2010-2011

FLUAJUL SI RELAXAREA
TENSIUNILOR IN METALE
Oţeluri utilizate in condiţii de fluaj
Oţeluri ferito-perlitice
Oţeluri martensitice
Oţeluri austenitice

DAMIAN RADU
UNIVERSITATEA “GH. ASACHI”, FACULTATEA DE MECANICĂ, IAŞI
2010-2011
 Oţeluri ferito-perlitice utilizate in conditii de fluaj

Oţelurile ferito-perlitice nu pot fi utilizate în serviciu decât la temperaturi relativ scăzute,

care nu depăşesc 500-580°C. Au un continut scăzut în carbon şi sunt aliate cu Mo, Cr şi V pentru
creşterea rezistentei la fluaj (figura 1 şi tabelul 1).
Prezenta în soluţia solidă a Cr şi Mo măreşte temperatura de recristalizare a feritei şi
facând mai dificil procesul de difuzie, îmbunătâţeşte rezistenta la cald. Vanadiul îmbunătăţeşte
rezistenţa la cald deoarece formează carburi, VC, cu grad redus de dispersie dar care la încălzire
până la 650°C suferă fenomene de coalescenţă şi fac dificilă deformarea plastică a solutiei la
temperaturi ridicate.
Pentru ţevile de încălzire la presiune înaltă (până la 100 atm) la temperatura de
supraîncălzire care variază de la 500 la 530°C, se utilizează oteluri aliate cu 0,4-0,6%Mo.
Pentru utilizări la temperaturi moderate sau pe durate scurte la care nu intervine fluajul,
cea mai importantă caracteristică mecanică este limita de curgere la cald.
Pentru realizarea rotorilor şi a componentelor turnate ale turbinelor ce functionează la
temperaturi de până la 550°C se utilizează otelul slab aliat de tipul lCrlMol/4V, iar la temperaturi
de până la 600°C otelul 12CrlMol/2V. În intervalele de temperatură medie se utilizează oţeluri
slab aliate Cr-Mo şi Cr-Mo-V. Rotorii de putere scăzută la care temperatura dezvoltată nu
depăşeşte 350°C se realizează din oteluri cu 2,8-3,5 Ni-Cr-Mo-V.
Oţelurile aliate cu Cr şi Mo sunt destinate fabricării echipamentelor care lucrează la temperaturi
de 475-5 80°C (cazane energetice, recipiente sub presmne, schimbătoare de căldură). În functie
de conţinutul în Cr aceste se împart în:
 oţeluri slab aliate cu 0,45-1,70%Cr, 0,15-0,40%Mo şi concentraţii mai ridicate în carbon
(0,30-0,46%C);
 oţeluri mediu aliate cu 0,70-6,0%Cr, 0,25-1,l%Mo şi conţinut redus în carbon
(0,10=0,15%C).
Molibdenul şi cromul sunt elemente de aliere alfagene care stabilizează domeniul feritic
şi tind să reducă domeniul austenitic.
Fierul şi cromul formează la temperaturi ridicate o serie izomorfă de soluţii solide având
o reţea cristalină CVC.
 Rezistenţa la cald a oţelurilor Cr-Mo este determinată în principal de conţinutul în Mo,
care măreşte stabilitatea la revenire, respectiv frânează procesul de coalescentă a
carburilor prin micşorarea vitezei de difuzie şi totodată favorizează formarea unor carburi fin
dispersate care au un efect de blocare a fenomenelor de alunecare pe anumite suprafeţe ale
cristalelor de ferită.
Oţelurile slab aliate cu Cr-Mo-V din clasa ferito-bainito-perlitică sunt supuse unor
solicitări mecanice şi termice ridicate (p=140daN/cm2, T=565°C) pe durate care ating peste 20
ani de utilizare.
In cadrul centralelor termice apar fluctuatii continue de temperatură şi presiune
(±10...20°C şi ±5...10daN/cm2), care provoacă, de exemplu în pereţii conductelor de abur viu,
iniţierea fenomenului de fluaj în conditii de temperatură şi prcsiune variabilă. Variatii şi mai
importante ale parametrilor de exploatare se înregistrează la pomirea sau oprirea cazanelor. Date
fiind condiţiile variabile de exploatare, problema fimdamentală la aceste materiale este stabilirea
corelaţiei dintre microstructură, deformarea microscopică şi comportarea microscopică la fluaj.
Factorii care asigură o diminuare a vitezei de fluaj:
 prezenţa atomilor străini dizolvaţi în grăuntii cristalini, ce se aglomerează în apropierea
dislocatiilor modificând astfel procesele de difuzie şi energia defectelor de împachetare;
 asigurarea prin prelucrările mecanice şi termice la care este supus produsul respectiv a
unei proporţii optime între constituenţii stmcturali de utilizare: astfel, cantitatea de bainită
trebuie să fie de maxim 25%, perlita să fie sub 5%, iar constituentul predommant, ferita,
de 70-75%;
 blocarea mişcării dislocaţiilor şi a celorialte tipuri de defecte ale reţelei printr-o dispersie
cât mai fină a particulelor de faze secundare stabile pe întreaga perioadă de exploatare a
agregatului respectiv; în olelurile Cr-Mo-V apar carburi foarte fine de vanadiu, VC,
carburi sub formă pătratică şi carburi sub formă de bastonaşe de tipul M7C3.
Prin menţinerea la temperaturi ridicate a acestor oţeluri se produce o degradare a
structurii bainito-perlitice, o modificare a morfologiei carburilor şi o dezvoltare bidimensională
prin coalescentă a acestora. Particulele de dimensiuni mari cresc pe seama celor mici, gradul de
dispersie devine nefavorabil şi se provoacă o diminuare a rezistenţei la fluaj. Forta motrice a
mecanismului de coalescenţă este diminuarea energiei libere interfazice ca urmare a transferului
de atomi de la un precipitat mic către unul mare.
 Temperatura fluidului de încâlzire, dar şi a aburului în ţevi diferă după direcţia
transversală şi longitudinală. Deci temperatura materialului ţevii de la un supraîncălzitor de abur
poate varia cu mai mult de 10°C. Cele mai frecvente cauze ale degradârilor la ţevile
supraîncâlzitoare sunt:

 coroziunea şi eroziunea (cca. 17%) întrucât se depăşeşte temperatura prescrisă, creşte

agresivitatea fluidului, apar turbulenţe în circulaţia gazelor;
 defecte de construcţie (cca. 10%), generează tensiuni suplimentare, în general de îndoire
în apropierea îmbinărilor şi racordurilor, proiectarea neadecvată a sudurilor;
 altele (cca. 3%), datorate defectelor tehnologice ale ţevilor, înlocuirea unor marci de
oţeluri cu altele mai slabe.
În tabelul 1 se arată câteva exemple de utilizare a mărcilor de oteluri termorezistente.

Tabelul 1. Exemple de selecţie a oţelurilor slab aliate termorezistente

Marca de Forma de livrare Temperatura Exemple de utilizare

oţel limită în
exploatarea de
durată, °C
OLT35K Ţevi laminate la 400 Ecrane ale cazanelor de
OLT45K cald. abur cu flux termic de max.
K410 Ţevi trase sau 230kW/m2 la presiuni de
K460 laminate la rece până la 200bar
K510 Ţevi pentru
16Mo3 schimbâtoare de 430 Ecrane ale cazanelor de
câldurâ, Oţel abur cu flux termic de max.
rotund laminat 460KW/m2 la presiune de
la cald. 0(el lat până la 200bar.
pentru cazane.
Table groase. 480 Focare de supraîncălzitoare
14MoCrlO 470 Ecrane ale cazanelor de
abur cu flux termic de max.
460KW/m2 la presiuni de
160-200bar
540 Focare de supraîncălzitoare
10MoCr22 570 Focare de supraîncălzitoare
la presiune de peste 500 bar
Fig.1. Variaţia limitei de fluaj cu temperatura pentru o deformaţie de 1 %
şi o durată de 100.000 h
 Oţeluri martensitice utilizate in conditii de fluaj

Pentru executia pieselor şi ansamblelor turbinelor cu gaz şi instalaţiilor cu vapori se

utilizează oţeluri martensitice cu o compoziţie chimică relativ complexă (Tabelul 2).

Tabelul 2. Compoziţia chimicâ a unor oţeluri martensitice rezistente la cald.

Compo- Marca de oţel

20VWMoCrl20 20Crl30 30Crl30 35MoCrl65 40Crl30 22NiCrl70
ziţia
C 0,17...0,25 0,17...0,22 0,25...0,35 0,33...0,43 0,35...0,45 0,15...0,23
Mn 0,30...0,80 max. 1,00 max. 1,00 max. 1,00 max. 1,00 max. 1,00
Si 0,10...0,50 max. 1,00 max. 1,00 max. 1,00 max. 1,00 max. 1,00
Pmax. 0,045 0,045 0,045 0,045 0,045 0,045
Smax. 0,030 0,030 0,030 0,030 0,030 0,030
Cr 11,0...12,5 12,0...14,0 12,0.,.14,0 15,5...17,5 12,0,..14,0 16,0...18,0
Mo 0,80...1,20 - - 0,90...1,30 - -
Ni 0,30.,.0,80 - - max. 1,00 - 1,5...2,5
Alte ele- V=0,25...0,35 ~ " " " ~
mente W=0,40...0,60

Be sunt aliate cu W, V, Mo, Nb, Ti, care, ridicând temperatura de recristalizare şi

formând carburi de tipul M2C, MC şi faze Laves Fe2\V(Fe2Mo), îmbunătăţesc rezistenta la cald.
Elementele care măresc cel mai mult rezistenţa la cald sunt W şi V combinate cu Mo. Adaosul
de B, Zr, Ce şi N provoacă o creştere suplimentară a rezistenţei la cald. Temperaturile de
serviciu ale acestor oteluri pot atinge 600-620°C. Totuşi, cantitatea de elemente de aliere cu
caracter alfagen trebuie să fie limitată deoarece în caz contrar structura oţelului poate deveni
semiferitică şi astfel rezistenţa la cald va fi afectată.
Pentru obţinerea unei rezistenţe optime la cald otelurile cu continut ridicat în Cr se supun
unei căliri martensitice volumice de la 1000-1060°C, cu răcire în ulei. Temperaturile ridicate de
încâlzire sunt necesare pentru dizolvarea în austenită a carburilor M23C6 şi MC. Dacă
temperatura este prea ridicată în microstructură apare o cantitate mare de ferită δ, care
diminuează rezistenta. In urma revenirii aceste oţeluri au o microstructură constituită din sorbită
şi troostită de revenire.
Pentru execuţia supapelor de evacuare ale motoarelor cu ardere internă se folosesc
oţelurilc Cr-Si cu structură martensitică, numite silcromuri. Ca urmare a conţinutului ridicat în
elemente de aliere alfagene, ele au punctele critice foarte ridicate şi deci temperaturile de călire şi
de revenire sunt cu mult superioare celor utilizate la oţelurile slab aliate cu acelaşi continut în
carbon. De altfel, temperaturile de revenire trebuie să fie superioare cu 100-150°C celor de
serviciu care, la supapele de automobile şi tractoare sunt de 500-600°C, iar duritatea obtinută
după revenirea înaltă (25-35HRC) trebuie să se păstreze timp îndelungat în funcţionare.
Ciclogramele de tratament termic secundar sunt redate în figura 2.
La încălzire şi răcire în vederea călirii aceste oteluri suferâ o recristalizare de fază
completă γ=>α. Temperaturile mari de călire favorizează creşterea pronuntată a granulaţiei.
Silcromurile răcite lent în intervalul de temperaturi 450-600°C devin fragile. Această fragilitate
poate fi eliminată printr-o încălzire suplimentară repetată până la 750-800°C. 0 încălzire la
temperaturi de peste 500-600°C înrăutăţeşte brusc
rezistenţa mecanicâ. Din aceste motive în fabricaţia motoarelor Diesel şi a celor de putere mare
se folosesc oţelurile austenitice rezistente la cald.

Timpul, t ————

Fig.2. Tratamentul termic secundar al oţelurilor silcrom

Oţeluri înalt aliate cu structură martensito-feritică

În această clasă sunt cuprinse oţelurile inoxidabile cu conţinut ridicat în crom (peste
12%Cr). Pentru îmbunătătirea rezistenţei la fluaj, în compoziţia lor chimică mai sunt prezente
elemente ca Mo, W, V, care formează carburi stabile. Aceste oţeluri pot fi utilizate timp
îndelungat (peste lO.OOOh) la temperaturi de până la 600-650°C. De regulă, se folosesc în
construcţia turbinelor cu gaz la fabricarea rotoarelor discurilor şi paletelor. Tratamentul termic
aplicat pentru mărirea rezistenţei la cald constă dintr-o călire de la 1000-1050°C urmată de o
revenire la 650-720°C. La concentraţii de peste 16%Cr ele sunt sensibile la fragilizare la 475°C.
 Oţeluri austenitice rezistente la cald

Principalele elemente de aliere ale acestor oţeluri sunt Cr, Ni şi Mn, care asigură
formarea unei structuri austenitice stabile. Pentru asigurarea unei rezistenţe mari la cald, în
compoziţia lor chimică apar şi alte elemente de aliere ca Mo, W, V, Ti, Nb, Al, B, N. Aceste
elemente se numesc durificatoare deoarece măresc stabilitatea legăturilor interatomice, ridică
temperatura de recristalizare a soluţiei solide şi formează compuşi intennetalici şi carburi stabile.
Temperatura maximă de utilizare a oţelurilor austenitice este de 700-750°C. Având în vedere
modul de durificare, aceste oţeluri se clasificâ în trei grupe:
 soluţii solide cu o cantitate relativ mică de elemente de aliere;
 solutii solide durificabile prin carburi; în acest caz fazele durificatoare sunt atât carburile
primare (TiC, VC, ZrC, NbC, etc.) cât şi cele secundare izolate în soluţia solidă;
 soluţii solide durificabile prin compuşi intermetalici.
În aceste oteluri faza durificatoare este de cele mai multe ori compusul de tipul Ni3Ti,
Ni3 Al, Ni3(Ti,Al), etc.
Oţelurile durificabile prin compuşi intermetalici sunt mai rezistente la cald decât otelurile
care se durifică prin carburi.
Prima grupă de oţeluri se folosesc la execuţia supraîncălzitoarelor cu abur şi a
conductelor instalaţiilor de fortă, care lucrează la temperaturi de 600-700°C. Ele se supun
tratamentului termic de călire care le asigură o rezistenţă moderată şi bune caracteristici de
plasticitate.
Pentru obtinerea unei rezistenţe ridicate la cald, oţelurile din ultimele două grupe sunt
supuse unui tratament termic care prevede două operatii succesive:
- Călire de la 1050-1200°C cu răcire în apă, ulei sau aer, care urmăreşte dizolvarea carburilor şi
a fazelor intermetalice în soluţia solidă (austenită) şi obţinerea după râcire a unei soluţii solide
omogene înalt aliată cu duritate minimă.
Pentru creşterea rezistenţei la cald a oţelurilor cu o cantitate mare de fază durificatoare, se
recurge câte o dată la două căliri. Prima se execută la temperaturâ înaltă (1150-1200°C)
(normalizare) şi măreşte granulaţia pentru a se îmbunătăţi şi mai mult rezistenţa la fluaj. A doua
călire se face la temperaturi mai scăzute (1000-1100°C) pentru a se asigura o eterogenitate
determinată a soluţiei solide.
- Îmbâtrânire la 600-850°C pentru separarea din soluţia solidă a fazelor dispersate care asigură
durificarea de o manieră încât să nu declanşeze coalescenţa perceptibilă a fazelor în exces.
Creşterea continutului în elemente de aliere care încetinesc difuzia, face să se ridice
temperatura de îmbătrânire. Pentru a asigura precipitarea maximă şi regulată a fazelor de carburi
şi de compuşi intermetalici, se aplică uneori o îmbătrânire etajată, de exemplu o dublă
îmbâtrânire, mai întâi la o temperatură ridicată, apoi la o temperatură mai scăzută.
Compoziţia chimică a oţelurilor austenitice rezistente la cald se prezintă în Tabelul 3.

Tabelul 3. Compoziţia chimică a unor oţeluri austenitice rezistente la cald

Comp. Marca de oţel

2NiCrl8 lOTiNiCr 2MoNiCr 10TiMoNi 2NbNiCr 2CuMoCr
chim.,
C max. max. max. max. 0,10 max. 0,03 max. 0,02
Mn max. inax. max. max. 2,00 max. 1,00 max. 2,00
Si max. max.1,00 max. max. 1,00 max. 0,40 max. 1,00
Pmax. 0,045 0,045 0,045 0,045 0,035 0,040
Smax. 0,030 0,030 0,030 0,030 0,025 0,030
Cr 17,0...20 17,0...19, 16,5...18, 16,5...18,5 23,0...26, 19,0...22,0
Ni 10,0...12 9,0...11,5 12,5...15, 10,5...13,5 19,0...22, 24,0...27,0
Mo - - 2,5...3,0 2,0...2,5 - 4,0...4,8
Alte ~ Ti=m Ti=mi NW),25 Cu=l,0...2
elem. in. n. ,0

Inconvenientul numeroaselor oţeluri austenitice (precum şi al oţelurilor feritice) cu

conţinut ridicat în Cr este aparitia fenomenului de fragilitate la cald pentru temperaturi de
exploatare cuprinse între 500°C şi 800°C. Cauza esenţială a acestui tip de fragilitate este
separarea din soluţia solidă a fazei o (compus intermetalic FeCr) care este susceptibilă să dizolve
Mo, W, Al, Ni, în cantităţi importante.
Precipitarea fazei o este mai intensă într-o structură feritică şi ea creşte cantitativ cu
conţinutul în elemente de aliere alfagene (Mo, Ti, Si) din oţel. La concentraţii mari în Mo sau în
Mo şi Ti, oţelurile sunt sensibile fragilizării prin faza γ. Această fază este un compus intermetalic
complex al fierului cu molibdenul (titanul) având reţea cubică complexă şi precipită tot pe
limitele grăunţilor la fel ca faza α.