Relaţii interpersonale în procesul de învăţământ

- un punct de vedere -

„Visez la o şcoală în care să nu se predea, la drept vorbind,

nimic. Să trăieşti liniştit şi cuviincios într-o margine de
cetate, iar oamenii tineri (…) să vină acolo spre a se
elibera de tirania profesoratului. Căci totul şi toţi le dau
lecţii. Totul trebuie învăţat din afară şi pe dinafară, iar
singurul lucru care le este îngăduit din când în când e să
pună întrebări. Dar nu vedeţi că au şi ei de spus ceva, de
mărturisit ceva? Şi nu vedeţi că noi nu avem întotdeauna ce
să le spunem…”
Constantin, NOICA – „Jurnalul filosofic”

Există în epoca noastră o tendinţă cel puţin ciudată: aceea de a crede că

oricine poate să fie profesor, că oricine poate apărea în agora pentru a da sfaturi,
învăţături, lecţii.
Oamenii simt artificialele bariere create de o „diplomă” şi este rău că se
întâmplă aşa – cu atât mai mult cu cât, din nefericire, în zilele noastre diploma
tinde să releve statutul şi nu competenţa… Problema este dacă oricine crea punţi,
dacă poate înţelege, dacă se poate face înţeles, dacă reuşeşte să marcheze şi să
modeleze materialul uman ce-i este dat prin natura menirii sale…
Este uşor să informezi: apari în faţa elevilor şi-ţi respecţi programa şi
planificarea. Totul pare simplu, orele trec conform graficului. Şi totuşi…
Constantin Noica spunea: „ce stupid: stai în cancelarie zece minute, îţi
compui o mască, intri în sala de curs, ţii prelegerea şi te întorci. Aşa se prăpădesc
adevărurile…”

Ne-am propus să dezvoltăm ideea relaţionării în procesul de învăţământ, atât

ca bază de plecare cât şi ca finalitate, consecinţă. Ne vom referi la relaţiile profesor
– elev, profesor – profesor, profesor – părinţi, profesor – comunitate şi cea a
profesorului cu el însuşi. Precizăm de la început că delimitarea acestor relaţii este
relativă, căci ele se întrepătrund şi interacţionează, marcându-se reciproc. Ele
formează un ciclu, urmează o traiectorie care se închide şi care defineşte ceea ce
am putea numi „imaginea profesorului”. Ne vom raporta, bineînţeles la timpul
nostru, cu problematica şi cerinţele impuse de către acesta, dar şi la noi înşine ca
origine a binelui şi a răului ce decurg din demersurile noastre de educatori şi
formatori.

Relaţia profesor – elev este cea care există nemijlocit în procesul de învăţă-
mânt. În funcţie de aceasta există şi se reglează şi celelalte tipuri de relaţii, ea
reprezentând temelia. Ştim cu toţii cum ar trebui să fie aceasta. Vom insista, însă
asupra situaţiei de fapt, vorbind despre cum este ea pentru a putea reliefa aspectele
– problemă, antitetice.
Întâi, momentul în care profesorul intră în clasă. Copiii atenţi încearcă să-l
simtă de la început: e supărat, trist, bine dispus, distrat? Ei înţeleg imediat acest
lucru chiar dacă, poate le este greu să şi-l definească. Se spune că ar trebui să ne
lăsăm grijile la uşa şcolii. Dar, oare, este posibil acest lucru? Presupunând că
există pasiune pentru meserie şi pentru copii, că maturitatea noastră este suficientă
unui autocontrol sever, atunci răspunsul este Da.
Ca orice meserie în care ştii că există oameni care depind direct de tine, pe
care îi ai „în subordine”, şi în meseria noastră există riscul de a deveni mici
dictatori. Tentaţia de a lovi – chiar şi cu vorbele – este atât de puternică şi atât de
mică este distanţa până la ea… Este greu să-i rezişti!… E greu să nu aluneci în
credinţa că, indiferent ce faci, indiferent ce hotărăşti, nu trebuie să le dai lor
explicaţii. Dar, pe de altă parte, dacă reuşeşti să îndepărtezi aceste gânduri,
descoperi că este minunat să asculţi, e înălţător să accepţi întrebări şi să le
răspunzi, să dăruieşti din tine pentru ca, după ce ai înţeles să fii şi tu înţeles.

Urmează pauza care, ca şi orice alt moment în afara orei generează tot atâtea
oportunităţi în comunicare, în apropierea unuia de ceilalţi. Să ne amintim bucuria
care ne încerca în şcoală când un profesor – chiar unul rău – rămânea în pauză în
mijlocul nostru să povestim lucruri poate, fără importanţă. Dar era acolo! Şi era
dialog. Iar dialogul generează înţelegere, comunicare.
Se întâmplă, din nefericire, din cauza relaţiei nepotrivite între profesor şi
elev să apară aversiune faţă de materia respectivă. Sau, la polul opus, de dragul
profesorului – şi nu neapărat a materiei predată de către acesta – elevul îşi va alege
chiar meseria. Aşadar, credem că profesorul poate să umple absenţa „frumuseţii”
unei materii grele cu farmecul său în contactul cu elevii. Pentru că, de fapt,
profesorul lucrează cu suflete. Când el se încruntă, aceste suflete suspină. Când ele
este în mijlocul lor, mângâindu-i pe creştet părinteşte, atunci sufletele se bucură şi
se deschid…
În ceea ce priveşte relaţia dintre profesori, sunt foarte multe de spus.
Deschiderea către dialog, către reconciliere, folosirea constructivă a înţelepciunii,
acceptarea eşecului şi a concurenţei loiale, bucuria sinceră la succesele celorlalţi nu
ar trebui să fie doar vorbe mari ale bătrânilor pedagogi şi sociologi care se întrec în
a ne da sfaturi. Şi totuşi, cum sunt în realitate relaţiile dintre profesori?
Ne bucurăm nemeritat când aruncăm vina nereuşitelor relaţii pe disconfortul
cotidian din ce în ce mai accentuat… Acutizarea stării de nemulţumire, permanenţa
lipsurilor materiale par să justifice toate neînţelegerile apărute în cancelarie. Dar,
atunci de unde vin invidia şi răutatea? Cine sau ce explică micile sau marile
controverse care uneori, din nefericire induc atmosfera de nerespirat din unele
cancelarii? Se constată că, odată cu creşterea numărului de profesori dintr-o şcoală
se măreşte şi numărul neînţelegerilor. Homo homini lupus? Acesta să ne fie
destinul? Să fie, oare tributul pe care trebuie să-l plătim în tranziţia către un alt tip
de civilizaţie şi societate?
Nefericirea este, aşa cum am arătat la început, că, poate fără voia noastră, îi
implicăm şi pe copii în nemulţumirile noastre. Copleşiţi de „ale noastre”, antrenăm
şi elevii în acest „conflict”, fie continuând în faţa lor o discuţie începută în
cancelarie, fie descărcându-ne amarul prin note mici sau vorbe negândite sau
nejustificate. Ceea ce se întâmplă astfel este o crimă! Am spart zidurile şi culisele
se arată tuturor, cu recuzita înghesuită prin colţuri, cu cabinele prăfuite în care
actorii nemachiaţi sau pe jumătate costumaţi apar ca jalnice caricaturi ale măreţelor
personaje pe care le ştiam până atunci… Aşa, profesorul devine un om obişnuit…
Domnul Trandafir agonizează în mocirla slăbiciunilor omeneşti…

Cum ne văd părinţii? Cum ne vede comunitatea?

Sistemul de valori şi de relaţii fiind aşa cum este, părinţii nu spun direct ce
cred ei decât în cazurile extreme, când sesizează nereguli şi când se coalizează
încercând să rezolve sau să li se rezolve problema. În primul rând pentru că ei nu
sunt obişnuiţi să stea de vorbă cu profesorul. Şi le este greu să se obişnuiască acum
cu noul tip de relaţie şi cu implicarea părinţilor şi colaborarea cu ei pe care se pune
accentul în ultimul timp. Pe de altă parte, există profesori despre care se ştie –
dintr-un folclor perpetuat – că sunt greu accesibili sau chiar că refuză să stea de
vorbă cu părinţii. Ne este greu să credem că acest soi de profesor este altceva decât
un caz singular… În plus, majoritatea informaţiilor pe care le deţine un părinte sunt
obţinute din relatările copilului său. Şi, fără a insinua că elevul îşi minte părinţii,
credem că aceste informaţii sunt date cu un anumit grad de subiectivitate.
Nu pledăm pentru ideea profesorului care nu greşeşte niciodată. Dar credem
că păstrarea unei mai strânse legături a părinţilor cu dirigintele şi cu profesorul
respectiv şi discutarea problemelor cu aceştia exact în momentul sesizării lor ar
lămuri multe lucruri şi ar reduce numărul neînţelegerilor care, altfel se acumulează
şi generează stări conflictuale pentru a căror rezolvare se apelează la luarea cu asalt
a forurilor superioare: director, inspectorat, etc.
Deci, fiind persoană publică, profesorul este un fel de legendă – ceea ce se
spune despre el dezvăluie, în mare măsură, o imagine mai degrabă creată decât
dovedită de către acesta, o imagine conformă intereselor fiecăruia dintre cei direct
implicaţi. Nu excludem existenţa unui sâmbure de adevăr dar nici a stereotipiilor şi
a acceptării informaţiei neselecţionată, nefiltrată de raţiune şi, mai ales,
neverificată prin dialog direct.

Cert este că, dacă trebuie făcut ceva – şi asta degrabă – este să purcedem la
stoparea deformării imaginii profesorului – atât din exterior cât şi din interior – la
oprirea generalizării pe baza căreia profesorul acţionează haotic, tiranic şi
discriminatoriu.
Să începem, aşadar, cu o analiză cu ochi limpede a propriului stil şi
acceptând de la început şi varianta că s-ar putea să aibă dreptate şi ceilalţi.
Credem că am ajuns în momentul în care trebuie reconsiderată relaţia
profesorului cu el însuşi.
E timpul declanşării războiului dintre mine şi mine în care va trebui ca
nu eu să ies învingător…

Prof. Cătălin Mîinescu, Şcoala cu clasele I-VIII, Bobiceşti

Prof. Corina Mîinescu, Şcoala cu clasele I-VIII, Gropşani