Sunteți pe pagina 1din 1

Munca voluntarӑ

Munca în sine, mai ales munca fizică, a fost idealizatӑ în comunism. A existat mitul inginerului,
al strungarului, al femeii tractorist, a existat eroul ”Stahanov”, cei drept, tot în URSS, dar el era căutat
intens și în România Socialistă prin tot felul de întreceri socialiste, depășiri de planuri și realizări de
cincinale în ”patru ani și jumătate”.

Încă Engels și Marx argumentau că evoluția omenirii a depins direct de muncă: odată ce maimuța a pus
mâna pe un instrument și a muncit s-a transformat în om. Iar drumul spre evoluție a omenirii, drumul spre
comunism, era inevitabil legat de muncă. Omul trebuia să muncească ”din plăcere”, ”după posibilități” și
”să primească după nevoi”. Vă imaginați o societate în care fiecare cetățean să se trezească la 6 fix, să
meargă la muncă de bună voie și să nu primească salariu în funcție de performanță, ci în funcție de
nevoi?? Unii și-au imaginat și au încercat să și aducă RAIUL pe pământ…. cu forța!!!

Munca a fost patriotică până la un anumit moment, după care a fost una forțată. Patriotică putea fi
în primii ani de după război când trebuia reparat în ”regim de urgență” un spital național, un drum sau o
gară. După a devenit un abuz din partea statului. Pentru a face economie, regimul a forțat populația să
facă ceea ce statul nu era în stare să realizeze. Legile erau foarte dure: fiecărui cetățean i se cerea să facă
un anumit număr de zile de muncă patriotică. Evident, că legile nu au fost aplicate în tocmai. Ele erau ca
să existe o justificare. În realitate se muncea mult mai mult decât cereau acele legi.

Cei ce indrӑzneau sӑ se sustragӑ muncii patriotice, erau șterși de pe lista de ”drepturi”: Dreptul la
prime; Dreptul la zahăr; Dreptul la concediu pe banii sindicatului; Dreptul la apartament…. cam astea
erau drepturile cerute în comunism – unele materiale.