Romanul Moromeţii este publicat în două volume care apar la 12
ani distanţă, în 1955, respectiv 1967 si creează în manieră realist- obiectivă universul specific al satului românesc din Câmpia Dunării, aflat la răscrucea istoriei. Prin această operă Marin Preda analizează probleme legate de mica proprietate ţărănească in raport cu relaţiile capitaliste şi socialiste. În aceeaşi măsură este urmărită şi evoluţia valorilor patriarhale in satul românesc. Romanul corespunde realismului prin prezentarea obiectivă a faptelor de către un narator obiectiv, omniprezent şi omniscient, prin aspectul social al prezentării vieţii rurale interbelice, prin crearea unei tipologii determinate istoric şi social, prin structura circulară a primului volum. Concepţia lui Marin Preda e aceea că autorul realist trebuie să realizeze o operă care să vorbească nu despre ea însăşi, ci despre om.
Tema o constituie destrămarea unei familii de ţărani din satul
Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării, în perioada de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Problematica celor două volume este diferită, dar tematica este unitară, reconstituindu-se imaginea satului românesc într-o perioadă de criză şi înregistrând transformări ale instituţiilor şi mentalităţilor. Romanul are mai multe niveluri de interpretare: poate fi roman de dragoste, din perspectica cuplului Polina-Birică, dar şi roman al formării unei personalităţi, prin evoluţia lui Niculae. Volumul al II-lea propune altă lume şi alte concepţii şi vizează o realitate socială mai întinsă. Una dintre temele simbolice ale romanului rămâne ce a timpului istoric în raport cu destinul individului, urmărindu-se modul în care se poate păstra libertatea morală, individuală, în luptă cu fatalităţile istoriei. In privinta indicilor spaţio-temporali, romanul incepe simbolic cu aşezarea acţiunii sub semnul unui timp ingăduitor, tolerant, care avea “nesfârşită răbdare cu oamenii”. In ceea ce priveşte spaţiul intâmplărilor, acesta este satul Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării. Finalul primului volum arată că “timpul nu mai avea răbdare”, deci se poate vorbi despre o simetrie incipit-final. După cum se observă, relaţiile temporale şi spaţiale sunt fixate incă din incipitul romanului.
Acţiunea volumului I este cuprinsă în trei mari secvenţe
epice. Cea dintâi începe într-o sâmbătă seara şi continuă până în după-amiaza zilei următoare, aspecte precum dragostea dintre Polina şi Birică, foamea achizitivă de pământ a lui Tudor Bălosu şi fiul său, Victor, boala lui Vasile Boţoghină, ţăran suferind de ftizie, pus pe neaşteptate in faţa destinului ireversibil, răzvrătirealui Tugurlan, spiritul distructiv al Guicăi, sora lui Ilie Moromete, realităţile rurale (“premilitara”, adunările din poiana fierăriei lui Iocan, Căluşul din curtea lui Bălosu). A doua mare secvenţă epică surprinde satul în febra secerişului. Oamenii treieră şi macină îndată spre a gusta din pâinea noii recolte. Ultima secvenţă infăţişează conflictul direct dintre Ilie Moromete şi fiii săi. Volumul al doilea, format din cinci părţi, prezintă destrămarea satului tradiţional şi evoluţia atât a personajelor vechi, cât şi a unora noi până in deceniul al şaselea din secolul trecut. Scriitorul urmăreşte viaţa dramatică a satului in două momente istorice succesive: Reforma agrară din 1945 şi colectivizarea forţată a agriculturii din 1949. Evenimentele se succed rapid intr-o avalanşă de imagini, fapte şi oameni. Nereuşind să facă faţă intrigilor altor comunişti din sat, Niculae este destituit. In cele din urmă devine inginer horticultor şi se căsătoreşte cu Mărioara lui Adam Fântână din Siliştea, care devenise asistentă medicală. Conflictul este o contradicţie între două categorii sociale, idei. Atunci când conflictul se manifestă intre personaje având interese diferite, poartă numele de conflict exterior, cum este cazul in acest roman: spre deosebire de feciorii săi cei mari, Moromete ţine la unitatea familiei. Un alt conflict este cel social, dintre ţărani şi clasa politică a comuniştilor. Acesta din urmă este prezentat în cel de-al doilea volum.
Personajul central, Ilie Moromete, locuitor al satului Siliştea-
Gumeşti este un ţăran tradiţionalist care are două loturi de pământ. Unul este al său, iar celălalt ii aparţine Catrinei, cea de-a doua soţie a sa. El are forţa de muncă asigurată de familie, adică de Achim, Nilă şi Paraschiv, feciori din prima căsătorie, şi de Tita, Ilinca şi Niculae, copiii săi şi ai Catrinei. Pentru muncă are cai, iar hrana şi imbrăcămintea familiei sunt asigurate de creşterea unor oi. Unitatea familiei Moromete este măcinată de un triplu conflict.Unul constă in dezacordul dintre tată şi fiii din prima căsătorie. Aceştia au impresia că tatăl lor economiseşte banii obţinuţi din cultivarea loturilor pentru a face zestre Ilincăi şi Titei şi pentru a-l da la şcoală pe Niculae. Părerea celor trei fraţi este intreţinută cu rea voinţă de Guica, sora lui Moromete, care speră de fapt să fie ingrijită de cei trei băieţi. In cele din urmă, ei fug la Bucureşti cu oile şi caii familiei. Familia intră intr-un grav declin financiar. In volumul al doilea, naratorul arată că Moromete reuşeşte să restabilească echilibrul financiar al familiei vânzând cereale la munte. El pleacă la Bucureşti după feciori, dar visul lui de a-şi vedea familia reunită eşuează pentru că băieţii refuză să se intoarcă. După un timp, Nilă moare pe front, iar Paraschiv sfârşeşte tragic, imbolnăvindu-se de tuberculoză. Achim reuşeşte să-şi deschidă un magazin alimentar, care mai târziu trece in proprietatea statului. Nici Niculae Moromete nu rămâne alături de familie. După cum se arată tot in volumul al doilea, el nu reuşeşte să ajungă invăţător după cum dorea, ci intră intr-o şcoală de partid, devenind activist. Al doilea conflict, prezentat mai amplu in al doilea volum, este cel dintre Ilie şi Catrina. Moromete nu reuşeşte nici măcar să-şi petreacă bătrâneţea alături de soţia sa. Supărată că Ilie a vrut să- şi aducă băieţii de la Bucureşti şi pentru că nu a trecut casa şi o parte din pământ pe numele ei, Catrina se mută la fiica ei din prima căsătorie. Al treilea conflict de familie este desfăşurat in volumul intâi. Cei implicaţi sunt Moromete şi sora sa,Maria, poreclită Guica. Ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se recăsătorească şi să o ţină in casă. Moromete insă i-a construit un bordei departe de casa lui, fapt care a atras ura mistuitoare a Mariei. Ea este autoarea morală a plecării băieţilor celor mari. Guica moare uitată de nepoţi şi de fratele ei, care nici nu participă la inmormântare. Conflictul interior cu cea mai mare importanţă în roman este cel al lui Ilie Moromete, al cărui sistem de valori este infirmat de alegerea fiilor. Discrepanţa dintre concepţia de viaţă a protagonistului, auoiluzionarea lui referitoare la rezolvarea problemelor şi importanţa valorilor legate de viaţa spirituală, şi dificultatea de a accepta că acest sistem nu poate fi perpetuat de copii face din Moromete, aşa cum susţine Nicolae Manolescu, “cel din urmă ţăran în romanul deruralizării satului”. Marin Preda îşi modelează personajul prin caracterizare directă şi indirectă. In mod direct naratorul prezinta vârsta lui Moromete, aflat la a doua căsnicie ( “acum avea acea vârstă intre tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”; ”Era cu zece ani mai mare decât Catrina, îi conturează un vag portret fizic (“fruntea largă, descoperită de golul părului căzut de o parte şi de alta a creştetului”), îi precizează simpatia politică pentru liberali. Moromete este caracterizat de celelalte personaje astfel : Catrina îl vede negru la suflet “de păcate şi de tutun”, “mort după şedere şi după tutun”, în timp ce Bălosu intuieşte spiritual duplicitar al vecinului său: “om care eu îi zic una şi el se face că nu aude”. Autocaracterizându- se, Ilie Moromete insistă, în finalul volumului al doilea, asupra verticalităţii sale şi a modului de gândire tradiţionalist, neinfluenţabil: “eu totdeauna am dus o viaţă independentă” Personajul este caracterizat si indirect: cele mai multe trăsături ale lui Ilie Moromete sunt construite indirect, prin reliefarea gândurilor, acţiunilor sau atitudinilor sale :prima scenă care conturează imaginea tatălui autroritar este cea a cinei Moromeţilor, în care este prezentat ca “stând deasupra tuturor” şi stăpânind “cu privirea pe… fiecare”. Mediind conflicte, el este cel care refuză şcolarizarea lui Niculae sau priveşte cu neîncredere propunerea fiilor celor mari de a pleca la Bucureşti cu oile. Disimularea este o trăsătură definitorie a lui Moromete. Scena dialogului dintre el şi Tudor Bălosu este semnificativă, fiind un dialog în care ambele personaje mânuiesc cu abilitate textul şi subtextul, astfel încât replicile se succed apparent fără nicio logică; în esenţă, deşi pare un “dialog al surzilor”, dicuţia se dă pe tema vinderii slcâmului, anticipând dificultăţile financiare ale lui Ilie. La intrebarea vecinului dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul, Moromete se gândeşte că acest lucru este posibil, dar se comportă ca şi cum aspectul nu l-ar interesa. La fel, aflând că Paraschiv şi Nilă vor să fugă de acasă, Moromete reuşeşte să-şi ascundă gândurile care il frământă, amânând sa intervină. Marin Preda creează un personaj de o inteligenţă ieşită din comun. Simţind nevoia hranei spirituale, ţăranul cu fire reflexivă citeşte ziarele in fiecare duminică, impreună cu alţi săteni, in Poiana lui Iocan. Aici el incearcă să clarifice ideile din articolele publicate, să descifreze sensurile profunde ale politicii vremii. Când se schimbă regimul politic, Moromete prevede inaintea multora că ţăranii vor rămâne fără pământ. Astfel, în primul volum Ilie Moromete se dovedeşte un membru activ al comunităţii, în cadrul căreia, la diferite niveluri, joacă mai evident sau mai estompat rolul de “centrum mundi”. În volumul al doilea, volubilitatea personajului se diminuează, el transformând eşecul metfaizic într-un succes financiar şi fin preocupat de aspecte materiale.Ironic fiind, Moromete reuşeşte în situaţii critice să atenueze gravitatea momentului. De exemplu, în scena tăierii salcâmului nu pierde nici o ocazie de a i se adresa caustic lui Nilă, la care constată neputinţa de a raţiona în situaţii elementare.
Dacă Moromete ilustrează condiţia ţăranului copleşit de grijile zilei
de mâine, Catrina este reprezentativă pentru condiţia femeii în mediul rural din perioada dintre cele două războaie mondiale. Prin caracterizare directă făcută de narator, statutul Catrinei este precizat în scena cinei: mamă a patru copii, trei cu Ilie Moromete (Ilinca, Tita, Niculae) şi o fată dintr-o căsătorie anterioară, Alboaica, rămasă la părinţii primului soţ, mort de apă la plamâni în urma războiului. De la acest fost soţ Catrina a moştenit pământul din care a vândut o bucată în timpul căsătoriei cu Ilie Moromete, acesta promiţându-i că va trece pe numele ei casa. „Jumătate întoarsă spre crătiţele ei”, Catrina apare în scena cinei ca fiind femeia copleşită de treburile casei, dispreţuită de fiii vitregi, ironizată de soţ. Relaţiile dintre cei doi soţi se prefigurează tot la începutul romanului: conflictul Ilie-Catrina are la bază pe de o parte refuzul sau amânarea lui Ilie Moromete de a pune în practică această promisiune, pe de altă parte părerile opuse referitoare la şcolarizarea lui Niculae. Catrina intuieşte asemănarea de structură interioară a mezinului cu cea a lui Ilie. Înzestrat cu inteligenţă nativă, cu spirit meditativ şi contemplativ, cu simţul umorului, Ilie Moromete este un ţăran dezinteresat de valorile materiale, dar pentru care acoperirea cheltuielilor se amână la nesfârşit, ceea ce reprezintă pentru Catrina o permanentă ameninţare. În luarea deciziilor, Ilie nu cere părerea Catrinei decât pentru a-i crea impresia împărtăşirii grijilor, dar singur hotărăşte soarta familiei. Totuşi, Catrina încearcă să influenţeze hotărârile lui Moromete nu numai în ceea ce-i priveşte pe copiii ei, ci şi referitor la fiii vitregi, cărora le înţelege nevoia de afirmare. Ea intervine la Ilie pentru a-l lăsa pe Achim cu oile la Bucureşti; instinctul matern se manifestă, aşadar, nediferenţiat. În plus, în scena tăierii salcâmului se evidenţiază atitudinea umilă a Catrinei: revenind de la biserică, femeia vede salcâmul doborât şi, auzind întrebările acide ale fiilor care cer socoteală tatălui, temperează ieşirile fetelor. Este singura care înţelege că tatăl nu a vândut salcâmul gratuit, ci forţat de împrejurări. Astfel, Catrina este supusă autorităţii soţului, spre deosebire de Anghelina, pe care Boţoghină o consultă referitor la vinderea pământurilor pentru procurarea bailor necesari spitalizării sale. În volumul al doilea, cuplul se destramă în urma vizitei lui Ilie la Bucureşti, de unde revine dezamăgit de hotărârea băieţilor de a rămâne la oraş. Criza paternităţii se acutizează prin trădarea idealurilor moromeţiene de către Niculae, devenit activist de partid. Dezamăgită de faptul că nici acum Ilie nu trece casa şi pământul pe numele ei, femeia îşi părăseşte bărbatul care nu a trecut pământul pe numele ei, înstrăinându-se astfel de propria esenţă de femeie a căminului. Catrina şi Ilie Moromete reprezintă, aşadar, imaginea unui cuplu destrămat pe fundalul unor evenimente istorice care, deşi sunt prevăzute de Ilie, au consecinţe asupra vieţii de familie.
Finalul volumului I marchează o accelerare a ritmului narativ,
anticipând opţiunea naratorului pentru tehnica rezumativă în volumul al doilea, a cărui acţiune se întinde pe aproximativ un deceniu. După plecarea lui Nilă şi Paraschiv cu caii, Moromete vinde bucata de pamânt care aparţinuse Guicăi şi, cu banii luaţi de la Bălosu, plăteşte rata anuală la bancă, „fonciirea”, şcoala lui Niculae şi datoria la Aristide, primarul satului. Cel mai important aspect din finalul acestui volum îl reprezintă schimbarea lui Ilie, care devine dintr-un ins glumeţ, ironic, sociabil, curios şi contemplativ un individ însingurat, tăcut, absent de la întrunirile din poiana lui Iocan, cărora le dădea viaţă. „Lipsite de omul lor”, aceste adunări devin o realitate fadă a lumii satului. Naratorul lasă să se înţeleagă că motivaţia acestei schimbări a protagonistului („în bine sau în rău?”) nu se regăseşte numai în trădarea fiilor, ci şi în schimbările istorice care se întrevăd odată cu apropierea celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, între incipit şi final se stabileşte o relaţie de simetrie, enunţul final al primului volum fiind: „Timpul nu mai avea răbdare”.
In concluzie romanul Moromeţii reflectă estetica realismului
postbelic prin tematica socială, prin caracterul de frescă a lumii rurale ante- şi postbelice, prin persepctiva auctorială din care sunt relatate evenimentele, prin verosimilitatea faptelor. Totodată, ambiguizarea vocii narative prin împletirea stilului direct cu cel indirect liber şi cu intervenţiile naratorului, precum şi crearea unui nou tip de ţăran în literatura română reprezintă elemente de modernitate ale cărţii.