
nal mi s-au dovedit utile. Şi nu doar în luptă.
Mattie se îmbujoră şi se grăbi să schimbe subiectul.
-T e superi dacă te întreb de ce te afli aici, pe
Purgatory?
- Purgatory, draga mea domnişoară Sharpe, este lo­
cul perfect pentru unul ca mine, spuse el turnându-şi
vin din carafă. Guvernul, atât cât există, este foarte
înţelegător.
- Pentru că e la ordinele tale?
- Să spunem doar că ne înţelegem cu toţii foarte bine
aici. Trăieşte şi lasă-1 şi pe celălalt să trăiască, asta e filo-
sofia de bază.
- Care nu i s-a aplicat şi lui Paul Cormier, murmu­
ră ea.
-S-ar putea să nu mă crezi, dar îmi pare sincer rău
pentru Paul.
-T u l-ai ucis? îl întrebă Mattie susţinându-i privirea.
O undă de tristeţe apăru fugar în adâncurile ochilor
lui de nuanţa cerului senin.
-N u. îţi dau cuvântul meu de onoare ca ofiţer şi
gentleman, domnişoară Sharpe. Nu eu l-am ucis pe Paul.
Drumurile noastre se despărţiseră de-a lungul anilor, însă
eram foşti camarazi de arme. Nu numai că îl respectam
286 Amanda Quick

profund, dar îl consideram în continuare prieten.


Aveam de gând să fim vecini aici, pe Purgatory.
-A tu nci cine l-a ucis? insistă ea, derutată de sin­
ceritatea evidentă a lui Rainbird şi de farmecul lui
incontestabil.
-T e asigur, am făcut imediat demersuri ca să desco­
păr vinovatul. Era un servitor care a decis să-şi ucidă
şi să-şi jefuiască stăpânul, profitând de lovitura de stat
în plină desfăşurare pe insulă. In momentul de faţă se
află în închisoarea locală, aşteptând judecata. Se va face
dreptate, domnişoară Sharpe. Nu te teme. Sunt un om
care crede în dreptate.
Când îl privi în ochi, Mattie înţelese cu o claritate
înspăimântătoare că minţea.
- Chiar aşa? Atunci de ce ai organizat o lovitură mili­
tară pe o insulă perfect paşnică?
-Aparenţele erau înşelătoare, domnişoară Sharpe.
Pot să-ţi spun Mattie? Rainbird nu aşteptă un răspuns.
Micul guvern al insulei, care nu dispunea de o forţă
armată, s-a trezit ameninţat de un grup de trădători
locali - nişte golani, la drept vorbind - care puseseră
mâna pe un stoc secret de arme automate. Eu am venit
cu oamenii mei la cererea preşedintelui. Nu e o acţiune
tocmai neobişnuită, Mattie. Guvernele mici şi ineficien­
te precum cel de pe Purgatory ajung deseori în situaţia
de a cere ajutorul unor oameni ca mine.
- Iar acum ai decis să rămâi?
-V ăd în Purgatory exact ceea ce a văzut şi prietenul
meu Paul. Un loc minunat, relativ calm, unde un om
obosit după atâţia ani de lupte poate să-şi trăiască viaţa
aşa cum vrea.
Mattie îşi îngustă ochii cu o expresie gânditoare.
- Cum rămâne cu bărbatul pe care l-ai pus să mă ur­
mărească la Seattle?
-Bărbatul acela era garda ta de corp. I-am cerut să
stea cu ochii pe tine cât timp aveai o relaţie cu Hugh
Abbott. S-a mai întâmplat şi altădată ca Abbott să uci­
dă oameni complet nevinovaţi, şi probabil va ucide din
nou. Nu vreau să fii una dintre victimele lui. îmi dau
O rază de speranţă 287

seama că nu eşti încă pregătită să mă crezi când îţi spun


că Abbott e periculos, dar mai devreme sau mai târziu
vei înţelege adevărul.
In clipa aceea Mattie se lămuri că bănuiala ei era înte­
meiată. Rainbird nu ştia că îl văzuse pe individul care îi
spărsese locuinţa şi încercase să o ucidă pe Evangeline.
Aparent, Colonelul nu luase încă legătura cu asasinul
său. Ştia fără îndoială că ceva nu mersese bine, dar nu
era la curent cu detaliile.
Poate că intrusul nu îşi recăpătase cunoştinţa, sau poa­
te suferea de amnezie temporară. Mattie auzise că astfel
de simptome apăreau frecvent în cazul traumatismelor
cerebrale, iar bărbatul care pătrunsese în apartamentul
ei încasase mai multe lovituri la nivelul capului.
- Iartă-mă, Mattie, îl auzi pe Rainbird spunând, dar
îmi dai voie să te întreb cum ai ajuns să ai de-a face cu
Paul Cormier?
Mattie îşi cântări foarte atent cuvintele.
-Intenţiona să vândă un obiect din colecţia lui de
arme de epocă unei persoane pe care o cunosc. întrucât
mă pregăteam oricum să merg în concediu în Pacific la
vremea respectivă, am fost rugată să iau eu obiectul şi
să-l duc la Seattle.
-A h , da, acum înţeleg. Ai dori să vezi colecţia? Am
mutat-o temporar până s-a făcut curat în casă, dar acum
şi-a regăsit locul. E impresionantă. Te pricepi cât de cât
la armele de epocă?
-N u.
Mattie decise să nu pomenească de colecţia mătuşii
ei. Cu cât Rainbird ştia mai puţin, cu atât mai bine.
- Paul avea câteva piese remarcabile. Voi fi încântat
să ţi le arăt.
Până spre sfârşitul cinei, nervii lui Mattie se trans­
formaseră în fire electrice vibrând de tensiune şi tea­
mă. Farmecul lui Rainbird o învăluia ca un nor toxic.
Comparaţia cu un vampir nu era deplasată, îşi spuse ea
luând o înghiţitură minusculă de vin.
288 Amanda Quick

Când li turnă un pahar de brandy şi o conduse pe


coridorul larg spre bibliotecă, îşi dădu seama că degetele
îi tremurau, însă Rainbird nu păru să observe.
- Impresionant, nu-i aşa? spuse el când intrară într-o
încăpere ticsită de cărţi şi dulapuri de sticlă de diverse
mărimi şi forme. Vitrinele sunt toate închise ermetic
şi au o atmosferă controlată individual, desigur. Aerul
sărat e nociv pentru metalul vechi.
- Intr-adevăr.
Mattie se plimbă de la o vitrină la alta, ţinând în
mână paharul de brandy, şi încercă să se arate interesa­
tă de pumnalele, săbiile, coifurile, scuturile şi armurile
expuse. Se concentră pe respiraţie, încercând să se cal­
meze. Când sosea clipa să acţioneze, Mattie nu îşi putea
permite să cedeze nervos din cauza stresului. Se opri în
faţa unei vitrine în care se afla o singură armă, o sabie.
- Asta e o piesă deosebită, remarcă Rainbird, care se
postase în spatele ei.
- Da. E posibil să fie sabia pe care am fost trimisă
să o aduc.
Tânăra fu încercată de vechea senzaţie familiară că zi­
durile se strângeau în jurul ei. Era prima dată când
i se întâmpla ca o fiinţă umană să-i declanşeze atacul de
claustrofobie, îşi zise. Lifturi, peşteri, stres, da. Dar nu
o altă persoană.
- E din secolul paisprezece, conform însemnărilor lui
Paul, spuse Rainbird trecându-şi blând degetele peste
linia gâtului ei. Din cel mai bun oţel spaniol. Mattie îi
simţi răsuflarea caldă pe piele când mâna lui îi dezmier-
dă ceafa. Are şi un nume, să ştii. Valor. O armă bună
merită să aibă un nume.
- Am auzit că există şi o legendă legată de ea, îngăimă
Mattie, care abia mai putea să respire.
-A h , da. Vârfurile degetelor lui Rainbird o atinseră
pe gât cu o blândeţe infinită. Ceva de genul că sabia ar fi
periculoasă pentru oricine ar încerca să o revendice,
în afară de cazul în care persoana respectivă ar răzbu­
na o trădare, nu? Un blestem fermecător, desigur, însă
trădătorul, oricine ar fi fost acesta, e mort de câteva
O rază de speranţă 289

sute de ani. Şi la fel şi răzbunătorul căruia îi era sortit să


ia sabia.
-Aşa crezi?
Un fior de spaimă îi coborî pe şira spinării când dege­
tele lui Rainbird alunecară peste umărul ei.
-D a . Atât răzbunătorul, cât şi trădătorul sunt de
mult sub pământ. Dar sabia a supravieţuit. Rainbird o
mângâie pe braţ. E o armă superbă, nu-i aşa? O lamă cre­
ată pentru a ucide, nu pentru ceremonii. Observă linii­
le curate ale mânerului şi ale plăselelor. Fără ornamente
inutile sau pietre preţioase. Sabia asta îmi aminteşte de
tine, Mattie. Curată şi elegantă. Rece la exterior, dar
călită în foc. Superbă.
Mattie icni surprinsă când Rainbird veni şi mai
aproape şi-şi strecură degetele sub gulerul cămăşii ei,
apoi o sărută pe gât cu o fineţe incredibilă. Senzaţia de
claustrofobie devenise atât de intensă, încât îi era aproa­
pe greaţă.
- Mattie? Eşti foarte frumoasă, să ştii. Nu am mai cu­
noscut pe nimeni care să-ţi semene.
In momentul în care se întoarse spre el, simţi cum
limpezimea absolută a ochilor lui o atrăgea inexorabil,
hipnotizând-o. Atunci îi înţelese secretul: Rainbird nu
avea habar ce înseamnă conştiinţă sau remuşcare. Nu
exista nimic dincolo de suprafaţă, exact aşa cum încer­
case să-i explice lui Hugh. Absolut nimic.
Era un bărbat în stare să comită orice fărădelege fără
nici o tresărire. Era în stare să-şi privească următoarea
victimă direct în ochi şi să-i zâmbească.
Acea revelaţie o făcu să-şi dea seama că Hugh era un
om complet diferit. Nu o minţise niciodată, nici măcar
în acea primă noapte, cu un an în urmă.
Cu Hugh, o femeie ştia întotdeauna clar cum stăteau
lucrurile, dacă nu se lăsa orbită de trecut.
Când Hugh făcea dragoste, pasiunea lui era autenti­
că. Când te certa, ştiai că era furios. Când râdea, ştiai că
era fericit. Când îşi lua un angajament, ştiai că avea să
se ţină de cuvânt.
290 Amanda Quick

Iar dacă s-ar fi pregătit să te ucidă, ai fi ştiut. Nu ţi-ar


fi zâmbit cu ochi seducători în timp ce apăsa pe trăgaci,
întreaga răceală de coşmar a morţii iminente s-ar fi
regăsit în privirea lui de lup.
- Te găsesc la fel de fascinantă precum sabia din vitri­
na aceea, murmură Rainbird. în fond, nu e de mirare.
Eşti o fiinţă creată pentru pasiune, iar sabia e un obiect
creat pentru violenţă. Sexul şi violenţa sunt legate pen­
tru veşnicie. Două feţe ale aceleiaşi monede. Ai desco­
perit deja asta, Mattie?
-N u. Nu, şi nu te cred. Nu sunt legate. Una e viaţă,
iar cealaltă e moarte.
- Ce inocentă eşti. Gura lui trecu din nou cu fineţe
peste a ei. Ochii aîbaştri erau zâmbitori şi concentraţi.
Sunt gata să pun pariu că nu ai fost iubită niciodată
cum scrie la carte, Mattie Sharpe. Văd lipsa de experien­
ţă în ochii tăi. Eşti speriată, nu-i aşa?
-D a .
Ceea ce era prea puţin spus, reflectă Mattie.
- Ziceam că între sexul autentic şi violenţa autentică
există o legătură, dar asta nu înseamnă că-mi place să
fac sex cu violenţă. Chiar dimpotrivă, Mattie. Sunt un
bărbat căruia îi plac subtilităţile şi nuanţele. Apreciez
lucrurile delicate, iar o femeie aşa ca tine e cu adevărat o
creatură foarte delicată. Ai găsi în mine un amant foarte
blând, foarte atent, foarte generos. M-aş ocupa de tine
pe îndelete. Ţi-aş acorda tot timpul din lume.
-T e rog...
El o reduse la tăcere depunându-i pe buze un alt sărut
uşor ca fulgul. Apoi, cu un zâmbet abia schiţat, o luă de
mână şi o conduse de-a lungul verandei până la dormi­
torul principal.
O rază argintie de lună cădea pieziş în încăpere, iar
uriaşul pat alb din mijloc se profila ameninţător în
umbră.
- Cum rămâne cu Howard?
- Howard n-o să ne deranjeze. Rainbird îi oferi zâm­
betul lui superb. Nu-ţi fie teamă, Mattie. Nu am de gând
O rază de speranţă 291

să te violez. Nu e stilul meu. Violenţa îşi are locul ei,


însă locul acela nu e în dormitor.
- Preferi să recurgi la puterea ta de seducţie? întrebă
ea cu un surâs tremurat.
- După cum ziceam, prefer subtilitatea. Degetul lui
Rainbird alunecă în V-ul desenat de gulerul cămăşii
ei. Şi îmi imaginez că orice femeie care a petrecut mai
mult de zece minute cu Hugh Abbott e dornică să se
bucure de puţină curtoazie. In special o femeie atât de
sensibilă şi de frumoasă ca tine, Mattie.
Ea închise ochii şi făcu un pas în spate. Senzaţia de
greaţă era atât de acută, încât îi era teamă că avea să stri­
ce totul vomitând în toiul scenei de seducţie.
-Te-ar deranja foarte tare dacă m-aş duce la baie?
-Absolut deloc.
O îndreptă galant spre uşa respectivă. în timp ce o ur­
mărea cu o expresie vag amuzată, degetele lui se ridicară
la papionul negru pe care-1 purta la gât.
Brusc, Mattie se întrebă dacă nu cumva Rainbird ştia
deja despre panoul secret şi apucase să-l zidească. Poate
că nu era decât un joc sinistru de-a şoarecele şi pisica.
Dar nu avea încotro, trebuia să încerce. Era singura ei
şansă de a evada. Gândul de a se întoarce în dormi­
torul unde o aştepta Rainbird era suficient pentru a-i
tăia picioarele.
închise uşa băii, aprinse lumina şi aruncă o privire
rapidă în jur. Obiectele personale ale lui Rainbird erau
aranjate pe blatul de marmură albă al chiuvetei: piep­
teni cu mâner de argint, after-shave şi apă de colonie
scumpe, alături de o floare proaspătă de hibiscus intr-o
vază de cristal.
Când se uită în oglindă, aproape că nu recunoscu ima­
ginea femeii cu faţa palidă şi ochi mari, înspăimântaţi.
Un sunet discret din dormitor o făcu să tresară.
Trebuia să acţioneze acum. Fără să stea pe gânduri,
învârti robinetul bateriei de argint, lăsând apa să curgă
în chiuvetă.
începu să deschidă sertarele, amintindu-şi că, după
cum îi spusese Hugh, Paul Cormier avea lanterne peste
292 Amanda Quick

tot prin casă din cauza penelor de curent frecvente.


Neîndoielnic pusese una şi în baie, din moment ce pe
acolo urma să evadeze în caz de urgenţă. Cormier fusese
un bun strateg, potrivit lui Hugh, iar Rainbird nu ar fi
avut motiv să arunce un obiect atât de inofensiv precum
o lanternă.
O găsi în ultimul sertar de jos, lângă chiuvetă. Tra­
versă baia pentru a trage apa la toaletă, apoi, cu pantofii
în mână, sări în cada de marmură şi apăsă panoul din
perete aşa cum făcuse Hugh data trecută.
Timp de câteva secunde nu se întâmplă nimic. Mattie
simţi presiunea copleşitoare a stresului. Pur şi simplu nu
se putea întoarce în acel dormitor, avea să înnebunească
dacă nu reuşea să fugă.
Panoul se dădu la o parte fără un sunet. Mattie şopti
în gând o rugăciune de recunoştinţă, îşi ridică fusta şi
păşi în întuneric, bucuroasă că senzaţia de uşurare
era suficient de puternică încât să-i alunge sentimentul
tot mai intens de claustrofobie. Găsi butonul de închi­
dere şi îl apăsă, iar panoul alunecă silenţios la loc.
în aceeaşi clipă se auzi o bătaie uşoară în uşa băii:
- Mattie? Eşti bine?
Mattie aprinse lanterna, se încălţă şi o luă la fugă pe
coridorul secret. Ajunsă la uşa care dădea spre junglă, îşi
ţinu respiraţia cât răsuci clanţa.
Cum risca să fie întâmpinată de unul dintre pazni­
cii înarmaţi, stinse lanterna şi rămase perfect nemişcată
preţ de un minut, aşteptând să i se adapteze vederea.
Apoi ţâşni în junglă.
Nu avea decât luna şi luminile casei după care să se
ghideze. Solul moale şi umed îi înăbuşea sunetul paşi­
lor, dar şi aşa făcea mult prea mult zgomot. Din clipă în
clipă unul dintre paznici avea să o audă, fără îndoială.
Putea doar să spere că vuietul valurilor ce se izbeau de
ţărm era destul de puternic.
Intră în junglă având grijă ca luminile casei să rămâ­
nă mereu în spate, însă acestea păliră rapid pe măsură
ce vegetaţia deasă se închidea în jurul ei. Era nevoită
O rază de speranţă 293

să se orienteze numai după sunetul oceanului şi lumina


slabă a lunii, căci nu îndrăznea să aprindă lanterna.
„Oceanul în stânga. Casa în spate. Tot înainte până
traversezi pârâul“, îşi spuse.
Vocea lui Rainbird, părând amplificată printr-un fel
de megafon, răsună asurzitor în întuneric:
-M attie, întoarce-te. Nu fugi. N-o să păţeşti nimic,
îţi jur. Nu poţi supravieţui în jungla aia, Mattie. Sunt
prea multe creaturi care te pot ucide, mai ales noaptea.
Şerpi, de pildă. N-ai vrea să te trezeşti în strânsoarea
unui şarpe gigantic, nu?
Hugh îi spusese să nu-şi facă griji, deoarece nu existau
şerpi în junglele de pe Purgatory, îşi aminti ea. Hugh nu
o minţise niciodată. Rainbird era capabil să-ţi declare
iubire veşnică în timp ce îţi tăia beregata.
Merse înainte. Când luminile casei dispărură com­
plet, îndrăzni să aprindă lanterna pentru intervale scur­
te. La un moment dat se împiedică de un buştean căzut
şi îşi dădu seama că acolo îşi agăţase bluza de mătase
data trecută. Aşadar, era pe drumul cel bun.
- Mattie, eşti în siguranţă cu mine. Te paşte o moar­
te oribilă acolo, în junglă. Crede-mă, Mattie. Nu vreau
să-ţi fac rău.
Vocea amplificată a lui Rainbird se auzea tot mai
slab.
Hugh îi spusese că ar fi fost practic imposibil să nu ni­
merească pârâul dacă păstra mereu oceanul în stânga.
Oare trosniturile ce se auzeau în depărtare erau paşii
urmăritorilor ei?
Se luptă cu frunzele, se târî peste liane, împinse deo­
parte orhidee rare ca şi cum nu ar fi fost nimic mai mult
decât nişte gunoaie care-i stăteau în cale.
In cele din urmă se împiedică într-o liană şi căzu într-un
genunchi. Când întinse o mână în faţă pentru a-şi recă­
păta echilibrul, degetele i se cufundară într-o apă curgă­
toare. Pârâul.
Se întoarse orbeşte spre stânga. Acum nu mai trebuia
decât să urmeze firicelul de apă până la cascade.
294 Amanda Quick

Fără îndoială, Rainbird îşi trimisese deja oamenii s-o


caute. Poate presupunea că o luase spre ocean, evitând
instinctiv jungla deasă.
Se încumetă din nou să aprindă lanterna, însă desco­
peri că îi era mai uşor dacă nu-şi forţa ochii să se adap­
teze permanent de la întuneric la lumină şi invers. Prin
urmare, îşi continuă drumul ghidându-se doar după
razele lunii.
Un vuiet familiar o făcu să-şi dea seama că se apro­
pia de cascade. Lungi pasul, sperând că nu avea să cadă
şi să-şi scrântească glezna. Mai avea de traversat toate
acele tuneluri.
O, Doamne, tunelurile!
Şi mai departe ce avea să facă? se întrebă mohorâ­
tă. Presupunând că scăpa cu viaţă din peşteri, nu putea
să rămână la nesfârşit în sanctuarul lui Cormier. Avea să
moară de sete şi de foame. însă de problema asta putea
să se ocupe mai târziu, deocamdată era important să sca­
pe de vampirul cu ochi albaştri din superba vilă albă.
Mai bine murea în peşteră decât să servească drept
momeală în capcana destinată lui Hugh. N-avea nici un
dubiu că exact acesta era planul lui Rainbird.
Trecu şi prin ultima barieră de verdeaţă şi se opri
brusc la vederea magnificelor cascade gemene scăldate
în lumina argintie a lunii. Era o privelişte ireală care
o făcu să vibreze în adâncul sufletului. Existau lucruri
pe pământ care aveau să reziste milioane de ani după
dispariţia lui Jack Rainbird. Şi care o puteau apăra de el
în acele clipe.
Puse piciorul pe una dintre pietrele umede şi alu­
necoase care mărgineau bazinul de apă înspumată,
în seara aceea nu putea să cadă. Hugh nu era acolo să
o prindă.
Totuşi, de data asta nu încerca să ţină în echilibru
poşeta şi o plasă plină cu conserve şi sticle de apă mi­
nerală. De data asta era ceva mai uşor. De data asta era
mai hotărâtă.
Cu un echilibru perfect, sări de pe ultima piatră şi
trecu pe sub perdeaua de apă până în gura întunecată
O rază de speranţă 295

a peşterii, apoi aprinse lanterna ca să caute pe pereţi


marcajele lăsate de Cormier.
Acum urma partea cu adevărat dificilă, când trebuia
să traverseze prin beznă, de una singură, toate acele tu­
neluri întortocheate.
Era mai rău decât în orice lift aglomerat, dar mult
mai rău ar fi fost să ţină piept încercărilor lui Jack Rain-
bird de a o seduce într-o încăpere alb cu argintiu. Totul
era relativ.
De două ori o luă pe culoare greşite, însă de fieca­
re dată reuşi să se întoarcă şi să găsească micile semne
albe de pe pereţi. In mai multe rânduri simţi nevoia să
închidă ochii, dar nu îndrăzni, temându-se să nu rateze
vreun marcaj.
Stomacul îi era strâns în noduri. Inima îi bubuia, iar
lanterna ameninţa să-i cadă din palmele umede. Dar nu
se putea întoarce. Singura direcţie era înainte. Traversa­
rea acelor tuneluri semăna în mare măsură cu trecerea
prin viaţă fără un talent anume, îşi spuse Mattie. Nu pu­
teai decât să mergi înainte până găseai drumul cel bun.
Era foarte aproape de a izbucni în plâns, convinsă
că undeva cotise greşit şi urma să dispară pentru tot­
deauna în beznă, când simţi o adiere de aer proaspăt
dinspre ocean.
- O, Doamne! strigă ea grăbind pasul.
Aerul purta cu el gustul înţepător al sării. Totul avea
să fie bine, cel puţin o vreme. Rainbird şi oamenii lui
nu aveau s-o găsească niciodată acolo.
Din păcate, nimeni altcineva nu avea s-o găsească, se
gândi ea abătută.
Mai devreme sau mai târziu trebuia să-şi asume riscul
de a se întoarce, dar spera că Rainbird avea să renunţe
la căutări, presupunând că fie scăpase, fie se înecase în
mare sau murise undeva în junglă.
Avea să facă planuri pentru evadarea de pe insulă
odată ce-şi revenea după această primă tentativă nebu­
nească de a-şi recăpăta libertatea.
Deja fugea cât o ţineau picioarele când ajunse la
intrarea în grota uriaşă în care ea şi Hugh speraseră
296 Amanda Quick

să găsească barca lui Cormier. Lumina lanternei stră­


punse bezna din faţa ei, dând la iveală micul bazin
natural.
Primul lucru pe care îl observă fu că de data asta era
şi o barcă legată acolo. Un iaht rapid, elegant, ce părea
foarte puternic.
Nu apucă să se întrebe ce căuta ambarcaţiunea în
grotă, că braţul unui bărbat apăru din întuneric şi se
închise precum un ştreang de oţel în jurul gâtului ei.
Mattie încercă să ţipe, dar sunetul fu rapid înăbuşit.
Când scăpă lanterna în încercarea zadarnică de a se
lupta cu atacatorul, simţi vârful unui cuţit zgâriindu-i
pielea în semn de avertizare.
- La naiba, spuse Hugh, lăsând jos cuţitul. E Mattie.

capitolul 19
Mattie se aşeză pe o geantă de voiaj lângă Silk Tag-
gert, care verifica tacticos un pistol, şi îl privi pe Hugh
plimbându-se de colo, colo ca un lup agitat. Expresia
ameninţătoare de pe chipul lui aspru îi aminti de cea
din seara când îl chemase să o salveze din barul din
Seattle. Doar că acum era de o mie de ori mai sumbră,
decise Mattie. Hugh era ca o grenadă aşteptând să fie
detonată, o sabie aşteptând să fie scoasă din teacă.
- Eşti sigură că nu te-a rănit? întrebă el pentru a cin-
cea sau a şasea oară.
-N u m-a rănit. Ţi-am zis, a recunoscut că te caută,
apoi mi-a servit o cină minunată. Mi-a spus că e vegeta­
rian, dar eu nu l-am crezut. Nici pentru o clipă.
- Şi mai departe?
-M ai departe m-a dus să văd colecţia de arme vechi
a lui Cormier.
Mattie îi recitase deja de mai multe ori întreaga
poveste.
- Apoi te-a dus în dormitor. Blestematul!
- Nu se poate spune că m-a târât până acolo, îi explică
ea răbdătoare. Era sigur că m-a fermecat, iar eu nu m-am
O rază de speranţă 297

grăbit să-l contrazic. Adevărul este că m-am dus cu el


pentru că mi-am amintit de panoul din baie. Mi-a fost
destul de uşor să mă retrag acolo pentru un minut sau
două. Să zici că ai nevoie la baie e cea mai tare scuză
din lume. Iar Rainbird nu avea de ce să se opună, căci
uşa dormitorului era singura ieşire vizibilă.
- Bine gândit, Mattie, interveni Silk. Potoleşte-te, şe­
fule. S-a descurcat grozav şi e aici, teafără şi nevătămată.
Asta e tot ce contează. Şi a dovedit un curaj demn
de toată lauda, dacă îmi dai voie să ţi-o spun. Acum tu
şi cu mine avem treabă, adăugă el vârând un cartuş în
arma automată.
-A m să-l ucid.
-D a . Ştiu. Dar mai întâi trebuie să ajungem la el.
Silk îi aruncă o privire piezişă lui Mattie. La cum văd eu
lucrurile, acum avem nişte informaţii grozave din inte­
rior. Mult mai mult decât ce ştiam acum o oră.
- O, Doamne, suspină ea. Nu vă vreau implicaţi în
alte acţiuni violente.
- E cam târziu să-ţi faci griji pentru asta, spuse Silk
blând. Nu te mai agita, că ai să te alegi cu un ulcer. O să
se termine cât ai zice peşte, după care o s-o ştergem cu
toţii de pe blestemata asta de insulă. Ar merge însă mai
repede dacă ne-ai putea da nişte detalii.
Mattie se uită la el, apoi la Hugh, şi îşi dădu seama
că nu ar fi putut să facă nimic pentru a-i împiedica.
Următoarea opţiune disponibilă era să le dea o mână
de ajutor.
-M ă tem că nu prea am fost atentă la genul ăsta de
chestii.
-încearcă doar să-ţi aminteşti şi să numeri câţi oa­
meni ai văzut şi unde se aflau.
- E i bine, m-a surprins constatarea că nu are atât
de multe gorile în jurul lui cum m-aş fi aşteptat. Doar
vreo cinci, şase. M-am tot întrebat unde îi era armata
de ocupaţie.
Hugh se opri la marginea bazinului cu apă întuneca­
tă şi îşi aţinti privirea în el.
298 Amanda Quick

-Ţi-am zis. Nu există nici o armată de ocupaţie pe


Purgatory. Nici nu e nevoie. Rainbird e de partea guver­
nului, ai uitat?
-A tât cât există, adăugă Silk. N-a fost niciodată mare
lucru de capul guvernului de pe insula asta. E unul din­
tre motivele pentru care lui Cormier i-a plăcut aici.
- Corect, zise Hugh. Manevra lui Rainbird a fost una
clasică. A organizat o scurtă demonstraţie de forţă, a
împărţit câteva pistoale şi a creat foarte multă confuzie
cu un grup de oameni bine pregătiţi, profitând de lipsa
unei rezistenţe organizate. Când s-au liniştit apele, Rain­
bird reuşise să încheie o înţelegere cu persoanele aflate
oficial la conducere. Probabil le-a garantat că va creşte
de trei sau chiar patru ori baza de impozitare a insulei,
cu o creştere proporţională a salariilor pentru şefii cei
mari şi toţi ceilalţi care au cooperat. Pe termen lung,
banii sunt întotdeauna un argument mai convingător
decât pistoalele.
- Da, întări Silk. Poţi atrage atenţia cuiva cu un pis­
tol, dar cu bani îl poţi păstra de partea ta.
- Dar Rainbird ce are de câştigat din asta? întrebă
Mattie.
-U n refugiu sigur. Probabil are nevoie de aşa ceva
ca să-şi extindă interesele de afaceri. Doar Dumnezeu
ştie în ce s-o fi băgat acum. Purgatory e locul perfect.
O insulă minusculă, independentă politic, complet lip­
sită de importanţă strategică, un paradis în care poate să
stea relaxat şi să-şi conducă imperiul.
- Probabil a pus ochii pe Purgatory acum câţiva ani,
după ce şi-a dat seama că Paul se stabilise aici. Silk se în­
toarse spre Mattie: Oricum, ăsta e unul dintre motivele
pentru care n-ai văzut o întreagă armată mişunând în
jurul vilei. Dar mai există şi altul.
- Hugh mi-a explicat că Rainbird nu are încredere în
nimeni, aşa că nu vrea prea mulţi oameni în preajmă.
- E al naibii de greu să găseşti chiar şi cinci sau şase oa­
meni în care să ai suficientă încredere cât să-ţi laşi viaţa
în mâinile lor, zise Hugh. Rainbird îşi forţează norocul
O rază de speranţă 299

ţinând atâţia, şi o ştie şi el. Probabil intenţionează să


mai reducă din ei imediat ce se va simţi în siguranţă.
Înfiorată, Mattie îşi împreună mâinile.
- In regulă, lăsaţi-mi o clipă să mă gândesc. înăuntru
era Howard. Era singurul în afară de Rainbird care se
afla efectiv în casă. Poartă un pistol prins la şold, ca tipii
din westernuri. Şi mai era Goody, care mă aştepta în
căsuţa de pe plajă din St. Gabe.
- Drace, mormăi Hugh. Şi pe el am să-l omor.
-Taci, şefule, ripostă Silk. Tu încă nu gândeşti lim­
pede. Lasă-ne pe mine şi pe Mattie să discutăm până te
calmezi. Continuă, scumpo.
- Păi, mai era şi pilotul.
Pe măsură ce reuşea să se concentreze, Mattie desco­
peri că-şi amintea o mulţime de detalii. Atâţia ani de
lecţii de artă şi munca ei la galerie îşi spuneau cuvântul.
Avea un simţ al observaţiei deosebit, se gândi ea mân­
dră când îşi încheie raportul. Se uită la Hugh, aşteptând
să fie lăudată, însă primi doar o privire mânioasă care în
alte împrejurări ar fi îngheţat-o pe loc.
- Bravo, Mattie. Silk îi dădu o palmă peste spate care
aproape o răsturnă. Unul dintre cele mai bune rapoarte
de spionaj pe care le-am auzit vreodată. Asta o să ne
uşureze considerabil sarcina, nu-i aşa, Hugh?
- Drace, mormăi acesta din nou.
-U neori vocabularul lui e cam limitat, îi explică Silk
lui Mattie.
-A m observat. Mi-a spus cândva că este un semn de
stres.
-C h iar aşa? rânji Silk. Stres, deci? Şi eu care în tot
acest timp am crezut că pur şi simplu nu a învăţat nici­
odată să se poarte.
Hugh se răsuci pe călcâie şi reîncepu să se plimbe
agitat prin grotă.
-N u putem acţiona împotriva lui Rainbird până nu
o scoatem pe Mattie de aici.
- O să ne ia două sau trei ore să o ducem pe Hades.
Alte două sau trei să ne întoarcem. Dacă aşteptăm atât
de mult, vom pierde o mare parte din avantajul pe care
300 Amanda Quick

îl avem în momentul de faţă, remarcă Silk. Ştii şi tu


asta, şefule. In mod evident, Rainbird încă nu ştie
că ne aflăm pe insulă. Şi-a împrăştiat oamenii peste tot
în căutarea lui Mattie. Asta înseamnă că mai izolat de
atât nu o să fie niciodată.
- Ştiu, ştiu, mârâi Hugh, îndesându-şi mâinile în bu-
zunarele de la spate ale blugilor. Dar nu-mi place. Dacă
noi doi păţim ceva, Mattie va rămâne prizonieră aici.
- Poate lua barca.
- Şi ce să facă Mattie cu ea? tună Hugh. Este o fată de
la oraş. Ce ştie ea despre bărci sau navigaţie? Cum o să
pornească motorul, darămite să ajungă înapoi pe Hades?
- Scuză-mă, murmură ea dregându-şi vocea. Ţin doar
să subliniez că, deşi sunt o fată de la oraş, oraşul respec­
tiv e Seattle. Tatăl meu are o barcă pe care atât Ariei,
cât şi eu am învăţat s-o manevrăm încă din copilărie,
în plus, sunt în stare să citesc o hartă de navigaţie şi nu
m-aş pierde de aici până pe Hades dacă ar trebui să mă
descurc singură.
- Ei, fir-aş al naibii, exclamă Silk pe un ton de pro­
fundă admiraţie.
Hugh îi aruncă lui Mattie o privire indescifrabilă.
- Chiar aşa?
- Da. însă nici nu mă gândesc să plec fără voi. Hugh,
trebuie să existe o soluţie mai bună pentru a rezolva
problema cu Rainbird. Nu-mi place ideea ca voi doi să-i
înfruntaţi singuri pe el şi pe soldăţeii cu pretenţii de
bărbaţi pe care îi are în jurul lui.
- Dar nu ne pasă de soldăţei, zise Hugh. în locul furi­
ei iniţiale, glasul lui avea un ton îngheţat, lipsit de orice
urmă de emoţie. Singurul pe care trebuie să-l eliminăm
e Rainbird. După ce el dispare, soldăţeii se vor risipi
imediat. Nu e nimic de capul lor fără un lider.
- Cum o să intraţi în casă? întrebă Mattie, dându-şi
seama că nu-i putea convinge să renunţe.
-Ţi-am spus, Cormier a construit o mulţime de ieşiri
de urgenţă, care funcţionează la fel de bine şi ca intrări
secrete. Hugh îşi trecu o mână prin păr, încruntându-se
O rază de speranţă 301

gânditor. O vom folosi pe cea din bucătărie de data


asta.
- Eu unul sunt de acord, spuse Silk. Intrăm, ie­
şim şi o ştergem de pe insulă înainte să apuce cineva
să se dumirească exact ce s-a întâmplat. Vom lua cina
pe Hades.
- Sunteţi siguri că nu există nici o altă cale de a face
asta? Nu aţi putea să cereţi ajutor?
-H ei, te avem pe tine, Mattie Sharpe, rânji Silk.
Până acum te-ai dovedit mai folositoare decât o întreagă
companie de puşcaşi marini.
- I n regulă, spuse Hugh hotărât. Ai dreptate, Silk.
E cea mai bună şansă care o să ni se ofere vreodată. Să-i
dăm drumul.
Mattie se ridică în picioare.
- Hugh?
- Da, drăguţă?
Era aşezat pe vine lângă o grămadă de echipamente,
cu spatele spre ea.
- Promite-mi că nu o să-ţi asumi nici un risc prostesc.
Până şi ei i se păru o cerere stupidă. Fireşte că avea
să-şi asume riscuri.
- Sigur, drăguţă. Fără riscuri prosteşti, zise el, după care
îşi înfipse un cuţit în bocanc şi îşi verifică revolverul.
- Te iubesc, îi şopti Mattie.
- Şi eu te iubesc, drăguţă, spuse Hugh absent.
Atenţia îi era în mod evident concentrată asupra pre­
gătirilor, nu asupra cuvintelor pe care tocmai le rostise
cu atâta lejeritate.
Mattie zâmbi. Nici măcar nu-şi dădea seama că era
prima dată când o spusese cu voce tare. Individul putea
fi tare greu de cap uneori.
-Ştiu , murmură ea. Nu am fost sigură până de cu­
rând, dar acum ştiu.
El îi aruncă o privire surprinsă, apoi se posomori.
- Era şi timpul.
- Da. Situaţia a fost cam confuză în ultima vreme.
-D o ar pentru că ai fost tu confuză, replică el fără
menajamente.
302 Amanda Quick

- S-ar putea să ai dreptate. Dar fii atent. Şi tu, Silk.


M-ai auzit? Nu vreau să faci nimic care să îţi întrerupă
prematur glorioasa carieră artistică.
Silk îi ciufuli părul cu laba lui uriaşă când Mattie se
duse la el şi îl îmbrăţişă strâns.
- Hei, nu-ţi face griji pentru mine, Mattie Sharpe. Tu
şi cu mine o să ne îmbogăţim împreună. Iţi promit.
- N-aveţi decât să discutaţi altă dată despre ce veţi face
cu banii câştigaţi în mod ilicit, bombăni Hugh pornind
spre tunelul care ducea la cascade. Hai să terminăm mai
întâi cu treaba asta.
- De-acord, şefule.
Mattie îi privi pe cei doi bărbaţi dispărând, silenţioşi
ca nişte stafii, în peşterile din Purgatory.
Apoi se aşeză să-i aştepte.

Hugh auzi voci în grota din spatele cascadelor geme­


ne şi înţelese că trebuiau să-i elimine pe doi dintre cei
şase bărbaţi care alcătuiau garda de corp a lui Rainbird
înainte de a-şi continua drumul spre vilă. Nu era cazul
să-i menţioneze acest detaliu lui Mattie, se gândi el.
Stinse lanterna şi-l aşteptă pe Silk să i se alăture.
-D oi?
- Da, aşa cred.
- Se pare că vor să caute prin peşteri.
- Neghiobii. După o clipă de reflecţie, Hugh sugeră:
Ce-ar fi să-i lăsăm să se rătăcească pur şi simplu?
- Probabil nu sunt chiar atât de idioţi. Vor folosi o
frânghie sau ceva de genul ăsta.
- Frânghie, zici? Atunci să sperăm că au destulă cât să
se spânzure singuri.
Urmat de tovarăşul său, Hugh păşi într-un tunel care
se desprindea din cel principal. Oricine ar fi venit pe
acolo ar fi fost nevoit să treacă pe lângă ei.
O lanternă pâlpâi pentru o clipă pe coridorul prin­
cipal. Primul bărbat în uniformă înainta derulând o
frânghie după el.
- Vezi ceva, Mark? strigă o voce.
- Nimic. Nu-mi dau seama dacă a fost pe aici.
O rază de speranţă 303

- Probabil că deja s-a rătăcit zdravăn. Rainbird o să


fie furios.
Mark se opri şi strigă pe coridor:
- Domnişoară Sharpe, dă un semn dacă mă auzi. N-ai
de ce să-ţi fie teamă. Te scoatem noi de aici.
Vocea lui reverberă de pe pereţii grotei.
Hugh îşi studie victima. Mattie avea dreptate. Puştiul
era prea tânăr ca să se joace de-a mercenarul. Pe de altă
parte, Rainbird avea talentul de a atrage în jurul său
tineri plini de entuziasm care visau să devină eroi.
Se gândea la propriile vise din tinereţe când ieşi pe
coridor şi trânti patul pistolului în creştetul mercenaru­
lui ghinionist. Când Mark se prăbuşi la pământ fără un
sunet, Hugh îl târî pe coridorul lateral.
- Mark?
Vocea de la celălalt capăt al frânghiei nu era neliniş­
tită. Doar curioasă.
Silk întinse mâna şi trase uşor de frânghie, ca şi cum
Mark încă s-ar fi mişcat.
-Vezi ceva? Raza unei alte lanterne străpunse bezna
de pe coridorul principal. Haide, Mark. Ce se petrece?
Unde eşti? Eşti bine?
Silk trase din nou de frânghie, ducând-o mai adânc
în peşteră. Cel de-al doilea tânăr înainta lent, ca un
peşte circumspect ce urma o momeală. Când trecu
pe lângă tunelul lateral, Hugh ieşi şi repetă figura cu
patul revolverului.
- L-am rezolvat, anunţă el.
îl trase în tunelul secundar, iar Silk se folosi de frân­
ghie ca să-i lege fedeleş pe cei doi.
- Ei bine, asta ne îmbunătăţeşte uşor şansele, observă
Silk când trecură de cascade. Cu puţin noroc, restul o
să mai bâjbâie o vreme prin junglă şi nu va trebui să ne
intersectăm cu ei.
- Mai rămâne Howard, rafinatul bucătar vegetarian.
Luna dispăruse aproape complet când Hugh şi Silk
traversară pe pietrele de la baza cascadelor şi găsiră pârâ­
ul. în aerul cald plutea o apăsare familiară. Hugh simţi
ploaia ce se pregătea să cadă.
304 Amanda Quick

Merseră de-a lungul pârâului până când zgomotul


oceanului se auzi clar, apoi cotiră la dreapta. înaintară
prin junglă mai mult sau mai puţin orbeşte până când
sub ochi le apărură luminile vilei.
- Nu-i nici o problemă, remarcă Silk. Avem parte de
camuflaj chiar până la zidurile casei.
- Să mergem.
Hugh bâjbâi puţin în căutarea intrării secrete care
dădea spre cămară, căci trecuseră câţiva ani de când
Cormier îi oferise un tur detaliat al vilei albe. în cele
din urmă găsi panoul acoperit de o tufă de crini.
Dincolo de uşă, un şir scurt de trepte îi duse în căma­
ra cufundată în întuneric. Hugh îndrăzni să folosească
lanterna suficient cât să îşi facă o idee unde se aflau
conservele, sticlele de alcool şi diversele provizii. Când
găsi panoul de siguranţe electrice apăsă butoanele, în­
trerupând curentul în întreaga casă, apoi deschise uşa
cămării într-o beznă deplină. Se furişă în bucătărie şi,
alături de Silk, se puse pe aşteptat.
- Ce naiba?
De pe verandă răsună vocea iritată a lui Rainbird.
- S-a luat curentul, domnule colonel. Mă duc să veri­
fic panoul. Probabil a sărit o siguranţă.
- Ia legătura cu restul şi spune-le să se întoarcă imedi­
at la vilă, se răsti Rainbird.
- Dar sunt sigur că e doar o problemă cu siguranţele,
sau poate ceva la generator. Mă pricep destul de bine la
chestiile astea, domnule colonel.
-A m zis să-i chemi pe ceilalţi. Fă-o acum, Howard.
Şi caută nişte lanterne.
- Da, domnule. Cred că e una în bucătărie.
Ghemuit în spatele unei mese, Hugh ascultă bocă­
nitul ghetelor pe pardoseală. Redutabilul Howard se
grăbea să îndeplinească ordinele şefului.
-A l meu e, spuse Silk într-o şoaptă aproape inaudibilă.
Hugh încuviinţă din cap, iar tovarăşul său străbătu
scurta distanţă până în cămară.
O rază de speranţă 305

Howard apăru de după marginea mesei, smucind ser­


tarele şi băgând mâna orbeşte în ele. In cele din urmă,
privirea îi căzu asupra lui Hugh.
- Bună, spuse acesta agreabil.
Howard căscă larg gura şi se pipăi după pistol, mo­
ment în care Silk ieşi din cămară şi îi dădu una peste
cap, trântindu-1 la podea.
- Stai cu ochii pe intrarea principală, murmură Hugh.
Dacă se întorc ceilalţi, probabil pe acolo vor veni.
- De-acord. Transmite-i salutări lui Rainbird. Spune-i
că-mi pare teribil de rău că nu a murit acum şase ani.
- Aşa am să fac.
Hugh traversă rapid camera de zi până în hol. Toate
camerele dădeau spre verandă, unde se afla Rainbird.
Judecând după direcţia din care îi dăduse ordine lui
Howard, biblioteca era probabil cel mai bun loc din
care să declanşeze atacul, îşi zise Hugh.
Imediat ce intră în bibliotecă, îşi dădu seama că avuse­
se dreptate. Prin uşile de sticlă deschise îl văzu pe Rain­
bird stând în picioare, cu mâinile sprijinite pe balustradă.
Scruta întunericul din faţa lui, în mod evident căutân-
du-i pe soldaţii care ar fi trebuit să se întoarcă în pas
alergător din misiunea de căutare a lui Mattie.
- Howard? Nu i-ai chemat încă? Fir-ar să fie, ţi-am zis
să te mişti, băiete. Nu-mi place chestia asta. Ceva e în
neregulă. Vreau ca toţi oamenii disponibili să se întoar­
că în clipa asta. Rainbird ezită când nu primi imediat
un răspuns. Howard?
- Howard e ocupat. Ştii cum e, ai mereu o groază de
muncă la bucătărie.
Hugh ieşi pe verandă cu revolverul în mână.
- Abbott.
Rainbird se răsuci pe călcâie, întinzând mâna după
pistolul băgat la curea.
Hugh ridică brusc piciorul în aer, încercând să loveas­
că arma. O nimeri cu vârful bocancului exact în clipa
în care Rainbird dădea să ţintească şi o trimise în zbor
peste balustradă.
306 Amanda Quick

- La fel de rapid ca întotdeauna, nu-i aşa?


Rainbird îi zâmbi uşor, coborând încet mâna.
- Nu chiar. Dar suficient cât să fac treaba asta.
-A şa crezi? Erai bun, Abbott, dar eu am fost întot­
deauna puţin mai rapid decât tine, ai uitat? Şi, spre
deosebire de tine, eu am continuat să mă antrenez în ul­
timii şase ani. în plus, ştim amândoi că nu eşti suficient
de dur cât să tragi într-un om neînarmat. Asta a fost din-
totdeauna cea mai mare slăbiciune a ta, Abbott. Asta şi
faptul că nu prea eşti în stare să urmezi ordinele.
-V rei să spui că n-am fost în stare să cad în cursa pe
care ne-ai întins-o la Los Rios? De ce ai făcut-o, Rain­
bird? Asta e singura chestie pe care nu am reuşit nici­
odată să o înţelegem. Ce anume aveai de câştigat ca să
merite un asemenea gest?
-B an i, desigur. O grămadă de bani. Iar momentul
nici că ar fi putut fi ales mai bine. Tu, Cormier, Silk şi
restul deveniserăţi prea greu de controlat. Puneaţi prea
multe întrebări despre misiunile în care vă trimiteam.
Soldaţii care pun sub semnul întrebării ordinele primi­
te sunt inutili pentru un bun comandant.
- Aşa că ai decis să te descotoroseşti de noi. Presupun
că e perfect logic din punctul tău de vedere. Hugh zâm­
bi mohorât. A fost inteligent din partea ta să-ţi înscenezi
propria moarte când ţi-ai dat seama că unii dintre noi
scăpaseră cu viaţă din ambuscadă. Ştiai că am fi venit să
te căutăm.
- Cormier a crezut că vede o fantomă când am intrat
pe uşă, spuse Rainbird zâmbind. Să ştii că şi bătrânul s-a
dovedit surprinzător de rapid. Chiar apucase să pună
mâna pe vechiul lui Beretta până să-l împuşc.
-Ştiu.
- Deci tu ai fost cel care l-a găsit! M-am întors să îmi
şterg urmele mai târziu, după ce obţinusem puterea pe
insulă. Mi-am dat seama că mai trecuse cineva pe aici.
Erau urme de paşi în balta de sânge, două maşini închi­
riate parcate în apropiere şi nici ţipenie de om. Apoi
mi-a ajuns la urechi vestea că îl cauţi pe ucigaşul lui
Cormier. Odată ce începi o treabă nu te mai dai bătut
O rază de speranţă 307

până n-o termini, asta trebuie să recunosc, Abbott. Am


ştiut că va trebui să vă elimin, şi pe tine şi pe Silk şi pe
femeia aceea.
- Şi pe un biet ticălos pe nume Rosey.
Rainbird ridică nepăsător din umeri.
- Ştia prea multe şi avea de gând să vândă informaţia.
-A i avut dreptate într-o privinţă. Nu aş fi încetat să
caut până nu aş fi descoperit cine l-a ucis pe Paul.
- Da. Asta am înţeles de la bun început, oftă Rainbird.
- A fost o greşeală că l-ai ucis pe Cormier. Dar a
fost o greşeală şi mai mare că ai implicat-o şi pe Mattie
în asta.
-A h , da. Foarte interesantă domnişoara Sharpe. Te
felicit pentru ea, Abbott. E o femeie pe gustul meu.
Curajoasă şi inteligentă. Are un oarecare stil. îmi place
asta. M-a surprins destul de tare faptul că te-a dus min­
tea să o apreciezi. Nu ai fost niciodată genul capabil să
înţeleagă sau să admire subtilitatea la o femeie.
- Poate că învăţ încet, dar în cele din urmă tot pricep.
- Şi ai învăţat să ucizi un om cu sânge rece?
- Cred că în cazul tău am să mă descurc.
Rainbird rânji, părând sincer amuzat.
-N u, Abbott, nu prea cred. O să-ţi piară curajul în
ultima clipă. O ştim amândoi.
în clipa aceea sunetul unui foc de armă sfâşie bezna
junglei, iar glonţul spulberă sticla uşii din spatele lui
Hugh. El trase peste marginea balustradei şi sări să se
adăpostească în biblioteca întunecată.
Rainbird reacţionă într-o clipită, înşfăcându-şi cuţi­
tul din bocanc şi aruncându-se după el. Hugh se răsuci
pe călcâie şi ridică revolverul, dar nu se mişcă suficient
de repede.
Ca de fiecare dată, reflexele incredibile ale lui Rain­
bird îi salvară pielea. Se prăbuşi cu toată greutatea peste
Hugh şi căzură amândoi laţi pe podeaua bibliotecii.
Ceva tăios spintecă braţul lui Hugh. Simţi revolverul
căzându-i din mână, apoi se rostogoli rapid pentru a se
feri de cuţitul lui Rainbird.
308 Amanda Quick

Rainbird veni după el, izbindu-1 sălbatic cu picioa­


rele. Bocancul lui îl nimeri pe Hugh în braţul drept,
făcându-1 să-şi piardă controlul asupra muşchilor.
Se auziră mai multe pocnete din capătul îndepărtat
al casei. Silk era prins într-un schimb de focuri cu indi­
vidul care trăgea din junglă. Un alt glonţ ajuns în bibli­
otecă trimise o ploaie de cioburi ascuţite peste Hugh şi
Rainbird.
Hugh văzu cuţitul din mâna adversarului său scânte­
ind pentru o clipă în întuneric. Se smuci într-o parte,
pipâindu-se frenetic în încercarea de a-şi scoate propriul
cuţit din bocanc.
Nu avu timp să ajungă la el, căci Rainbird se năpusti
din nou asupra lui.
Rainbird fusese dintotdeauna mai rapid. Mai rapid
şi infinit mai necruţător, pentru că îi făcea de-a dreptul
plăcere să joace rolul de înger al morţii.
Hugh se târî în spate, simţind că începea să-şi poa­
tă controla din nou braţul drept. Evită la limită o altă
lovitură de cuţit când se ridică în picioare, cu spatele
lipit de o vitrină. Fără să se uite, sparse peretele de sticlă
cu mâna goală şi pipăi împrejur. Marginile ciobite ale
sticlei i se înfipseră adânc în carne, iar sângele începu
să-i şiroiască pe braţ.
Degetele lui se închiseră pe mânerul unei săbii exact
când Rainbird se năpusti să îi dea lovitura fatală.
Hugh smulse sabia din vitrină. Deşi era surprinzător
de grea, o putea mânui fără efort, de parcă ar fi fost
făcută anume pentru el.
împinse lama înainte şi în sus exact când adversarul
său zbură fulgerător spre el prin aer.
în clipa următoare, sabia se înfipse în pieptul lui
Rainbird. Un urlet zguduitor sfâşie întunericul, apoi se
lăsă o tăcere nefirească.
Timp de câteva secunde Hugh se holbă la cadavru.
Ridică privirea când îl auzi pe Silk tropăind pe coridor
şi intrând în bibliotecă.
- E mort?
- Da. De data asta e mort.
O rază de speranţă 309

- Era şi cazul. Silk miji ochii în întuneric. Eşti bine?


-D a .
-A m ştiut dintotdeauna că eşti mai rapid decât el.
Aveai doar nevoie de motivaţia potrivită, atâta tot.
Haide, şefule. Trebuie s-o ştergem de-aici înainte să
se întoarcă restul soldăţeilor. Mattie o să ne spânzure
dacă întârziem.
- Nu aveam de gând să stau prea mult pe aici.
Hugh îşi dădu seama că încă ţinea arma în mână. Co­
borî privirea. Era cea pe care voia s-o cumpere Charlotte
de la Cormier, sabia numită Valor.
„Moarte oricui va îndrăzni să mânuiască lama până
nu va ajunge în mâinile răzbunătorului şi nu va fi spăla­
tă în sângele trădătorului.“
-V rei s-o iei cu tine? întrebă Silk, care pornise deja
spre uşă.
- Aş putea. Charlotte o să se bucure să şi-o adauge la
colecţie. Şi cred că Paul şi-ar fi dorit să ajungă la ea.
Nu avea nici un rost sâ-i explice lui Silk că Valor fu­
sese eliberată de blestem, decise Hugh pe când îşi urma
prietenul pe hol. Nu îşi putea explica nici lui însuşi de
ce simţea astfel.
Se opri scurt în uşă şi aruncă o privire spre cadavrul
trădătorului. Rainbird zăcea întro baltă de sânge care
se tot lăţea. Hugh îşi aminti brusc o altă profeţie de de­
mult. Toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri.
- Ştii, Silk, mă bucur al naibii că tu şi cu mine ne-am
trezit la realitate acum câţiva ani şi am decis să ne ori­
entăm spre cu totul alte profesii. Nimeni nu rămâne
destul de rapid la nesfârşit.

capitolul 2 0
Mattie stătea pe plajă şi privea balizele ce se legănau
pe apa întunecată. Luminile căsuţei lui Hugh sclipeau
în spatele ei, dar nu se întoarse spre ele. Câtă vreme
Hugh vorbea la telefon cu Charlotte Vailcourt, ea voia
să reflecteze în linişte.
310 Amanda Quick

Nu că nu i s-ar fi oferit deja răgaz suficient să-şi treacă


în revistă gândurile în timp ce aşteptase, torturată de
teamă, în peştera de pe Purgatory. Scurtul interval
cât Hugh şi Silk fuseseră plecaţi i se păruse o eterni­
tate. Când apăruseră într-un final cu sabia însângerată
pe nume Valor, Mattie înţelesese ce se petrecuse. Şi nu
ceruse explicaţii.
Fără un cuvânt, bandajase braţul sângerând al lui
Hugh, în timp ce Silk pregătise iahtul. Porniseră la
drum în mai puţin de zece minute. Nimeni nu vorbise
prea mult pe parcursul călătoriei îndelungate până pe
Hades, unde îşi petrecuseră ultimele ore ale nopţii la
doctorul local, care se ocupase de braţul lui Hugh. Ador­
miseră toţi trei complet epuizaţi, se treziseră devreme şi
porniseră spre St. Gabriel înainte de ivirea zorilor. In
tot acest timp Mattie nu spusese nimic despre planurile
ei. Aşteptase ocazia potrivită.
- Mattie?
Vocea lui Hugh răsună blând în întuneric. Ea se
întoarse şi îi zâmbi.
- Ai reuşit să-i satisfaci curiozitatea mătuşii Charlotte?
- Da. Pe cuvânt, femeia aia nu se mai satură să pună
întrebări. Dar cred că totul e sub control acum. Tipul
care a intrat în apartamentul tău s-a trezit din comă.
Refuză să vorbească, însă poliţia îl are la mână cu două
sau trei capete de acuzare solide, inclusiv intrare prin
efracţie şi atac cu o armă letală. Tu şi Evangeline i-aţi
făcut o figură, nu glumă.
- Femeile de afaceri independente trebuie să fie capa­
bile să-şi poarte de grijă.
-N u eşti o orăşeancă fraieră şi plângăcioasă, am
impresia.
- Sunt dură ca piatra, îl asigură ea.
- Ei bine, eu n-aş merge chiar atât de departe, spuse
el rânjind. Anumite părţi din tine sunt foarte, foarte
moi. Treci încoace, micuţa mea orăşeancă neştiutoare.
-M ă bucur atât de mult că s-a terminat, murmură
Mattie cuibărindu-se în braţele lui. Orele pe care le-am
O rază de speranţă 311

petrecut aşteptându-te în grota aceea au fost cele mai


negre din viaţa mea.
- S-a terminat, drăguţă. In sfârşit s-a terminat.
Ii ridică faţa spre el şi o sărută cu pasiunea incandes­
centă care-i devenise deja familiară lui Mattie.
Hugh o iubea. Era sigură de asta. Toată tensiunea
care îi întinsese la maximum nervii în ultimele câteva
săptămâni se risipise în sfârşit, lăsând în urma ei o cer­
titudine uluitoare şi o stare de bine care avea să o înso­
ţească tot restul vieţii.
Degetele i se opriră pe nasturii cămăşii lui. îi descheie
lent, lăsându-şi mâinile să alunece pe sub haină pentru
a-i atinge pieptul cald şi solid.
- Drăguţă, şopti Hugh când degetele ei îi găsiră şliţul.
Drăguţă, nu ştii ce îmi faci.
- Spune-mi din nou că mă iubeşti.
- Fir-ar să fie, şi încă cum te iubesc! N-am mai iubit
pe nimeni aşa, îi spuse el începând să-i descheie bluza.
Mă crezi?
-T e cred. Ar fi trebuit să înţeleg acum câteva luni,
când ai început să urzeşti planuri ca să ne întâlnim.
-A ici ai perfectă dreptate. Am irosit o grămadă de
timp, drăguţă. Dar am să-ţi dau voie să te revanşezi, o
asigură el adresându-i un zâmbet obraznic plin de pro­
misiuni senzuale.
- Stai aşa. Mattie începu să tremure de dorinţă când
îi simţi mâna alunecându-i peste sân şi coborându-i pe
talie. E ceva ce trebuie să-ţi spun.
- Eşti însărcinată? întrebă el entuziast.
- Ei bine, nu, zise Mattie când îşi reveni din surpriză.
Nu din câte ştiu eu.
- Păcat. Poate la noapte, ei?
O trase pe nisip şi se întinse peste ea, apoi îşi desche­
ie fermoarul de la blugi.
-Hugh, încerc să discut cu tine despre o chestie
serioasă.
-D acă nu e ceva important, cum ar fi o eventuală
sarcină, poate aştepta până mai încolo.
312 Amanda Quick

Mâna lui coborî pe şoldurile ei şi o trase de pantalo­


nii largi.
Mattie renunţă să mai insiste. Când Hugh Abbott fă­
cea dragoste, se concentra exclusiv asupra acestui lucru.
Se trezi cuibărită în nisipul moale şi cald, dezbrăcată de
haine din doar câteva mişcări rapide.
Apoi nu mai rămase nimic important în lume în afa­
ră de apăsarea şi atingerea bărbatului masiv care stătea
aplecat peste ea, ascunzându-i luna, acoperind-o, îngro-
pându-se în ea, umplând-o complet.
- Mattie.
Se agăţă de el, lăsându-se purtată într-o cursă sălba­
tică şi plină de pasiune spre extaz. întotdeauna avea să
fie astfel, îşi spuse, un vârtej de emoţie incredibilă, o
explozie luminoasă, asurzitoare, sfâşietoare, elementară.
O goană sălbatică şi liberă alături de un lup sub lumina
argintie a lunii.
Iar ea nu avea să se sature niciodată, absolut niciodată.

Mult timp mai târziu, Mattie simţi apă pe degetele de


la picioare. Se foi sub greutatea enormă a trupului care
o strivea.
- Hugh?
-C e e, drăguţă? întrebă el pe acel ton de satisfacţie
leneşă care îi apărea în voce de fiecare dată după ce fă­
ceau dragoste.
- Cred că vine fluxul.
- E în regulă. Ştiu să înot.
- Deşteptule, bombăni ea dându-i un ghiont în braţ.
-A u.
- O, Doamne, ăla era braţul rănit?
- Nu, dar ar fi putut să fie.
Mattie se relaxâ auzindu-i râsul.
- Hugh, chiar trebuie să vorbesc cu tine.
- E vorba despre Seattle, nu-i aşa? oftă el.
- Ei bine, da. Intr-un fel da.
-Drăguţă, chiar nu vreau să vorbesc despre asta
acum.
-Trebuie s-o facem, Hugh. în joc e viitorul nostru.
O rază de speranţă 313

-Viitorul nostru e împreună. Toate celelalte o să se


rezolve. La un moment dat.
- Îmi tot repeţi asta.
Hugh ridică ezitant capul şi o privi cu o expresie
indescifrabilă.
- Vorbesc serios. M-am tot gândit la asta, drăguţă, şi
îmi dau seama că există o singură modalitate de a rezol-
va problema cu care ne confruntăm.
-A , da?
- Am să-i vând Abbott Charters lui Silk. Şi am să mă
mut la Seattle. Pe bune. Charlotte mi-a zis că îmi poa­
te oferi de lucru în regim permanent, dacă îmi doresc.
I-am răspuns pozitiv.
Mattie îşi dădu seama că spunea adevărul.
- O , Hugh. îi prinse în palme faţa aspră şi îi zâmbi
blând. E foarte drăguţ din partea ta şi nu am să uit asta
cât trăiesc, dar nu asta e soluţia.
Hugh încremeni.
-A i tu una mai bună? Pentru că nu renunţ la tine,
Mattie. Iar asta e clar.
-Mătuşa Charlotte şi toţi ceilalţi au dreptate când
spun că locul tău e aici. Aici ţi-ai construit un cămin.
Ai depăşit greutăţi enorme până să îţi reinventezi viaţa,
şi eu vreau să fac parte din noua ta viaţă.
- Aici? întrebă el nevenindu-i să creadă. Adică vrei să
te muţi pe St. Gabe?
-Vreau să trăiesc în casa superbă pe care ai s-o con­
struieşti şi vreau să am un copil cu tine şi vreau să-mi
încep propria afacere aici. Şi vreau să fac toate astea
chiar acum. Aşa că am să mă întorc la Seattle cu pri­
mul avion disponibil şi am să vând Sharpe Reaction.
Apoi am să-mi strâng toate lucrurile şi am să mă mut pe
St. Gabriel.
Hugh părea năucit.
- Dar ce fel de afacere ai să-ţi deschizi aici?
- Nu sunt tocmai sigură, dar cred că vor exista o mul­
ţime de oportunităţi pentru o fostă proprietară de gale­
rie cu legături în comunitatea artistică de pe Coasta de
Vest. Am câteva idei pe care mi-ar plăcea să le încerc.
314 Amanda Quick

O posibilitate ar fi să deschid o colonie pentru artişti.


Un loc în care oameni ca Shock Value Frederickson ar
putea veni să-şi încarce bateriile. Contra cost, desigur.
- Ai de gând să îţi inviţi aici toţi prietenii simandicoşi
din lumea artelor? pufni el indignat.
- Oamenii ăştia vor cheltui bani, şi încă mulţi. O să
le placă la nebunie pe St. Gabriel. Şi o să adore ideea
unei colonii pentru artişti pe o insulă din Pacific. Iar
ca activitate suplimentară aş putea să deschid un butic
destinat turiştilor. în care se vor vinde lucrările lui Silk,
pentru început. Şi cred că am să reuşesc s-o conving pe
Evangeline Dangerfield să se mute aici şi să se apuce
de design vestimentar. Pot să vând creaţiile ei alături de
tablourile lui Silk.
- Mă laşi mut de uimire.
-A i spus-o chiar tu, St. Gabriel e pe punctul de a fi
descoperită. Voi câştiga o avere vânzând diverse chestii
turiştilor, în timp ce tu vei dezvolta Abbott Charters.
Silk şi cu mine o să facem bani frumoşi din picturile
lui, iar Evangeline va putea să se reorienteze spre un do­
meniu de activitate complet nou. Vom fi cu toţii graşi,
bogaţi şi fericiţi.
Hugh se întoarse pe spate şi o trase peste el.
-V iaţa nu o să fie niciodată plictisitoare cu tine, de
asta sunt sigur.
- Hugh, vine fluxul!
- După cum ziceam, ştiu să înot şi o să am grijă şi de
tine. Ai încredere în mine, drăguţă.
Mattie îi zâmbi şi se aplecă să-l sărute apăsat pe gura
superbă şi sexy.
-Am .
-E ra şi timpul.

Charlotte Vailcourt închise dosarul pe care îl studia­


se şi îl privi pe Hugh, care stătea în picioare lângă geam,
cu ochii aţintiţi asupra trecătorilor.
- E un proiect excelent. Te pricepi la organizare şi
planificare. îmi închipui că asta o să te ajute mult la
extinderea Abbott Charters.
O rază de speranţă 315

-A m învăţat multe de la tine, Charlotte. Iţi sunt


recunoscător.
-M -ai răsplătit cu vârf şi îndesat. După o pauză,
Charlotte adăugă: Mi-aş dori să pot apela la tine din
când în când pe măsură ce vom implementa acest pro­
iect de securitate. Ai să fii disponibil pentru câte o con­
sultaţie ocazională?
- Câtă vreme rămâne ocazională, cred că îţi pot găsi
loc în programul meu.
- Mulţumesc, spuse ea zâmbind. Se uită spre celălalt
capăt al încăperii, unde sabia Valor se lăfăia în vitrină
pe un suport din catifea neagră. Şi îţi mulţumesc pentru
că mi-ai adus sabia. E o armă superbă, nu-i aşa?
- Dacă îţi plac astfel de lucruri.
- E i bine, presupun că nu mai am motive să-mi fac
griji cu privire la legendă. într-un fel sau altul, profeţia
pare să se fi împlinit, zise Charlotte privindu-1 lung.
Hugh ridică din umeri. Nu mai era interesat de Va­
lor. Era o armă bună care se aflase la îndemână atunci
când avusese nevoie de ea. Era tot ceea ce conta.
-M attie ce face? A terminat cu bagajele? întrebă
Charlotte.
- Azi s-a dus la cumpărături cu Evangeline.
-A sta ar trebui să fie interesant. De-abia aştept să
văd ce îşi va lua sub călăuzirea lui Evangeline. închipu-
ie-ţi să mergi la cumpărături cu o damă de companie
profesionistă.
- Fostă profesionistă. Acum, Evangeline este o feme­
ie de afaceri în toată legea. Şi-a cumpărat o maşină de
cusut de capacitate industrială şi circa o jumătate
de milion de mosoare de aţă pe care să şi le ia cu ea pe
St. Gabe. Vrea să îl roage pe Silk să-i conceapă câteva
modele de ţesături. Mă tem că Silk o să-şi piardă minţile
când o s-o cunoască.
-V eţi forma un mic grup interesant acolo, pe insulă.
-V a trebui să vii să ne vizitezi.
-A m s-o fac. O să ai grijă cum trebuie de Mattie a
noastră, nu-i aşa?
-M attie e viaţa mea, rosti Hugh simplu.
316 Amanda Quick

- Eşti singurul tip pe care l-a dorit vreodată cu adevă­


rat. Din ziua când te-a cunoscut.
- Ş i ea e singura femeie pe care am dorit-o vreodată
cu adevărat. Doar că mi-a luat ceva vreme să-mi dau sea­
ma. In mintea lui Hugh trecu pentru o clipă imaginea
lui Rainbird murind străpuns de sabie. Ştii, Charlotte,
spre deosebire de unii oameni pe care i-aş putea numi,
eu devin tot mai deştept pe măsură ce îmbătrânesc.
-Asta te face un supravieţuitor. Ai gene bune, Hugh.
La fel şi Mattie. Când o să vă apucaţi să faceţi un copil?
- Imediat ce o conving şi pe ea.
- Crezi că o să-ţi ia mult?
-N u , doamnă. Chiar deloc. Mattie crede că voi fi
un tată fantastic. Mi-a spus-o chiar ea, adăugă Hugh
mândru.
Aveau să-şi construiască un cămin adevărat. Aşa cum
trebuia să fie.
- Ş i eu cred la fel. Lumea are nevoie de mai mulţi
oameni buni, aşa, ca tine. Mattie ţi-a văzut adevăratul
potenţial încă de la prima voastră întâlnire.
Hugh se strădui să-şi ascundă roşeaţa din obraji arun­
când o privire la ceas.
-A r fi trebui să mă întorc în birou. E timpul pentru
o altă doză de zeamă magică. Ştii, chiar începe să-mi
placă.
- îţi place pentru că ştii că Mattie investeşte exagerat
de mult timp şi energie preparând-o doar pentru tine.
-A şa m-am convins că mă iubeşte, recunoscu Hugh.
M-am gândit că nu ar face atâtea eforturi să mă hrăneas­
că sănătos dacă nu ar ţine la mine. Vei veni la nuntă?
- Nu aş rata-o pentru nimic în lume, mai ales că
Evangeline va crea rochia miresei, din câte am auzit.
Mă întreb dacă va fi roşie.
Hugh încă râdea când coborî din lift şi intră în birou
pentru a-şi turna un pahar de zeamă magică.

Mattie îşi plăti ceaşca de ceai şi se îndreptă spre masa


la care o aşteptau doi bărbaţi extraordinar de chipeşi,
având puţin peste treizeci de ani. Ambii purtau sacouri
O rază de speranţă 317

şic, croite după moda italiană, peste cămăşile şi panta­


lonii de designer care costaseră probabil o avere. Ambii
aveau un aer de eleganţă urbană relaxată. Şi ambii aveau
trupuri superbe. Mattie zâmbi în sinea ei. Nu se întâm­
pla prea des ca o femeie să poată sta la masă cu două
exemplare atât de reuşite.
- Domnilor, v-am pregătit o propunere excelentă, îi
anunţă ea punându-şi ceaiul pe masă şi aşezându-se pe
un scaun delicat din sârmă.
-T e ascultăm, spuse unul dintre ei.
-Suntem ochi şi urechi, completă celălalt, sorbind
din cappuccino cu o graţie languroasă.
Mattie începu să le expună planurile în detaliu.
La sfârşit adăugă:
-M ai e doar un singur lucru.
- Am face orice pentru tine, Mattie, ştii asta.
-A ş dori o garanţie că în următorii doi ani veţi conti­
nua să expuneţi lucrările lui Flynn Grafton.
- Nu te prosti, spuse primul. Nu e cazul să ne ceri o
garanţie în scris. Am fi în stare să ucidem ca să punem
mâna pe lucrările lui Grafton. Le-am văzut la vernisaj
acum câteva seri. Fabuloase. Absolut fabuloase.
- Bun. Mă gândeam eu că o să acceptaţi. Deci vă con­
vine propunerea per ansamblu?
- Batem palma, Mattie, o anunţă cel de-al doilea băr­
bat. Ii aruncă o privire prietenului său. De-acord?
-Batem palma, consimţi acesta, punându-şi jos
ceaşca.
Mattie dădu să mai spună ceva, dar ezită când sim­
ţi părul de pe ceafă ridicându-i-se. întoarse instinctiv
capul şi îl văzu pe Hugh traversând agale cafeneaua. In
ochii lui cenuşii mocnea o expresie vag iritată.
- Suzanne mi-a spus că eşti la câteva clădiri distanţă,
servind cafea cu doi colecţionari, spuse el sfredelindu-i
nemilos cu privirea. Şi ce anume colecţionaţi voi doi?
-O rice ne spune Mattie. Ochii primului bărbat
îl măsurară lent din cap până în picioare, oprindu-se
asupra umerilor lui laţi. Are gusturi absolut fabuloase,
318 Amanda Quick

să ştii. Nu am dat greş niciodată când ne-am lăsat călău­


ziţi de Mattie. Te rog să iei loc lângă noi.
-M ersi. Chiar aveam de gând să o fac, mormăi
Hugh.
Se trânti pe scaun lângă Mattie şi îi fixă pe toţi cu o
privire posacă.
- Hugh, doresc să ţi-i prezint pe Ryan Turner şi Travis
Preston. Aceşti doi gentlemeni au cunoscut un succes
spectaculos pe piaţa bursieră, dar au decis cu înţelepciu­
ne să se retragă cât încă le merge bine şi să se orienteze
spre ceva o idee mai rafinat.
- Chiar aşa? Hugh arcui o sprânceană. Şi ce anume
au să facă de acum încolo pentru a-şi permite în conti­
nuare cârpele alea spilcuite?
-V or prelua galeria mea. Fă cunoştinţă cu noii
proprietari ai Sharpe Reaction.
- îmi face plăcere, spuse Travis, fără să-şi poată des­
prinde privirea de la umerii lui Hugh.
- Da, chiar aşa, murmură Ryan. O plăcere deosebită.
Mattie, dragă, ai într-adevăr gusturi minunate.
- E i bine, spuse Hugh pe un ton filosofic, asta e o
chestie în minus pentru care să-mi fac griji.
- Ce anume? întrebă Mattie.
- Când Suzanne mi-a spus că am să te găsesc aici la
masă cu doi adevăraţi armăsari, recunosc că mi-am făcut
griji. Mă gândeam că voi fi nevoit să-ţi apăr virtutea.
-O , Doamne, gemu Ryan. îmi place la nebunie
atitudinea asta de mascul feroce, ţie nu, Travis? Atât
de primitivă!
- Cum, nu ştiai? exclamă uimit Travis. Ăsta e tipul
din perioada Brută a lui Ariei Sharpe.
- Aşa se explică, desigur, spuse Ryan cu un oftat.
Hugh o privi pe Mattie.
- Ştii ce? Cred că m-am săturat de minunăţiile pe care
ţi le oferă viaţa în metropolă. E timpul să mergem acasă.
- Ai dreptate.

Mattie se trezi înainte de ivirea zorilor în diminea­


ţa când ea şi Hugh urmau să plece spre St. Gabriel.
O rază de speranţă 319

Se întinse şi deschise lent ochii, bucurându-se de căl­


dura intensă a trupului de alături. Aruncă o privire că­
tre ceas şi puse o mână pe umărul soţului ei.
- Hugh?
-S u n t treaz, drăguţă. îşi încolăci braţul în jurul ei,
trăgând-o peste pieptul lui gol. Privirea îi era somno­
roasă şi sexy şi plină de o satisfacţie profund masculină.
Cât e ceasul?
- Patru şi jumătate.
- E timpul să ne trezim. Avem de prins avionul.
Mattie surâse când îşi aminti cuvintele profetice pe
care le rostise cu aproape un an în urmă. Le repetă:
- Ia-mă cu tine, Hugh. Te iubesc atât de mult. Te rog
ia-mă cu tine.
Hugh îşi înfipse mâinile în părul ei şi o trase spre el
ca s-o sărute pătimaş.
- Nu ştii că n-aş putea să plec fără tine, drăguţă? Eşti
toată lumea mea.
De data aceasta se îmbarcară amândoi pe zborul
spre St. Gabriel, îndreptându-se spre viitorul care îi aş­
tepta împreună.

S-ar putea să vă placă și