Cazul Toyota

Primul automobil Toyota exportat pe piața americană (foto sus) în 1958 a fost un eșec.
După 25 de ani de încercări, compania japoneză nu reușise să producă un automobil
competitiv cu tot sprijinul și facilitățile guvernamentale. După regulile pieței, ar fi fost
normal ca Toyota să nu mai fie sprijinită de guvern și nici să nu mai producă
automobile. Japonia era cunoscută ca exportatoare de mătase. Conform logicii
neoliberale (a avantajului comparativ) Japonia și întreprinderile japoneze trebuiau să
rămână la exportul mătăsii, unde erau mult mai eficiente ca SUA.

Toyota a fost inițial o firmă ce producea tehnologie pentru industria textilă și care,
pentru că firmele americane au fost scoase de pe piața japoneză în 1939, a intrat pe
piața automobilelor. Ea a fost salvată de la faliment de către guvernul japonez în 1945.
Dar astăzi produce Lexus și e lider în producția de automobile. Dacă s-ar fi aplicat
dogma liberală, Toyota nu ar fi ceea ce este azi și nici Japonia putere economică
mondială de primă mărime.

Cum s-a dezvoltat Japonia? Nu prin tarife foarte mari – deși se susține că Japonia e
una din țările tarifare prin excelență, ci prin alte măsuri. Excluderea investițiilor
străine din cele mai multe sectoare economice era o regulă, iar, acolo unde erau
admise investiții străine, cota maximă pe care o putea deține investitorul străin într-o
companie japoneză era de 49%, iar investitorii străini trebuiau, aveau obligația de a
transfera tehnologie nouă și obligația de a cumpăra o parte din materialele necesare de
la producătorii locali. Influxul de tehnologie străină a fost reglementat și el, ca să nu
fie importate tehnologii depășite sau la suprapreț. Exporturile să făceau pentru a
acumula valuta achiziționării de tehnologii noi etc.

Așadar, Japonia a dus o politică economică dirijată puternic de stat. Acestea sunt, ne
spune Ha-Joon Chang, „secretele” istoriei capitalismului și ale creșterii economice. În
ceea ce privește marotele dogmei neoliberale legate de stabilitatea monetară, de
inflație, de corupție ca factori ce împiedică creșterea economică, Ha-joon Chang arată
că lucrurile nu sunt așa de clare precum pretind neoliberalii, menționând că, de fapt,
stabilitatea financiară, bugetul echilibrat sau combaterea corupției și a inflației nu
produc obligatoriu creștere economică. Autorul nu argumentează că inflația în sine
este bună, hiperinflația prețurilor din Argentina între 1977 și 1990 fiind de 333% pe
an, astfel încât ceea ce a costat un pesos în 1977 a ajuns să coste un miliard în anii ‘90.
A afirma că o astfel de hiperinflație e destructivă, că investițiile pe termen lung devin
imposibile, ca și previziunile economice, este una, dar a afirma, pe baza acestei
realități, că e cu atât mai bine cu cât rata inflației e mai joasă, este un salt logic
nejustificat, de tip metafizic în sens kantian, care nu are legături cu realul. Brazilia a
avut creștere economică de 4,5% pe cap de locuitor în anii ‘60 și ‘70 cu rata inflației
având media de 42%, iar în Coreea de Sud aceasta oscila între 20- 17.4%, rata inflației
fiind mult mai mare decât în Venezuela, Bolivia, Mexic, Peru și Argentina, Coreea
având în acea vreme o creștere economică de 7% pe cap de locuitor. Un anumit grad
de inflație nu oprește creșterea economică [Bad Samaritans, 150].

Combaterea inflației nu slujește creșterii și dezvoltării economice, ci mai ales celor

aflați în afara pieței muncii, adică pensionarilor și celor cu foarte mulți bani. În
privința corupției lucrurile sunt la fel de ambivalente și de complicate, depinzând de
mai mulți factori. Indonezia sub regimul Suharto a avut parte de creștere economică
solidă și de îmbunătățirea sensibilă a stilului de viață. Tigrii asiatici, precum
Taiwanul, Coreea de Sud, China s-au dezvoltat ,în ciuda unei corupții răspândite pe
scară largă, chiar dacă nu ca în Indonezia. Franța, Marea Britanie, SUA s-au
industrializat și dezvoltat în ciuda corupției.

Corupția poate fi un factor de dezvoltare, atunci când banii murdari sunt folosiți pentru
investiții, pentru crearea de locuri de muncă și nu pentru depunerea lor în Elveția. Sau
când sunt încălcate legi absurde și superbirocratice, care stânjenesc activitatea
economică prin formalități inutile, etc. Corupția, inflația, cultura anumitor țări sunt
pretexte sau țapi-ispășitori pentru dogmele neoliberale și pentru Samariteni cei răi,
care, în cazul în care nu provoacă rău intenționat, nu pot admite că ideile și politicile
lor sunt greșite. Pe lângă faptul că aplicarea cu bună intenție a politicilor neoliberale
duce la distrugerea economiei țărilor în curs de dezvoltare, politicile neoliberale duc
volens- nolens la subminarea statului respectiv și a democrației.

Politicile și restricțiile impuse guvernelor de comunitatea financiară internațională

scot aceste politici și programe de guvernare de sub influența electoratului, iar
înființarea unor instituții independente de controlul politicienilor, precum banca
centrală independentă (sub pretextul neutralității alocării fondurilor), precum agenții
de prelevare a taxelor independente de guvern, le scoate pe acestea din urmă de sub
puterea electoratului, a sancțiunilor democratice, conferindu-le abilitatea de a da curs
unor politici și mă suri economice favorabile anumitor pă turi sociale și grupuri de
interese, chiar dacă dă ună toare întregii populații sau statului respectiv. Cartea lui Ha-
Joon Chang încearcă să arate, cu argumente, ce se ascunde sub mitul pieței libere, iar
argumentele pe care le aduce, deși nu sunt toate prezentate în această recenzie, sunt
revelatoare, indicând o optică nouă asupra temei abordate, o schimbare de paradigmă ,
afirmând că există norme și valori ce se află în afara pieței și care trebuie respectate
chiar dacă dă unează să nă tă ții pieței libere.