Universitatea ”1 Decembrie” , Alba Iulia

Facultatea de Drept si Stiinte Sociale

Sectia Terapie Ocupationala, an I
Curs Anatomie si biomecanica
Student Nicoleta Cibu

CONSPECT 1

Obiectul anatomiei funcţionale. Definirea termenilor anatomici. Părţile

componente ale organismului uman. Organizarea corpului uman: celula,
ţesuturi, organe, sisteme, aparate. Funcţiile oaselor, clasificarea oaselor.
Conformaţia exterioară a oaselor. Structura oaselor. Periostul şi funcţiile
acestuia

Anatomia omului este ştiinţa care se ocupă cu studiul formei şi structurii corpului
uman.
Compararea asemănărilor şi deosebirilor dintre părţile componente ale organismului
uman şi animal a pus bazele anatomiei comparative.
Anatomia funcţională este un concept care înlătură simpla memorare a formaţiunilor
anatomice din structura corpului uman şi care a pus bazele determinismului cauzal al
faptelor de observaţie macro- şi microscopice. Totodată ea permite analiza legăturii dintre
structură şi funcţie.

Terminologia anatomică
Primele încercări de exprimare a termenilor anatomici s-au conturat prin folosirea celor
două limbi clasice, greaca şi apoi latina. Denumirile formaţiunilor anatomice se dădeau în
acea perioadă după asemănarea lor cu obiectele din jur. De exemplu
- crista galii – creasta cocoşului
- pisiform – în formă de bob de mazăre
- sesamoid – ca o sămânţă de susan
- arteră – „canal de aer” – se susţinea că prin vase circulă aer

Termenii utilizaţi în prezent sunt aprobaţi de Comitetul Internaţional pentru Nomina

Anatomica. Limba de comunicare internaţională este limba latină.

Părţile corpului
Corpul uman este format din: cap, gât, trunchi şi membre.
Capul şi gâtul alcătuiesc împreună extremitatea cefalică a corpului.
Capul este alcătuit din două părţi:
- una craniană, situată superior şi posterior, corespunzătoare neurocraniului sau cutiei
craniene

1
 - alta, reprezentată de faţă, aşezată anterior şi inferior.
Gâtul este partea corpului care leagă capul de trunchi. El are:
- o regiune posterioară sau nucală, alcătuită din vertebre, articulaţii şi muşchi
o regiune cervicală anterioară care conţine muşchii, fascii, osul hioid, dar şi organe ale
gâtului: laringe, trahee, esofag, tiroidă, etc.
Trunchiul este format din trei părţi suprapuse: torace, abdomen, pelvis. În interiorul lor
se găsesc cavităţile viscerale: toracică, abdominală, pelvină.
Cavitatea toracică este despărţită de cea abdominală prin muşchiul diafragma.
Cavitatea abdominală se continuă caudal cu cavitatea pelvină, care este închisă inferior
de diafragma pelvină şi de diafragma urogenitală.
Pereţii trunchiului sunt formaţi din elemente somatice: oase, articulaţii, muşchi,
fascii, vase, nervi. Peretele posterior al toracelui şi abdomenului formează spatele.
Anterior şi lateral se află pereţii anterolaterali ai toracelui şi abdomenului. Peretele
anterior al toracelui conţine glanda mamară.
Membrele
Membrele superioare se leagă de trunchi prin centura scapulară. Partea liberă a
membrelor superioare este formată din: braţ, antebraţ şi mână.
Membrele inferioare se leagă de trunchi prin centura pelviană. Partea liberă a
membrelor inferioare este alcătuită din trei părţi: coapsă, gambă şi picior.
Partea somatică a corpului cuprinde totalitatea formaţiunilor anatomice, cu excepţia
viscerelor. Ea este constituită în special din organele aparatului locomotor, a căror masă
reprezintă aproape 2/3 din greutatea corpului.
Viscerele sunt organele interne ale corpului.
Organismul ca un tot unitar

Organismul uman este un sistem biologic deschis, alcătuit din subsisteme. Este alcătuit
din celule, ţesuturi, organe, aparate şi sisteme. Trăsătura dominantă a organismului, ca
sistem biologic, dar şi a părţilor sale componente o constituie unitatea indisolubilă dintre
structură şi funcţie.
Organele (= viscerele) sunt grupări de celule şi ţesuturi care s-au diferenţiat în
vederea îndeplinirii anumitor funcţii în organism, funcţii care se reflectă fidel în forma şi
structura lor. Organele nu funcţionează izolat în organism, ci în strâsnă corelaţie.
Aparatele sunt grupări de organe cu funcţie principaă comună, deşi structura lor
morfologică este diferită. Ele sunt unităţi funcţionale ale corpului, de unde derivă şi
denumirea lor. De exemplu
- Aparatul locomotor, alcătuit din oase, articulaţii şi muşchi, cu funcţiile principale de
susţinere a corpului şi de locomoţie
- Aparatul digestiv, cu funcţie principală de digestie
- Aparatul cardiovascular, cu funcţie principală de transport a sângelui şi a limfei
Sistemele sunt unităţi morfologice şi funcţionale alcătuite din organe care au aceeaşi
structură, sunt formate din acelaşi ţesut. De exemplu, sistemul muscular, sistemul osos,
sistemul nervos.

2
 Organismul uman, sistem biologic deschis are capacitatea de autoreglare,
autoorganizare şi autoreproducere. Autoreglarea se efectuează prin conexiune inversă sau
feedback, datorită ei realizându-se homeostazia.
La realizarea homeostaziei organismului uman participă în principal sistemul nervos şi
sistemul endocrin. Baza funcţională a sistemelor biologice o constituie mecanismele de
recepţie, transmitere a mesajelor integrarea acestora şi răspunsul către efectorii din
ţesuturi şi organe.
Organele şi aparatele corpului uman pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere.
Una din clasificări le împarte în:
- organe ale vieţii de relaţie
- organe ale vieţii vegetative
Organele vieţii de relaţie efectuează în principal funcţiile vieţii de relaţie sau de legături
cu mediul. Din această grupă fac parte:
- organele aparatului locomotor, care formează partea somatică a corpului, având ca
funcţie esenţială locomoţia
- organele de simţ şi sistemul nervos, care coordonează atât relaţiile cu mediul
înconjurător, cât şi funcţiile tuturor organelor interne
Organele vieţii vegetative la animale mai sunt denumite organe interne sau viscere.
Din această grupă fac parte:
- organele aparatelor digestiv şi respirator cu funcţii principale de import a
substanţelor nutritive şi a O2 – deci funcţii predominant metabolice
- organele sistemului cardiovascular – organe de transport a sângelui şi a limfei
- organele de excreţie – cu funcţie de export sau de eliminare a produşilor rezultaţi din
metabolism – aparatul excretor sau urinar
- organele aparatului de reproducere sau genital, care asigura perpetuarea speciei
- organele sistemului endocrin, cu rol în reglarea funcţiilor organismului prin hormoni,
produşi de secreţie a glandelor endocrine.

Axe, planuri, poziţii segmentare

Omul – corpul omenesc, se studiază în poziţia anatomică: în ortastatism, cu privirea

orizontală şi palmele orientate anterior (în supinaţie).
Prin corpul omenesc se pot duce 3 axe, care se întretaie în unghi drept şi care corespund
celor trei dimensiuni ale spaţiului
- axul longitudinal sau al lungimii
- axul sagital sau al grosimii
- axul lateral sau al lăţimii
Axul longitudinal are doi poli: superior (cranial) şi interior (caudal)
Axul sagital are doi poli: anterior (ventral) şi posterior (dorsal)
Axul lateral are doi poli: drept şi stâng.
Prin câte două din aceste axe se poate duce câte un plan
1. Planul sagital principal (mediosagital) trece prin axul longitudinal şi divide corpul
omenesc în două jumătăţi asemănătoare: dreaptă şi stângă.
3
Toate planurile paralele cu el se numesc sagitale.
2. Planul frontal trece prin axul longitudinal şi prin cel transversal. Împarte corpul în
două porţiuni neasemănătoare: dorsală şi ventrală.
3. Planul orizontal (transversal) trece prin axul sagital si prin transversal. Împarte
corpul în două porţiuni: superioară şi inferioară.
POZIŢIILE sunt termeni anatomici care definesc locul unui organ sau segment al corpului
uman, în raport cu planurile menţionate mai sus.
- median
- medial-lateral (intern-extern), radial-ulnar, tibial-fibular
- superior –inferior
- cranial-caudal
- proximal-distal
- interior-exterior – la cavităţi
- profund-superficial

- anterior (ventral)
- posterior (dorsal)
- mână – faţă palmară şi faţă dorsală
- picior – faţă dorsală şi faţă plantară
Mişcări
- flexiuni – extensiune – ax transversal
- rotaţie exterior-interior – ax longitudinal
- abducţie – adducţie – ax A-P
- circumducţie –flexie, abducţie, extensie, adducţie şi revenire
- pronaţie – supinaţie

Funcţiile oaselor, clasificarea oaselor. Conformaţia exterioară a oaselor. Structura

oaselor. Periostul şi funcţiile acestuia

Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare albă-gălbuie. Ansamblul lor constituie
scheletul.
La om, oasele sunt situate în interiorul păţilor moi cărora le servesc drept sprijin.
Uneori ele formează cavităţi pentru adăpostirea unor organe. Ele servesc ca inserţii
musculare şi în acest caz devin pârghii acţionate de grupe musculare.
Funcţiile oaselor
1. Oasele formează axul central al corpului.
2. Determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului şi ale diferitelor sale segmente.
3. Servesc ca sprijin pentru întregul corp şi pentru părţile moi.
4. Alcătuiesc cavităţi ce protejează anumite organe.
5. Servesc ca element de inserţie pentru muşchi.
6. Constituie rezerva calcică a organismului.
Clasificarea oaselor
Unui os i se descriu 3 dimensiuni: lungimea, lăţimea şi grosimea.
4
 După dimensiunile lor, oasele se clasifică în: lungi, plane şi scurte.
Forma unor oase este însă neregulată şi pentru aceasta se utilizează alte criterii de
clasificare: caractere arhitecturale sau situaţia lor în organism. În acest fel se adaugă încă
trei categorii de oase: pneumatice, sesamoide şi suturale.
Oasele lungi. La acestea, lungimea depăşeşte lăţimea şi grosimea. Un os lung este format
dintr-un corp sau diafiză şi două extremităţi sau epifize. Se găsesc la nivelul membrelor. Ele
îndeplinesc rolul de pârghii de viteză în diferite mişcări.
Oasele plane. Lungimea şi lăţimea sunt aproape egale, dar depăşesc grosimea. Sunt
oase turtite şi prezintă de studiat două feţe, margini şi unghiuri. Ele au două roluri: servesc
la formarea cavităţilor de protecţie sau dau inserţie unui număr mare de muşchi.
Oasele scurte au cele trei dimensiuni aproape egale. Au formă aproape cubică. Se
găsesc în acele regiuni (coloană, carp, tars) unde este necesară o mare soliditate şi unde
există mişcări foarte variate , dar de amplitudine mică.
Oasele pneumatice sunt oase neregulate care conţin în interiorul lor cavităţi pline cu
aer (maxila).
Oasele sesamoide se dezvoltă în vecinătatea unor articulaţii sau în tendoanele unor
muşchi (rotula).
Oasele suturale se dezvoltă din puncte de osificare speciale la nivelul suturilor sau la
nivelul fasciculelor.
Conformaţia exterioară a oaselor
Oasele suferă influenţa organelor vecine: tracţiunea muşchilor, presiunea unor
organe, pulsaţiile arterelor şi acţiunea forţei de gravitaţie.
Suprafaţa exterioară a oaselor prezintă un număr variat de elemente morfologice.
acestea se grupează în proeminenţe, cavităţi, găuri, canale.
Proeminenţele sunt:
 articulare;
 nearticulare.
Cavităţile sunt determinate de forţe de presiune. Ele sunt:
 articulare;
 nearticulare.
Găurile şi canalele sunt:
 de trecere;
 de nutriţie.
De trecere sunt străbătute de elemente anatomice. Ele sunt:
 hiat = orificiu neregulat;
 foramen = gaură;
 şanţ;
 canal;
 fosă = groapă;
 fossulă = gropiţă;
 incizură;
 apertură = deschizătură.

5
 Structura oaselor
Substanţa osoasă este albicioasă, de consistenţă dură-lemnoasă. Ea se prezintă sub
două aspecte: compactă şi spongioasă.
Conformaţia interioară a unui os lung, apare clar pe o secţiune longitudinală.
1. Corpul osului este format dintr-un cilindru de substanţă compactă, străbătut în tot
lungul său de un canal central, numit cavitate medulară. În cavitatea medulară se află
măduvă osoasă.
2. Extremităţile sau epifizele sunt formate dintr-o pătură subţire de substanţă osoasă
compactă la periferie, care îmbracă o masă de substanţă spongioasă. La bătrâni substanţa
spongioasă a extremităţilor se resoarbe parţial, iar cavitatea medulară a diafizei se extinde
până la acest nivel.
Conformaţia interioară a oaselor plane. Ele sunt formate din două lame de substanţă
osoasă compactă, care cuprind între ele un strat de substanţă spongioasă. La marginile
osului lamele compacte se unesc.
Conformaţia interioară a oaselor scurte
La exterior sunt formate dintr-o lamă subţire de substanţă compactă, care înveleşte o
masă de substanţă spongioasă. În cavităţile acesteia se află măduvă osoasă.
Periostul
Este o membrană fibroasă care înveleşte osul pe toată suprafaţa sa exterioară, cu
excepţia suprafeţelor articulare acoperite de cartilaj articular şi a unor inserţii musculare.
La nivelul articulaţiilor, periostul se continuă cu capsula articulară.
Microscopic, periostul este format din două straturi:
 stratul superficial, periostul fibros;
 stratul profund, periostul osteogen.
Rolurile periostului sunt:
 în perioada osteogenezei participă la formarea de ţesut osos;
 la adult are rol în nutriţia osului;
 are rol în formarea calusului în caz de fracturi.

CONSPECT 2

Vascularizaţia şi inervaţia osului. Măduva osoasă. Arhitectura substanţei osoase.

Efectele forţelor mecanice asupra osului. Procesele biofizice ale osului. Conformaţia
exterioară a muşchilor, modul de fixare şi raporturile muşchiului. Anexele muşchilor.
Structura şi organizarea funcţională a muşchiului
Vascularizaţia şi inervaţia osului
Osul este foarte bogat vascularizat şi inervat.
Arterele
Oasele lungi primesc artere nutritive (diafizare) şi artere periostale.
Arterele nutritive pătrund prin găurile de ordinul I şi apoi prin canalele nutritive şi
ajung în cavitatea medulară.
Arterele periostale provin din arterele care irigă organele învecinate.
6
În interiorul osului vasele celor două sisteme se anastomozează.
Oasele plane au două sisteme arteriale: nutritiv şi periostal.
Oasele scurte au numai artere periostale.
Venele au dispoziţie diferită faţă de artere.
Limfaticele lipsesc în interiorul osului.
Nervii
Osul este în permanenţă modelat şi remodelat prin mişcare şi prin influenţa trofică a
nervilor locali.
Nervii pătrund în găurile nutritive împreună cu arterele respective sau provin din
periost.
Cei care merg cu arterele nutritive ajung în cavitatea medulară, unde formează un plex
nervos. Din plex se desprind fibre care însoţesc vasele din canalele Havers.
Nervii periostali formează un plex bogat în receptori, proprioceptori, cu rol în
locomoţie.
Măduva osoasă
Este o substanţă moale, semifluidă, buretoasă, care umple cavităţile din interiorul oaselor.
În funcţie de localizare, culoare şi prezenţa elementelor sanguine sau osoase,
distingem trei feluri de măduvă osoasă.
Măduva roşie prezentă mai ales în oasele de făt şi copil. La adult se găseşte în stern,
coaste, vertebre, oasele coxale, oasele scurte.
Măduva galbenă se găseşte în cea mai mare parte a oaselor adultului.
Măduva gelatinoasă sau cenuşie se găseşte în oasele bătrânilor.
Roluri:
 participă la formarea osului în perioada de osteogeneză;
 reparare osoasă în caz de fracturi;
 rol hematopoetic;
 rezervor de grăsime.
Arhitectura substanţei osoase
Dispoziţia substanţei osoase nu este întâmplătoare. Între modul de aşezare a
ţesutului osos şi între funcţiile pe care osul le îndeplineşte există o strânsă
interdependenţă.
Prezenţa canalului medular în diafiza oaselor lungi le face mai uşoare şi mai
rezistente. Diafiza rezistă uşor forţelor de tracţiune şi presiune care acţionează asupra ei.
Substanţa osoasă spongioasă se găseşte în locurile pe unde, pe lângă rezistenţă la
presiune, elementele osoase trebuie să aibă un volum mai mare: oasele scurte şi mai ales
epifizele oaselor lungi, care prin aceasta dobândesc suprafeţe articulare mai întinse.
Lamele şi traveele din substanţă spongioasă urmează în general aceeaşi direcţie ca şi forţele
pe care le suportă, conform principiului “minim de material cu maximum de rezistenţă”.
Efectele forţelor mecanice asupra osului
Staţiunea bipedă şi locomoţia determină la nivelul osului, prin greutatea corpului şi
prin contracţiile musculare, o stare de tensiune sau de eforturi unitare.
Aceste eforturi, dacă sunt excesive, pot duce la fenomene patologice.
O altă consecinţă a eforturilor unitare excesive sunt “fracturile de oboseală”.
7
 În mod normal osul este solicitat de:
 forţe de tracţiune, prin intermediul inserţiilor musculare;
 forţe de compresiune, rezultate din greutatea corpului;
 forţe de forfecare, ca rezultat al interacţunii primelor două;
 forţe de torsiune, care apar în căderi, în exerciţiile fizice.
Oasele normale ale adultului prezintă concomitent cu structura lor funcţională şi o formă
funcţională. Factorii care acţionează asupra osului pot avea intensităţi favorabile şi
nefavorabile.
Procesele biofizice ale osului
Ele sunt osificarea şi resorbţia.
1. Osificarea este procesul prin care se realizează fixarea sărurilor minerale fosfo-
calcice pe suportul organic.
2. Resobţia constă în scăderea consistenţei osului prin:
 pierderea conţinutului său mineral = resorbţia minerală;
 pierderea conţinutului său organic = resorbţia organică.
3. Formarea calusului după fracturi face parte din procesele fiziologice ale osului.
Calusul este o neoformaţie de ţesut osos, care înlocuieşte întreruperea continuităţii
osului.
Conformaţia exterioară a muşchilor, modul de fixare şi raporturile muşchiului. Anexele
muşchilor. Structura şi organizarea funcţională a muşchiului
În organism există peste 600 de muşchi. Ei sunt organe motrice de bază ale aparatului
locomotor.
În cadrul aparatului locomotor se studiază numai acei muşchi striaţi care acţionează asupra
scheletului. Muşchii scheletici sunt componenta activă a aparatului locomotor.
Muşchii îndeplinesc multiple roluri:
 au rol în locomoţie, în diferitele mişcări ale corpului, dar fixează şi poziţiile
segmentelor corporale;
 constituie principala sursă de căldură;
 au rol în circulaţia venoasă şi limfatică;
 dau forma şi proporţiile diverselor segmente ale corpului. La sportivi, şi în special
la culturism, muşchii iau forme şi dimensiuni considerabile, prin hipertrofierea
fibrelor sale componente (probabil).
Deoarece au funcţii specializate, inervaţie şi vascularizaţie proprie, muşchii pot fi
consideraţi organe.
Un muşchi striat este format din corpul muscular (=muşchiul propriu-zis = porţiunea
contractilă), tendoane, prin care forţa musculară se transmite oaselor şi joncţiunea mio-
tendinoasă.
Conformaţia exterioară a muşchilor
Muşchii se clasifică după mai multe criterii.
I. După formă muşchii pot fi:
 muşchi lungi
 muşchi laţi
8
  muşchi scurţi
 muşchi orbiculari
II. După modul de grupare a fasciculelor musculare faţă de tendoane:
1. fasciculele musculare se continuă direct cu ale tendonului
2. fasciculele musculare se inseră oblic pe tendon = muşchii penaţi care pot fi:
muşchi unipenaţi
muşchi bipenaţi
muşchi cu penaţie complexă
III. După numărul capetelor de origine, muşchii se numesc: biceps, triceps,
cvadriceps, în cazul în care există mai mult decât un capăt de origine
IV. După aşezarea lor în organism sunt:
muşchi superficiali
muşchi profunzi
V. După numărul articulaţiilor peste care trec, muşchii pot fi:
 uniarticulari
 poliarticulari
 biarticulari

Modul de fixare al muşchiului

Un muşchi este liber prin corpul său, dar se fixează prin extremităţi cu ajutorul a câte
unui tendon. Fixarea muşchiului se numeşte inserţie.
În cea mai mare parte inserţia se face pe oase determinând creste, proeminenţe sau
depresiuni pe suprafaţa lor. Dar ei se pot fixa şi pe alte formaţiuni: pe piele, pe membrane
interosoase, pe fascii de înveliş, pe septe intermusculare, pe tendoane (muşchii lombricali).
Inserţia se face întotdeauna prin intermediul unui tendon. În unele cazuri porţiunea
tendinoasă nu este vizibilă macroscopic: în acest caz se vorbeşte de o inserţie cărnoasă.
Tendonul este necontractil şi inextensibil, de culoare albă, foarte rezistent şi format
din ţesut conjunctiv fibros.
Din cele două capete de fixare ale muşchiului, unul e considerat, convenţional, ca
origine, celălalt ca inserţie terminală. Originea este aşezată proximal, iar inserţia terminală
distal.
Joncţiunea miotendinoasă este un element de mare importanţă practică. E locul unde
fasciculele musculare se continuă cu fasciculele tendinoase şi este punctul cal mai slab al
muşchiului.
În eforturile excesive se pot produce rupturi ale tendonului sau smulgeri osoase.
Raporturile muşchilor
Raporturile muşchilor sunt variate.
Muşchii se aşează unul lângă altul sau se suprapun pe planuri. Muşchii superficiali vin
în raport cu pielea, prin intermediul fasciei de înveliş a regiunii.
Muşchii profunzi acoperă oasele şi articulaţiile.
Unii muşchi însoţesc în mod constant anumite vase de sânge, având cu ele raporturi
precise: sunt muşchii sateliţi ai vaselor respective.

9
 Muşchii au un rol plastic important. Corpul muscular determină prin volum, aşezare şi
starea de contracţie sau de relaxare forma exterioară caracteristică a regiunilor.
Anexele muşchilor.
Anexele muşchilor au rol de a le uşura acţiunea, dar şi rol de protecţie.
Acestea sunt:
 Fasciile musculare
 Retinaculele
 Tecile sinoviale
 Bursele sinoviale
 Trohleele musculare

Structura muşchilor şi organizarea lor funcţională

În structura muşchiului intră fibre musculare striate, ţesut conjunctiv, vase, nervi şi
formaţiuni receptoare.
Pântecele muscular (corpul muscular) este porţiunea cărnoasă a muşchiului şi este
format din fibre musculare striate. Pe secţiune transversală el apare format dintr-o serie de
poligoane formate din fibre musculare aşezate în fascicule.
După compoziţie, culoare şi proprietăţi funcţionale fibrele musculare sunt de două
feluri:
 fibre roşii (tulburi), bogate în mioglobină şi sarcoplasmă, dar sărace în miofibrile.
fibre albe (clare), sărace în sacroplasmă, dar bogate în miofibrile.
Fibrele musculare sunt grupate în facsicule:
 fasciculul primar este gruparea cea mai mică şi cuprinde 10 – 30 fibre musculare;
 mai multe fascicule primare formează fascicule secundare, iar acestea, fascicule
terţiare.
Fasciculele sunt unite de fibre conjunctive dispuse în reţea.
Ţesutul conjunctiv al muşchiului
Tesutul conjunctiv al muşchiului, împreună cu vasele şi nervii reprezintă 15% din masa
musculară.
Totalitatea ţesutului conjunctiv dintr-un muşchi se numeşte perimisiu.
Totalitatea ţesutului conjunctiv aşezat în jurul fasciculelor primare şi secundare se
numeşte perimisiu intern.
Ţesutul conjunctiv care înveleşte suprafaţa întregului muşchi se numeşte perimisiu
extern (epimisiu).
Tendonul
Tendonul are şi el structură de organ. [esutul esenţial este cel tendinos grupat cu
ajutorul unui ţesut conjunctiv în fascicule tendinoase primare, secundare şi terţiare după
acelaşi mod ca şi în muşchi.
Modul de fixare a fasciculelor musculare pe tendon este complex. Tendonul continuă
corpul muscular, dar poate pătrunde şi în interiorul lui sub formă de lamă aponevrotică.
Fasciculele musculare formează întotdeauna un unghi ascuţit cu aceste lame aponevrotice:
unghiul de penaţie. În timpul contracţiei acest unghi se măreşte, crescând distanţa dintre

10
fibrele musculare şi se creează spaţiul necesar îngroşării acestora, fără a fi comprimate
elementele vasculare şi nervoase.

CONSPECT 3

Vascularizaţia muşchiului. Inervaţia muşchiului. Proprietăţile fizice ale muşchiului:

contractibilitatea, elasticitatea, tonicitatea. Inima : situaţie, raporturi, structura inimii:
miocardul, sistemul excitomotor. Vascularizaţia şi inervaţia inimii. Cavităţile inimii.
Vascularizaţia muşchiului este foarte bogată din cauza metabolismului său intens. Ea
este diferită în perioadele de repaus faţă de cele în care muşchiul este în activitate.
Artera principală este însoţită de două vene şi un nerv formând un mănunchi
vasculo-nervos. Vasele se răspândesc de-a lungul perimisiului intern ramificându-se în
artere din ce în ce mai mici. Arterele mici sunt aşezate între fasciculele primare şi sunt
paralele cu fibrele musculare. Din arterele mici se desprind în unghi drept arteroide care
merg perpendicular pe fibrele musculare. Fiecare arteriolă dă naştere unei reţele de
capilare, care se aplică direct pe fibrele musculare.
În repaus majoritatea capilarelor sunt închise, ele se deschid alternativ pe zone în
timpul contracţiei musculare.
Venele se formează din capilarele venoase şi prezintă valvule, în special în muşchii
membrului inferior.
Vasele limfatice sunt rare şi însoţesc vasele de sânge.
Vascularizaţia tendonului este mai slabă decât a muşchiului.
Inervaţia muşchiului
De regulă un muşchi este inervat de o singură ramură nervoasă care pătrunde în
muşchi împreună cu vasele şi se răspândeşte de-a lungul perimisiului în interiorul
muşchiului formând un bogat plex intramuscular.
Nervul muşchiului este mixt.
Fibrele motorii sunt Aα cele mai numeroase şi Aγ
Contactul dintre fibra nervoasă şi cea musculară se stabileşte prin câte o placă
motoare, care este o sinapsă neuroefectoare.
O singură fibră nervoasă se ramifică şi inervează mai multe fibre musculare,
constituind împreună unitatea motorie.
Numărul de fibre musculare aparţinând unei unităţi motorii constituie coeficientul de
inervaţie şi variază de la un muşchi la altul în funcţie de fineţea şi precizia mişcărilor.
Fibrele motoare Aγ Au rol în reglarea tonusului muscular şi participă numai indirect la
contracţia musculară.
Fibrele nervoase senzitive se termină în organe receptoare speciale – fus
neuromuscular, sau ca terminaţii nervoase libere în spirală, în reţele, în ghemuri.
Ele asigură, împreună cu receptorii lor, sensibilitatea proprioceptivă
Fibrele vegetative intră în muşchi unde formează plexuri perivasculare. Sunt fibre
simpatice care acţionează asupra vaselor muşchiului.
Proprietăţile fizice ale muşchiului

11
 Muşchiul prezintă trei proprietăţi fizice caracteristice, prin care se deosebeşte de
celelalte ţesuturi: contractilitatea, elasticitatea şi tonicitatea.
Forma şi dimensiunile de repaus ale muşchiului se pot modifica activ şi pasiv. În mod
activ prin contracţie, în mod pasiv prin întindere datorită unor forţe extrinseci (forţa
gravitaţională şi contracţia antagoniştilor), deoarece de la sine un muşchi nu se poate lungi
niciodată.
Contractilitatea
Contractilitatea este proprietatea activă şi esenţială a muşchiului. Ea constă în
capacitatea muşchiului de a răspunde printr-o contracţie la acţiunea unui stimul.
Contracţiile sunt de două tipuri: izotonice şi izometrice.
a) Contracţia izotonică: muşchiul se scurtează şi produce o mişcare în cazul în care
forţa musculară depăşeşte forţa externă.
b) Contracţia izometrică: forţa externă este prea mare şi nu permite o mişcare;
muşchiul nu se scurtează, contracţia se manifestă prin creşterea tensiunii.
În condiţii naturale, cele două forme de contracţie se combină.
c) Contracţia auxotonică este o contraţie combinată unde simultan muşchiul se
scurtează şi îşi modifică şi tensiunea.
În sens fiziologic, contracţia nu înseamnă neapărat scurtarea muşchiului. Contracţia
cu scurtare este doar un aspect posibil.
În condiţii naturale, cele două tipuri fiziologice de contracţie se combină în proporţii
variate. Pentru analizele biomecanice ale mişcărilor este preferabil să se utilizeze termenii
de activitate dinamică şi activitate statică, care nu ne angajează la precizarea
caracteristicilor fiziologice.
a) Activitatea dinamică este rezultatul contracţiei izotonice, dar mai ales al celui
auxotonice.
În funcţie de mărimea forţelor opuse, activitatea dinamică poate fi de două feluri:
 activitatea de învingere
 activitatea de cedare sau contracţia cu alungire este mai rară.
Activitatea statică sau posturală este rezultatul contracţiei izometrice.
În funcţie de condiţii, oricare muşchi poate efectua o activitate fie dinamică, fie statică. În
anumite grupe musculare, activitatea statică este preponderentă: muşchii profunzi ai
spatelui, extensorii membrului inferior.
Elasticitatea
Elasticitatea este proprietatea muşchilor de a se întinde sub acţiunea unei forţe şi de
a reveni la starea iniţială după ce forţa a încetat să mai acţioneze. Are ca suport anatomic
atât ţesutul muscular cât şi cel conjunctiv.
Tonicitatea
Tonicitatea sau tonusul muscular este proprietatea fundamentală a muşchiului cu
inervaţia păstrată. Este definit ca starea de contracţie uşoară şi permanentă a muşchiului în
repaus şi se manifestă printr-un mic grad de tensiune.
Mecanismul de producere al tonusului este de natură nervoasă.
Tonusul muscular are rol în termoreglare, în fixarea articulaţiilor, expresia feţei,
menţinerea posturii.
12
 Tonusul postural este contracţia izometrică puternică, permanentă a muşchilor
antigravitaţionali. Nu trebuie confundat cu tonusul muscular.
Întrebări:
- Vascularizaţia arterială a muşchiului striat.
- Precizaţi tipul de fibre nervoase care intră în alcătuirea nervului muşchiului.
- Ce înţelegeţi prin unitatea motorie şi coeficientul de inervaţie.
- Tipurile de contracţie musculară.
- Definiţi următorii termeni: activitate musculară dinamică şi statică.
- Tonusul muscular şi postural: definiţie şi mecanism de producere.

Inima: situaţie, raporturi, structura inimii: miocardul, sistemul excitomotor. Vascularizaţia

şi inervaţia inimii. Cavităţile inimii.
Situaţie: Inima este un organ toracic nepereche. Este aşezată în mediastinul
mijlociu, între cei doi plămâni, pe faţa superioară a diafragmei. O treime din inimă este
aşezată la dreapta planului mediosagital, iar două treimi la stânga acestuia.

Forma şi orientarea inimii. Raporturi

Pe cadavrul formolizat, inima are forma unei piramide triunghiulare. Prezintă feţe,
margini, bază şi vârf.
Faţa anterioară, sternocostală este orientată anterior şi în sus. Are raporturi cu:
- recesurile pleurale costomediastinale şi marginile anterioare ale plămânilor;
- plastronul sternocostal şi structurile din mediastinul anterior;
- muşchii pectoral mare şi mic, glanda mamară, ţesut celular subcutanat, piele.
Faţa inferioară, diafragmatică este orientată în jos, pe diafragmă. Prezintă prin
intermediuldiafragmei, raporturi cu organele abdominale.
Faţa pulmonară este orientată spre stânga, având raport cu plămânul stâng.
Marginea dreaptă separă faţa anterioară de cea inferioară.
Vârful inimii este orientat spre stânga, în jos şi anterior. Se proiectează pe torace în
spaţiul V intercostal stâng, pe linia medioclaviculară. (şoc apexian, în sistolă).
Baza inimii este orientată spre dreapta, posterior şi în sus. Are raporturi cu organe
din mediastinul poserior, etc.
Structura inimii
În structura inimii, de la exterior spre interior se găsesc: epicardul, miocardul şi
endocardul.
- Epicardul este foiţa viscerală a pericardului seros.
- Endocardul se continuă cu endotelinul arterelor şi venelor.
- Miocardul sau muşschiul cardiac formează pereţii cavităţilor inimii. Fasciculele
musculare se inseră pe inele fibroase aşezate la nivelul orificiilor atrioventriculare
şi arteriale. Aceste inele formează scheletul fibros al inimii. O parte din fibrele
miocardice îşi păstrează caracterele embriornare, formând ţesutul cardionector.
Sistemul cardionector = ţesutul nodal = sistemul excitoconductor – este format din
fibre cardiace care au caractere embrionare. Are două roluri:
- produce influxul contractil al inimii
13
 - conduce acest influx până la tot miocardul.
Ţesutul nodal asigură automatismul miocardului.
Este format din noduli (sinusal, atrioventricular), fasciculul lui His, ramuriel
fasciculului lui His şi reţeaua Purkinge.

Cavităţile inimii
Inima este formată din patru cavităţi: două atrii şi două ventricule. Atriile sunt
aşezate posterosuperior şi ăn ele vine sângele prin vene. Ventriculele sunt situate
anteroinferior şi din ele sângele este expulzat în aorta ascendentă şi trunchiul pulmonar.
Fiecare atriu comunică cu ventriculul de aceeaşi parte prin orificiul atrioventricular.
Orificiul este prevăzut cu o valvă atrioventriculară.
Cavităţile din dreapta nu comunică cu cele din stânga, între ele fiind situat septul
inimii.
Atriile au şase pereţi. Ventriculele prezintă bază, vârf şi pereţi.
Suprafaţa interioară a ventriculelor are aspect neregulat, datorită trabeculelor
musculare. Acestea sunt de trei ordine, cele de ordinul I se numesc muşchii papilari.
Vascularizaţia inimii
Arterele inimii sunt ramuri ale arterelor coronare: dreaptă şi stângă. Arterele
coronare îşi au originea în porţiunea iniţială a aortei ascendente (sinusurile valsalva).
Funcţional, arterele inimii sunt de tip terminal. Obliterarea bruscă a unei ramuri duce
la necroza teritoriului din miocard irigat de aceasta (infarct miocardic).
Venele inimii sunt de trei feluri:
- cele mai multe duc sângele venos în sinusul venos coronarian, care se varsă în
peretele inferior al atriului drept;
- venele mici, care se varsă în atriul drept prin orificii mici;
- venele minime, care se deschid în toate cavităţile inimii.
Inervaţia inimii
Activitatea ţesutului nodal este influenţată de sistemul nervos vegetativ. Nervii
cardiaci, simpatici şi parasimpatici formează plexul cardiac.
Parasimpaticul are acţiune cardioinhibatoare, iar simpaticul cardioacceleratoare.

CONSPECT 4

Sistemul arterial, venos şi limfatic. Generalităţi despre vasele de sânge şi limfatice

Circulaţia sistemică şi pulmonară. Nasul extern şi fosele nazale. Structura traheei.
Laringele – conformaţie interioară şi structură. Funcţiile laringelui
Arterele sunt canale musculomembranoase de formă cilindrică, cu ramificaţii divergente,
prin care se distribuie la ţesuturi sângele expulzat de inimă.
Există două artere mari unde îşi au originea toate arterele organismului uman. Din
aceste artere mari pleacă ramuri din ce în ce mai mici la capilarele arteriale. Arterele mari
sunt:
- artera aortă, cu originea în ventriculul stâng;
- trunchiul pulmonar, cu originea în ventriculul drept.
14
 Pornind de la inimă, arterele se îndreaptă în toate direcţiile, asigurând irigarea
tuturor segmentelor corpului, în sens centrifug.
Anastomozele sunt legături între ramurile arteriale. Acestea pot fi:
- între ramurile aceleiaşi artere;
- între ramuri ale mai multor artere;
- anastomoze la mare distanţă.
Aceste anastomoze sunt importante pentru instalarea circulaţiei colaterale. Există
teritorii cu circulaţie de tip terminal, care poate fi de tip anatomic (o zonă de ţesut primeşte
sânge numai de la o arteră) sau de tip funcţional (anastomozele există, dar ele nu pot
înlocui circulaţia în ţesut, în timp util).
Structura peretui arterei Peretele arterei are trei tunici:
- adventiţia – 10% din grosimea peretelui, formată din ţesut conjunctiv;
- media – 80% din grosimea peretelui, formată din fibre elastice şi fibre musculare
netede, în diferite proporţii;
- intima – 10%, formată din endotelin şi subendotelin.
Venele sunt vase de sânge care aduc sângele de la ţesuturi spre inimă, indiferent de
conţinutul în O2.
Pereţii venelor sunt mai subţiri decât cei ai arterelor, dar au aceleaşi tunici ca
acestea. Venele aşezate sub nivelul inimii au valvele care fac mai uşoară circulaţia sângelui
împotriva gravitaţiei.
După aşezare, venele sunt:
- superficiale, anastomozate între ele, se varsă în venele profunde
- profunde, care însoţesc arterele şi se numesc comitante.
Capilarele joacă rolul principal în funcţia specială pe care o îndeplineşte circulaţia în
organism, şi anume schimburile de substanţe de orice tip. Există trei tipuri de vase capilare:
arteriale, venoase şi limfatice.
Numărul capilarelor diferă în funcţie de necesităţile organului care trebuie perfuzat,
reţeaua capilară fiind cu atât mai bogată cu cât organismul respectiv este mai important
pentru circulaţie sau homeostazie.
Posibilităţile de modificare a „patului capilar” în funcţie de solicitarea unui organ
constituie mijlocul principal de adaptare a circulaţiei la nevoile locale sau generale.
Peretele vasului capilar are o structură foarte simplă, uşurând transferul substanţelor
de orice fel.
Circulaţia sistemică (mare) începe în ventriculul stâng, de unde pleacă aorta. Prin
ramurile acesteia este dus sângele cu oxigen şi substanţe nutritive la ţesuturi. De la ţesuturi,
sângele este dus la inimă, în atriul drept, prin cele două
vene cave. Sângele adus de la vena portă la ficat, iese din acesta prin venele hepatice,
care se varsă în vena cavă inferioară.
Circulaţia pulmonară (mică) începe în ventriculul drept. De aici pleacă trunchiul
pulmonar.Prin cele două artere pulmonare, sângele cu CO 2 ajunge la plămâni, unde se
oxigenează. După oxigenare, sângele este adus în atriul stâng prin cele patru vene
pulmonare.

15
Nasul extern şi fosele nazale. Structura traheei. Laringele – conformaţie interioară şi
structură. Funcţiile laringelui

Nasul extern este o proeminenţă mediană aşezată în mijlocul feţei. Conţine fosele
nazale.
Limitele nasului extern sunt:
- în sus, şanţul de sub glabelă;
- în jos, orizontala dusă prin septul nazal
- lateral, şanţurile nazogeniene.
Forma nasului este de piramidă triunghiulară, cu vârful în sus. Prezintă: rădăcină,
dosul nasului şi aripile nasului.
Structura: De la suprafaţă spre profunzime prezintă: pielea, ţesutul celular
subcutanat, stratul muscular, scheletul (oasele nazale, maxila, cartilaje).

Cavitatea nazală
Este situată între cele două orbite şi superior de cavitatea bucală. Comunică cu
sinusurile paranazale, aşezate în jurul ei. Septul nazal împarte cavitatea nazală în două fose
nazale.
Fosa nazală are două regiuni: vestibulul nazal şi fosa nazală propriu-zisă (cu două
regiuni: respiratorie şi olfactorie).
Pereţii fosei nazale sunt: medial (septul nazal), lateral (pe acest perete se găsesc cele
trei cornete), inferior, superior.
În regiunea respiratorie, mucoasa nazală secretă mucus şi prezintă cili. Are rol în
curăţirea, umezirea şi încălzirea aerului inspirat.
În regiunea olfactorie, mucoasa conţine celule neurosenzoriale pentru recepţia
stimulilor olfactivi.
Laringele
Laringele este un organ tubular care face parte din căile respiratorii. Este şi organ al
fonaţiei.
Situaţie: Laringele este situat în regiunea anteromediană a gâtului. Corespunde
vertebrelor cervicale C1 – C 6 .
Conformaţie exterioară : La adult, laringele are formă de piramidă cu baza mare în
sus Prezintă următoarele elemente:
- baza, situată în endofaringe, prin aditusul laringian comunică cu cavitatea
faringelui;
- vârful, format de marginea inferioară a cartilajului cricoid;
- două feţe anterolaterale;
- faţa posterioară, în laringofaringe;
- margine anterioară;
- două margini posterioare.
Conformaţia interioară: Cavitatea laringelui, căptuşită de mucoasă are forma a două
pâlnii care se unesc prin vârfuri. Endolaringele are trei zone, care de sus în jos sunt:
16
 - vestibulul laringelui;
- glota;
- cavitatea inflaglotică;
La nivelul glotei se descriu:
- plicele vocale; fanta glotică;
- plicele vestibulare;
- ventriculii laringelui.
Structura laringelui: Laringele este alcătuit din:
- schelet cartilaginos (tiroid, cricoid, epiglota, aritenoide, corniculate, cuneiforme,
sesamoide);
- aparat de unire a cartilajelor;
- muşchi striaţi (constrictori şi dilatatori ai fantei glotice, tensori ai plicelor vocale);
- tunica mucoasă;
- tunica submucoasă.

Traheea
Traheea este un organ tubular. Face parte din căile respiratorii.
Limite: Începe la vertebra C 6, unde continuă laringele. Se termină la vertebra T4, unde
se împarte în două bronhii principale.
Are o porţiune cervicală şi alta toracică, având raporturi cu organele acestor regiuni.
Structură: Traheea este formată din:
- schelet fibrocartilaginos;
- mucoasă;
- adventiţie.

Bronhiile principale
Bronhiile principale (dreaptă şi stângă) rezultă din bifurcarea traheei la nivelul
vertebrei T 4. Se îndreaptă în jos şi lateral spre hilul plămânilor.
Bronhia principală intră în constituţia pediculului pulmonar. Din anterior spre
posterior, elementele pediculului pulmonar sunt: artera pulmonară, venele pulmonare,
bronhia principală, arterele şi venele bronhice. Limfaticele şi plexul nervos pulmonar sunt
aşezate anterior şi posterior.
Structura este reprezentată de inele cartilaginoase şi ligamente inelare.

CONSPECT 5

Plămânii: structură, vascularizaţie şi inervaţie. Sistemul endocrin: hipofiza, tiroida,

suprarenalele, gonadele, pancreasul endocrin.

in structura plămânului se descriu două componente:

- arborele bronhic şi
- parechimul pulmonar, reprezentat de stromă, vase de sânge şi nervi.

17
 Arborele bronhic, împreună cu parechimul pulmonar din jur formează teritorii
bronhopulmonare. Acestea sunt: lobi, segmente, lobuli şi acini.
Plămânul drept are trei lobi, iar cel stâng are doi lobi.
Bronhia lobară se ramifică în zece bronhii segmentare. Segmentul este un teritoriu
bronhopulmonar care are următoarele caracteristici: are aeraţie proprie şi pedicul arterial
propriu, este bine delimitat de o stromă intersegmentară şi prezintă particularităţi
radiologice şi clinice proprii.
Bronhiile segmentare se ramifică în bronhiole lobulare. Lobulul este unitatea
morfologică a plămânului.
Bronhiile lobulare se ramifică în bronhiole respiratorii. Acestea se ramifică în ducte
alveolare. Fiecare duct alveolar se deschide într-un săculeţ alveolar, ai cărui pereţi prezintă
alveole pulmonare.

Bronhiola respiratorie, împreună cu toate ramificaţiile alcătuieşte acinul pulmonar.

Acinul pulmonar reprezintă unitatea morfofuncţională a plămânului, la nivelul căreia are loc
schimbul de gaze respiratorii.
Bariera alveolocapilară este structurată astfel: epiteliul alveolar, membrana bazală a
peretelui alveolei, membrana bazală a capilarului, endoteliul capilar.
Vascularizaţia plămânului este dublă: funcţională şi nutritivă.
Vascularizaţia funcţională este reprezentată de circulaţia pulmonară (mică).
Vascularizaţia nutritivă, componentă a circulaţiei sistemice este asigurată de arterele
şi venele bronhice.
Inervaţia plămânului provine din plexul pulmonar (vegetativ).
Sistemul endocrin: hipofiza, tiroida, suprarenalele, gonadele, pancreasul endocrin

Glandele cu secreţie internă sunt formate din epitelii secretorii, ale căror celule
produc substanţe active, denumite hormoni. Aceştia sunt eliberaţi direct în sânge, cu care
ajung la organele a căror funcţie o coordonează.
Se consideră glande endocrine următoarele organe: hipofiza, suprarenalele, tiroida,
paratiroidele, gonadele (testiculul şi ovarul), pancreasul endocrin, epifiza şi temporar,
placenta.
În afara acestora, există şi alte organe care, în afara funcţiei principale au şi celule cu
ron endocrin: antrul piloric, duodenul, rinichiul, etc. Există şi unii neuroni hipotalamici care
au activitate secretorie, producând neurosecreţii considerate tot hormoni.
Rolul principal al glandelor endocrine constă în reglarea metabolismului celular.

Hipofiza
Hipofiza este situată la baza encefalului, pe faţa superioară a corpului sfenoidului, în
şaua turcească. Are raporturi importante cu chiasma optică (anterior) şi cu elementele
situate în sinusul cavernos al durei mater (lateral).
Glanda hipofiză este alcătuită din trei lobi:
- anterior şi mijlociu, care constituie împreună adenohipofiza;
- posterior, care constituie neurohipofiza.
18
 Între hipofiză şi hipotalamus există relaţii anatomice şi funcţionale. .
Anatomic, hipofiza este legată de hipotalamus prin tija pituitară. Între hipotalamus şi
adenohipofiză legătura se realizează prin sistemul port-hipofizar, iar legătura cu
neurohipofiza este asigurată de tractul hipotalamo-hipofizar.
Hormonii adenohipofizei sunt de două feluri: glandulotropi şi non- glandulotropi.
Glandele suprarenale
Glanda suprarenală este un organ pereche situat la polul superior al rinichiului. Are
raporturi importante cu organele din jur.
Din punct de vedere embriologic, anatomic şi funcţional, glanda suprarenală este
formată dintr-o porţiune corticală şi alta medulară.
Corticosuprarenala, formată din cordoane celulare secretoare, este situată la
periferia glandei. Hormonii selectaţi sunt de natură lipidică (din colesterol) şi sunt
indispensabili vieţii. În funcţie de acţiunea principală, hormonii corticosuprarenali se împart
în trei grupe: mineralocorticoizi, glucocorticoizi şi sexosteroizi.
Medulosuprarenala este considerată un ganglion simpatic, al cărui neuroni şi-au
pierdut prelungirile. Hormonii secretaţi de medulosuprarenală se numesc catecolamine:
adrenalina şi noradrenalina.
Tiroida
Tiroida este localizată în regiunea anterioară a gâtului, subhioidian, în loja tiroidiană.
Glanda tiroidă este alcătuită din doi lobi uniţi între ei printr-un istm.
Lobul tiroidian are formă de prismă triunghiulară. Are raporturi importante cu:
- conductul larigotraheal, faringe, nerv recurent (medial)
- mănunchiul vasculonervos al gâtului (posterior)
- la baza lobului tiroidian sunt situate glandele paratiroide.
Parechimul glandular este format din foliculi tiroidieni. Hormonii secretaţi de tiroidă
sunt tiroxina şi triiodotironina. Celulele parafoliculare situate între foliculii tiroidieni secretă
calcitonina.
Paratiroidele
Paratiroidele sunt patru glande mici situate câte două, pe faţa posterioară a bazei
lobilor tiroidieni.
Secretă parathormonul şi calcitonina, cu rol în metabolismul fosfo-calcic.
Epifiza
Epifiza (glanda pineală) este situată între cei doi tureculi cvadrigemeni superiori. Face
parte din epitalamus şi are conexiuni cu retina.
Secretă melatonina şi vasotocina.
Timusul
Timusul este o glandă endocrină activă până la pubertate, moment în care începe să
involueze, fără să dispară complet.
Timusul este situat retrosternal. Este alcătuit din doi lobi, care au raporturi cu
organele din mediastinul superior.
Unitatea histologică a timusului – lobulul timic, este format dintr-o reţea de celule
reticulare, între care se găsesc timocitele, care, plecate din timus, populează organele
limfoide periferice.
19
 Conspect 6
Aparatul digestiv: cavitatea bucală, faringele, esofagul. Apartul digestiv: stomacul,
intestinul subţire şi gros. Ficatul şi căile biliare. Pancreasul.
Aparatul digestiv este format din totalitatea organelor care îndeplinesc funcţia de
digestie şi de absorbţie a alimentelor. Se compune din două părţi:
- tubul digestiv, lung de 10-12 m; acesta comunică cu exteriorul la cele două
extremităţi. Tubul digestiv începe cu cavitatea bucală, străbate gâtul (faringele),
toracele (esofagul), abdomenul (intestinul subţire şi colonul), bazinul (rectul). La
cealaltă extremitate comunică cu exteriorul prin anus.
- Anexele tubului digestiv secretă sucurile digestive. Acestea sunt glande salivare,
pancreasul şi ficatul.
Cavitatea bucală
Cavitatea bucală constituie prima porţiune a tubului digestiv.
Situaţie: Cavitatea bucală este situată sub fosele nazale şi înaintea faringelui.
Formă: Are forma unui ovoid; când cele două maxilare sunt apropiate, guare este o
cavitate virtuală, devenind reală atunci când se introduc alimentele.
Diviziune: Arcadele alveolodentare împart cavitatea bucală în:
- vestibul bucal;
- cavitatea bucală propriu-zisă.
Pereţii cavităţii bucale sunt:
- anterior, format de buze, care delimitează orificiul bucal;
- doi laterali, formaţi din obraji;
- inferior, reprezentat de regiunea sublinguală, pe care este aşezată limba;
- superior, reprezentat de bolta palatină, care separă cavitatea bucală de fosele nazale;
- posterior, format din vălul palatin; marginea liberă a vălului palatin, arcurile palatine
şi baza limbii delimitează istmul bucofaringian, prin care gura comunică cu faringele.
Limba
Limba este un organ musculomembranos, care participă la formarea peretelui
inferior al cavităţii bucale.
Este alcătuită din rădăcina limbii şi corpul limbii, separate de şantul terminal.
Pe faţa dorsală a corpului limbii, mucoasa prezintă papile, unele dintre acestea având
muguri gustativi.
Structura limbii este reprezentată de:
- scheletul osteofibros;
- muşchii limbii, striaţi, inervaţi de nervul hipoglos;
- mucoasa linguală.
Dinţii
Dinţii sunt organe dure implantate în alveolele maxilei şi mandibulei.
Omul are două dentaţii:
- dentaţia temporară;
- dentaţia permanentă.
A doua dentaţie cuprinde 32 de dinţi, 16 pe fiecare arcadă. Este formată din 8 incisivi,
4 canini, 8 premolari şi 6 molari.
20
 Glandele salivare
Glandele salivare mari care se deschid în cavitatea bucală sunt: parotidă,
submandibulară şi sublinguală. Glanda parotidă este situată în fosa retromandibulară.
Are o greutate de 25-30 gr. Canalul excretor – ductul parotidian, se deschide în
vestibulul bucal, în dreptul celui de-al doilea molar superior.
Glanda submandibulară este situată sub planseul bucal, în loja submandibulară. Are o
greutate de 7 gr. Ductul submandibular se deschide lateral de frâul limbii.
Glanda sublinguală este situată în loja submandibulară, deasupra diafragmei gurii.
Ductul sublingual se deschide lateral de frâul limbii.
Faringele
Faringele este un conduct musculomembranos, care asigură succesiv trecerea
alimentelor şi a aerului respirator.
Situaţie: Faringele este situat înaintea coloanei vertebrale cervicale.
Limite: În sus, faringele ajunge la baza craniului. Limita inferioară este reprezentată
de marginea inferioară a corpului vertebrei C6. Inferior, se continuă cu esofagul.
Raporturi: Faringele are forma unei pâlnii cu baza în sus, căreia îi lipseşte peretele
anterior.
- Baza se inseră la baza craniului
- Vârful se continuă cu esofagul.
- Faţa posterioară are raport cu muşchii prevertebrali.
- Feţele laterale au raport cu mănunchiul vasculonervos al gătului, parotida şi glanda
tiroidă.
Endofaringele prezintă, de sus în jos, trei porţiuni:
- nazofaringele, care comunică cu fosele nazale;
- orofaringele, care comunică cu cavitatea bucală;
- laringofaringele; în faringe bombează peretele posterior al laringelui, care se
deschide în faringe prin aditusul laringian.
Structura faringelui: Pereţii faringelui sunt alcătuiţi din:
- tunica fibroasă – aponevroza faringelui;
- tunica musculară, care acoperă tunica fibroasă;
- tunica mucoasă, la interior;
- adventiţia.
Muşchii faringelui constrictori şi ridicători sunt striaţi, inervaţi în majoritate de nervul
glosofaringian.
Pe peretele lateral al nazofaringelui se deschide tuba auditivă, prin care se realizează
ventilaţia urechii medii.
Esofagul
Esofagul este un conduct musculomembranos, prin care alimentele trec din faringe în
stomac.
Limite: Superior, continuă faringele, la nivelul vertebrei C 6. Limita inferioară este
reprezentată de orificiul cardia, prin care comunică cu stomacul.
Situaţie: Din punct de vedere topografic, esofagul prezintă patru porţiuni. De sus în jos
acestea sunt: cervicală, toracică, diafragmatică şi abdominală.
21
 Raporturi.
- Porţiunea cervicală este situată în regiunea subhioidiană, având raporturi cu
structurile de la acest nivel.
- Porţiunea toracică coboară prin mediastin, fiind subîmpărţită în două segmente:
suprabronhic şi infrabronhic.
- Porţiunea diafragmatică: esofagul trece prin hiatul esofagian al diafragmei, împreună
cu nervii vagi.
- Porţiunea abdominală, scurtă are raporturi cu ficatul şi fundul stomacului.
Structura esofagului: Esofagul este format din patru straturi:
- adventiţia;
- tunica musculară;
- tunica submucoasă;
- tunica mucoasă.
Tunica musculară este alcătuită din două straturi: longitudinal şi circular. În treimea
superioară a esofagului fibrele musculare sunt striate, acestea fiind înlocuite treptate de
fibre musculare netede.
Aparatul digestiv: stomacul, intestinul subţire şi gros. Ficatul şi căile biliare. Pancreasul.

Stomacul
Stomacul este porţiunea cea mai dilatată a tubului digestiv.
Situaţie: Stomacul este situat în etajul supramezocolic al abdomenului.
Limite: Limita dintre esofag şi stomac este orificiul cardia. Stomacul se continuă cu
duodenul (porţiunea fixă a intestinului subţire, limita intre cele două organe fiind orificiul
piloric.
Conformaţie exterioară şi diviziuni
Stomacul are forma literei majuscul. Prezintă doi pereţi. Două margini şi două orificii.
- marginea dreaptă sau curbura mică, concavă;
- marginea stângă sau curbura mare, convexă;
- peretele anterior;
- peretele posterior.
Porţiunea verticală mai voluminoasă este subdivizată în porţiunea cardică, fundul şi
corpul stomacului.
Porţiunea orizontală este subîmpărţită în antrul piloric şi canalul piloric.
Raporturile stomacului
- anterior, cu peretele anterior a abdomenului, al toracelui, cu lobul stâng al ficatului;
- posterior, cu pancreasul, rinichiul stâng, etc.
Configuraţie interioară
Suprafaţa interioară a stomacului prezintă plice ale mucoasei, care delimitează arii
gastrice. De-a lungul curburii mici există două plice longitudinale care delimitează canalul
gastric.
Structura stomacului
Peretele stomacului este alcătuit din patru tunici:
- tunica seroasă, formată de peritoneu.
22
 - Tunica musculară cuprinde trei planuri de fibre: longitudinale, circulare şi oblice.
Stratul circular formează sfincterul piloric.
- Tunica submucoasă, la nivelul căreia este situat plexul nervos submucos Meissner
- Tunica mucoasă, care prin glandele sale reprezintă aparatul secretor al stomacului.
Vascularizaţie Arterele stomacului provin din artera hepatică, artera splenică şi gastrică
stângă.

Intestinul subţire
Limitele intestinului subţire sunt reprezentate de valva pilorică şi de valva ileocecală.
Intestinul subţire are o lungime medie de 5-6 m. Prezintă două porţiuni:
- duodenul, porţiunea fixă şi
- jejun-ileonul, porţiunea mobilă.
Duodenul
Forma duodenului are aspectul unei potcoave cu concavitatea spre stânga.
Lungimea duodenului este de cca 25 cm.
Situaţie: Duodenul este aşezat profund, pe coloana vertebrală, având raporturi atât cu
organele din etajul supramezocolic, cât şi cu cele inframezocolice.
Raporturile generale ale duodenului sunt:
- cu excepţia primei porţiuni, duodenul este extraperitoneal;
- duodenul înconjoară capul pancreasului;
- în porţiunea descendentă se deschid ductul coledoc şi ductele pancreatice;
- duodenul, pancreasul şi ductul coledoc au strânse relaţii morfologice şi funcţionale.
În structura duodenului există patru tunici:
- seroasă;
- musculară;
- stratul submucos;
- mucoasa.
Jejunul şi ileonul
Forma: Are forma unui cilindru uşor turtit. Jejun-ileonul descrie 14-16 semicercuri
numite anse intestinale.
Lungimea medie este de 5-6 m.
Situaţie: Jejun-ileonul ocupă cea mai mare parte a etajului submezocolic şi bazinul. Este
fixat de peretele posterior al abdomenului prin mezenter.
Raporturi: Masa jejun-ileonului are raporturi cu:
- anterior, peretele abdominal anterolateral;
- posterior, coloana vertebrală lombară, rinichii, ureterele, aorta, vena cavă inferioară;
- jejun-ileonul este situat în cadrul colic.
Conformaţia interioară Suprafaţa interioară prezintă plicele circulare ale mucoasei şi
vilozităţile intestinale. Aceste două structuri au rolul de a mări suprafaţa de absorbţie a
intestinului.
Structura
- tunica seroasă – peritoneul, acoperă aproape complet jejun-ileonul şi formează
mezenterul;
23
 - tunica musculară este formată din fibre musculare netede dispuse într-un strat
longitudinal şi altul circular. Asigură mişcările de amestecare (segmentare),
pendulare, tonice şi peristaltice ale intestinului subţire.;
- Tunica submucoasă;
- Tunica mucoasă.
Intestinul gros
Intestinul gros continuă intestinul subţire. Se deschide la exterior prin orificiul anal.
Lungime – 1,60 m.
Traiect şi diviziune: Intestinul gros începe în fosa iliacă dreaptă, unde este situat cecul (şi
apendicele vermiform) urmează colonul, cu segmentele sale (colon ascendent, colon
transversal, colon descendent şi sigmoidian); colonul se continuă cu rectul.
Conformaţia exterioară La exterior intestinul gros prezintă trei tenii, haustre şi apendice
epiploice.
Structura Tunicile intestinului gros sunt: seroasa, stratul subseros, musculară şi
mucoasă.
Pancreasul
Pancreasul este o glandă cu secreţie exocrină şi endocrină, anexată duodenului. Este
situat retroperitoneal.
Prezintă următoarele porţiuni:
- cap, situat în potcoava duodenului;
- corp;
- coadă.
Secreţia exocrină a pancreasului se varsă în porţiunea descendentă a duodenului.
Pancreasul endocrin – insulele lui Langerhaus, secretă insulina şi glucagonul.
Ficatul
Ficatul, cel mai voluminos viscer (1500 gr) este un organ cu funcţii multiple. Produsul de
secreţie externă este bila, care se varsă în duoden, unde are rol în digestia grăsimilor.
Situaţie: Este situat în abdomen – hipocondrul drept, epigastru şi o parte a
hipocondrului stâng, în loja hepatică.
Conformaţie exterioară în raporturi Ficatul prezintă:
- faţă diafragmatică, convexă;
- faţă viscerală, pe care se găseşte hilul ficatului;
- marginea inferioară;
- extremitate dreaptă şi stângă.
Structura ficatului Ficatul este învelit de tunica fibroasă. Parechimul este structurat în
lobuli. Lobulul hepatic este alcătuit din cordoane celulare – celule hepatice. Fiecare celulă
hepatică are un pol vascular şi altul biliar. Între cordoanele celulare se găsesc capilarele
sinusoide şi canaliculele biliare.
Pediculul hepatic este format din canalul coledoc, vena portă şi artera hepatică.
Căile biliare extrahepatice
Structura Tunicile intestinului gros sunt: seroasa, stratul subseros, musculară şi
mucoasă.
Pancreasul
24
 Pancreasul este o glandă cu secreţie exocrină şi endocrină, anexată duodenului. Este
situat retroperitoneal.
Prezintă următoarele porţiuni:
- cap, situat în potcoava duodenului;
- corp;
- coadă.
Secreţia exocrină a pancreasului se varsă în porţiunea descendentă a duodenului.
Pancreasul endocrin – insulele lui Langerhaus, secretă insulina şi glucagonul.
Ficatul
Ficatul, cel mai voluminos viscer (1500 gr) este un organ cu funcţii multiple. Produsul de
secreţie externă este bila, care se varsă în duoden, unde are rol în digestia grăsimilor.
Situaţie: Este situat în abdomen – hipocondrul drept, epigastru şi o parte a
hipocondrului stâng, în loja hepatică.
Conformaţie exterioară în raporturi Ficatul prezintă:
- faţă diafragmatică, convexă;
- faţă viscerală, pe care se găseşte hilul ficatului;
- marginea inferioară;
- extremitate dreaptă şi stângă.
Structura ficatului Ficatul este învelit de tunica fibroasă. Parechimul este structurat în
lobuli. Lobulul hepatic este alcătuit din cordoane celulare – celule hepatice. Fiecare celulă
hepatică are un pol vascular şi altul biliar. Între cordoanele celulare se găsesc capilarele
sinusoide şi canaliculele biliare.
Pediculul hepatic este format din canalul coledoc, vena portă şi artera hepatică.

Căile biliare extrahepatice

Conspect 7
Rinichi: structură, vascularizaţie şi inervaţie. Căile excretoare. Vezica urinară.
Aparatul genital feminin şi masculin. Perineul.
Rinichii, în număr de doi, sunt indispensabili vieţii, fiind principalele organe de
excreţie.
Situaţie: Rinichii sunt organe retroperitoneale situate în loja renală (fosa
lombodiafragmatică). În loja renală, rinichiul este învelit de o capsulă adipoasă.
Formă şi raporturi: Forma rinichiului a fost comparată cu cea a unui bob de fasole.
Prezintă:
- o faţă anterioară, în raport cu organe abdominale (ficat, splină, colon,
duoden, stomac, etc.);
- o faţă posterioară, în raport cu recesurile costodiafragmatice ale pleurelor şi
cu peretele posterior al abdomenului;
- extremitate superioară, în raport cu glanda suprarenală
- extremitate inferioară
- margine laterală (convexă)
- margine medială (concavă), la nivelul căreia se găseşte hilul rinichiului.
Pediculul renal este alcătuit din artera şi vena renale, pelvisul renal.
25
 Structura
Rinichiul este acoperit de o capsulă fibroasă. Parenchimul renal este alcătuit din
medulara rinichiului şi corticala rinichiului, care se întrepătrund.
Medulara rinichiului, situată profund, este structurată în 7-14 piramide renale
Malpighi. Pe vârful piramidei se inseră un caliciu unic.
Corticala rinichiului, situată la suprafaţa acestuia, pătrunde şi între piramidele renale.
Unitatea morfofuncţională a rinichiului este nefronul. Acesta prezintă două porţiuni:
corpusculul renal şi tubul renal. La nivelul corpusculului renal se produce urina primară, la
nivelul tubului având loc procese de reabsorbţie şi de secreţie, rezultând urina definitivă.
Vascularizaţie Artera renală este ramură a aortei abdominale. Artera renală se
împarte în cinci ramuri segmentare, care în interiorul rinichiului se ramifică, în cele din urmă
capilarizându-se, formând glomerulul renal.
Vena renală este afluent al venei cave inferioare.
Nervii rinichiului sunt vegetativi. Au acţiune vasomotoare, reglând debitul sanguin
intrarenal.
Căile extreoare
Urina, eliminată prin orificiile papilare, trece prin calicele mici, calicele mari, pelvisul
renal, ureter. De aici, urina este expulzată la exterior prin uretră.
Calicele mici sunt tuburi musculomembranoase situate în sinusul renal, care se inseră
pe papilele renale.
Calicele mari, în număr de trei, rezultă din unirea calicelor mici; sunt situate în sinusul
renal.
Pelvisul renal are formă de pâlnie. Rezultă din unirea celor trei calicii mari.
Ureterul este un conduct lung de 25-30 cm, întins de la pelvisul renal până la vezica
urinară. I se descriu două porţiuni: abdominală şi pelviană. Cele două uretere sunt
retroperitoneale şi au raporturi diferite la bărbat şi la femeie.
Vezica urnirară este un organ musculomembranos în care se acumulează urina între
două micţiuni. Este situată în cavitatea pelviană, înapoia simfizei pubiene. Vezicii urinare i
se descriu: vârful, fundul şi corpul.
Peretele vezicii urinare este alcătuit din:
- tunica seroasă – acoperă inegal vezica;
- tunica fibroasă;
- tunica musculară dispusă în tre straturi ce se continuă unul cu altul, formând
o unitate funcţională numită muşchiul detrusor al vezicii.
- tunica mucoasă
Uretra este canalul prin care urina este expulzată din vezica urinară la exterior. La
femeie ea serveşte numai la trecerea urinii. La bărbat, în porţiunea situată sub deschiderea
ductelor ejaculoase, prin uretră este expulzată şi sperma, în timpul ejaculării.
Uretra, la femeie are două porţiuni: pelviană şi perineală. La bărbat, uretra are trei
porţiuni: prostatică, membranoasă şi spongioasă.
- Particularităţile uretrei masculine.
Aparatul genital feminin şi masculin. Perineul.
Organele genitale ale femeii se sistematizează astfel:
26
 - organe genitale interne;
o căi genitale: tubele uterine, uterul, vagina;
o glandele sexuale: ovarele;
- organele genitale externe, reprezentate de formaţiunile care, împreună formează
vulva.
Ovarele
Ovarul, gonada feminină, este situat în pelvis în cavumul retrouterin, înapoia ligamenului
larg. Este aşezat în fosa ovariană, pe peretele lateral al pelvisului, unde are raport cu
bifurcaţia arterei iliace comune, ureterul.
Structura: La suprafaţă este acoperit de un epitelin şi un înveliş conjunctiv (albugineea).
Ovarul prezintă:
- substanţă moleculară
- substanţă corticală.
În substanţa corticală se găsesc foliculii ovarieni în diferite faze de evoluţie sau de
involuţie.
Tubele uterine
Tubele uterine sunt două conducte musculomembranoase situate între ovare şi coarnele
uterine.
Tuba – 10-12 cm lungime, prezintă patru segmente:
- infundibulul tubei, care se aplică pe ovar;
- porţiunea ampulară;
- istmul;
- porţiunea uterină.
Tuba uterină are rolul de a capta ovulul şi de a transporta zigotul spre uter.
Uterul
Uterul este un organ musculos, cavitar, median, nepereche.
Este situat în cavitatea pelviană: înapoia vezicii urinare, înaintea rectului şi deasupra
vaginei. Fundul uterului nu depăşeşte planul strâmtorii superioare a pelvisului.
Are forma unui trunchi de con, prezentând corp, istm şi col.
Direcţia uterului – în anteflexiune şi anteversiune, are o mare importanţă pentru
înţelegerea staticii şi dinamicii organelor pelviene.
Pe colul uterin se inseră vagina.
Structură: Peretele uterului este alcătuit din trei tunici: seroasă, musculară şi mucoasă.
Mucoasa uterină, puternic hormonodentă , prezintă modificări ciclice.
Vagina
Vagina este un conduct musculoconjunctiv, median, nepereche. Prin extremitatea
superioară se inseră pe colul uterin, iar prin cea inferioară se deschide în vulvă.
Vagina este organul copulaţiei. Mai serveşte la eliminarea fluxului menstrual şi la
expulzia fătului şi a anexelor sale în timpul naşterii.
În traiectul său, vagina străbate hiatul urogenital al diafragmei pelviene, care o împarte
în două porţiuni: pelviană şi perineală.
Vulva

27
 Sub denumirea de vulvă se înţelege totalitatea organelor genitale externe ale femeii. Se
compune din: muntele pubelui, formaţiunile labiale, care mărginesc vestibulul vaginei,
aparatul erectil.
Formaţiunile labiale sunt două perechi de plice tegumentare care delimitează vestibulul
vaginei. Se disting labiile mari şi labiile mici.
În vestibulul vaginei, delimitat de cele două labii mici se deschide uretra şi vagina.
Organele genitale masculine
Organele genitale masculine sunt reprezentate de cele două gonade-testicule şi de căile
spermatice. Testiculele au rol în producerea spermatozoizilor şi a hormonilor sexuali
masculini. Spermatozoizii conţinuţi în lichidul seminal sunt transportaţi prin căile
spermatice. Dintre glandele anexe amintim veziculele seminale şi prostata.
Testiculul
Testiculul, gonada masculină ăndeplineşte două funcţii: spermatogeneza şi funcţia
endocrină.
Este un organ pereche situat în scrot.
Structură: Tunica albuginee înveleşte testiculul. Stroma conjunctivă este alcătuită din
septele testiculului. Parechimul este reprezentat de 200-300 lobuli, formaţi tubii seminiferi.
În ţesutul conjunctiv interstiţial situat între tubii seminiferi se găsesc celulele interstiţiale
Leyolig care secretă hormoni androgeni.
Căile spermatice
Căile spermatice extratesticulare sunt reprezentate de ductele aferente, ductul
epididimar, ductul deferent, ductul ejaculator.
Testiculul este suspendat de funiculul spermatic alcătuit din ductul deferent, arterele
testiculară, cremasterică şi a ductului deferent, vene, ramura genitală a nervului
genitofemural.
Penisul
Penisul este organul copularor masculin. Este constituit din:
- o porţiune fixă – rădăcina penisului
- o porţiune mobilă – corpul penisului care se termină prin glandul penisului
Este format din organe erectile: doi corpi cavernoşi şi corpul spongios.
Perineul
Perineul este constituit de ansamblul părţilor moi care închid inferior excavaţia pelviană.
Cuprinde muşchi, fascii, vase, nervi. Este străbătut de conducte ce aparţin aparatelor
digestiv şi urogenital.
La suprafaţa corpului, perineul are forma unui romb delimitat de plicele genitofemurale,
marginile inferioare ale muşchilor glutei mari, vârful coccigelui şi ligamentul pubian arcuat.
Linia biischiadică împarte regiunea perineală în regiunea anală şi regiunea urogenitală.

Conspect 8
Ţesutul nervos. Organizarea sistemului nervos. Măduva şpinării. Nervii spinali.
Plexurile nervoase somatice
Din punct de vedere anatomic. Sistemul nervos reprezintă ansamblul tuturor
organelor şi structurilor formate în mod predominant din ţesut nervos.
28
 Clasificarea sistemului nervos se face după mai multe criterii.
După criteriul morfologic, sistemul nervos are două componente:
 Sistemul nervos centra;
 Sistemul nervos periferic.
După criteriul funcţional:
 Sistemul nervos somatic;
 Sistemul nervos vegetativ.
Activitatea sistemului nervos are la bază actul reflex. Substratul material al actului
reflex este arcul reflex.
Ţesutul nervos este alcătuit din celule nervoase (neuroni) şi celule gliale.
Neuronul este o celulă alcătuită din corpul neuronal şi prelungiri (axon şi dendrite).
Neuronii se clasifică după mai multe criterii: forma corpului, funcţie, numărul
prelungirilor.
Fibrele nervoase se clasifică după următoarele criterii: descriptive, de mielinizare, de
funcţie.
Sinapsele realizează legăturile dintre neuroni. Morfologic sinapsa are următoarele
componente: membrana presinaptică. Fanta sinaptică şi membrana postsinaptică.
Sinapsele au rolul de a direcţiona influxul nervos într-un singur sens.
Fasciculele căii nervoase
Calea nervoasă este o înlănţuire de neuroni. Căile nervoase sunt ascendente
(senzitive) şi descendente (motoneuronii).
Fasciculul este o secvenţă dintr-o cale.
Receptorii sunt formaţiuni la nivelul cărora excitantul (stimulul)din mediul extern sau
intern este transformat în influx nervos. Se descriu: exteroceptori, proprioceptori şi
interoceptori.
Tipurile de sensibilitate
 Exteroceptivă: - tactilă:protopatică şi epicritică
- termică
- dureroasă
 Proprioceptivă: - conştientă
- inconştientă
 Interoceptivă

Măduva spinării
Măduva spinării este porţiunea nevraxului care ocupă canalul vertebral. Este alcătuită
dintr-o serie de segmente suprapuse, numite mielomere (neuromere). Este învelită în
meningele spinal.
Structura măduvei. Substanţa cenuşie este aşezată la interior, înconjurată de
substanţă albă.
Substanţa cenuşie, pe secţiune transversală. Are forma unui H, având la mijloc canalul
ependimar. Fiecare bară sagitală a H-ului prezintă un corn anterior, un corn posterior şi un
corn lateral. Cele două bare sagitale sunt unite prin comisura cenuşie.
Substanţa albă este organizată în cordoane: anterior, lateral şi posterior.
29
 În cornul anterior sunt situaţi neuromotori alfa şi gamma. În cornul posterior există
neuroni somatosenzitivi şi de asociaţie.
În substanţă cenuşie, o paret din neuroni sunt grupaţi în nuclei.
Nervi spinali au două rădăcini: anterioară şi posterioară, un trunchi şi 4 ramuri. Pe
rădăcin posterioară este situat ganglionul.
Ramurile anterioare ale nervilor spinali, în afara nervilor toracali, se împletesc şi
formează plexuri: cervical, brahial, lombar şi sacrat. Plexul brahial emite ramuri terminale
care inervează structurile membrului inferior.
Măduva spinării este formată din suprapunerea unor segmente numite mielomere
sau neuromere. Fiecare neuromer emite câte o pereche de nervi spinali.
De sus în jos, măduva spinării prezintă următoarele porţiuni:
 cervicală cu 8 neuromere – C1-C8;
 toracică cu 12 neuromere – T1-T12;
 lombară cu 5 neuromere – L1-L5;
 sacrată cu 5 neuromere – S1-S5;
 coccigiană cu un neuromer.
Configuraţie exterioară :
Limitele măduvei spinării sunt:
 superioară, care corespunde unui plan ce trece prin tuberculul anterior şi prin
marginea superioară a arcului posterior al atlasului; pe substanţa nervoasă limita
o constituie extremitatea inferioară a decubaţiei piramidale;
 inferioară – se află la nivelul corpului vertebrei L2.
În sens longitudinal, măduva spinării nu ocupa întregul canal vertebral (numai 2/3
superioare). Această „ascensiune aparentă” a măduvei este consecinţa ritmului mai rapid
de creştere al coloanei vertebrale, comparativ cu cel al măduvei spinării, până în luna a treia
de viaţă intrauterină măduva spinării ocupând întreg canalul vertebral.
Consecinţele „ascensiunii aparente” a măduvei spinării sunt:
 sub corpul vertebrei L2 se găsesc numai firul terminal şi rădăcinile ultimilor nervi
spinali, cu direcţie aproape verticală:
 rădăcinile nervilor spinali au direcţie oblică spre găurile intervertebrale;
 nu mai există corespondenţă între numărul vertebrei şi cel al neuromerului;
Formula lui Chipault exprimă relaţia care există între vertebra (N) şi neuromerul din dreptul
acesteia. Astfel:
 în regiunea cervicală, procesului spinos N îi corespunde neuromerul N+1;
 în regiunea toracală superioară (T1-T5), procesului spinos îi corespunde
neuromerul N+2;
 în regiunea toracală inferioară (T6-T10), procesului spinos N îi corespunde
neuromerul N+3;
 procesului spinos T11 îi corespund neuromerele lombare 3,4,5;
 proceselor spinoase T12-L2 le corespund neuromerele sacrate şi coccigian.
Forma măduvei spinării este aceea de cordon cilindric uşor turtit anteroposterior,
care prezintă două porţiuni mai îngropate:

30
  intumescenţa cervicală, între vertebrele C5-T2, locul de origine al nervilor spinali
ce vor forma plexul brahial;
 intumescenţa lombară, între vertebrele T10-L2, unde îşi au originea nervilor care
vor intra în structura plexurilor lombar şi sacrat.
Extremitatea efilată a intumescenţei lombare se numeşte con terminal şi se
prelungeşte cu firul terminal care se inseră pe faţa posterioară a coccigelui. Firul terminal
împreună cu rădăcinile ultimilor nervi spinali formează „coada de cal”.
Măduva spinării urmează curburile coloanei vertebrale, fiind menţinută relativ imobilă în
porţiunea centrală a canalului vertebral prin mijloacele de fixare ale sale.
Mijloacele de fixare ale măduvei spinării sunt: firul terminal, trabeculele spaţiului
subarahnoidian, ligamentele dinţate ale piei mater şi nervii spinali care sunt fixaţi la nivelul
găurilor intervertebrale prin tecile durale care îi însoţesc până la acest nivel.
Din punct de vedere descriptiv, măduva spinării prezintă o faţă anterioară şi două feţe
laterale.
Faţa anterioară prezintă:
 fisura mediană posterioară;
 şanţurile colaterale anterioare, originea aparentă a rădăcinilor anterioare ale
nervilor spinali;
 cordoanele anterioare.
Faţa posterioară prezintă:
 şanţul median posterior;
 şanţurile colaterale posterioare, origine aparentă a rădăcinilor posterioare ale
nervilor spinali;
 cordoanele posterioare; la nivelul acestora, C1-T3, pe suprafaţa acestora există
şanţul paramedian posterior, care separă la suprafaţă, cele două fascicole
spinobulbare.
Feţele laterale prezintă cordonul lateral, cuprins între şanţul colateral şi cel posterior de
aceeaşi parte.
Raporturile măduvei spinării
Măduva spinării este învelită de meningele spinal, prin intermediul căruia are
raporturi cu pereţii canalului vertebral.
Pe o secţiune transversală, între măduva spinării şi canalul există spaţiu perimedular.
Spaţiul perimedular este divizat de dura mater în:
 spaţiul epidural, în care se găsesc plexul venos vertebral internşi grăsime
semifluidă;
 spaţiul meningeal, care conţine:
 arahnoida;
 spaţiul subarahnoidian, care conţine lichid cerebrospinal şi ligamentele dinţate;
 pia mater.
Raporturile măduvei spinării cu pereţii canalului vertebral sunt:
 anterioare – feţele posterioare ale corpilor vertebrali cervicali, toracali şi lombari,
discurile intervertebrale, ligamentul intervetebral longitudinal posterior;

31
  posterior – lamele arcului vertebral, ligamentele galbene, baza proceselor
spinoase;
 lateral – pediculii vertebrali, găurile intervetebrale. Baza proceselor articulare.
Structura măduvei spinării
Structura macroscopică a măduvei
Măduva spinării este formată din substanţă nervoasă cenuşie situată la interior care este
înconjurată de substanţă albă.
Substanţa cenuşie are aspectul unei coloane continue, care pe secţiune transversală are
forma literei „H”; în mijloc prezintă un orificiu, canalul apendinar, care se continuă în sus cu
cavitatea ventriculului IV.
Pe secţiune transversală, substanţa cenuşie este formată din două bare sagitale legate între
ele de o bară transversală.
Fiecare bară sagitală prezintă:
 un corn anterior, de formă aproximativ patrulateră, căruia i se descriu un cap şi o
bază;
 un corn posterior, mai lung, mai subţire, care prezintă un vârf, un cap, un col, şi o
bază;
 un corn lateral, între neuroamele C8-L2.
Bara transversală se numeşte comisura cenuşie; este sub împărţită de canalul ependimar
într-o comisură preependimară şi alta retroependimară.
Substanţa albă este organizată în cordoane

Conspect 9
Trunchiul cerebral. Cerebelul. Diencefalul. Scoarţa cerebrală: structură, ariile
corticale. Căile ascendente şi descendente .
Trunchiul cerebral
Trunchiul cerebral este acea porţiune a encefalului care leagă măduvă spinării de
emisferele cerebrale. Este alcătuit din trei etaje: bulbul, puntea şi mezencefalul.
Între trunchiul cerbral şi cerebel, pe de o parte şi emisferele cerebrale, pe de alta, se
interpune cortul cerebelului. Între trunchiul cerebral şi cerebel se găseşte cavitatea
ventricului IV.
În sens anteroposterior cele trei segmente ale trunchiului cerebral prezintă:
 Piciorul, care conţine mai ales marile căi descendente;
 Calota, care conţine marile căi ascendente, nucleii şi formaţiunea reticulată;
 La nivelul mezencefalului se adaugă tectumul, format din patru coliculi
cvadrigemeni.
Bulbul, interpus între măduva spinării şi punte, are următoarele limite:
- inferior, un plan ce trece prin extremitatea inferioară a decusaţiei piramidale;
- superior, şanţul bulbopontin.
Conformaţia exterioară. Bulbul are forma unui trunchi de con cu baza mare în sus.
Prezintă de studiat o suprafată anterioară, două feţe laterale şi o fată posterioară. La nivelul
acestora se găsesc atât elementele ce se continuă de la măduvă, cât şi unele proprii
bulbului.
32
 Puntea are următoarele limite:
- inferior, şanţul bulbopontin
- superior, şanţul pontopeduncular.
Conformaţia exterioară. Puntea prezintă o faţă anterioară (are raport cu trunchiul
bazilar), o faţă posterioară (ventricului IV) şi două feţe laterale.
Mezencefalul leagă trunchiul cerebral de emisferele cerebrale. Prezintă:
- faţă anterioară, reprezntată de peduncului cerebrali;
- două feţe laterale;
- faţa posterioară, reprezentată de lama tectală
Structura trunchiului cerebral
Trunchiul cerebral este constituit din substanţă nervoasă cenuşie, situată în
profunzime, înconjurată de substanţă albă.
Substanţa cenuşie este organizată în nuclei, grupaţi în două categorii.
 Nuckei echivalenţi, care au corespondent medular;
 Nuclei proprii, care nu au corespondent medular.
Nucleii echivalenţi se clasifică în :
- nuclei somatotomotori: nucleul hipoglosului, abducensului, trohlearului, oculomotorului,
ambiguu, al facialului, trigemenului;
- nuclei somatosenzitivi: solitar, senzitiv al trigemenului, vestibulari, cohleari.
- visceromotori;
- viscerosenzitivi.
Nucleii proprii sunt: nucleii gracil, cuneat şi cuneat accesor, complexul olivar, nucleii
pontini, oliva pontină şi nucleii corpuli trapezoid, substanţa neagră, nucleul roşu, nucleii
coliculilor cvadrigemeni.
Substanţa albă a trunchiului ceebral este reprezentată de fascicule ascendente ,
senzitive şi descendente, motorii (piramidale şi extrapiramidale).
Cerbelul
Cerebelul este situat în fosa cerebeloasă a cavităţii craniene, posterior de trunchiul
cerebral, de care este legat prin trei pedunculi cerbeloşi.
Configuraţia exterioară. Cerebelul prezintă trei părţi: o porţiune mediană- vermisul şi
două porţiuni laterale- emisferele cerebeloase.
Suprafaţa cerebeluli este brăzdată de şanţuri paralele, care separă lamele
cerebelului. Unele dintre şanţuri sunt mai adânci şi separă lobii, care sunt subdivizaţi în
lobului.
Din punct de vedere al evoluţiei filo şi ontogenetice, dar şi al funcţiei, cerebelul are
trei părţi:
- arhicerebelul;
- paleocerebelul;
- neocerebelul.
Structura cerebelului
Substanţa cenuşie este dispusă la periferie, alcătuind scoarţa cerebeloasă, Şi în
interior, formănd nucleii.
Conexiunile cerebelului
33
 Arhicerebelul este conectat cu apartul vestibular. Este legat de funcţia de menţinere
a echilibrului şi de orientarea legată de echilibru.
Paleocerebelul are conexiuni cu măduva spinării şi cu trunchiul cerebral. Prin arcul
paleocerebelos este controlat mai ales tonusul postural al muşchilor somatici şi se reglează
sinergia mişcărilor vieţii de relaţie.
Conexiunile neocerebelului se realizează în special cu scoarţa cerebrală. Neocerebelul
intervine atât pe căile motricităţii voluntare, cât şi pe cele automate.
Diencefalul.
Talamusul
Talamulsul are o formă ovoidă, cu extremitatea posterioară mai voluminoasă.
Faţa superioarăeste parţial intraventriculară (ventriculul lateral, la fel ca şi faţa
medială- ventriculul III). Faţa laterală, prin intermediul capsulei albe interne, vine în raport
cu corpii striaţi. Faţa inferioară vine în raport cu hipotalamusul şi cu regiunea subtalamică.
Extremitatea posterioară vine în raport cu metatalamusul (corpii geniculaţi, medial şi latral).
Structura talamusului. Talamusul este o masă de substanţă cenuşie, care are şi o
cantitate mică de substanţă albă.
Suprafaţa cenuşie conţine un număr mare de nuclei grupaţi în grupuri şi subgrupuri.
Prin conexiunile pe care le realizează, nucleii talamici sunt de două categorii:
- nuclei de releu, care conţin al treilea neuron al căilor aferente specifice, ce se proiectează
cortical.
- nuclei cu rol asociativ.
Aferenţele talamusului sunt:
 Aferenţe senzitivo-senzoriale: de la căile sensibilităţii generale; proprioceptive
conştiente; de la căile gustativă, acustică, optică;
 Aferenţe de la neocerebel;
 Aferenţe de la hipotalamus;
 Aferenţe de la scoarţa cerebrală.
Eferenţele merg la scoarţa cerebrală, corpii striaţi; hipotalamus, nucleul roşu, olivă;
substanţa reticulată.
Hipotalamusul
Este component al diencefalului, cinstitut din formaţiuni cenuşi dispuse mai ales în
planşeul ventriculului III. Componentele hipotalamusului constituie centrii superiori de
coordoanre a sistemului nervos vegetativ. Prin conexiunile cu hipofiza, hipotalamusul
coordonează o mare parte a sistemului endocrin.
Formaţiunile hipotalamice sunt:
- chiasma optică
- tuber cinereum, tija pituitară
- corpul mamilar
- spaţiul interpeduncular (substanţa perforată posterioară)
Structura hipotalamusului. Substanţa cenuşie a hipotalamusului se împarte în trei
arii:
- periventriculară;
- medială (nucleii supraoptic, paraventricular, nucleii mamilari)
34
- laterală.
Conexiunile hipotalamusului sunt numeroase.
Aferenţele principale sunt:
 Ascendente, reprezentate de calea sensibilităţii viscerale;
 Talamohipotalamice;
 Striohipotalamice;
 Senzoriale optice;
 Olfactive;
 Corticale.
Eferenţele sunt:
 Ascendente – spre cortex, talamus;
 Descendente, spre nucleii visceromotori ai trunchiului cerebral, hipofiză.
Scoarţa cerebrală: structură, ariile corticale
În fiecare girus sub pătura corticală cenuşie pătrunde o lamă de substanţa albă.
Substanţa cenuşie îmreuna cu substanţa albă imediat sujacentă, alcătuiesc paliumul sau
mantaua.
În raport cu evoluţia filogenetică, funcţie şi substrat morfologic, paliumul are două
zone diferite:
 O porţiune mai veche filogenetic, de dimensiuni reduse, în regres la om şi cu o
structură mai simplă = arhipalium.
 O porţiune mai recentă filogenetic, cu întindere mult mai mare, cu o structură
laminată, bine definită= neopalium.
Structura scoarţei cerebrale
- corpi neuronali, celule gliale, fibre nervoase amielinice
Citoarhitectonia scoarţei cerebrale = descrierea structurii bazată pe repartizarea
corpilor neuronali. În scoarţă se găsesc două categorii esenţiale de neuroni:
- neuroni granulari;
- neuroni piramidali.
La nivelul păturilor granulare se realizează aferenţele corticale, iar la nivelul păturilor
piramidale pornesc eferenţele scoarţei cerebrale.
Ariile corticale
Având la bază criteriul citoarhitectoniei, au fost delimitate în scoarţa cerebrală, zone cu
aspecte histologice destul de bine conturate, numite arii corticale. Brodmann, în 1909
concepe harta citoarhitectoniei corticale şi stabileşte 52 de arii, numite cu cifre de la 1 la 52.
Limitele acestor arii nu sunt nete. Diferitele arii sunt caracterizate şi prin anumite
funcţii corticale:
- rol senzitivo-senzorial
- rol motor
- rol asociativ
Funcţiile psihice nu pot fi legate de un anumit aspect histologic; ele se dezvoltă în
timpul vieţii, fiind legate de educaţie şi de mediul social în care se dezvoltă fiecare individ.
Ariile corticale motorii

35
 1) Aria 4, somatomotorie, motorie voluntară. Este localizată în lobul frontal, girusul
precentral. Ea coordonează activitatea voluntară a întregii musculaturi somatice. Din pătura
piramidlă internă pleacă fasciculul corticospinal.
2) Aria 6, premotorie, parapiramidală situată înaintea ariei 4, în partea anterioară a
girusului precentral şi în partea posterioară a girusurilor frontale 1, 2, 3.
3) Aria 8, aculogiră, situată în porţiunea mijlocie a girusurilor frontale 1, 2. Eferenţele
merg cu fascicolul geniculat. În imediata apropiere a ariilor 4,6, 8 există ariile motorii
supresive - 4s, 6s, 8s – capabile să inhibe funcţiile motorii.
4) Aria 44 – în piciorul girusului frontal inferior, este centrul de coordonare al
activităţii muşchilor care intervin în fonaţie (laringe, faringe, văl palatin, limbă, buze). Se mai
numeşte centrul vorbirii.
5) Ariile 45 şi 46, situate anterior de 44, în porţiunea triunghiulară a girusului frontal
inferior = centrul scrierii.
Ariile corticale senzitivo-senzoriale
1) Ariile 3, 1, 2 unt aşezate în girusul postcentral. Sunt ariile sensibilităţii generale =
aria somestezică. Aici se proiectează impulsurile specifice sosite de la căile sensibilităţilor
exteroceptivă şi proprioceptivă conştientă.
2) Ariile 5 şi 7 – în girusul parietal superior şi precuneus pe faţa medială a emisferului.
3) Ariile 40 şi 39 – în girusul parietal inferior. Sunt arii senzitivognozice, unde au loc
procesele de comparare a impulsurilor senzitive sosite, cu cele stocate anterior, activitatea
de sinteză şi percepţia propriuzisă.
4) Aria 43 – aria gustativă
5) Aria 41 – pe suprafaţa superioară a girusului temporal superior = aria auditivă – aici
se înregistrează sunetele.
6) Ariile 42 şi 22 înconjoară aria 41. Sunt ariile audiognozice şi audiopsihice.
7) Aria 17 = aria vizuală, situată pe faţa medială a lobului occipital, pe buzele fisurii
calcarine.
8) Ariile 18 şi 19 – concentrice în jurul ariei 17 – sunt ariile vizuopsihică şi
vizuognozică
Căile ascendente şi descendente
Toate căile ascendente sunt organizate aproximariv după aceeaşi schemă:
 Recepţia este asigurată de receptori;
 Transmisia este asigurată prin înlănţuirea a trei neuroni;
 Proiecţia se face într- arie corticală bine individualizată.
Căile ascendente sunt sistematizate în căi ale sensibilităţilor generale şi căi
senzoriale.
Căile sensibilităţilor generale se împart în :
- căi exteroceptive;
- căi proprioceptive;
- căi interoceptive.
Căile exteroceptive. Informaţiile sunt culese de către exteroceptorii din tegument.
 Calea sensibilităţii tactile protopatice. Protoneuronul este situat în ganglioni
spinali. Deutoneuronul este aşezat în cornul posterior al măduvei spinării. Axonul,
36
 după încrucişare formează fasciculul spinotalamic anterior, care trece prin
trunchiul cerebral spre talamus. Al treilea neuron este situat în talamus. Axonul
acestuia se proiectează în aria somestezică.
 Calea sensibilităţii tactile epicritice. Protoneuronul este situat în ganglionul spinal.
Axonul acestuia formează fascicului spinobulbar care în bulb face sinapsă cu
deutoneuronul situat în nucleii gracil şi cuneat. Al treilea neuron este aşezat în
talamus, axonul acestuia proiectându-se în aria somestezică.
 Calea sensibilităţiitermoalgezice. Protoneuronul este situat în gangliionul spinal.
Deutoneuronul este aşezat în cornul posterior al măduvei spinării. După
încrucişare, axonul acestuia formează fasciculul spinotalamic lateral, care va face
sinapsă cu al treilea neurom în talamus. Axonul celui de-al treilea neuron se
proiectează în aria somestezică.
Căile proprioceptive. Informaţiile proprioceptive sunt culese de proprioceptori situaţi
în structurile aparatului locomotor.
 Calea sensibilităţii proprioceptive conştiente are acelaşi suport anatomic cu cel al
căii sensibilităţii tactile epicritice.
 Calea sensibilităţii proprioceptive inconştiente. Protoneuronul este situat în
ganglionul spinal. Deutoneuronul este aşezat în cornul posterior al măduvei.
Axonii deutoneuronilor se comportă astfel:
- o parte trece în cordonul lateral de aceeaşi parte şi formează fasciculul spinocerebelos
direct;
- cealaltă parte trece în cordonul lateral de partea opusă, formând fasciculul
spinocerebelos încrucişat.
Ambele fascicule spinocerebeloase se priectează în scoarţa paleocerebelului.
Căile senzoriale sunt:
- calea optică;
- calea acustică;
- calea vestibulară.
Căile descendente sau motorii cuprind:
 Neuronul motor cenntral care elaborează influxul nervos;
 O succesiune de neuroni interconectaţi;
 Neuronul motor periferic;
 Plăcile neuromotorii.
Căile motricităţii voluntare
Originea este în aria 4. Axonii formează fasciculul corticospinal şi corticonuclear.
Fasciculul corticospinal coboară prin centrul oval, prin braţul posterior al capsulei
albe interne şi prin trunchiul cerebral. În bulb, 80% din fibre se încrucişează – decusaţia
piramidală, formând fasciculul corticospinal încrucişat. Acesta se termină în cornul
anterior al măduvei spinării, descărcând impulsurile pe neuronii somatomotori alfa.
Fibrele neîncrucişate, formează fasciculul corticospinal direct, care după încrucişare în
măduvă fac sinapsă cu neuronii somatomotori alfa din cornul anterior al măduvei.
Fasciculul corticonuclear se termină cu sinapsă în nucleii somatomotori ai trunchiului
cerebral.
37
 Căile motricităţii automate sau extrapiramidale reprezintă un sistem de reglaj, de
control al mişcării, care asigură execuţia precisă, armonioasă amişcării comandate.
Sistemul extrapiramidal intervine în reglarea tonusului muscular şi a reflexelor somatice.
Tonusul muscular îmbracădouă forme: tonusul de fond şi tonusul de execuţie.
Originea căilor extrapiramidale este în scoarţa cerebrală. De aici pleacă fascicule
descendente carer fac legătura cu o serie de staţii de releu subcorticale, de la care
pleacă fascicule spre zonele de origine şi spre neuronii periferici.
Periferic, căile extrapiramidale se descarcă atât pe neuronul somatomotor alfa, cât şi
gamma.
Se formează o serie de circuite:
- inhibitor cortical;
- facilitator cortical;
- inhibitor periferic;
- facilitator periferic.

Conspect 10
Artrologie- generalităţi. Bazele anatomo-funcţionale ale mişcării. Locomoţia
umană. Tipuri de locomoţie animală.
Generalităţi
Articulaţiile sunt constituite din totalitatea elementelor prin care oasele se unesc
între ele. Aceste elemente sunt reprezentate de formaţiuni conjunctive şi muşchi.
Fără articulaţii nu ar fi posibilă realizarea funcţiei statice şi dinamice a oaselor, deci
deplasarea şi activităţile organismului.
Clasificarea articulaţiilor
În funcţie de acest factor, la care se adaugă formaţiunile de legătură şi modul de dezvoltare,
articulaţiile au fost împărţite în trei grupe:
 articulaţii fibroase sau sinartroze, fixe;
 articulaţii cartilaginoase sau amfiartroze, semimobile;
 articulaţii sinoviale sau diartroze, mobile.
Articulaţiile fibroase
Sunt articulaţii în care oasele sunt strâns legate între ele prin ţesut fibros dens. Aceste
articulaţii nu permit mişcări sau dacă acestea există sunt foarte reduse.
Articulaţiile cartilaginoase
Ele au un grad de mobilitate, dar un grad mare de elasticitate, care permite
amortizarea şocurilor. Legătura dintre oase se realizează cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj
şi prin ligamente puternice.
Articulaţiile sinoviale
Cele mai multe articulaţii aparţinând corpului uman se încadrează în grupul sinovial.
Sunt articulaţii complexe la nivelul cărora se produc mişcări multiple şi variate. La
nivelul lor există elemente anatomice specifice care permit sau frânează mişcarea,
amortizează şocurile şi conferă stabilitate.
Suprafeţele articulare sunt netede, acoperite de cartilaj hialin.
Articulaţiile mobile se clasifică după trei criterii:
38
După numărul articulaţiilor oaselor care intră în compunerea articulaţiilor
După forma suprafeţelor articulare
După numărul axelor de mişcare
Elementele anatomice care participă la biomecanica articulară
a. Suprafeţele articulare. Acestea pot fi sferice, cilindrice, eliptice şi plane. Aceste
suprafeţe, geometric, sunt de două feluri: plane şi sferoidale.
În articulaţiile plane mişcările sunt reduse. În cele cu suprafeţe sferoidale există
porţiuni osoase convexe care corespund unor porţiuni concave. Mişcările sunt mult mai
întinse.
b. Cartilajul articular este cartilaj hialin, de culoare albă-sidefie, care acoperă
suprafeţe osoase ce vin în contact. Prezintă două suprafeţe:
 una liberă, netedă, lucioasă, care vine în contact cu suprafaţa articulară opusă;
 una aderentă, ce se fixează pe suprafaţa articulară a osului.
c. Elementele anatomice de congruenţă sunt formaţiuni ce asigură concordanţa între două
suprafeţe articulare care nu se “potrivesc”.
Ca şi structură elementele de convergenţă sunt fibrocartilaje. Ele sunt de două feluri:
 cadrul, labrul articular;
 fibrocartilaje intraarticulare.
d. Capsula articulară este o formaţiune care uneşte cele două oase care se articulează, dar
are rol şi de protecţie a suprafeţelor articulare.
Are forma unui manşon fibros, tapetat la interior de sinovială. Are grosime variabilă,
în raport cu mobilitatea articulară.
e. Ligamentele articulare sunt formaţiuni anatomice fibroase, sub formă de benzi,
care se inseră pe oasele ce formează o articulaţie, ajutând la menţinerea lor în contact.
Rolurile ligamentelor în biomecanica articulară sunt:
 întăresc capsula articulară;
 previn depăşirea limitei fiziologice a mişcării;
 sunt suficient de flexibile încât să nu împiedice executarea mişcărilor;
 sunt suficient de rezistente şi inextensibile încât să menţină în contact
suprafeţele articulare.
f. Membrana sinovială. Împreună cu lichidul sinovial face parte din mijloacele de alunecare
ale unei articula]ii. Ea formează stratul profund al capsulei articulare. E subţire, netedă şi
lucioasă. Acoperă toate formaţiunile situate în interiorul capsulei articulare.
g. Lichidul sinovial
Este un lichid gălbui, vâscos, care are rol de lubrifiant al suprafeţelor articulare în
mişcare, precum şi rol de nutriţie a cartilajelor articulare. Mai are rol de curăţire şi adeziune
a suprafeţelor osoase.
Se formează prin trecerea plasmei sanguine în cavitatea articulară, prin pereţii
capilarelor.
h. Cavitatea articulară, rolul muşchilor şi presiunii atmosferice în menţinerea suprafeţelor
articulare
Conducerea în articulaţii
Include sensul, direcţia şi amplitudinea mişcării.
39
 Conducerea articulaţiei poate fi osoasă, ligamentară şi musculară.
Conducerea osoasă, când amplitudinea mişcării este determinată de suprafeţele
articulare. Ex.: cotul.
Când amplitudinea mişcării se datorează frânării ligamentare vorbim de conducere
ligamentară. Ex.: şoldul.
Când mişcarea este limitată exclusiv de acţiunea muşchilor periarticulari vorbim de
conducere musculară.
Indiferent de felul conducerii, mişcările se produc în jurul unui ax denumit axul
articular. El este o linie teoretică în jurul căreia se execută mişcările.

Bazele anatomo-funcţionale ale mişcării. Locomoţia umană. Tipuri de locomoţie animală.

Omul, fiind un animal biped, are ca şi poziţie caracteristică, ortostatismul.
Planurile anatomice sunt suprafeţe care secţionează imaginar corpul omenesc, sub o
anumită incidenţă. În raport cu orientarea faţă de poziţia anatomică, se descriu trei
categorii principale de planuri anatomice: frontale, sagitale şi transversale
Centrul de greutate al corpului este situat la intersecţia celor trei planuri principale,
la nivelul vertebrei L2, în planul de simetrie al organismului uman. Dacă se utilizează un fir
cu plumb, acesta trece prin faţa vertebrei L 2, posterior de articulaţia coxofemurală, înapoia
axei transversale a genunchiului, înaintea articulaţiei talocrurale şi cade în mijlocul bazei de
susţinere.
De reţinut! Centrul de greutate al corpului nu ocupă o poziţie fixă, ci variază de la un
individ la altul, de la poziţie la poziţie şi de la o secvenţă a mişcării la alta.
3.2 Poziţiile sau posturile
Poziţia anatomică a omului este următoarea: în ortostatism, cu privirea orizontală, cu
membrele inferioare alăturate, şoldurile şi genunchii în extensie, picioarele în unghi drept
faţă de gambe, cu călcâiele lipite, cu un unghi de 45 o între axele picioarelor. Membrele
superioare, pe lângă părţile superioare ale trunchiului, cu coatele extinse şi antebraţele în
supinaţie; palmele şi degetele extinse privesc înainte.
Această poziţie se mai numeşte şi poziţia „zero” sau poziţia „neutră”; se foloseşte şi
în goniometrie unde reprezintă „poziţia de start” (există şi excepţii).
Sherrington (1931) a afirmat că „postura acompaniază mişcarea ca o umbră”.
Activitatea posturală este automată şi specifică unei anumite mişcări.
Postura este considerată ca un răspuns neuromuscular cu scopul menţinerii
echilibrului corpului. Se consideră că un corp este în echilibru, atunci când suma tuturor
forţelor care acţionează asupra acestuia este „zero”.
Poziţia verticală
Poziţia verticală sau ortostatismul este caracteristica omului. În ortostatism, baza de
susţinere are forma unui trapez cuprins între contururile celor două picioare, cu călcâiele
alăturate; între axele lungi ale picioarelor se realizează un unghi de 45o.
Poziţia orizontală
Poziţia orizontală sau clinostatismul este poziţia în care corpul uman ia contact cu
una din feţele sale cu o suprafaţă întinsă situată orizontal. Dacă planul orizontal este dur,
suprafaţa de sprijin este reprezentată de următoarele puncte.
40
 Poziţia şezând
În poziţia şezând, corpul se poate sprijini numai pe tuberozităţile ischiatice, atunci
când membrele inferioare atârnă, sau şi pe tălpile picioarelor.
Planul general de analiză a poziţiilor
O parte din poziţiile întâlnite în activităţile motorii sunt întâlnite frecvent în
practicarea exerciţiilor fizice şi diverselor ramuri sportive. Acestea au fost denumite poziţii
fundamentale şi diferă în funcţie de ramura sportivă. Din acest motiv, în analiza unei
anumite poziţii se utilizează un plan general care include: denumirea poziţiei, poziţia
segmentelor, baza de susţinere, poziţia centrului de greutate, menţinerea echilibrului şi
rolul reflexelor posturale, raporturile axelor biomecanice ale segmentelor, pârghiile
osteoarticulare, grupurile musculare în activitate statică, variantele poziţiei.
Aparatul specializat care efectuează mişcările corpului animal este denumit „aparatul
locomotor”, existând şi termeni sinonimi: aparat kinetic, sistem musculoscheletal, sistem
neuromusculoarticular.
În definirea „locomoţiei umane” este corect să se pornească de la sensurile generale
ale termenului de locomoţie, dar trebuie să se ţină cont şi de faptul că, omul, în afară de
deplasarea dintr-un loc în altul, mai dispune şi de posibilitatea de a adopta anumite poziţii,
de a apuca şi de a manipula anumite obiecte, de a lovi, de a împinge etc. Din acest motiv,
locomoţia umană nu poate fi definită ca fiind numai mişcarea corpului în totalitatea sa, ci şi
a segmentelor separate ale acestuia.
Tipurile de statică şi locomoţie animală
În linii mari, se descriu patru tipuri principale de postură şi de locomoţie animală.
 statica şi locomoţia reptiliană;
 cvadrupedia;
 brahiaţia;
 bipedia.
Modificările morfofuncţionale rezultate ale bipediei
După cum am mai amintit, bipedia este tipul de postură şi de locomoţie caracteristice
omului.
Bipedia umană se deosebeşte fundamental de postura sau locomoţia verticală
ocazională a celorlalte animale. Aceasta a dus la modificări morfofuncţionale caracteristice
omului şi a fost indispensabilă însăşi evoluţiei acestuia. Membrele inferioare se extind din
genunchi şi din şolduri, iar la nivelul coloanei vertebrale apar curburile de compensare
necesare proceselor de echilibrare a corpului.

Conspect 11
Evoluţia kinetică a omului. Elemente de kinematică şi kinetică
Evoluţia ontogenetică a aparatului locomotor repetă, în mare, evoluţia filogenetică.
Aparatul locomotor, cu cele două funcţii principale ale sale – de susţinere şi de locomoţie,
se dezvoltă împreună cu sistemul nervos care-i asigură legătura cu mediul înconjurător.
Mişcarea influenţează corpul omenesc, asigurându-i o structură care să-i ofere
posibilitatea de a realiza mişcări din ce în ce mai complicate.

41
 Încă din viaţa intrauterină, embrionul şi apoi fătul se deplasează în cavitatea
amniotică, fiind animat de reflexul absolut al mişcării. Aceste mişcări sunt percepute de
mamă începând din luna a IV-a a vieţii intrauterine.
Evoluţia, după naştere, a sensibilităţii şi a mobilităţii se face în mai multe etape.
Nou-născutul (0-1 lună)
În timpul naşterii, nou- născutul prezintă mişcări dezordonate. În prima lună de viaţă,
mobilitatea copilului este foarte redusă, acesta fiind sub dependenţa completă a mediului
înconjurător.
 Prezintă o postură simetrică în care predomină tonusul flexorilor.
 Nu poate să-şi întindă complet membrele, dar poate face mişcări alternative cu
membrele inferioare.
 Nu-şi poate controla mişcările capului.
 Puterea de prehensiune a nou-născutului este foarte mare, putând să se susţină
atârnat de o bară. Prehensiunea este un act reflex ancestral (reflexul „de agăţare” =>
provocându-i o spaimă oarecare, nou-născutul schiţează o mişcare de prehensiune;
reflexul „de strângere a mâinii” => se produce la o slabă excitare palmară). Aceste
reflexe dispar după vârsta de 6 luni. Prehensiunea devine intelectuală, depăşind
stadiul de act reflex, spre vârsta de 1 an, atunci când copilul începe să vadă, să
recunoască şi să prindă un obiect oarecare, cu un anume scop.
Sugarul (1 lună-1 an)
Funcţiile de relaţie apar treptat. La sfârşitul lunii a II-a, sugarul îşi fixează privirea, iar
la vârsta de 3 luni devine sensibil la sunete. Încetul cu încetul (5), copilul începe viaţa de
relaţie: la început prin ţipete, apoi prin gesturi şi cuvinte; începe să-şi întrebuinţeze muşchii,
la început pentru mişcări necoordonate, apoi pentru mişcări intenţionale, prehensiune şi
mers. Treptat, se dezvoltă tonusul extensorilor.
În timp, mişcările mai importante se succed astfel.
 Din luna I până în luna a IV-a se dezvoltă tonusul muşchilor extensori ai capului,
coloanei vertebrale şi şoldurilor; la sfârşitul acestei perioade, copilul poate să-şi roteze
capul. Mişcările membrelor, care la început sunt reduse la simple mişcări bruşte de flexiune
şi extensiune involuntare, fără scop, încep cu încetul să capete precizie, să aibă un scop, se
specializează, iar de la vârsta de 4-5 luni, sugarul începe să întindă mâna după obiecte pe
care vrea să le apuce.
 La vârsta de 4-6 luni execută mişcări simetrice cu mâinile (le ridică aproape de
faţă, ţine obiecte, le duce la gură), poate urmări cu privirea, pe distanţe scurte, obiecte care
se mişcă.
 Către luna a VI-a apar primele reacţii de echilibru din poziţia culcat – decubit
ventral şi dorsal.
 La vârsta de 6-7 luni, din poziţia de decubit ventral, îşi poate ridica capul; din
poziţia de decubit dorsal, se poate ridica în „şezut”.
 La vârsta de 8 luni, se poate ridica în genunchi, stă în genunchi, se întoarce pe
spate şi pe burtă.

42
  Între 8 şi 10 luni se ridică în picioare, cu membrele inferioare extinse, în
echilibru instabil. Sugarul trebuie susţinut, deoarece reflexele statice nu sunt suficient de
prompte.
 La vârsta de 11 luni, poate face primii paşi, pe distanţe scurte.
 La vârsta de 1 an, poate sta în picioare, dar merge numai ţinut de mână. Începe
să-şi perfecţioneze prehensiunea şi face opoziţia police – deget.
Copilul mic (1 an – 2 ½ ani)
În această perioadă, copilul îşi perfecţionează reflexele de postură ortostatică şi
mersul. În cele ce urmează vom prezenta evoluţia mersului, care începe înaintea acestei
perioade.
 La început, copilul se târăşte, sprijinindu-se pe coate şi pe genunchi.
 Apoi se târăşte pe mâini şi pe picioare (mers „în patru labe”, plantigrad, dar
mai ales digitigrad).
 În jurul vârstei de 1½ ani, copilul se ridică, balansându-se şi mergând ca
maimuţele, cu capul flectat pe trunchi, trunchiul uşor flectat pe bazin, membrele inferioare
uşor flectate; baza de susţinere este mărită. Această poziţie intermediară între staţiunea
patrupedă şi cea bipedă o păstrează, din ce în ce mai atenuată, până la vârsta de 2 ani.
Copilul nu este capabil să se întoarcă, decât în cerc.
 La vârsta de 2 ani, copilul poate să alerge.
Vârsta preşcolară (2 ½ ani – 6-7 ani) se mai numeşte a doua copilărie.
 Mersul şi mişcările sunt zvelte şi îndemânatice.
 Copilul aleargă, urcă scările prin alternarea membrelor inferioare.
 La vârsta de 2 ½ ani poate sări înainte.
 La vârsta de 3 ani poate realiza saltul înapoi.
 La vârsta de 3 ½ ani se menţine în ortostatism biped digitigrad şi în sprijin
unilateral plantigrad (proba Romberg => poate sta pe un singur picior, timp de 2 secunde);
poate să meargă cu tricicleta.
 Începând de la vârsta de 3 ani, copilul poate ţine creionul între degete şi poate
să deseneze prin imitaţie un unghi sau un cerc.
 La vârsta de 5 ani poate să scrie, să deseneze, să coasă, să cânte la un
instrument.
 După vârsta de 5 ani începe perfecţionarea mişcărilor.
Spre sfârşitul perioadei, dezvoltarea motorie a copilului atinge un nivel înalt şi se
consideră a fi matură.
A treia copilărie ( 6-7 ani => pubertate)
După vârsta de 7 ani se perfecţionează dezvoltarea sistemului nervos: se intensifică
dezvoltarea lobilor frontali şi temporali, se dezvoltă noi căi de asociaţie, se perfecţionează
activitatea de cunoaştere prin dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză corticală şi a
imaginaţiei. Atenţia, din pasivă, devine activă.
Desăvârşirea mişcărilor se face în timp, cu preţul unui efort, uneori imens.
Paralel cu înaintarea în vârstă, se perfecţionează procesele de elaborare şi de fixare a
unor stereotipuri dinamice; în acelaşi timp cresc coordonarea şi precizia mişcărilor.

43
 Pentru înţelegerea biomecanicii articulare este necesar să trecem în revistă câteva
noţiuni referitoare la mişcarea în sine, dar şi la forţele aplicate asupra corpului.
5.1. Cinematica Studiul mişcării, fără a ţine seama de forţele care o produc se
numeşte cinematică. Analiza fizică a mişcării => descripţia kinematică se va face stabilindu-
se, convenţional, următoarele elemente de bază:
 poziţia sau sistemul de referinţă faţă de care se realizează mişcarea;
 direcţia de mişcare;
 sensul de mişcare;
 timpul de execuţie a mişcării (viteza, velocitatea, acceleraţia).
Poziţia este raportul unui obiect faţă de locul acestuia în spaţiu. Orice mişcare
observată în spaţiu este relativă, în sensul că aceasta se consideră convenţională faţă de un
anumit sistem de referinţă considerat, tot convenţional, punct fix. Un obiect imobil nu-şi
modifică acest raport, pe când altul în mişcare şi-l modifică continuu.
Direcţia de mişcare. După Descartes (1637), direcţia de mişcare se stabileşte faţă de
cele trei axe ale sistemului tridimensional, şi anume:
 pe orizontală, înainte şi înapoi;
 pe verticală, în sus şi în jos;
 lateral, la dreapta şi la stânga;
Direcţia de mişcare a unui punct izolat poate fi:
 rectilinie, când punctul se deplasează pe o traiectorie dreaptă;
 curbilinie, când punctul fix se deplasează pe o traiectorie curbă.
Mişcările corpurilor sunt de două tipuri: lineară şi angulară.
Mişcarea lineară sau de translaţie este deplasarea unui corp în spaţiu în aşa fel încât
toate punctele acestuia se deplasează pe traiectorii paralele (rectilinie sau curbilinie).
Unitatea de măsură a mişcării lineare este metrul (m).
Mişcarea angulară este deplasarea unui obiect în spaţiu în aşa fel încât fiecare punct
al acestuia execută o distanţă de deplasare proprie, diferită de a celorlalte puncte. Punctele
corpului se mişcă pe o circumferinţă, în jurul unui ax. Mişcarea angulară realizează unghiuri
între poziţia iniţială şi cea finală a segmentului care se deplasează.
Viteza este o mărime scalară a vectorului velocitate şi ne indică cât de repede se
realizează mişcarea, dar nu şi în ce direcţie. Se exprimă prin raportul distanţă/timp (m/sec,
km/h etc).
Velocitatea este o mărime vectorială, care ne indică atât viteza de deplasare a unui
obiect, dar şi direcţia de mişcare a acestuia. Parametrul direcţie nu este măsurabil, fiind
definit de obicei prin felul mişcării. Velocitatea are acelaşi simbol şi unitate de măsură ca şi
viteza.
Acceleraţia (a) reprezintă raportul dintre variaţia velocităţii şi cea a timpului (Δ v/Δ
timp); este o măsură a modificării vitezei în timp şi se exprimă în m/sec2.
În funcţie de cei doi parametrii – viteză şi acceleraţie, mişcarea poate fi uniformă sau
variată.
Tabelul 1.

44
 5.2. Kinetica
Kinetica se ocupă cu studiul forţelor aplicate corpului.
Forţa este o mărime fizică care descrie cantitativ acţiunea dintre un sistem care
acţionează şi un altul care reacţionează. Forţa reprezintă cauza care modifică sau tinde să
modifice starea de repaus sau de mişcare a unui corp. Este un vector care are o mărime, o
direcţie de acţiune şi un punct de aplicare.
Forţa (F) este produsul dintre masa corpului şi acceleraţie şi se exprimă în newtoni
(N).
Forţele de acţiune şi de reacţiune
Forţele care acţionează asupra unui corp, inclusiv în timpul practicării exerciţiilor
fizice, determină o reacţie a ţesuturilor asupra cărora acţionează.
Forţele de acţiune
Forţele mecanice exterioare sunt de cinci tipuri: de compresiune, de încovoiere, de
torsiune, de forfecare şi de tracţiune.
Forţele de compresiune
Forţele de încovoiere
Forţele de torsiune
Forţele de forfecare
Forţele de tracţiune
Forţele de reacţiune
Orice material, deci şi orice ţesut asupra căruia acţionează o forţă stresantă oarecare
reacţionează printr-o contraacţiune, deci printr-o forţă de reacţiune, care este egală şi de
sens contrar cu forţa de acţiune.
Conspect 13
Forţele interioare ale locomoţiei: impulsul nervos şi contracţia musculară. Forţele
interioare ale locomoţiei: pârghia osoasă şi mobilitatea articulară.
Forţa este o mărime fizică care tinde să modifice sau modifică starea de repaus sau
de mişcare a unui corp.
Baza anatomo-funcţională a unei mişcări este reprezentată de arcul
neuromusculoosteoarticular.
Prin intrarea în acţiune a aparatului locomotor comandat de sistemul nervos, se
declanşează o serie de forţe interioare care conlucrează la realizarea mişcărilor. Forţele
interioare sunt obligate să învingă o serie de forţe exterioare care se opun mişcării,
mişcarea rezultând din interacţiunea forţelor interioare ale corpului omenesc cu forţele
exterioare ale mediului de deplasare.
45
 Pentru a se produce lucru mecanic, forţele interioare trebuie să fie superioare ca
intensitate rezistenţelor opuse de forţele exterioare şi să acţioneze pe aceeaşi direcţie, dar
în sens invers acestora din urmă.
. Forţele interioare ale locomoţiei
Organele care participă la locomoţie aparţin sistemului nervos, sistemului
osteoarticular şi sistemului muscular.
Atât locomoţia, cât şi mişcarea sub forma exerciţiului fizic utilizează energia mecanică
care se manifestă ca nişte forţe.
În urma proceselor metabolice din organismul uman rezultă energie care este
utilizată sub formă termică, electrică, fizico-chimică şi mecanică.
Succesiunea forţelor interioare ale locomoţiei, care intervin în realizarea unei mişcări
este următoarea:
 impulsul nervos;
 contracţia musculară;
 pârghia osoasă;
 mobilitatea articulară.
Impulsul nervos
Controlul mişcării este realizat de sistemul nervos somatic sau al vieţii de relaţie.
Acesta este alcătuit din acele formaţiuni care au rolul de a integra organismul în mediul
extern, de a realiza relaţia organismului cu acest mediu. Activitatea sistemului nervos
somatic este conştientă, voluntară şi are ca efectori musculatura striată (somatică).
Căile descendente
Căile descendente sau motorii cuprind:
 un centru cortical care elaborează influxul nervos;
 o succesiune de neuroni interconectaţi; dintre aceştia, unul este neuronul
motor central din scoarţa cerebrală de unde porneşte calea efectorie; altul este neuronul
motor periferic care poate fi localizat în trunchiul cerebral sau în măduva spinării;
 plăcile neuromotorii, la nivelul cărora influxul nervos este transformat în
incitaţie motorie producătoare de mişcare.
Căile motorii sunt de două categorii:
1. căi ale motricităţii voluntare;
2. căi ale motricităţii automate sau extrapiramidale
Neuronul motor periferic este supus influenţelor centrilor superiori, astfel:
 prin control direct este influenţat neuronul motor alfa;
 prin control indirect este influenţat neuronul motor gamma, care
prin intermediul buclei gamma întreţine starea de excitabilitate a motoneuronului alfa.
Căile motricităţii voluntare
Căile motricităţii voluntare conţin numai doi neuroni: central şi periferic. În funcţie de
localizarea neuronului motor periferic, acestea sunt:
 calea motricităţii voluntare pentru musculatura gâtului, trunchiului şi
membrelor;
 calea motricităţii voluntare pentru musculatura capului şi a unor părţi ale
muşchilor gâtului.
46
 Neuronii motori centrali sunt reprezentaţi, în proporţie de 40%, de celulele
piramidale gigante Betz din aria motorie principală 4, de neuronii din pătura piramidală
internă a ariilor 6, 10, 45, şi 46 ale lobului frontal, dar şi din neuroni din pătura piramidală
internă a lobilor occipital şi parietal.
Neuronii motori periferici sunt situaţi în cornul anterior al măduvei spinării. Axonii
acestora, prin intermediul rădăcinii anterioare a nervului spinal ajung la muşchii striaţi.
 Neuronii somatomotori α şi β sunt situaţi în capul cornului anterior. Axonii
acestora se termină în plăcile motorii ale muşchilor striaţi. Aceşti neuroni primesc aferente
din fasciculul piramidal, din fasciculele extrapiramidale şi de la ganglionii spinali.
 Neuronii γ sunt aşezaţi în capul cornului anterior. Axonii acestora se termină în
plăcile motorii ale porţiunilor contractile ale fusurilor neuromusculare. Primesc aferenţe de
la fasciculele extrapiramidale (mai ales reticulospinale) şi de la ganglionii bazali.
Căile motricităţii automate
Căile motricităţii automate sau extrapiramidale reprezintă un sistem de reglaj sau de
control al mişcării care asigură execuţia precisă, armonioasă a mişcării comandate voluntar.
Pentru realizarea acestui scop, sistemul extrapiramidal intervine în reglarea tonusului
muscular, a automatismului muscular şi a reflexelor somatice.
Tonusul muscular este de origine reflexă şi are rolul de a pune la dispoziţia
organismului, în cele mai bune condiţii, o modalitate de expresie somatică precisă şi
eficace. Tonusul muscular asigură statica de ansamblu a corpului şi adaptează în
permanenţă poziţia corpului în funcţie de activitatea
motorie comandată. Acesta susţine în permanenţă acţiunea în diferitele sale faze de
execuţie, adică în fazele de stabilizare, de desfăşurare şi de menţinere a atitudinii finale.
Aşadar, există trei categorii de tonus muscular, strâns împletite în cursul executării unei
activităţi: tonusul de fond, tonusul de execuţie şi tonusul postural.
Originea căilor extrapiramidale este reprezentată de cortexul cerebral, care prin
conexiunile sale descendente, face legătura cu o serie de staţii de releu subcorticale
înlănţuite şi a căror activitate se reflectă înapoi asupra scoarţei cerebrale sau asupra
neuronilor motori periferici. Zonele corticale de origine a căilor extrapiramidale sunt
diseminate pe suprafeţe mari ale scoarţei cerebrale, la nivelul tuturor lobilor.
Centrii de releu subcortical sunt reprezentaţi de următoarele structuri:
● nucleii punţii şi, în continuarea acestora, cerebelul;
● corpii striaţi;
● nucleii subtalamici;
● substanţa neagră;
● nucleul roşu;
● formaţiunea reticulată a trunchiului cerebral;
● nucleii lamei tectale;
● nucleii vestibulari;
● oliva bulbară.
De la nucleii de releu, impulsurile sunt redistribuite pentru închiderea circuitelor de
control atât la neuronul motor central, cât şi la cel periferic.
Contracţia musculară
47
 A doua forţă interioară care intervine în realizarea mişcării, ca o reacţie caracteristică
la impulsurile nervoase motorii, este forţa de contracţie musculară.
Activitatea musculară nu este posibilă în absenţa tonusului muscular. Acesta este
definit ca fiind „starea specială de semicontracţie pe care muşchiul o prezintă şi în repaus şi
care, îi conservă relieful”. Tonusul muscular se menţine pe cale reflexă. Actul reflex care
menţine tonusul muscular se numeşte reflex de întindere (vezi bucla gamma).
Tonusul muscular este influenţat de numeroşi factori, dintre care amintim factorii
endocrini; bărbaţii au muşchi mai tonici comparativ cu femeile, datorită hormonilor sexuali
masculini.
Tonusul muscular conferă muşchiului proprietatea de a se contracta, ca urmare a
impulsurilor nervoase motorii.
Unitatea motorie
Prin unitatea motorie se înţelege ansamblul format de un motoneuron alfa din cornul
anterior al măduvei spinării împreună cu fibrele musculare pe care le inervează.
Muşchiul striat funcţionează prin jocul coordonat al unităţilor motorii.
Calităţile caracteristice contracţiei musculare
Calităţile caracteristice contracţiei musculare sunt forţa de contracţie şi amplitudinea
contracţiei, factori intrinseci ai activităţii musculare.
Forţa musculară
Forţa musculară depinde de trei componente, proprietăţi ale muşchiului care se
contractă, şi anume: mecanica musculară, arhitectura muşchiului şi locul de inserţie al
acestuia.
Forţa de contracţie depinde de doi factori mai importanţi: numărul fibrelor
musculare ale unui muşchi şi lungimea acestora.
Sincronizarea acţiunilor musculare
La executarea unei mişcări participă următoarele grupe musculare:
 muşchi agonişti;
 muşchi antagonişti;
 muşchi sinergici;
 muşchi fixatori;
 muşchi neutralizatori.
Gruparea funcţională periarticulară a muşchilor
Muşchii din jurul unei articulaţii sunt aşezaţi în grupe funcţionale.

Cuplul de forţe.
Cuplul de forţe este format din două forţe paralele care acţionează asupra pârghiilor
osoase, dar în direcţii opuse.
Lanţurile musculare
Grupele musculare care pun în mişcare un lanţ cinematic (articular) formează un lanţ
muscular. Gruparea se realizează în sens longitudinal, de-a lungul lanţului articular.
Chingile musculare. Chinga musculară este o grupare funcţională, în formă de ansă,
formată din doi muşchi cu inserţia distală apropiată şi capetele proximale divergente.
Forţele interioare ale locomoţiei: pârghia osoasă şi mobilitatea articulară
48
 Pârghia osoasă
A treia forţă a locomoţiei este reprezentată de acţiunea pârghiilor osoase.
Segmentele osoase asupra cărora acţionează muşchii se comportă, la prima vedere, ca
pârghiile din fizică.
Funcţiile articulaţiei în cadrul aparatului locomotor
În cadrul aparatului locomotor, articulaţia are două funcţii principale: asigură
stabilitatea şi mobilitatea segmentelor.
Stabilitatea este importantă la toate articulaţiile, dar reprezintă o condiţie majoră
pentru cele ale membrului inferior, care asigură ortostatismul şi mersul.
Stabilitatea unei articulaţii depinde de mai mulţi factori, din care amintim: forma
capetelor osoase articulare, capsula şi ligamentele acesteia, musculatura periarticulară,
lichidul sinovial şi presiunea atmosferică.
Mobilitatea articulară intră în discuţie mai ales la articulaţiile sinoviale. Această
funcţie este dependentă de cel puţin trei structuri capsula articulară, sinoviala şi lichidul
sinovial.
Conspect 14
Forţele exterioare ale locomoţiei. Clasificarea mişcărilor în locomoţie. Calităţile
motrice: forţa, viteza, rezistenţa, îndemânarea, mobilitatea. Deprinderile motrice
complexe
Forţele exterioare ale locomoţiei
Mişcarea corpului în întregime sau a segmentelor acestuia se datorează atât forţelor
interioare ale locomoţiei, cât şi forţelor exterioare ale mediului în care organismul se
deplasează. Pentru ca mişcarea să se producă, forţele interioare ale corpului omenesc
trebuie să învingă forţele exterioare.
Forţele exterioare ale locomoţiei sunt:
 forţa gravitaţională;
 greutatea corpului şi a segmentelor acestuia;
 presiunea atmosferică;
 rezistenţa mediului;
 inerţia;
 forţele de acceleraţie;
 forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin;
 forţele de frecare;
 rezistenţe exterioare diverse.
În capitolul acesta vom dezvolta numai o parte din aceste forţe, celelalte fiind
prezente în alte capitole anterioare.
 Greutatea corpului şi a segmentelor. Indiferent care este poziţia corpului,
greutatea acţionează vertical, de sus în jos, asupra centrului de greutate al corpului sau al
segmentului.
Valoarea acestei forţe exterioare depinde de masa segmentului care se mişcă (se iau
în considerare volumul, lungimea, densitatea segmentului sau segmentelor angajate în
mişcare).

49
 La corpul uman intră în calcul şi valoarea masei musculare, care poate modifica
această lege.
 Presiunea atmosferică, indirect, este tot o forţă de acţiune a gravitaţiei, care
apasă asupra corpului cu o intensitate variabilă, direct proporţională cu viteza de deplasare.
Asupra corpului omenesc aflat în repaus acţionează o presiune atmosferică de peste
20.000 kg, repartizată uniform aproximativ 1Kg/cm2, la o suprafaţă corporală de 2m2.
Presiunea atmosferică are un rol deosebit de important în menţinerea în contact a
suprafeţelor articulare.
Acţiunea presiunii atmosferice asupra corpului este compensată de presiunea din
cavităţile toracică şi abdominală, cele două presiuni având valori egale.
Clasificarea mişcărilor în locomoţie
Mişcările complexe şi multiple, caracteristice locomoţiei umane se pot clasifica după
mai multe criterii.
Primele mişcări care apar pe scara filogenetică sunt acte reflexe simple,
necondiţionate, de apărare şi orientare.
1. În decursul ontogenezei, primele mişcări sunt tot acte reflexe necondiţionate,
denumite reflexe de specie. Pe măsură ce sistemul nervos se dezvoltă, locomoţia umană se
perfecţionează, putându-se distinge două tipuri de mişcări.:
 Mişcări voluntare, care au ca punct de plecare impulsuri interioare, fără a fi
necesară o condiţionare aferentă.
 Mişcări involuntare, care sunt acte reflexe – necondiţionate sau condiţionate
de un excitant provenit din mediul exterior.
2. Ţinând cont de participarea variată a tuturor grupelor musculare – agoniste,
antagoniste, sinergiste, fixatoare, neutralizatoare - din punctul de vedere al momentului
intervenţiei, al intensităţii de acţiune şi al rolului acestora, W.P. Bowen a propus
următoarea clasificare a mişcărilor.
 Mişcări de tensiune slabă – scrisul, mişcările de fineţe şi îndemânare.
 Mişcări de tensiune rapidă – mişcările de forţă.
 Mişcări balistice – aruncările, lovirile.
 Mişcări de oscilaţie – pendulările.
3. În funcţie de direcţia în care se execută, mişcările pot fi:
 Rectilinii.
 Curbilinii.
 Rotatorii.
4. Dacă se au în vedere axa biomecanică de mişcare şi planul în care se execută
mişcarea, mişcările pot fi:
 Flexiune-extensiune: axa de mişcare este transversală, iar mişcarea se execută
în plan sagital;
 Abducţie-adducţie: axa biomecanică este sagitală, mişcarea efectuându-se în
plan frontal;
 Rotaţie internă- rotaţie externă: axa de mişcare este verticală, planul de
mişcare fiind transversal.
5. În funcţie de participarea sau nu a subiectului, mişcările pot fi de două feluri.
50
  Mişcarea pasivă este mişcarea executată cu forţă exterioară, la care subiectul
nu participă activ, nu îşi contractă muşchii.
 Mişcarea activă este aceea executată de subiect, prin contracţia propriilor
grupe musculare, reprezentând şi o metodă de determinare a capacităţii funcţionale a
grupelor musculare examinate.
În general, mişcările pasive au amplitudine de mişcare mai mare decât cele active.
Calităţile motrice: forţa, viteza, rezistenţa, îndemânarea, mobilitatea. Deprinderile
motrice complexe
Calităţile motrice au fost definite diferit de autorii care le-au studiat. Vă prezentăm
două dintre acestea.
„Calităţile motrice sunt acele laturi ale motricităţii care se manifestă în parametrii
identici ai mişcării, au acelaşi etalon de măsură şi se bazează pe mecanisme fiziologice şi
biochimice asemănătoare” (Demeter).
„Calităţile fizice sau motrice constituie premizele sau cerinţele motorii de bază pe
care un subiect (sportivul) îşi construieşte propriile abilităţi tehnice (de mişcare)”.
Gundlach şi Weineck împart calităţile motrice în două categorii:
 Capacităţi condiţionale: forţa, viteza, rezistenţa
 Capacităţi de coordonare: îndemânarea, mobilitatea.
Calităţile motrice prezintă două componente:
 genetică, referitoare la caracterele înnăscute;
 dobândită prin exerciţiu, care poate fi influenţată de condiţiile de mediu.
Rezistenţa sau anduranţa este „acea capacitate a omului de a depune o activitate, în
timp cât mai îndelungat, fără scăderea randamentului, în condiţiile funcţionării economice,
a organismului, învingerii oboselii şi a unei restabiliri rapide.” (10).
Anduranţa fizică este capacitatea întregului organism sau a unei părţi a acestuia de a
rezista la oboseală.
Anduranţa psihică se referă la capacitatea individului de a menţine, cât mai mult timp
posibil, un efort pe care este tentat permanent să-l abandoneze.
I Rezistenţa musculară locală este rezistenţa unei grupe musculare (1/6-1/7 din
întreaga musculatură). Aceasta depinde, în mare parte, de forţa specifică, de capacitatea
anaerobă, dar şi de rezistenţa generală.
Rezistenţa musculară locală se subîmparte în patru subtipuri, şi anume:
 rezistenţa musculară aerobă dinamică;
 rezistenţa musculară aerobă statică;
 rezistenţa musculară anaerobă dinamică;
 rezistenţa musculară anaerobă statică.
II Rezistenţa generală se evidenţiază când sunt angrenate în efort mai mult de 2/3
din grupele musculare, iar lucrul este de durată şi de putere moderată. Termenul de
rezistenţă generală se referă la posibilităţile aerobe ale subiectului.
Rezistenţa generală aerobă reprezintă posibilitatea organismului de a menţine nivelul
constant al efortului, cât mai mult timp posibil.
Forţa

51
 Forţa este acea calitate motrică prin care individul poate învinge o rezistenţă,
datorită contracţiilor musculare.
Organismul uman îşi manifestă forţa realizând eforturi în care, este prezent sau nu,
lucrul mecanic. Efortul prestat este de învingere, de menţinere sau de cedare, în funcţie de
rezistenţa care trebuie învinsă.
Este necesar să subliniem distincţia dintre forţa şi puterea musculară. Forţa înseamnă
învingerea rezistenţei fără condiţie de timp. Puterea se referă la lucrul mecanic efectuat în
unitatea de timp.
Criteriile de clasificare a forţei sunt diferite.
1. Masa musculară implicată.
 Forţa locală este expresia forţei unui singur muşchi sau a unei grupe
musculare.
 Forţa generală implică contracţia întregii musculaturi scheletice.
2. Travaliul muscular şi regimul de funcţionare a muşchiului
În funcţie de prezenţa sau nu, a lucrului mecanic, forţa poate fi de două feluri.
 Dinamică, când prin contracţie se efectuează un lucru mecanic (de exemplu,
deplasarea unui segment al corpului, ridicarea unei greutăţi)
 Statică, în condiţiile unor contracţii izometrice fără efectuare de lucru mecanic,
ci doar cu dezvoltarea unei tensiuni mari intramusculare.
Viteza
Viteza este capacitata de a efectua mişcări cu mare rapiditate, timpul de execuţie
fiind minim pentru condiţiile date.
Viteza este capacitatea de a efectua acţiuni motrice într-un timp minim, în funcţie de
condiţiile impuse. Greaţie mobilităţii proceselor neuromusculare şi capacităţii musculaturii
de a dezvolta forţa (Frey).
Forme de manifestare a vitezei
După Frey viteza este de doua tipuri:
- viteza ciclică, care se referă la succesiunea de acţiuni motrice
asemănătoare;
- viteza aciclică, care caracterizează toate acţiunile motrice izolate, mai mult
sau mai puţin stereotipe.
Demeter consideră că formele de manifestare a vitezei sunt:
- viteza de reacţie
- viteza de eecuţie
- viteza de repetiţie
- viteza de angrenare

Capacitatăţile de coordonare
Capacitatea de coordonare este o calitate psihomotrice complexă care are la bază
corelaţia dintre sistemul nervos central şi musculatura scheletică, în timpul efectuării unei
mişcări. Îmbracă două forme.
Coordonare generală este rezultatul învăţării unei mişcări care se regăseşte în diferite
domenii al vieţii cotidiene, dar şi în diversele activităţi sportive.
52
Capaciatea de coordoare specifică este capacitatea de a putea combina actele motrice în
cadrul elementelor tehnice ale unui exerciţiu sau sport practicat.
Factori care condiţionează capacităţile de coordonare
Capacităţile de coordonare depind de o serie de factori:
- tonusul optim al scoarţei cerebrale şi mobilitatea proceselor corticale;
- coordoanrea intra- şi intermusculară;
- starea funcţională a receptorilor;
- alţi factori.
Supleţea aparatului locomotor
Supleţea+mobilitatea=flexibilitatea este„capacitatea unui subiect de a putea executa
mişcări cu mare amplitudine, în una sau mai multe articulaţii” (Weineck)
Supleţea se referă la două componenteale aparatului locomotor:
- articulaţiile- supleţea sau mobilitatea articulară;
- muşchii, tendoanele, ligamentele, din punct de vedere al capacităţii de
întindere al acestora.
Formele supleţei
În funcţie de numărul articulaţiilor prin care se realizează mişcarea, se disting două
forme de supleţe: generală şi specifică.
Supleţea generală se refră la mobilitatea principalelor articulaţii mari ale corpului:
scapulohumeerală, coxofemuralăşi cele ale coloanei vertebrale.
Supleţea specifică priveşte o articulaţie anume şi îmbracă trei aspecte
a)Supleţea activă;
b)Supleţea pasivă;
c)Supleţea mixtă.
Factorii care influenţează supleţea articulară
 Tipul articulaţiei.
 Masa musculară.
 Hipertrofia musculară
 Tonusul muscular şi capacitatea de relaxare
 Capacitatea de întindere musculară
 Capacitatea de întindere a aparatului capsulo-ligamentar
 Vârsta şi sexul
 Starea de încălzire a aparatului locomotor
 Oboseala
 Ritmul circadian

53