Junimea /Perioada Marilor Clasici

BASMUL CULT

POVESTEA LUI HARAP-ALB

ION CREANGA

Ion Creangă, unul dintre „Marii Clasici ai literaturii române”, se afirmă ca scriitor
valoros în perioada dominată cultural de societatea Junimea. „Povestea lui Harap-Alb” a fost
publicată în revista „Convorbiri literare”, în 1877.
Basmul este specia genului epic, ”un gen vast”, în concepția lui George Călinescă, ce
„depășește cu mult romanul , fiind mitologie, etică, știință, observație morală, cu o acțiune
transpusă într-un registru fabulos, și cu personaje înzestrate cu valori simbolice”. Registrul
cult se justifică prin individualizarea comportamentală și psihologică a eroilor, particularități
de stil și de limbaj, umanizarea și autohtonizarea fantasticului, tratarea fabulosului cu
mijloacele realismului popular, anularea dintre etic și estetic. Autorul este cunscut, dar și
recognoscibil prin stilul său, ilustrat de particularitățile de compoziție, vocabular sau viziunea
despre lume. Astfel, pe de o parte, personajele din basm vorbesc ca în Humuleștiul natal
( localizarea fantasticului), pe de altă parte, personajele au, întâi de toate, manifestări umane:
eroul se lamentează, se teme, nu dovedește trăsături supranaturale; personajele gigantești au
dimensiuni exagerate dar se ceartă, glumesc ca niște țărani humuleșteni.
Viziunea despre lume a autorului se sprijină pe umanizare și localizarea fantasticului în
reflectarea vieții concrete, dar și în valori general-umane, ca cinstea, virtutea, bunătatea,
întruchipate de Harap-Alb, pentru că basmul este un bildungsroman ( operă a formării, a
inițierii în viață.
Tema surprinde lupta dintre bine și rău și restabilirea echilibrului lumii prin victoria
forțelor binelui. Temele secundare sunt aventura, călătoria, inițierea eroului.
O secvența reprezentativă este cea a probei trecerii podului instituită chiar de Crai.
Sfânta Dumină îl sfătuiește pe mezin să ceară calul, armele și straiele tatălui, pentru a repeta
inițierea tatălui. Trecerea podului echivalează cu un prim nivel în procesul maturizării, dar și
explorarea misterelor lumii. Încălcând interdicția paternă, eroul se aventurează în pădurea-
labirint, topos ambivalent al morții și al renașterii. Incapabil de a discerne esența de aparență, îl
tocmește drept tovarăș de drum pe spân. Speculând naivitatea fiului de crai, omul spân îl
supune unui schimb de identitate. Este momentul în care nonvaloarea ocupă, prin impostră,
locul valorii autentice. Coborând în fântână ( „în infern”), feciorul primește numele de Harap-
Alb. Realizat semantic printr-un oximoron, numele relevă dualitatea ființei umane.
O altă scenă sugestivă este conturată în finalul ce prezintă în mod necesar moartea
protagonistului, procesul inițierii luând sfârșit odată cu scoaterea de sub jurământ. Desăvârșirea
spirituală se încheie cu readucerea la viață a lui Harap- Alb, de către fata Împăratului Roș și
comfirmarea lui ca erou. În felul acesta, Creangă dă șansa Binelui de a dobândi regalitatea
asupra lumii, pornind de la ideea populară că binele triumfă.
În basm, sunt prezentate clișeele compoziționale, formule tipice, plasate în incipit și
final. Formula inițială: „Amu cică era odată” și formula finală: „Și a ținut veselia ani întregi,
și acum mai ține încă” sunt conveții care marchează simetric intrarea și ieșirea din fabulos,
avertizandu-l pe cititor. Fuziunea dintre real și fabulos se realizează în incipit, deoarece
naratorul inovează formula inițială, punând povestea pe seama spuselor altcuiva. Coordonatele
acțiunii sunt vagi, prin atemporalitate și aspațialitatea convenției. Formula finală include o
reflecție asupra realității sociale, alta decât lumea basmului: “Și a ținut veselia ani întregi...Iar
pe noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă”. Formulele mediane : „Și
merg ei o zi, și merg două, și merg patruzeci și nouă” realizează trecerea de la o secvență
narativă la alta și întrețin interesul cititoruui.
Conflictul dintre bine și rău se încheie prin victoria forțelor binelui. Personajele,
purtătoare ale unor valori simbolice si ale unor funcții specifice basmului, se polarizează in
jurul acestor noțiuni și al personajelor care le personifică: protagonistul și antagonistul.
Harap-Alb nu are puteri supranaturale și nici însușiri excepționale, dar dobândește prin trecerea
probelor o serie de calități psiho-morale ( valori etice precum mila, bunătatea, generozitatea)
necesare unui împărat. Numele personajului reflectă natura duală: rob ( Harap), slugă de
origine nobilă ( Alb), iar sugestia cromatică alb-negru, traversarea unei stări intermediare
( inițierea). Răul nu este întruchipat de făpturi himerice, antagonistul fiind „omul însemnat
„( personaj perfid), de o inteligență vicleană cu două ipstaze: Spânul și omul roș. Spânul nu
este doar o intruchipare a răului, ci are rolul inițiatorului, este un „rău necesar”. De aceea calul
năzdrăvan nu-l ucide înainte ca inițierea eroului să se fi încheiat.
Actiunea incepe cu Verde Imparat care ii cere fratelui sau, craiul, un fecior, potential
mostenitor, sa-l urmeze la tron. Cei trei fii ai craiului sunt supusi unei probe puse la cale de
tatal lor, fiul cel mic fiind cel care trece proba. Indrumat de Sfanta Duminica, fiul cel mic alege
calul, armele si costumul pe care tatal acestuia le-a folosit cand a fost mire. Primeste ca sfat să
se fereasca de omul span sau ros. Cu toate acestea Spanul reuseste sa-l pacaleasca pe fiul cel
mic, obligandu-l sa faca schimb de roluri, poreclindu-l pe fiul cel mic Harap-Alb. La palat,
Spanul il supune pe Harap-Alb la mai multe probe, dar Harap-Alb reuseste sa le treaca cu
ajutorul celor cinci prieteni, albine, furnicute si Sfanta Duminica. In final Spanul il ucide pe
Harap-Alb, calul il ucide pe Span, iar Harap-Alb este readus la viata de catre fata Imparatului
Vede, iar cei doi se căsătoresc.
Narațiunea la persoana a III-a este realizată de un narator omniscient, dar nu și obiectiv,
deoarece intervine adesea prin comentarii sau reflecții, unele adresate interlocutorilor ipotetici
(ascultători sau cititori). Naratorul se detașează de diegeză ( pretinde că evenimentele s-au
întâmplat fără el) și se consideră responsabil numai cu discursul ( să spună povestea ).
Povestea lui Harap-Alb este un basm cult avâd ca particularități: reflectarea viziunii
despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, umorul și specificul limbajului. Însă,
asemenea basmului popular, pune în evidență idealul de dreptate și de adevăr, fiind o
„oglindire... a vieții în moduri fabuloase” ( George Călinescu).

CARACTERIZARE
Ion Creanga este considerat in literatura romana creatorul basmului cult, ale carui
principale trasaturi sunt localizarea si umanizarea fantasticului. Publicat in anul 1877, in revista
“Convorbiri literare”, basmul “Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creanga este considerat “cel
mai frumos basm […] din intreaga noastra literatura”, “un veritabil bildungsroman fantastic”.
Tema generala a basmelor, lupta dintre bine și rău, ocupa un loc secundar in „Povestea
lui Harap-Alb”, deoarece nu exista o confruntare directă între erou și forțele răului. În toate
probele la care este supus, Harap-Alb este ajutat de prietenii de nadejde pe care și-i făcuse.
Tema centrală a basmului este călătoria inițiatică a eroului, fiecare secvență narativă devenind
un moment esențial în inițierea acestuia atat in plan soci-al, cât și în cel uman. Din acest punct
de vedere, opera devine un bildungsroman.
Titlul devine semnificativ pentru tema basmului deoarece sugerează că opera urmărește
destinul personajului principal, Harap-Alb. Numele acestuia este un oximoron deoarece
“harap” inseamna negru, aici având sensul de rob, iar adjectivul „alb” evidențiază statutul lui
special de rob alb, dar sugerează și puritatea sufletească.
Perspectiva narativa este obiectivă, narațiunea fiind relatată la persoana a III-a, de un
narator omniscient, dar există și intervenții subiective ale naratorului, din dorința de a recapta
atentia cititorului.
Personajul principal, Harap-Alb, este caracterizat in mod direct de narator si de
celelalte personaje, dar mai ales indirect, prin vorbe, fapte, comportament, relașia cu celelalte
personaje.
Statutul social al personajul este inițial unul privilegiat, deoarece este cel mai mic fiu,
intruchipând țn basm motivul superioritatii mezinului. Statutul sau social se schimbă, însă, pe
parcursul operei, deoarece este pacalit de spân, care îi fura identitatea, aceasta experiență având
pentru el rol inițiatic.
 Din punct de vedere moral, este un erou tipic de basm prin bunătate, generozitate,
curaj, dar se deosebește prin faptul că ramane în sfera umanului, neavând trăsaturi
supranaturale. Psihologic, nu este foarte bine individualizat, fiind privit mai ales din exterior,
din comportamentul său reiesind că este o fire sensibila și ca are momente de ândoiala, de
ezitare specific umane.
Trasatura dominanta este bunatatea, care se evidentiază încă de la inceputul
basmului, din scena în care pare a fi cel mai afectat de supărarea tatalui cauzată de eșecul fiilor
mai mari. Reacția lui este surprinsă de narator prin caracterizare directa: “începe a plange în
inima sa” și se retrage în grădina palatului. Milostiv, dă de pomana bătrânei cerășetoare pe care
o întalneste, iar aceasta îi răsplatește bunatatea, sfătuindu-l să ceara tatălui său calul, hainele,
armele cu care a fost el mire. Astfel pregătit, pornește într-o călătorie inițiatică, pe parcursul
căreia este supus mai multor probe menite să-l pregăteasca pentru viață.
Prima proba la care este supus este chiar cea a tatălui său, care-l așteaptă la un pod
deghizat in urs. Mezinul dă dovadă de curaj, primind binecuvantarea tatălui. Podul reprezintă
pentru erou trecerea de la adolescenț la maturitate, dar și trecerea de la o lume cunoscută, cea a
împărației, la o lume necunoscută, pădurea-labirintul vieții ăn care se rătăcețte, neinițiat fiind.
Aici dovedește o alta trasatura dominanta a sa: naivitatea, lipsa experienței vieții. De aceea,
se lasă ușor păcălit de spân, pe care îl acceptă ca sluga, nesocotind sfatul tatălui. Profitând de
credibilitatea lui, spânul îl atrage la o fântână și îl închide în ea. Naivitatea personajului este
evidențiată și de narator prin caracterizare directa, precizând ca este “boboc in felul sau la trebi
aieste”. Scena fântânii devine semnificativă pentru personaj, deoarece este atât locul
“botezului”, aici primindu-și numele de Harap-Alb, cât și o adevărată poarta a infernului, de
aici âncepând pentru el greutațile vieții, reprezentate de probele la care spânul îl supune.
În relația cu spânul se dovedește a fi cinstit, loial, respectându-și juramântul făcut chiar
și în momentele dificile.
Drumul către curtea Impăratului Roșu este un alt prilej de inițiere deoarece el invață
acum că orice ființă, oricât de neînsemnata ar parea, ar putea fi de folos. Prin caracterizare
indirectă, ce reiese din comportament, se evidentiază, din nou, bunătatea eroului deoarece
ocolește furnicile și ajuta albinele, fiind răsplatit apoi pentru altruismul său. De asemenea,
alături de cele cinci personaje fabuloase, dovedeste capacitatea de a vedea dincolo de aparențe
și de a-și face prieteni adevărați, care să-i fie alături în momentele dificile.
Probele de la curtea Impăratului Rosu reprezintă inițierea erotică a eroului, căci ele duc
la ritualul pețitului: însoțirea mirelui de un alai, găzduirea (proba de foc), ospățul, proba
îndemânării și alegerea motivată a miresei. Trecerea acestor probe îl pregăteste pentru căsătoria
cu o fată din aceeași lume cu el, o etapă esențială în evoluția sa.
Scena morții devine simbolică pentru erou deoarece marchează sfarsitul jurământului,
dar și al condiției umilitoare de rob. Invierea înseamnă pentru el o renaștere într-o alta viață in
care este pregătit pentru căsătorie și pentru a deveni împărat.
Destinul personajului principal evidentiază caracterul didactic al basmului, explicat lui
Harap-Alb și prin vorbele Sf. Duminici: “cand vei ajunge și tu odata mare și tare […] vei crede
celor asupriți și necăjiti pentru că știi ce e necazul”. Constructia personajului reflectă viziunea
despre lumea a autorului deoarece este umanizat prin comportament și limbaj, neavând trăsături
supranaturale. Deși înzestrat cu trăsături deosebite, Harap-Alb are slabiciuni omenești,
momente de tristete și de disperare, dar și satisfactiile invingatorului, toate conducând la
desăvârșirea sa ca om.
Relația dintre două personaje: Harap-Alb și Spânul

Lumea basmelor în ceea ce priveşte participanţii la acţiune, este populată de o diversitate

de personaje, care au un rol şi un statut bine definite, fie că sunt reale sau fabuloase cele din
urmă fiind înzestrate cu puteri supranaturale, fie că sunt pozitive sau negative, iar ca
importanţă: principale, secundare sau episodice. O notă aparte inedită, în această lume
fabuloasă o au numeroasele relaţii dintre multitudinea personajelor reprezentante ale forţelor
binelui şi ale răului. În basmul cult ,,Povestea lui Harap-Alb’’, publicat în revista ,,Convorbiri
literare’’, la data de 1 august 1877, există ca în orice astfel de creaţie un personaj principal care
este şi personajul eponim, Harap-Alb, care stabileşte cu celelalte personaje o diversitate de
relaţii, dar cea mai importantă este relaţia sa cu Spânul, personajul opozant şi negativ, deoarece
aceasta este o relaţie specifică, tensionată, întotdeauna întâlnită între cele două categorii ale
oricărui basm: pozitive şi negative.
Relaţia dintre aceste personaje şi evoluţia ei sunt evidenţiate de scriitor printr-o serie de
elemente ale textului: prin temă, prin acţiune, prin construirea conflictului şi evidenţierea
legăturilor cu celelalte personaje ale basmului, folosindu-se diferite procedee de caracterizare.
Statutul social, psihologic şi moral al celor două personaje
După cum se poate observa din conţinutul basmului, statutul social al celor două
personaje este prezentat încă de la începutul acţiunii, astfel, Harap-Alb apare în postura unui
fecior de crai, fără o identitate anume, şi corespunde unui Făt-Frumos din basmele populare,
însă nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale, deoarece se poartă firesc, fiind un
om obişnuit cu calităţi şi defecte, plânge când este dojenit, se mânie şi îşi loveşte calul, se vaită
sau se teme, este îngândurat şi nesigur de fiecare dată când este pus în faţa unei noi probe.
Tot la începutul acţiunii, dar în postura de ispită, de om viclean şi prefăcut, apare şi
Spânul, care reuşeşte să-l ademenească şi apoi să-l oblige pe feciorul de crai să-l accepte ca
însoţitor şi mai târziu ca stăpân. În această calitate, Spânul contribuie mai întâi la
individualizarea feciorului de crai şi la dobândirea unei identităţi, numindu-l Harap-Alb.
Din punct de vedere psihologic, eroul apare în final ca un învingător, dovedindu-se mai
încrezător, mai stăpân pe sine, cu ajutorul prietenilor săi, pe când Spânul este un învins şi
devine, de-a lungul acţiunii, simbolul stăpânului intolerant şi trufaş, dorind să-şi impresioneze
rudele, iar aceste atitudini ale personajelor le marchează profund şi profilul moral în care
însuşirile lor sunt total diferite.
Spânul este malițios, șiret, complotist, ,,răul necesar” ce ar fi putut fi îndepărtat de cal de
la început, dar care este tolerat în scop formativ:,,Și unii ca aceștia sunt trebuitori pe lume
câteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte…” Harap Alb dovedește calitatea
neprețuită a unui fond moral superior („- Fii încredinţat că nu eu, ci puterea milosteniei şi inima
ta cea bună te ajută, Harap-Alb, zise Sfânta Duminică..”). În conflictul dintre protagonist și
antagonist el reprezintă forțele binelui. Spânul este rău și plin de ură nejustificată, invidios,
mascându-și cu greu malignitatea (,,Hei, hei! zise Spânul în sine, tremurând de ciudă”).
Evidenţierea a două episoade care reliefează relaţia dintre cele două personaje
O primă scenă care surprinde relația dintre cele două personaje este întâlnirea
mezinului cu Spânul în pădurea-labirint și episodul coborârii în fântână; caracterizare directă:
„Fiul craiului boboc în felul său la trebi de aieste, se potrivește spânului și se lasă în fântână”.
Naivitatea tânărului face posibilă supunerea prin vicleșug. Antagonistul îl închide pe tânăr în
fântână și îi cere, pentru a-l lăsa în viață, să facă schimb de identitate, să devină robul lui și să
jure „pe ascuțișul paloșului”că-i va da ascultare întru toate „până când va muri și iar va învia”.
Protagonistul și antagonistul se construiesc pe baza unei serii de opoziții dintre bine și rău: om
de onoare – ticălos; om de origine nobilă – slugă; cinstit – necinstit.
O altă scenă reprezentativă pentru relația celor doi o constituie finalul. Aducerea fetei
de împărat la Spân este cea mai dificilă încercare, deoarece pe drum, el se îndrăgostește de
tânără, dar onest, își respectă jurământul făcut și nu-i mărturisește adevărata sa identitate. Fata
îl demască pe Spân, care crede că Harap-Alb a divulgat secretul și îi taie capul. De fapt,
„ răutatea” Spânului îl dezleagă pe erou de jurământ, semn că inițierea a luat sfârșit, iar rolul
„pedagogului rău’’ s-a încheiat. Spânul este omorât de cal, iar eroul este înviat de fată cu
ajutorul obiectelor magice, el reintră în posesia paloșului și primește răsplata: pe fata
Împăratului Roș și împărăția.
Analiza, la alegere, a două componente de structură și limbaj, semnificative pentru
relația între cele două personaje, din seria: acțiune, conflict, modalități de caracterizare,
limbaj.
 Acțiunea are ca element central evoluția relației dintre cele două personaje. Echilibrul
inițial- ,,Amu cică era o dată un crai care avea trei fii” este perturbat de sosirea scrisorii
Împăratului Verde. Fără urmași la tron, acesta are nevoie de unul dintre nepoții săi pentru a-i
conduce împărăția. După încercările eșuate ale fraților săi, mezinul este sfătuit de o cerșetoare
ce se dovedește a fi Sfânta Duminică să ceară calul, armele și hainele cu care a fost mire tatăl
său. Lipsit de răbdare și înșelat de aparențe, fiul de crai respinge inițial atât pe bătrâna
cerșetoare, cât și pe calul cel răpciugos. Dar, pentru că sfârșește prin a-i accepta, va fi ajutat de
aceștia. Va trece proba craiului și va primi sfaturi testamentare să se ferească de omul Spân și
de Omul Roș. Încalcă primul sfat lăsându-se înșelat de Spân. Ajuns la curtea lui Verde-Împărat,
Harap-Alb trece prin trei probe: a salatelor din Grădina ursului, a cerbului fermecat și a pețirii
fetei Împăratului Roș. Le trece cu ajutorul personajelor adjuvante - calul, Sfânta Duminică,
crăiasa albinelor, crăiasa furnicilor, Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăți-Lungilă.
Cultivă calități și se îndrăgostește de fata Împăratului Roș. Întors la curtea Împăratului-Verde,
este ucis de Spân și este înviat din nou de fata Împăratului Roș, eliberat de puterea
jurământului. Răufăcătorul este pedepsit de cal și restabilirea echilibrului este încununată de
nuntă și de o veselie care ține ani întregi. Finalul are funcție metatextuală - de ieșire din spațiul
ficțional marcată de întoarcerea la discrepanța socială: ,,cine se duce acolo bea și mănâncă. Iar
pe la noi, cine are bani bea și mănâncă, iară cine nu, se uită și rabdă.”
Harap-Alb și Spânul sunt caracterizați în mod direct, de către narator, de către celelalte
personaje sau prin autocaracterizare. La început, personajul principal este cunoscut sub
sintagma de ,,fiul craiului” întrucât nu are o identitate definită, urmând ca prin parcurgerea
drumului iniţiatic să-si găsească un nume. Astfel, naratorul îi evidenţiază lipsa de experienţă şi
naivitatea- ,,boboc în felul său”. Prin intermediul autocaracterizării, fiul craiului mărturisește
Spânului: ,,din copilăria mea sunt deprins a asculta de tată”. Bătrana care îl ajută să-si hotărască
si să-şi pregatească plecarea i se adresează cu ,,luminate crăişor”, fiind convinsă că tânărul are
un destin strălucit pe care trebuie să-l împlinească.
În opozițe cu Spânul, fetele împăratului-Verde îi recunosc lui Harap-Alb calitățile :
,,Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţisare mult mai plăcută şi seamană a fi mult mai omenos”.
Naratorul notează comentariul său printr-un proverb ce ilustrează natura neschimbată a celor
două personaje: ,,Vița de vie, tot în vie, vița de boz, tot rogoz.” Despre Spân naratorul notează
direct: ,,Spânul, bodrogănind din gură, nu știa cum să-și ascundă ura”.
Totodată, cele două personaje sunt caracterizate în mod indirect. Harap-Alb este în
relație cu alte personaje respectuos si supus, modest și milostiv. Pentru cele cinci personaje
fantastice, ,,era tovarăs, era părtaș la toate,(…) prietenos cu fiecare”. Spânul este abuziv,
agresiv și înșelător prin acțiunile, vorbele și relația sa cu ceilalți.
Confruntarea dintre cele două personaje este o confruntare între două concepții asupra
vieții. Pentru Spân, răul este justificat și necesar. Trimful lui Harap-Alb validează însă
concepția conform căreia valorile pozitive sunt cele corecte. Atmosfera de bucurie în care ne
introduce Creangă ține de nostalgia unor vremuri fericite. Conform viziunii pe care o propune
prin cele două personaje, răul va fi învins de bine și lumea căzută în dezechilibru își va reface
constant organicitatea.
Concluzia
Perechea antagonist-protagonist specifică basmului se caracterizează în „povestea” lui
Creangă în opoziția de ordin moral: viclenie-naivitate, dar și de ordin social: om de rând-slugă
mincinoasă, iar la nivelul călătoriei inițiatice în raportul mentor-învățăcel.
Dintre toate aspectele textului, nu numai dintre aceste două episoade, se poate observa
că, deşi cele două personaje sunt prezentate în antiteză, ele se influenţează reciproc în evoluţia
lor, destinele lor se împletesc, se condiţionează aflându-se într-un raport de complementaritate.
Spânul contribuie la maturizarea lui Harap-Alb, iar acesta prin comportarea sa ireproşabilă îl
determină pe Spân să devină mai pretenţios, mai orgolios şi mai dornic de mărire, ceea ce îi va
grăbi sfârşitul, astfel, Harap-Alb parcurge un drum al iniţierii, al devenirii pe când Spânul
merge inevitabil pe calea degradării morale, determinate de o ambiţie nesăbuită şi de răutate.
Concluzionând asupra celor prezentate putem constata că relaţia dintre cele două
personaje este prezentă şi evoluează pe întregul parcurs al acţiunii, indiferent de momentele
subiectului într-un conflict permanent şi puternic, deoarece ele sunt construite pe baza opoziţiei
pozitiv-negativ