Sunteți pe pagina 1din 3

Cotele obligatorii

Introduse în 1951, cotele fixe reprezentau între 20% ṣi 60% din produsele
gospodăriei ṭărăneṣti. Erau mai scăzute pentru cei săraci, mai mari pentru mijlocaṣi
ṣi „chiaburi”. Au fost folosite, printre altele, ca mijloace indirecte de a-i determina
pe săteni să renunṭe la pământuri ṣi să intre în gospodării colective. Pentru că satele
fremătau ṣi de teama izbucnirii unor revolte asemănătoare celor care fuseseră în
Polonia ṣi Ungaria, în 1957 au fost desfiinṭate.
Nestor Bădiceanu din Bihor

„Bietul tata, când mergeam pe-acasă [îl întrebam]: „Ei, cum e?„ „Păi, zice,
anul ăsta am scăpat mai uşor, n-a trebuit să cumpăr decât 300 de kg….„ –
ca să dea, peste ceea ce produsese. Deci se fixa o cotă obligatorie, indiferent
de cât aveai tu! „Dom’le, trebuie să dai atâta…„, nu-l interesa că ṭie nu-ţi mai
rămâne nimic. Aici era draconismul măsurilor luate. Erau nişte măsuri luate
în vederea creӑrii sentimentului la ţărani de a renunţa de bună voie, să scape
de pământ odată! Să termine cu el…”

Gheorghe Pop din Giuleṣti, Maramureṣ

„Am urât comuniştii ăştia de când i-am cunoscut!

Dar când i-aţi cunoscut?

I-am cunoscut numai după ce au luat ei guvernarea; înainte am auzit eu de


bolşevici, de comunişti, dar nu am ştiut ce e comunismul, ce e acela
bolşevismul… Şi-aşa că de când i-am cunoscut i-am urât. Şi am avut şi
oleacă de pământ, de avere şi m-am ţinut de ea, că mi-a plăcut a munci.
[…] Ne plăteam cotele… au fost cote de lapte, de lână, de carne, ni le
plăteam toate.
Reuşeaţi să plătiţi? Erau mari cotele?

Erau, erau! O trebuit să te gospodăreşti bine ca să poţi trăi şi acelea ni le


plăteam ca să fie liniştiţi, să nu aibă cu noi… Apăi, eu acasă am tras-o cum
am tras-o şi mai bine şi mai rău, şi am mai dus lipsă şi de una şi de alta, dar
le-am plătit ca să nu aibă treabă cu mine. […] Să vă spun: cotele erau fixate
după suprafaţa pământului şi la suprafaţa pe care ai avut-o, nu ai avut
animale să-ţi producă, nu ai avut vaci, oi, alte animale de carne, în afară de
cele cu lapte, apoi ai tras-o rău şi aveai cotă de carne, şi aveai cotă de lapte,
[chiar dacă] nu aveai vacă! Nu a contat că ai sau nu ai. Asta a fost după
suprafaţa pământului.

Păi şi oamenii de unde luau?

Cumpărau lapte şi împrumutau şi plăteau pe bani, că mai erau unii la care,


ca să vă spun aşa, dacă am avut vacă şi mi-o dat doi litri de lapte, eu cu una
m-am plătit… şi asta e un exemplu. […] Până îţi ieşea totalul: ai avut 200-
300 de litri de lapte, pe când ai împlinit 300 sau 200 cât ai avut, ai scăpat pe
acel an!” Nicolae Cocoṣ din Cobadin, Constanṭa

„Au pus primar pe care au vrut ei, nu s-alegea primar, nu s-alegea secretar,
s-a făcut, mă rog, Sfatul Popular, cum se spunea atunci. […] Şi Doicaru era
cu ei, venea pe-aicea şi ţinea propagandă, colectivizarea, darea cotelor, că
poporul e sărac şi trece prin crize şi nu ştiu ce şi ţăranul trebuie să înţeleagă,
să dea, să dea, să dea, nu ştiu ce! […] Am spus: „Domnilor, aşa era pe
timpul nostru, pe timpul părinţilor noştri, porumbarul era acolo, erau vite,
erau oameni, copii în curte, fiecare nu lucra cu argaţi, lucra cu copiii – noi
am fost opt fraţi dar n-am fost nici unul dat la şcoală, decât fiecare lucra cu
părinţii la un loc şi aduna tot grămadă acolo – deci aveam porumbar, aveam
grajdul cu vite, aveam căruţe, aveam… ce trebuie acolo, inventarul agricol.
Ei, dar de când au venit comuniştii în ţara noastră, spun, au început să caute
pe la porumbar pe-acolo, să-i dea roată, să mai [ceară]: dă-mi 300 de kg,
mai ai 400, mai dai 500… Până la urmă, zic, a venit o echipă de oameni
necunoscuţi de porumbaca noastră de sub porumbar, a pus maşina de bătut
porumb şi-a început să bată, să bată, până când a terminat porumbarul şi
porumbaca s-a speriat, a ieşit de sub porumbar, a fugit cât încolo şi s-a dus
– făceam eu, către ruşi, de! – şi nu mai avem nici porumbacă, nici pui de
sub ea!„… Asta a fost cu cotele…”