SWITCH-UL DE REȚEA

Într-o rețea de computere switch (din engleză pentru „comutator”) este un dispozitiv
care realizează interconectarea diferitelor segmente de rețea pe baza adreselor MAC.
Dispozitivele hardware uzuale includ switch-uri, care realizează conexiuni de 10, 100 sau
chiar 1000 MB pe secundă, la semi-duplex sau duplex integral.
Semi-duplex înseamnă că dispozitivul legat astfel poate doar să trimită sau să primească
informații la un moment dat, în timp ce duplex integral înseamnă posibilitatea trimiterii și
primirii concomitente de informații.
Utilizarea extinderilor special proiectate fac posibilă realizarea unui număr mare de
conexiuni utilizând diverse medii de rețea, incluzând tehnologii utilizate curent, precum
Ethernet, Fibre Channel, ATM, IEEE 802.11.
Dacă într-o rețea sunt prezente doar switch-uri și nu există huburi, atunci domeniile de
coliziune sunt fie reduse la o singură legătura, fie (în cazul în care ambele capete suportă
duplex integral) eliminate simultan. Principiul unui dispozitiv de transmisie hardware cu
multe porturi poate fi extins pe mai multe straturi, rezultând switch-ul multi-strat (multilayer).
Un Hub este cel mai simplu dispozitiv multi-port. Totuși, tehnologia folosită este
considerată depășita din moment ce un hub retrimite orice pachet de date primit la toate
porturile sale cu excepția celui de la care l-a primit. Atunci când se folosesc calculatoare
multiple viteza scade rapid și încep să apară coliziuni care încetinesc și mai mult conexiunea.
Prin folosirea switch-ului acest neajuns a fost rezolvat.

TIPURI DE SWITCH-URI

1. După formă

o Montabile în rack
O rețea cu un switch central formeaza o
o Nemontabile topologie stea

2. După posibilitatea de configurare

o Neconfigurabile

o Configurabile

o Inteligente
 Switch cu 5 porturi
Prima categorie nu posedă interfață de configurare. Ele se regăsesc uzual în mediile
SOHO (LAN și Small office/Home office).
Opțiunile de configurație pentru switch-urile din a doua categorie variază în funcție de
producător și de model. Modelele mai vechi utilizează o consolă serială. Dispozitivele mai
recente folosesc o interfață web (uneori se pot configura și prin intermediul propriilor
butoane, deși această situație nu este una tipică).
Switch-urile configurabile se regăsesc în rețele de dimensiuni medii/mari și prezintă
un preț și o calitate mai ridicate. Sarcina de configurare necesită de obicei înțelegerea
nivelului 2 al rețelelor.
Posibile caracteristici configurabile:

 activarea sau deactivarea unei raze de porturi de comutare;

 Setari viteza legatura (link) si setari duplex ;
 setări de prioritate pentru porturi;
 filtrare bazata pe adrese fizice MAC;
 folosirea protocolului Spanning Tree;
 monitorizarea de către SNMP (simple network management protocol) a dispozitivului
și a legăturii;
 oglindirea porturilor (mirroring, monitoring, spanning);
 agregarea legăturilor (bonding, trunking);
 setările VLAN (Virtual Local Area Network).
 Control acces retea de tip 802.1x.
 IGMP snooping.

Switch cu 50 Ethernet-porturi
 ROUTER
Un router este un dispozitiv hardware sau software care conectează două sau mai
multe rețele de calculatoare bazate pe „comutarea de pachete” (packet switching). Aceste
rețele pot fi cu fir (în engleză wired) sau fără fir (în engleză wireless). Funcția îndeplinită de
routere se numește rutare. În acest articol diferențierea între routere hardware și routere
software se face în funcție de locul unde se ia decizia de routare a pachetelor de date.
Routerele software utilizează pentru decizie un modul al sistemului de operare, în timp ce
routerele hardware folosesc dispozitive specializate (de tip ASIC) ce permit o viteză mai
mare de comutare a pachetelor.
Routerele operează la nivelul 3 al modelului OSI. Ele folosesc deci adresele IP (de
rețea) ale pachetelor aflate în tranzit pentru a decide către care anume interfață de ieșire
trebuie să trimită pachetul respectiv. Decizia este luată comparând adresa calculatorului
destinație cu înregistrările (câmpurile) din tabela de rutare. Aceasta poate conține atât
înregistrări statice (configurate/definite de către administratorul rețelei), cât și dinamice,
aflate de la routerele vecine prin intermediul unor protocoale de routare.
Tipul de router cel mai cunoscut de către consumatori este cel destinat conexiunilor
casnice și firmelor mici, ce nu fac decât să trimită pachetele IP între calculatoarele din rețea și
Internet, prin rețeaua unul furnizor de servicii internet (ISP). Există totuși multe alte tipuri de
routere care conectează rețele de întreprindere sau rețele ISP.
Routerele conțin în general un sistem de operare specializat (ca de exemplu IOS de la
Cisco, Junos de la Juniper sau alternative open-source ca OpenWRT), RAM, NVRAM,
memorie flash, unul sau mai multe procesoare, precum și cel puțin două interfețe de rețea.

TIPURI DE ROUTERE
Routere individuale

Router Wi-Fi Linksys WRT54G

Pentru conectarea reședințelor individuale și a firmelor mici la serviciile de internet

prin cablu, DSL sau la rețele de cartier se folosesc routere de mici dimensiuni și nu foarte
puternice. Majoritatea au inclus și un switch, iar unele dintre aceste routere suportă și
conexiuni wireless, în special prin rețele Wi-Fi, dar și GPRS, UMTS sau WiMAX.
Deși routerele individuale prezente în acest moment pe piață asigură conectivitatea la
rețeaua locală la viteze de 100/1000 Mbps, multe dintre ele nu sunt capabile să ruteze un
asemenea volum de trafic. Acest compromis a fost făcut deoarece majoritatea conexiunilor
rezidențiale la Internet sunt limitate ca viteză de către furnizor.
Funcționalitatea routerelor pentru acasă este în general similară cu a celorlalte routere,
dar acestea mai au o funcție suplimentară, și anume transformarea adreselor IP a tuturor
calculatoarelor din rețea într-o singură adresă IP publică, prin NAT. Acest lucru face ca, din
Internet, întreaga rețea locală să arate ca un singur calculator, însă limitează numărul
conexiunilor simultane (și implicit al utilizatorilor) pe care le poate suporta routerul.

Routere pentru companii

Router Cisco 1800

Companiile folosesc routere de toate dimensiunile. Cele mai puternice se află de

obicei în cadrul companiilor de telecomunicații și al centrelor de cercetare, dar multe
companii mari au la rândul lor nevoie de routere puternice. Multe companii, în special cele cu
o răspândire geografică mare, folosesc un model de achiziție a routerelor cu trei nivele: acces,
distribuție și nucleu (core).
Nivelul acces[modificare | modificare sursă]
Nivelul acces este punctul în care utilizatorii accesează rețeaua. El oferă lărgime de bandă
divizată între utilizatori și filtrare la nivelul 2 al stivei OSI, precum și agregarea rutelor
expuse de acest nivel către nivelurile suplimentare. Routerele de la acest nivel sunt
asemănătoare ca performanțe cu routerele pentru acasă și sunt plasate la locații de la
marginea rețelei, care nu au nevoie de reguli complicate de rutare.
Nivelul distribuție[modificare | modificare sursă]
Nivelul distribuție asigură separația între nivelul acces și nivelul nucleu. Routerele de
nivel distribuție agregă traficul de la mai multe routere de acces, fie din aceeași locație, fie
din locații diferite, către nodul central al rețelei companiei. Ele asigură și comutarea
pachetelor între diferitele VLANuri ale companiei.
Routerele de nivel distribuție sunt deseori responsabile de asigurarea calității
serviciilor într-o rețea cu arie geografică mare (WAN), astfel încât pot avea mai multe
interfețe WAN, multă memorie și putere de procesare. Acest tip de routere poate oferi acces
și la anumite grupuri de servere sau chiar la unele rețele externe. Dacă acest lucru se
întâmplă, routerele trebuie incluse în politica de securitate a companiei. De aceea, sunt
folosite firewalluri sau alte dispozitive de securitate. Când firma este concentrată într-un
singur campus, este posibil ca acest nivel să lipsească. În acest caz, routerele de acces,
conectate la diferitele rețele locale, sunt interconectate prin routere de nucleu.

Nivelul nucleu[modificare | modificare sursă]

Router de nucleu Cisco RS1

În cadrul companiei, un router de nucleu trebuie să asigure rutarea cu cea mai mare
viteză a pachetelor, fără să le manipuleze în niciun fel, fiind deci optimizate pentru viteză. Un
asemenea router interconectează routerele de nivel distribuție din diferitele locații ale
companiei. Când compania nu are un sediu central unic, acest nivel poate lipsi, rolul său fiind
preluat de rețeaua de telecomunicații care asigură interconectarea diferitelor sedii. În acest
caz, nivelul distribuție devine nivelul superior al arhitecturii.

Routere pentru rețele de telecomunicații

În principiu, companiile de telecomunicații vor folosi în cadrul propriilor rețele o
arhitectură asemănătoare cu cea descrisă în secțiunea de mai sus. Diferențele vor consta în
numărul routerelor și în felul cum se face interconexiunea cu alte rețele.
Majoritatea companiilor au un număr mic de rețele cu care se conectează (în principiu
cele ale ISPurilor care furnizează internet companiei), pe când companiile de telecomunicații
au interesul să aibă legături directe cu cât mai multe rețele similare, pentru a micșora latența
(întârzierea) pachetelor către orice locație de pe glob.
Routerele folosite pentru interconectarea între providerii de Internet (mai exact între
două sisteme autonome) și alte rețele mari vor folosi aproape întotdeauna protocolul BGP
pentru a schimba informații[20] . În RFC 4098 sunt definite tipurile de routere ce folosesc
BGP. Routerele PE (Provider Edge Router) sunt plasate la marginea unei rețele de ISP și
folosesc eBGP pentru a discuta cu un router dintr-un alt sistem autonom (AS). Routerele SE
(Subscriber Edge Router) sunt plasate la marginea rețelei unui client și folosesc eBGP pentru
a discuta cu un router al providerului. De obicei, acest router aparține clientului.
Router de graniță între provideri interconectează ISPuri, păstrând conexiuni BGP cu
alte routere din ASul celuilalt provider, iar routerele de nucleu sunt plasate în interiorul
rețelei, nu la periferia sa, și comunică prin iBGP cu alte routere de nucleu sau de la marginea
rețelei. Aceste routere pot avea și alte funcții în cadrul unor rețele private virtuale bazate pe o
combinație de BGP și MPLS.

FUNCȚIONARE

Procesul de rutare al unui pachet de date

Procesul de rutare are două părți distincte: determinarea căii optime, în care routerul
folosește informațiile din tabela de rutare (inclusiv cele introduse de protocoalele de rutare)
pentru a învăța interfața de ieșire cea mai potrivită pentru a trimite pachetele la o anumită
destinație și comutarea pachetelor, care asigură trimiterea unui pachet primit pe o interfață
(de intrare) pe interfața de ieșire optimă.
Determinarea căii optime
Acestă parte a procesului de rutare duce la crearea unei tabele de rutare, care conține
adresa rețelei și masca de rețea, adresa următorului router și/sau interfața de ieșire pentru
destinația respectivă, precum și metrica și distanța administrativă. Rețelele sunt plasate în
tabela de rutare în ordinea descrescătoare a măștii de rețea (de la rețele mai mici la rețele mai
mari), iar routerul le parcurge liniar.
Metrica și distanța administrativă sunt cele două metode de diferențiere între diferitele
rute către aceeași destinație. Distanța administrativă face diferența între diferitele tipuri de
rute (statice, dinamice și direct conectate). Felul în care se calculează metrica diferă de la un
protocol de rutare la altul, însă în general sunt incluse informații ca întârzierea, lărgimea de
bandă, distanța, cantitatea de traffic. Metrica este relevantă doar pentru rute generate de
același protocol de rutare, de aceea are o importanță mai mică decât distanța administrativă.
Pentru rutele dinamice, procesul de alegere a căii optime este următorul:

1. Dacă rețeaua destinație nu există încă în tabela de routare, aceasta este introdusă;
2. Dacă rețeaua destinație este o subrețea a unei intrări din tabela de rutare, sunt
comparate distanța administrativă și metrica:
 1. Dacă acestea sunt identice sau ruta existentă are o metrică mai bună, nu se
efectuează nicio modificare;
2. Dacă ruta nouă este mai bună, se introduce o nouă intrare în tabela de rutare,
înaintea vechii intrări, astfel încât routerul să folosească această rută;
3. Dacă rețeaua există deja în tabela de rutare, iar noua rută este mai bună, intrarea este
înlocuită.
Routerele mențin starea rutelor în tabela de rutare, dar nu și starea pachetelor individuale,
deoarece acest lucru ar însemna o întârziere a comutării. Mai mult, unele routere folosesc
pentru identificarea rapidă a interfețelor de ieșire o a doua tabelă, numită FIB (engleză
forward information base). Această tabelă este optimizată pentru căutarea rapidă a
interfețelor.

Comutarea pachetelor[modificare | modificare sursă]

Comutarea pachetelor este funcția de bază a unui router. Pentru a o îndeplini
corespunzător, routerul trebuie să efectueze următoarele operații:

1. să examineze fiecare pachet sosit și să determine tipul acestuia precum și adresa

destinație,
2. să determine adresa următorului router (sau a destinației) către care respectivul pachet
trebuie trimis, prin examinarea tabelei de rutare,
3. să determine interfața pe care urmează să fie transmis pachetul,
4. să determine adresa de nivel legătură de date a următorului router (sau a destinației),
5. să reîncapsuleze pachetului cu informațiile de nivel doi și trei corespunzătoare și să-l
trimită pe interfața către destinație.
Crearea tabelei de rutare a fost descrisă în secțiunea anterioară. Dacă tabela nu conține
interfața, ci doar adresa următorului router (next hop), este aleasă interfața aflată în aceeași
rețea cu routerul următor. Dacă adresa de nivel legătură de date a acestuia nu este prezentă în
tabela ARP a interfeței, se face o cerere ARP pentru a o obține. Înainte de a transmite
pachetul, este decrementată valoarea câmpului TTL (time-to-live) din antetul IP, pentru a
evita buclele de rutare.
Pentru forwardarea pachetelor IP, designul routerelor încearcă să minimizeze informațiile
despre starea pachetelor păstrate de router. Odată ce un pachet a fost expediat, routerul nu va
mai reține niciun fel de informație despre acel pachet. Pachetele lipsă și corectarea erorilor
sunt atributele nivelului transport.
Printre cele mai importante decizii care trebuie luate în cadrul procesului de comutare este
cum se procedează în cazul congestiei (adică atunci când sosesc mai multe pachete decât
poate procesa routerul). În Internet sunt folosite trei politici pentru această situație: aruncarea
pachetelor din coadă care depășesc dimensiunea memoriei tampon a routerului (metodă
cunoscută sub numele din engleză tail drop), aruncarea pachetelor pe baza probabilității de
apariție a congestiei în router (engleză Random early detection) și aruncarea pachetelor pe
baza probabilității de apariție a congestiei pe o legătură/protocol (engleză Weighted random
early detection). Diferența dintre a doua și a treia metodă constă în faptul că funcția de
probabilitate folosită și pragul de la care începe aruncarea pachetelor pot fi diferite în funcție
de interfața de intrare sau de protocolul routat.