Sunteți pe pagina 1din 9

MOROMETII

de Marin Preda

Romanul Moromeţii este publicat în două volume care apar la 12


ani distanţă, în 1955, respectiv 1967 si creează în manieră realist-
obiectivă universul specific al satului românesc din Câmpia
Dunării, aflat la răscrucea istoriei. Prin această operă Marin Preda
analizează probleme legate de mica proprietate ţărănească in
raport cu relaţiile capitaliste şi socialiste. În aceeaşi măsură este
urmărită şi evoluţia valorilor patriarhale in satul românesc.
Romanul corespunde realismului prin prezentarea obiectivă a
faptelor de către un narator obiectiv, omniprezent şi omniscient,
prin aspectul social al prezentării vieţii rurale interbelice, prin
crearea unei tipologii determinate istoric şi social, prin structura
circulară a primului volum. Concepţia lui Marin Preda e aceea că
autorul realist trebuie să realizeze o operă care să vorbească nu
despre ea însăşi, ci despre om.

Tema o constituie destrămarea unei familii de ţărani din satul


Siliştea-Gumeşti din Câmpia Dunării, în perioada de dinaintea
celui de-al Doilea Război Mondial. Problematica celor două
volume este diferită, dar tematica este unitară, reconstituindu-se
imaginea satului românesc într-o perioadă de criză şi înregistrând
transformări ale instituţiilor şi mentalităţilor. Romanul are mai
multe niveluri de interpretare: poate fi roman de dragoste, din
perspectica cuplului Polina-Birică, dar şi roman al formării unei
personalităţi, prin evoluţia lui Niculae. Volumul al II-lea propune
altă lume şi alte concepţii şi vizează o realitate socială mai
întinsă. Una dintre temele simbolice ale romanului rămâne ce
a timpului istoric în raport cu destinul individului, urmărindu-se
modul în care se poate păstra libertatea morală, individuală, în
luptă cu fatalităţile istoriei.
In privinta indicilor spaţio-temporali, romanul incepe simbolic cu
aşezarea acţiunii sub semnul unui timp ingăduitor, tolerant, care
avea “nesfârşită răbdare cu oamenii”. In ceea ce
priveşte spaţiul intâmplărilor, acesta este satul Siliştea-Gumeşti
din Câmpia Dunării. Finalul primului volum arată că “timpul nu mai
avea răbdare”, deci se poate vorbi despre o simetrie incipit-final.
După cum se observă, relaţiile temporale şi spaţiale sunt fixate
incă din incipitul romanului.

Acţiunea volumului I este cuprinsă în trei mari secvenţe


epice. Cea dintâi începe într-o sâmbătă seara şi continuă până în
după-amiaza zilei următoare, aspecte precum dragostea dintre
Polina şi Birică, foamea achizitivă de pământ a lui Tudor Bălosu şi
fiul său, Victor, boala lui Vasile Boţoghină, ţăran suferind de ftizie,
pus pe neaşteptate in faţa destinului ireversibil, răzvrătirealui
Tugurlan, spiritul distructiv al Guicăi, sora lui Ilie Moromete,
realităţile rurale (“premilitara”, adunările din poiana fierăriei lui
Iocan, Căluşul din curtea lui Bălosu). A doua mare secvenţă
epică surprinde satul în febra secerişului. Oamenii treieră şi
macină îndată spre a gusta din pâinea noii recolte. Ultima
secvenţă infăţişează conflictul direct dintre Ilie Moromete şi fiii săi.
Volumul al doilea, format din cinci părţi, prezintă destrămarea
satului tradiţional şi evoluţia atât a personajelor vechi, cât şi a
unora noi până in deceniul al şaselea din secolul trecut. Scriitorul
urmăreşte viaţa dramatică a satului in două momente istorice
succesive: Reforma agrară din 1945 şi colectivizarea forţată a
agriculturii din 1949. Evenimentele se succed rapid intr-o
avalanşă de imagini, fapte şi oameni. Nereuşind să facă faţă
intrigilor altor comunişti din sat, Niculae este destituit. In cele din
urmă devine inginer horticultor şi se căsătoreşte cu Mărioara lui
Adam Fântână din Siliştea, care devenise asistentă medicală.
Conflictul este o contradicţie între două categorii sociale, idei.
Atunci când conflictul se manifestă intre personaje având interese
diferite, poartă numele de conflict exterior, cum este cazul in
acest roman: spre deosebire de feciorii săi cei mari, Moromete
ţine la unitatea familiei. Un alt conflict este cel social, dintre ţărani
şi clasa politică a comuniştilor. Acesta din urmă este prezentat în
cel de-al doilea volum.

Personajul central, Ilie Moromete, locuitor al satului Siliştea-


Gumeşti este un ţăran tradiţionalist care are două loturi de
pământ. Unul este al său, iar celălalt ii aparţine Catrinei, cea de-a
doua soţie a sa. El are forţa de muncă asigurată de familie, adică
de Achim, Nilă şi Paraschiv, feciori din prima căsătorie, şi de Tita,
Ilinca şi Niculae, copiii săi şi ai Catrinei. Pentru muncă are cai, iar
hrana şi imbrăcămintea familiei sunt asigurate de creşterea unor
oi. Unitatea familiei Moromete este măcinată de un triplu
conflict.Unul constă in dezacordul dintre tată şi fiii din prima
căsătorie. Aceştia au impresia că tatăl lor economiseşte banii
obţinuţi din cultivarea loturilor pentru a face zestre Ilincăi şi Titei şi
pentru a-l da la şcoală pe Niculae. Părerea celor trei fraţi este
intreţinută cu rea voinţă de Guica, sora lui Moromete, care speră
de fapt să fie ingrijită de cei trei băieţi. In cele din urmă, ei fug la
Bucureşti cu oile şi caii familiei. Familia intră intr-un grav declin
financiar. In volumul al doilea, naratorul arată că Moromete
reuşeşte să restabilească echilibrul financiar al familiei vânzând
cereale la munte. El pleacă la Bucureşti după feciori, dar visul lui
de a-şi vedea familia reunită eşuează pentru că băieţii refuză să
se intoarcă. După un timp, Nilă moare pe front, iar Paraschiv
sfârşeşte tragic, imbolnăvindu-se de tuberculoză. Achim reuşeşte
să-şi deschidă un magazin alimentar, care mai târziu trece in
proprietatea statului. Nici Niculae Moromete nu rămâne alături de
familie. După cum se arată tot in volumul al doilea, el nu reuşeşte
să ajungă invăţător după cum dorea, ci intră intr-o şcoală de
partid, devenind activist.
Al doilea conflict, prezentat mai amplu in al doilea volum, este cel
dintre Ilie şi Catrina. Moromete nu reuşeşte nici măcar să-şi
petreacă bătrâneţea alături de soţia sa. Supărată că Ilie a vrut să-
şi aducă băieţii de la Bucureşti şi pentru că nu a trecut casa şi o
parte din pământ pe numele ei, Catrina se mută la fiica ei din
prima căsătorie.
Al treilea conflict de familie este desfăşurat in volumul intâi. Cei
implicaţi sunt Moromete şi sora sa,Maria, poreclită Guica. Ea ar fi
vrut ca fratele ei să nu se recăsătorească şi să o ţină in casă.
Moromete insă i-a construit un bordei departe de casa lui, fapt
care a atras ura mistuitoare a Mariei. Ea este autoarea morală a
plecării băieţilor celor mari. Guica moare uitată de nepoţi şi de
fratele ei, care nici nu participă la inmormântare.
Conflictul interior cu cea mai mare importanţă în roman este cel al
lui Ilie Moromete, al cărui sistem de valori este infirmat de
alegerea fiilor. Discrepanţa dintre concepţia de viaţă a
protagonistului, auoiluzionarea lui referitoare la rezolvarea
problemelor şi importanţa valorilor legate de viaţa spirituală, şi
dificultatea de a accepta că acest sistem nu poate fi perpetuat de
copii face din Moromete, aşa cum susţine Nicolae Manolescu,
“cel din urmă ţăran în romanul deruralizării satului”.
Marin Preda îşi modelează personajul prin caracterizare directă şi
indirectă. In mod direct naratorul prezinta vârsta lui Moromete,
aflat la a doua căsnicie ( “acum avea acea vârstă intre tinereţe şi
bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot
schimba firea cuiva”; ”Era cu zece ani mai mare decât Catrina, îi
conturează un vag portret fizic (“fruntea largă, descoperită de
golul părului căzut de o parte şi de alta a creştetului”), îi
precizează simpatia politică pentru liberali. Moromete este
caracterizat de celelalte personaje astfel : Catrina îl vede negru la
suflet “de păcate şi de tutun”, “mort după şedere şi după tutun”, în
timp ce Bălosu intuieşte spiritual duplicitar al vecinului său: “om
care eu îi zic una şi el se face că nu aude”. Autocaracterizându-
se, Ilie Moromete insistă, în finalul volumului al doilea, asupra
verticalităţii sale şi a modului de gândire tradiţionalist,
neinfluenţabil: “eu totdeauna am dus o viaţă independentă”
Personajul este caracterizat si indirect: cele mai multe trăsături
ale lui Ilie Moromete sunt construite indirect, prin reliefarea
gândurilor, acţiunilor sau atitudinilor sale :prima scenă care
conturează imaginea tatălui autroritar este cea a cinei
Moromeţilor, în care este prezentat ca “stând deasupra tuturor” şi
stăpânind “cu privirea pe… fiecare”. Mediind conflicte, el este cel
care refuză şcolarizarea lui Niculae sau priveşte cu neîncredere
propunerea fiilor celor mari de a pleca la Bucureşti cu oile.
Disimularea este o trăsătură definitorie a lui Moromete. Scena
dialogului dintre el şi Tudor Bălosu este semnificativă, fiind un
dialog în care ambele personaje mânuiesc cu abilitate textul şi
subtextul, astfel încât replicile se succed apparent fără nicio
logică; în esenţă, deşi pare un “dialog al surzilor”, dicuţia se dă pe
tema vinderii slcâmului, anticipând dificultăţile financiare ale lui
Ilie. La intrebarea vecinului dacă s-a hotărât să-i vândă salcâmul,
Moromete se gândeşte că acest lucru este posibil, dar se
comportă ca şi cum aspectul nu l-ar interesa. La fel, aflând că
Paraschiv şi Nilă vor să fugă de acasă, Moromete reuşeşte să-şi
ascundă gândurile care il frământă, amânând sa intervină.
Marin Preda creează un personaj de o inteligenţă ieşită din
comun. Simţind nevoia hranei spirituale, ţăranul cu fire
reflexivă citeşte ziarele in fiecare duminică, impreună cu alţi
săteni, in Poiana lui Iocan. Aici el incearcă să clarifice ideile din
articolele publicate, să descifreze sensurile profunde ale politicii
vremii. Când se schimbă regimul politic, Moromete prevede
inaintea multora că ţăranii vor rămâne fără pământ. Astfel, în
primul volum Ilie Moromete se dovedeşte un membru activ al
comunităţii, în cadrul căreia, la diferite niveluri, joacă mai evident
sau mai estompat rolul de “centrum mundi”. În volumul al doilea,
volubilitatea personajului se diminuează, el transformând eşecul
metfaizic într-un succes financiar şi fin preocupat de aspecte
materiale.Ironic fiind, Moromete reuşeşte în situaţii critice să
atenueze gravitatea momentului. De exemplu, în scena tăierii
salcâmului nu pierde nici o ocazie de a i se adresa caustic lui
Nilă, la care constată neputinţa de a raţiona în situaţii elementare.

Dacă Moromete ilustrează condiţia ţăranului copleşit de grijile zilei


de mâine, Catrina este reprezentativă pentru condiţia femeii în
mediul rural din perioada dintre cele două războaie mondiale. Prin
caracterizare directă făcută de narator, statutul Catrinei este
precizat în scena cinei: mamă a patru copii, trei cu Ilie Moromete
(Ilinca, Tita, Niculae) şi o fată dintr-o căsătorie anterioară,
Alboaica, rămasă la părinţii primului soţ, mort de apă la plamâni în
urma războiului. De la acest fost soţ Catrina a moştenit pământul
din care a vândut o bucată în timpul căsătoriei cu Ilie Moromete,
acesta promiţându-i că va trece pe numele ei casa. „Jumătate
întoarsă spre crătiţele ei”, Catrina apare în scena cinei ca fiind
femeia copleşită de treburile casei, dispreţuită de fiii vitregi,
ironizată de soţ.
Relaţiile dintre cei doi soţi se prefigurează tot la începutul
romanului: conflictul Ilie-Catrina are la bază pe de o parte refuzul
sau amânarea lui Ilie Moromete de a pune în practică această
promisiune, pe de altă parte părerile opuse referitoare la
şcolarizarea lui Niculae. Catrina intuieşte asemănarea de
structură interioară a mezinului cu cea a lui Ilie.
Înzestrat cu inteligenţă nativă, cu spirit meditativ şi contemplativ,
cu simţul umorului, Ilie Moromete este un ţăran dezinteresat de
valorile materiale, dar pentru care acoperirea cheltuielilor se
amână la nesfârşit, ceea ce reprezintă pentru Catrina o
permanentă ameninţare. În luarea deciziilor, Ilie nu cere părerea
Catrinei decât pentru a-i crea impresia împărtăşirii grijilor, dar
singur hotărăşte soarta familiei. Totuşi, Catrina încearcă să
influenţeze hotărârile lui Moromete nu numai în ceea ce-i priveşte
pe copiii ei, ci şi referitor la fiii vitregi, cărora le înţelege nevoia de
afirmare. Ea intervine la Ilie pentru a-l lăsa pe Achim cu oile la
Bucureşti; instinctul matern se manifestă, aşadar, nediferenţiat. În
plus, în scena tăierii salcâmului se evidenţiază atitudinea umilă a
Catrinei: revenind de la biserică, femeia vede salcâmul doborât şi,
auzind întrebările acide ale fiilor care cer socoteală tatălui,
temperează ieşirile fetelor. Este singura care înţelege că tatăl nu
a vândut salcâmul gratuit, ci forţat de împrejurări. Astfel, Catrina
este supusă autorităţii soţului, spre deosebire de Anghelina, pe
care Boţoghină o consultă referitor la vinderea pământurilor
pentru procurarea bailor necesari spitalizării sale.
În volumul al doilea, cuplul se destramă în urma vizitei lui Ilie la
Bucureşti, de unde revine dezamăgit de hotărârea băieţilor de a
rămâne la oraş. Criza paternităţii se acutizează prin trădarea
idealurilor moromeţiene de către Niculae, devenit activist de
partid. Dezamăgită de faptul că nici acum Ilie nu trece casa şi
pământul pe numele ei, femeia îşi părăseşte bărbatul care nu a
trecut pământul pe numele ei, înstrăinându-se astfel de propria
esenţă de femeie a căminului.
Catrina şi Ilie Moromete reprezintă, aşadar, imaginea unui cuplu
destrămat pe fundalul unor evenimente istorice care, deşi sunt
prevăzute de Ilie, au consecinţe asupra vieţii de familie.

Finalul volumului I marchează o accelerare a ritmului narativ,


anticipând opţiunea naratorului pentru tehnica rezumativă în
volumul al doilea, a cărui acţiune se întinde pe aproximativ un
deceniu. După plecarea lui Nilă şi Paraschiv cu caii, Moromete
vinde bucata de pamânt care aparţinuse Guicăi şi, cu banii luaţi
de la Bălosu, plăteşte rata anuală la bancă, „fonciirea”, şcoala lui
Niculae şi datoria la Aristide, primarul satului. Cel mai important
aspect din finalul acestui volum îl reprezintă schimbarea lui Ilie,
care devine dintr-un ins glumeţ, ironic, sociabil, curios şi
contemplativ un individ însingurat, tăcut, absent de la întrunirile
din poiana lui Iocan, cărora le dădea viaţă. „Lipsite de omul lor”,
aceste adunări devin o realitate fadă a lumii satului. Naratorul lasă
să se înţeleagă că motivaţia acestei schimbări a protagonistului
(„în bine sau în rău?”) nu se regăseşte numai în trădarea fiilor, ci
şi în schimbările istorice care se întrevăd odată cu apropierea
celui de-al Doilea Război Mondial. Astfel, între incipit şi final se
stabileşte o relaţie de simetrie, enunţul final al primului volum
fiind: „Timpul nu mai avea răbdare”.

In concluzie romanul Moromeţii reflectă estetica realismului


postbelic prin tematica socială, prin caracterul de frescă a lumii
rurale ante- şi postbelice, prin persepctiva auctorială din care sunt
relatate evenimentele, prin verosimilitatea faptelor. Totodată,
ambiguizarea vocii narative prin împletirea stilului direct cu cel
indirect liber şi cu intervenţiile naratorului, precum şi crearea unui
nou tip de ţăran în literatura română reprezintă elemente de
modernitate ale cărţii.

S-ar putea să vă placă și