Mihai Eminescu - „Luceafărul”

Poemul „Luceafărul” a fost publicat în 1883 la Viena în „Almanahul Societății Literare

„România jună” ” și reprezintă culmea creației lui Mihai Eminescu, o sinteză a întregii sale
opere.
Tema poemului este romantică, „Luceafărul” este o alegorie pe tema condiției nefericite a
geniului într-o societate meschină, incapabilă să-l înțeleagă. Cea mai veche interpretare a
alegoriei îi aparține lui Eminescu însuși: „Înțelesul alegoric ce i-am dat este că, dacă geniul nu
cunoaște moartea, iar numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici, pe pământ el
nu poate fi fericit, nici capabil de a ferici pe cineva. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
Un alt element romantic este amestecul genurilor și al speciilor literare, „Luceafărul” este un
poem liric-epico-dramatic. Lirismul provine din exprimarea problematicii geniului în raport cu
societatea, cu iubirea și cunoașterea și este un lirism obiectiv „al măștilor”. Caracterul epic
provine din elementul narativ preluat din basmul popular, iar caracterul dramatic apare în cele
cu dialog. Ca specii literare, apar idila, satira, pastel și elegie.
Sursele de inspirație ale poemului sunt folclorul și filosofia lui Schopenhauer, de unde
Eminescu preia o serie de antinomii între geniu și omul comun. Geniul se caracterizează prin
obiectivitate, prin sacrificiu din dorința de cunoaștere, este capabil să își depășească sfera și
este însingurat, în timp ce omul comun se caracterizează prin subiectivitate, prin voința de a
trăi și de a fi fericit. Nu este capabil să își depășească sfera și este sociabil. Principala sursă
de inspirație a fost basmul popular românesc cules de germanul Richard Kunisch de unde
Eminescu preia povestea de dragoste dintre o fată de împărat și un zmeu, dar schimbă finalul,
pentru că răzbunarea nu îi este specifică genului.
Poemul este structurat în patru tablouri în care alternează planurile universal-cosmic și
uman-terestru. În prima parte apar ambele planuri și este prezentată povestea de dragoste
dintre Luceafăr, simbol al geniului, și o fată de împărat, simbol al omului comun. Poemul începe
cu formula specifică basmului popular: „A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată/ Din
rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată”. Elementele imaginarului poetic sunt specific
romantice: fata îl privește noaptea de la fereastra castelului, iar Luceafărul „s-aprinde viu în
orișicare seară” strălucind pe mare. Pentru că cei doi aparțin unor lumi diferite, întâlnirea lor
nu se face direct, ci în vis, în oglindă. Fata îl cheamă pe Luceafăr de două ori: „Cobori în jos
Luceafăr blând,/ Alunecând pe-o rază/ Pătrunde în casă și în gând/ Și viața-mi luminează”.
Cele două chemări ale fetei sunt urmate de două metamorfoze antitetice ale Luceafărului, în
înger și în demon care reprezintă capacitatea geniului de a-și lua un chip concret. În ambele
ipostaze, portretul Luceafărului conține semne ale morții și elemente de materialitate: „vânăt
giulgi”, „negru giulgi”, „un mort frumos”, „umbra feței străvezii”. Luceafărul o cheamă pe fată
în lumea lui, însă fata îl refuză pentru că ea e aparține planului terestru. Respingerea
Luceafărului de către fată înseamnă refuzul nemuririi ca o formă a morții. Fata îi cere în
schimb să devină el muritor, iar Luceafărul acceptă din dorința de cunoaștere specifică
genului.
Tabloul al doilea prezintă numai planul uman-terestru și înfățișează idila dintre Cătălin și
Cătălina, doi exponenți ai aceleiași lumi a căror potrivire este sugerată și prin nume. Portretul
pajului Cătălin este în antiteză cu cel al Luceafărului. Cătălin are origine obscură, el este
„copil din flori și de pripas” și semne ale vieții: „ cu obrăjei ca doi bujori”. Cătălin îi oferă
Cătălinei fericirea în planul terestru, iar fata acceptă, semn că își dă seama de potrivire, de
structură și de idealuri a ființelor care aparțin aceleiași lumi.
Tabloul al treilea conține numai planul universal-cosmic și prezintă călătoria Luceafărului
spre Demiurg ca să îi ceară să îl facă muritor. Descrierea drumului Luceafărului este o
cosmogonie inversă. Luceafărul pornește dintr-un univers deja constituit și călătorește înapoi
în timp cu viteza luminii prin spațiul interstelar, până în „ziua cea dintâi” când a apărut lumina,
și mai departe, până când ajunge în haosul originar. Demiurgul îl numește Hyperion (cel care
trece pe deasupra) și îi refuză cererea, fiindcă ar fi provocat un dezechilibru. Demiurgul
definește în antiteză geniul și omul comun. Geniul este unic, etern și există în afara timpului și
a spațiului, în timp ce omul comun este efemer, este supus voinței oarbe de a trăi și are un
destin implacabil: „ ei doar au stele cu noroc”. Demiurgul îi oferă lui Hyperion alte două
ipostaze ale genului, destinul artistului și pe cel al genului militar, apoi îi îndreaptă privirea
spre scena de dragoste de pe pământ.
Ultimul tablou conține ambele planuri, universal-cosmic și uman-terestru. Scena de dragoste
dintre cei doi pământeni se petrece într-un decor romantic alcătuit din motive specifice
eminesciene: seara, noaptea, floarea de tei și luna care își revarsă lumina peste cărările din
crânguri. Fata îl cheamă pe Luceafăr a treia oară ceea ce simbolizează dorința superstițioasă
a ființei pământene de a-și asigura fericirea prin protecția „ unei stele cu noroc”. Luceafărul
însă se retrage superior, iar răspunsul lui final este o constatare obiectivă a diferențelor
dintre cele două lumi, realizată pe baza antinomiilor lui Schopenhauer: „-Ce-ți pasă ție, chip
de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în
lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”. Omul comun este numit prin metafora „chip de lut”
care sugerează efemeritatea, el nu își poate depăși sfera „cercul strâmt”, în timp ce geniul
este etern și poate să își depășească sfera „lumea mea”. Opoziția singular-plural „eu, lumea
mea” - „cercul vostru” arată unicitatea și însingurarea geniului față de sociabilitatea omului
comun care este supus unui destin implacabil: „norocul vă petrece”. Epitetul „rece” semnifică
rațiunea specifică genului, dar și neputința lui „ de a fi fericit sau de a ferici pe cineva”.
În concluzie, poemul ”Luceafărul” este o capodoperă romantică, deoarece exprimă idei
profund filosofice în versuri de o simplitate uimitoare, cu foarte puține figuri de stil.
Notațiile autorului sunt specifice genului dramatic și au rolul de a permite regizorului să pună
în scenă piesa și actorilor să joace rolul.
Fragmentul din piesa „...„ de ... face parte din Actul ... Scena ..., unde apar personajele ... .
Notațiile autorului conțin informații referitoare la decor prin care se sugerează locul și
timpul desfășurării acțiunii. Acțiunea se desfășoară în ... (loc și timp). Acțiunea se desfășoară
...(detalii despre decor și acțiunile personajelor). Notațiile autorului pot conține imagini:
auditive, vizuale, olfactive etc. (+ exemple și rolul lor). Tot în didascalii apar informații despre
gesturile personajelor, mimică și intonație sau despre modul în care se rostesc replicile (+
exemple).

EXEMPLU:
Notațiile autorului sunt specifice genului dramatic și au rolul de a permite regizorului să pună
și el în piesa și actorilor să joace rolul.
Fragmentul din piesa „Ultima oră” de Mihail Sebastian face parte din Actul I Scena I, unde
apar personajele Voicu și Niță. Notațiile autorului conține informații referitoare la decor prin
care se sugerează locul și timpul desfășurării acțiunii. Acțiunea se desfășoară în „Redacția
ziarului Deșteptarea”, „într-o dimineață de vară”, „soare mult”. Acțiunea se desfășoară într-o
încăpere unde apare o masă la care stă personajul Voicu care „dormitează” și încăperea are
mai multe uși. Notațiile autorului conțin imagini auditive prin care se redau zgomotele de
afară: „strigătele vânzătorilor de ziare”. Tot în didascalii apar informații despre gesturile
personajelor. „freacă cu degetele hârtia”, despre intonație și mimică „mormăind fără să ridice
capul” sau despre modul în care se rostesc replicile „după o pauză de o secundă...”.