3.2.

Autofinanțarea și capacitatea de autofinanțare

Autofinanțarea constituie baza oricarei dezvoltari a intreprinderilor. Aportul la capitalul
propriu constituie de asemenea, o sursa esentiala a intreprinderii. Aspectele finantarii prezinta
importanta cruciala pentru supravietuirea si dezvoltarea intreprinderii.
În primul rand, intreprinderea trebuie sa dispuna de lichiditati pentru a face fata
angajamentelor asumate, adica de a onora datoriile cu scadenta in viitorul apropiat, asigurandu-si
astfel echilibrul financiare pe termen scurt.
În al doilea rand se pune, din partea intreprinderii, problema lansarii in investitii de orice
natura care sa faca sa se dezvolte posibilitatile intreprinderii. In acest caz este vorba de finantarea
dezvoltarii pe termen mediu si lung care conditioneaza cresterea rezultatelor in viitor si
mentinerea echilibrului financiar.
Sursele proprii de finanţare reprezintă în principal surse atrase de către intreprinderi de la
acţionarii săi. în general, acestea îmbracă forma aporturilor în numerar sau natură la capitalul
social. La acestea se pot adăuga partea din profitul realizat ce este alocată la rezerve sau
reportată. Deşi pot părea cele mai accesibile surse de finanţare pentru întreprindere, procesul de
atragere de capitaluri proprii se poate dovedi foarte dificil. în primul rând, pentru realizarea
majorării capitalului social este necesară, în principiu, o hotărâre a adunării generale
extraordinare. Având în vedere faptul că orice emisiune de noi acţiuni poate schimba raportul de
forţe existent privind controlul societăţii, aceste atrageri de capital nu sunt primite întotdeauna cu
„entuziasm" de către vechii acţionari. Pentru a-şi păstra cota parte deţinută la capitalul social al
firmei aceştia sunt nevoiţi să subscrie la noile emisiuni de acţiuni.. Logica unei astfel de
prevederi are la bază prevalenta intereselor societăţii comerciale în raport cu cele ale acţionarilor.
Astfel, dacă societatea comercială este interesată să dobândească bunul care constituie obiectul
aportului în natură, aceasta trebuie să aibă la dispoziţie acţiuni nou-emise pentru majorarea
capitalului social pe care să le poată da în schimbul aportului. Din perspectiva acţionarilor însă
situaţia este cu totul alta. Prin ridicarea dreptului de preferinţă aceştia pierd o parte din puterea
lor actuală de control, în acelaşi timp existând şi riscul de a înregistra o diminuare a rentabilităţii
capitalului investit. O analiză a acestor aspecte este realizată în cadrul prezentului subcapitol.
Recurgerea la autofinanţare este o practică foarte răspândită a întreprinderilor în vederea
finanţării cheltuielilor în activele imobilizate (investiţiilor) şi ciclului de exploatare.
Autofinanţarea – ca resursă internă principală de capitaluri – este constituită din surplusul
monetar degajat de ciclurile operaţiunilor financiare şi conservat de întreprindere după
distribuirea dividendelor.
Acesteia i se asimilează, ca resurse endogene de capitaluri, sumele rezultate din
valorificarea materialelor şi pieselor de schimb ca urmare a scoaterii din funcţiune a mijloacelor
fixe după deducerea cheltuielilor ocazionate de lichidarea lor, precum şi alte sume rezultate din
cesiunea activelor imobilizate.
Autofinanţarea ca sold rezidual, respectiv diferenţa dintre fluxurile financiare de intrare şi
cele de ieşire, se poate reflecta prin intermediul procedeului adiţional pornind de la elementele
contabile cuprinzând: profitul net al exerciţiului (ce rezultă după distribuirea dividendelor către
acţionari), la care se adaugă cheltuielile calculate privind amortizarea activelor corporale şi
necorporale şi provizioanele neutilizate, potrivit tabelului de mai jos:

Tabel nr. 1 reflectarea autofinanţării întreprinderii prin procedeul adiţional

Elemente financiare Suma (mii lei)
1. Profitul net al intreprinderii 1.542.000
2. Amortizarea mijloacelor fixe 254.800
3. Capacitatea de autofinanţare a întreprinderii (rd.1+rd.2) 1.796.800
4. Dividende de distribuit acţionarilor 650.200
6. Autofinanţare (rd.3-rd.4) 1.146.600

De asemenea, se poate utiliza procedeul deductiv în reflectarea autofinanţării, ca

diferenţă dintre intrările şi ieşirile de fonduri ale perioadei, pornind de la excedentul brut al
exploatării, influenţat cu mărimea celorlalte venituri şi cheltuieli astfel:

Tabel nr. 2 Reflectarea autofinanţării întreprinderii prin procedeul deductiv

Elemente financiare Suma (mii lei)
1. Venituri in exploatare 3.420.529
2. Cheltuieli din exploatare (fără amortizare) 865.000
3. Excedent brut al exploatării (rd.1-rd.2) 2.555.529
4. Venituri financiare 15.815
5. Cheltuieli financiare 478.900
6. Venituri extraordinare 2.850
7. Cheltuieli extraordinare 4.780
8. Impozit pe venit 293.714
9. Capacitatea de autofinanţare (rd.3+rd.4-rd.5+rd.6-rd.7-rd.8) 1.796.800
10. Dividende de distribuit acţionarilor 650.200
11. Autofinanţare (rd.9-rd.110) 1.146.600

Capacitatea de autofinanţare înainte de distribuirea dividendelor – ca flux de trezorerie

potenţial – este o rezultantă a performanţelor economico-financiare degajate de activele existente
în patrimoniul întreprinderii, având rolul de a indica furnizorilor de capitaluri abilitatea firmei de
a utiliza în mod eficient resursele încredinţate, certificând posibilitatea de rambursare a
fondurilor împrumutate, ca şi nivelul riscului de neplată, fiind un puternic semnal al
performanţelor firmei.
 Autofinanţarea – ca element constituent al capacităţii de autofinanţare după plata
dividendelor – reprezintă resursă proprie la nivelul întreprinderii ce poate fi utilizată pentru
menţinerea sau creşterea viitoare.
Astfel, în primul rând, de nivelul acesteia depinde posibilitatea întreprinderii de a asigura
înfăptuirea reproducţiei simple şi, în măsura în care este posibil reproducţia lărgită, respectiv
creşterea capitalurilor economice prin noi investiţii. Autofinanţarea globală (ca diferenţă între
capacitatea de autofinanţare şi dividendele distribuite acţionarilor) se constituie ca resursă internă
destinată acoperirii nevoilor de finanţare viitoare şi poate fi privită prin prisma a două
componente: autofinanţarea de menţinere şi cea netă.
Pe seama primei componente se pot realiza cheltuieli pentru menţinerea potenţialului
productiv al firmei (la nivelul atins de patrimoniu), respectiv pentru reînnoirea mijloacelor de
producţie aflate în funcţiune.
Existenţa şi mărimea autofinanţării este o condiţie determinantă pentru obţinerea altor
resurse de finanţare ale aceleiaşi investiţii în care va fi şi aceasta angajată. În acest sens, din
punctul de vedere al creditorilor, autofinanţarea apare ca garanţie privind autonomia şi
stabilitatea financiară a intreprinderii agricole care solicită un credit. Astfel, autofinanţarea
reprezintă o condiţie prealabilă pentru contractarea de noi împrumuturi. Pe de altă parte,
autofinanţarea se constituie ca mijloc de rambursare a datoriilor contractate justificându-se, prin
urmare, rolul acesteia ca resursă de bază a oricărui plan de finanţare.
Fiind un mijloc sigur de finanţare, ca resursă independentă şi stabilă (având în vedere
situaţiile conjuncturale în care colectarea capitalurilor de pe pieţele financiar-monetare se poate
efectua cu dificultate), mărimea autofinanţării depinde de arbitrajul realizat de întreprindere între
apelul la capitalurile proprii sau recurgerea la îndatorare. Pe de o parte, de mărimea valorică a
autofinanţării depinde rata îndatorării întreprinderii şi, pe de altă parte, condiţionează recurgerea
la îndatorare în funcţie de restricţiile impuse de împrumutător, ca datoria să nu depăşească un
anumit multiplu al capacităţii de autofinanţare sau al capitalului propriu.
Deşi recurgerea la autofinanţare prezintă şi un alt avantaj ce provine din independenţa
intreprinderii agricole privind alegerea proiectelor din perspectiva volumului cheltuielilor şi a
riscurilor activităţilor astfel finanţate, nu este în beneficiul firmei să se exagereze în această
direcţie, pentru ca întreprinderea să nu fie ruptă de piaţa financiară, oferindu-i totodată o
mobilitate mai mare a capitalului care să-i permită expunerea la rigorile pieţei. În acelaşi context,
în condiţiile insuficienţei capacităţii de autofinanţare faţă de nevoile de resurse, opţiunea
preponderentă pentru finanţarea internă este riscantă prin prisma dezvoltării prea lente a
întreprinderii, care o face să fie mai puţin competitivă în faţa concurenţilor săi.
 Autofinantarea corespunde unui surplus monetar angajat de intreprindere din activitatea sa
si folosit pentru finantarea dezvoltarii viitoare.
Capacitatea de autofinantare reflecta potentialul financiar degajat de activitatea rentabila a
intreprinderii agricole, la sfarsitul exercitiului financiar, destinat sa remunereze capitalurile
proprii (prin dividendele datorate) si sa finanteze investitiile de expansiune (partea din profit
repartizata pentru constituirea rezervelor si a fondului de dezvoltare) si de mentinere sau reinoire
(prin amortizari ca veritabila rezerva care permite reinoirea imobilizarilor) din exercitiile
viitoare.
Capacitatea de autofinantare se calculeaza pornind de la veniturile si cheltuielile gestiunii
curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la termen, in fluxuri de trezorerie. Aceasta
reprezinta o resursa interna aflata la dispozitia intreprinderii agricole pe baza careia se creeaza
planul de investitii viitoare.
Ea este destinata sa asigure:
· Finantarea unor nevoi ale gestiunii curente;
· Cresterea fondului de rulment, finantarea totala sau partiala a noilor investitii;
· Rambursarea imprumuturilor contractate;
· Remunerarea capitalurilor investite.
CAF = (Venituri incasabile – Venituri din cesiuni) – Cheltuieli platibile
Capacitatea de autofinantare este un indicator de mare expresivitate economica, reflectand
forta financiara a unei societati comerciale, garantia securitatii si independenta acesteia.
Intreprinderile cu o buna capacitate de autofinantare isi micsoreaza riscul financiar, fiind in
masura sa surmonteze greutatile in perioadele de criza economica, cand accesul la credite este
dificil din cauza dobanzilor inalte.
Totodata, capacitatea de autofinantare este si un indicator de lichiditate financiara si de
solvabilitate, care indica gradul de bonitate al intreprinderii agricole , mareste increderea
partenerilor de afaceri, creand conditii mai bune de negociere a contractelor economice. Putem
adauga, de asemenea, ca o capacitate de autofinantare buna exprima si o capacitate de indatorare
buna, respectiv posibilitatea de a garanta mai bine creditele bancare la care face apel
intreprinderea.
Totusi, aspectele pozitive incontestabile ale autofinantarii nu exclud, insa anumite
inconveniente ale acestei metode de finantare, in sensul ca autofinantarea constituie un obstacol
in calea mobilitatii capitalului si ca sursele aferente comporta un cost relativ ridicat.
Capacitatea de autofinantare dupa distribuirea dividendelor si stabilirea participarii
salariatilor la profit considerata, in tara noastra, ca o destinatie de repartizare a profitului
reprezinta autofinantarea globala (totala), ce pune in evidenta aptitudinea reala a intreprinderii de
a se autofinanta.

Autofinantarea globala = Capacitatea de autofinantare – Dividende distribuite –

Participarea salariatilor la profit

Autofinantarea este determinata de cresterea resurselor obtinute din propria activitate si

care vor ramane in lot permanent la dispozitia intreprinderii pentru finantarea activitatii viitoare.
Autofinantarea globala are doua componente: autofinantarea de mentinere si autofinantarea
neta.
Autofinantarea de mentinere include sursele din care urmeaza sa se realizeze in viitor
cheltuieli pentru mentinerea potentialului productiv, respectiv pentru reinnoirea mijloacelor de
productie si acoperirea riscurilor de exploatare. Principalele izvoare de formare a autofinantarii
de mentinere sunt: amortizarile normale (corespund pierderii reale din valoarea imobilizarilor) si
provizioanele.
Autofinantarea neta este partea din autofinantarea bruta din care se formeaza sursele
proprii ale intreprinderii, peste necesarul cerut de refacerea capitalurilor investite, avand ca efect
o crestere a patrimoniului.
Autofinantarea neta = Autofinantarea bruta – Cheltuieli pentru mentinerea potentialului
productiv
Autofinantarea neta se constituie din profitul net repartizat pentru fondurile proprii, adica
din profitul care ramane dupa participarea angajatilor la profit precum si dupa remunerarea
asociatilor sau actionarilor.
Importanta autofinanțării se poate argumenta prin multiplele avantaje pe care le ofera:
· reprezinta o sursa de finanțare independenta si stabila;
· ofera firmei autonomie financiara;
· permite franarea indatorarii si implicit reducerea cheltuielilor financiare;
· confera intreprinderii un grad de libertate privind alegerea investitiilor;
· reprezinta un indicator pe baza caruia se poate calcula rentabilitatea financiara a firmei.