Delincvența-forma a devianței sociale

1.Noţiunea de delincvență din perspectivă juridică și socială

În definirea delincvenței consider că este util să pornim de la conceptul de
maturizare socială. Maturizarea socială are ca element definitoriu capacitatea
individului de a menține un echilibru dinamic între interesele sale și interesele
societății, între nevoile și aspirațiile sale și nevoile proiectate ale societății.
Devianţa juridică este cea care cuprinde toate faptele prevăzute de legea penală,
săvârşite chiar dacă împrejurările în care au fost comise sau anumite caracteristici
de vârstă ori privind starea mentală a autorilor sau a eventualilor participanţi,
constituie cauze legale de înlăturare a caracterului penal al faptei sau a
responsabilităţii penale a infractorilor.
  Din  punct de vedere biologic – constituţional consideră factorii biologici
şi genetici ca având o contribuţie hotărâtoare în geneza delincvenței;
–        orientarea neuro–psihică (complementară cu cea psihiatrică)
consideră actele criminale, ca săvârşite preponderent de personalităţi
patologice, ale căror tulburări sunt transmise ereditar.
Delincvența este un fenomen social şi, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul
demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt
crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se ţine o evidenţă
strictă a delincvenței, pe perioade de timp, pe localităţi, pe ţară, încît în felul acesta
delincvența devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate şi
vizibil în manifestările şi în consecinţele sociale şi individuale pe care le produce.
Factorii care indică o posibilitate de a cuprinde perspectiva de delincvent sunt:
eşecul socializării; stabilirea controlului social; absenţa identificării cu modelele
morale autentice, datorită dezorganizării familiei; declinul funcţiilor educative
tradiţionale ale familiei; existenţe unor raporturi tensionate cu părinţii şi educatorii;
insecuritatea afectivă; multiplicarea în mediul social a ocaziilor infracţionale;
constituirea unor subculturi sau contraculturi care inversează sensul funcţionalităţii
normale întâlnite la adulţi; tulburări de comportament.

Din perspectiva psihosocială, înţelegerea mai profundă a delincvenţei, se

bazează pe o viziune sistemică, dinamică şi evolutivă, facilitând reinserţia
socială a delincvenţilor precum şi o acţiune multi şi interdisciplinară, în
direcţia prevenirii recidivelor şi a profilaxiei devianţei sociale. A introduce
punctul de vedere psihologic alături de cel sociologic, pedagogic, juridic şi
medico-psihiatric în cercetarea delincvenţei, reprezintă modul de a privi în
toată complexitatea sa acest tip de comportament deviant, plecând de la
faptul că omul „suportă” ceea ce acţionează asupra sa atât din mediul
ambient fizic şi social, cât şi faptul că se percepe şi se evaluează pe sine în
raport cu alţii şi cu mediul său.
 –        orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de personalitate,
răsfrânte la nivel comportamental, ca fiind generatoare de frustrări şi
agresivitate;
–        orientarea psiho–socială (complementară cu o perspectivă
culturalistă) apreciază că individul nu se naşte criminal, ci este socializat
negativ (deficit de socializare) structurându-se dizarmonic în funcţie de
modelele culturale.

2. Teorii și concepții cu privire la cauzele psihosociale ale fenomenului

delincvenței.

1.1.  Teoria dezorganizării sociale

Punctul de pornire al acestei teorii se găseşte în studierea tradiţiei
„dezorganizării sociale” de către sociologi aparţinând renumitei Şcoli de la Chicago,
având ca reprezentant de seamă pe C.R. Shaw şi H.D. McKay . [3]

Diferenţierea internă generează o accentuare a distanţelor sociale dintre diferite

grupuri având drept consecinţă tulburarea ordini sociale tradiţionale prin varietatea
normelor, eterogenitatea populaţiei şi discriminările exercitate, slăbirea controlului
social. Locuitorii metropolei tind să devină „desocializaţi” îndepărtându-se de
aprobarea celorlalţi.
Indivizii grupaţi la nivelul diferitelor subculturi au o altă scară de valori, recurg
frecvent la căi ilicite în atingerea scopurilor, devenind surse potenţiale de devianţă.
„Subculturile” apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile grupului
dominant, din dorinţa de îndepărtare a barierelor şi de anihilare a anxietăţilor şi
frustrărilor.
Modelul teoretic al „dezorganizării sociale” prezintă ca fiind generalizată
această influenţă a procesului de urbanizare asupra delincvenţei, neţinând seama de
intervenţia altor variabile sociale cum este de exemplu contextul socio–cultural în care
trăieşte individul şi în care numai o parte din ei (nu toţi) reacţionează prin modalităţi
comportamentale dezorganizate.
Meritul acestor cercetări teoretice nu trebuie însă neglijat, ele evidenţiind
legăturile existente între creşterea la un moment dat a delictelor şi diminuarea
controlului social.
 
1.2. Teoria anomiei sociale
În forma clasică aceată teorie îl are ca fondator pe E. Durkheim care porneşte
de la conceperea devianţei ca având caracter universal, fiind implicată în fiecare
societate.
 Durkheim defineşte ca anomie starea obiectivă a mediului social caracterizată
printr-o dereglare a normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruşte. Ea apare ca
urmare a „ruperii” solidarităţii sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare
(familia, şcoala, comunitatea etc.), a neputinţei de a asigura integrarea normală a
indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au norme clare. Nu este vorba de o
absenţă totală a normelor, ci de suspendarea temporară a funcţionalităţii normelor de
bază cu consecinţe la nivelul multiplicării comportamentelor deviante.
În situaţia de dereglare socială indivizii sunt aruncaţi într-o situaţie inferioară
celei anterioare şi, în consecinţă, unii dintre ei nu se mai supun regulilor impuse de
societate din exterior, iar la rândul ei, ca urmare a acestor bruşte modificări, nici
societatea nu mai este capabilă să-şi impună normele.
Definind structura culturală ca set de norme şi valori ce guvernează
comportamentul membrilor unei societăţi, Merton consideră anomia ca o „spargere” a
structurii culturale. Neputând atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi
ilicite. Tendinţa spre conformism sau delincvenţă este dependentă de statusul fiecărui
individ, iar rata delincvenţei apare ca o ilustrare a neconcordanţei între scopurile
oferite de societate şi mijloacele de care dispune individul.
Individul dispune de cinci modalităţi adaptative în societate:
–        conformismul, care constă în acceptarea atât a scopurilor cât şi a
mijloacelor oferite de societate, chiar dacă idealul, proiecţia aspiraţională nu
este atinsă niciodată;
–        inovaţia care rezultă din interiorizarea la nivelul individului a scopurilor
culturale propuse social, în timp ce procedeele legitime existente pentru
atingerea lor sunt respinse;
–        ritualismul constă dintr-o restrângere a aspiraţiilor individului pe fundalul
păstrării conformităţii cu normele legitime;
–        evaziunea fiind un mod mai rar de adaptare caracterizat prin abandonarea
simultană a scopurilor şi normelor precum şi refugierea în zone marginale
ale societăţii;
–        rebeliunea constă în respingerea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor din
dorinţa individului de a înlocui normele sociale cu altele.
1.3. Teoria oportunităţii diferenţiale
 
Deviată din teoria anomiei sociale teoria oportunităţilor diferenţiale a fost
dezvoltată şi de alţi autori care au arătat că scopurile culturale specifice modului de
viaţă american şi mijloacele de realizare se regăsesc la nivel de similaritate şi la alte
naţiuni, ceea ce face din delincvenţă un fenomen cu trăsături universale.
2.1. Teoria asociaţiilor diferenţiale
Teoria asociaţiilor diferenţiale are ca fondator pe E.A. Sutherland şi reprezintă
o particularizare a teoriei învăţării sociale în studiul delincvenţei. Este o explicaţie
„istorică sau genetică” a comporta-mentului social, prin luarea în considerare a
întregii experienţe de viaţă a individului . [8]

Preocupat de instituţionalizarea delincvenţei în zonele urbane E.A. Sutherland

consideră comportamentul criminal condiţionat nu de caracteristicile biofiziologice
sau psihice ale individului, ci de comunicarea din interiorul grupului unde individul
„absoarbe” cultura şi se conformează regulilor şi normelor sociale şi legale.
Autorul consideră că în descifrarea ştiinţifică a comportamen-tului criminal
trebuiesc luate în considerare următoarele explicaţii:
–        situaţională – de luare în considerare a elementelor care intră în joc în
momentul comiterii delictului;
–        istorică sau genetică – vizând elemente care au influenţat anterior situaţia
şi viaţa delincventului.
În consecinţă, comportamentul deviant este un comportament rezultat din
„învăţarea socială” şi nu dobândit sau imitat.
Teoria „asociaţiilor diferenţiale” îşi aduce contribuţia pe linia evidenţierii ideii
că raporturile sociale între indivizi sunt determinate fundamental de forma de
organizare socială ce facilitează sau obstrucţionează forme specifice de comportament
infracţional.
2.2. Teoria conflictelor codurilor culturale
Această teorie este adusă în discuţie prin abordarea problematicii delincvente
de T. Sellin. Sellin dă o mai mare extensie fenomenului prin considerarea
următoarelor fapte:
– conflicte între „codurile culturale” ale diferitelor grupuri;
– conflicte între „normele de comportament şi conduită” ale diferitelor
grupuri.La modul general, subliniază Sellin, conflictele culturale sunt „produse
naturale ale diferenţei sociale” . Această diferenţiere determină la rândul ei
[10]

apariţia de grupuri sociale infinite, fiecare cu modul său specific de viaţă, cu

particularităţile relaţionale caracteristice şi cu o înţelegere greşită a normelor
aparţinând altor grupuri.
Existând reguli de conduită divergente, ce guvernează viaţa particulară a
individului, acestea generează conflicte între norme, reflectate pe plan psihologic prin
acceptarea unor norme şi valori duale, generatoare de comportamente agresive sau
distructive tocmai prin această dualitate.
Ceea ce lipseşte în principal acestei teorii, pornind de la ideea generării
delincvenţei numai în condiţiile conştientizării conflictelor culturale, este faptul
că Sellin nu explicitează mecanismul psihosocial prin care contradicţiile dintre
„codurile culturale” sau dintre „normele de conduită” pot genera comportamente
infracţionale.
2.3. Teoria subculturilor delincvente
 Teoria aparţine lui A.K. Cohen care, plecând de la normele existente într-o
cultură, identifică grupuri neprivilegiate sau frustrate, cu norme şi valori în
contradicţie cu cele ale restului societăţii pe care autorul le numeşte „subculturi
delincvente” .
[11]

Cohen, abordând problema condiţiilor de apariţie a acestor subculturi delincvente,

evidenţiază producerea lor datorită următoarelor situaţii:
– dezvoltare economică mai redusă;
– existenţa unor bariere şi interdicţii sociale;
– prezenţa unor nivele societale cu situaţie periferică;
–        existenţa unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare şi
insatisfacţie individuală şi socială.
Ca o consecinţă a apariţiei acestor subculturi apare reacţia de respingere şi
contestare a normelor şi valorilor societăţii globale şi constituirea propriilor norme de
comportament. Cohen, prin analiza subculturilor delincvente, trasează profiluri
specifice ale membrilor grupurilor, descifrând următoarele trăsături:
–        maliţiozitatea în sensul că actul delincvent este cauzat nu de satisfacerea
unei necesităţi materiale, ci ca o formă de „răutate”, o „sfidare” la adresa
celorlalţi. De pe aceste poziţii membrii subculturii comit acte de vandalism,
distrugere de bunuri, numai pentru a fi maliţioşi;
–        negativismul este reflectat nu numai de setul de reguli ale grupului, cu
conţinut contradictoriu normelor sociale, ci şi de o „polarizare negativă” în
raport cu acestea;
–        versalitatea (nestatornicia) susţinută ca şi caracteristică specifică de
abordare nu numai a unei singure manifestări de activităţi ilicite ci şi a
practicării unei multitudini de acţiuni delincvente, fără a se specializa în
mod expres într-o formă de manifestare;
–        autonomia grupului presupune solidaritatea între membrii grupului, faţă de
presiunile exercitate de alte subculturi.
3. Teorii ale reacţiei sociale raportate la delincvenţă
Conform acestor teorii delincvenţa nu este o trăsătură intrinsecă actului sau
acţiunii unui individ, ci mai curând o însuşire conferită prin „etichetarea” unui grup
sau individ de către indivizii ce deţin puterea sau de unele instituţii sociale.
Natura şi intensitatea reacţiei depinde de factori cum sunt: puterea, statusul,
bogăţia, prestigiul unei anumite categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste grupuri,
care deţin puterea şi dominaţia, au o imagine bine stabilită referitor la scara de valori,
interese protejate, comportamente dezirabile pe care le impun celorlalţi. De multe ori,
deţinătorii puterii sau ai bogăţiei, fiind membrii grupurilor privilegiate, au tendinţa de-
a „eticheta” ca deviante acţiunile indivizilor din clasele de jos sau mijlocii ale
societăţii.
 Conform paradigmei interacţioniste, principala consecinţă a acestei viziuni este
conceperea delincvenţei ca proces dinamic de interacţiune cu alte procese complexe
de acţiune şi reacţiune, în care intervin mai multe nivele:
– elaborarea legii;
– reacţiile interpersonale;
– procesul instituţional al reacţiei sociale.
            Mediul social, o componentă de bază a mediului existenţial al omului, are atât
un caracter diversificat cât şi contradictoriu, poziţionându-l pe individ în faţa
necesităţii de opţiune, de decizie.
Sub raportul sănătăţii psihice, echilibrul personalităţii este permanent ameninţat de
vicierea relaţiilor interpersonale prin :agresivitate, neîncredere, grosolănie,
înşelătorie, intoleranţă, şi nu în ultimul caz societatea este impregnată cu tot felul de
norme şi mecanisme cu caracter restrictiv şi discriminatoriu, bazate pe unele criterii
conjucturale, altele subiective, altele arbitrare de factură socială, economică, politică,
cu implicaţii din cele mai negative asupra formării personalităţii şi asupra
posibilităţilor ei de autoafirmare şi autorealizare.
Modelul relaţional dinamic dintre mediu social şi configuraţiile interne poate
fi interpretat ca un complex de relaţii interpersonale de angajare de statusuri şi roluri
reflectate la nivelul personalităţii prin dezvoltarea şi organizarea internă a
disponibilităţilor şi capacităţilor psihofizice ale individului în raport cu statutul şi
rolurile asumate.
Individul va înregistra satisfacţii sau insatisfacţii consolidându-şi sau
fragilizându-şi echilibrul psihic al personalităţii, în funcţie de modul cum îşi joacă
rolul şi îşi asumă statutul ce îl deţine.
Conceptele de delincvență:

 delincvența de epocă (gentilică, sclavagistă, feudală, burgheză, socialistă,

contemporană), respectiv în raport cu epoca sau orînduirea socială la care se
referă;
 delincvența de gen (criminalitatea de violenţă, criminalitatea referitoare la
viaţa sexuală, criminalitatea împotriva patrimoniului etc.), în raport cu genul
infracţiunilor la care se referă;
 delincvența de grup (delincvența juvenilă, delincvența femeilor, etc.), în
raport cu categoria de persoane la care se referă;
 delincvența de spaţiu geografic (delincvența în Republica Moldova,
delincvența din lumea arabă, delincvența din ţările africane etc.), în raport de
zona geografică la care se referă.