O SCRISOARE PIERDUTĂ

de I.L.Caragiale

Comedia Oscrisoare pierdută s-a jucat pentru prima dată pe scena Teatrului Național în 1884.
Dramaturgul se inspiră din realitatea contemporană lui și își concepe opera ca un imens studiu asupra
alteralității umane.
O posibilă sursă de inspirație ar putea fi piesa Scrisoarea furată de E. A. Poe.
Genul și specia:
O scrisoare pierdută este o comedie care satirizează moravurile vieții publice și de familie.
Tema:
Tema generală este denunțarea corupției ca formă de manifestare a alterării modelului uman în procesul
imixtiunii sociale. Ea este surprinsă la toate nivelurile relațiilor interumane, de la cele întime până la
suprastructura reprezentată de stat.
Ideea:
Prin asocierea indivizilor corupți și prin aglutinarea comportamentelor deviante se ajunge la impunerea
falsului ca numitor comun social.
Dincolo de categoria estetică a comicului, pentru care autorul optează, se întrevede lecția moralistului
clasic: omul trebuie să conștientizeze răul pentru a-l eradica. Dramaturgul propune lupta subtilă cu răul
prin dezvăluire.
Semnificația titlului:
Titlul operei este sugestiv. Scrisoarea devine personaj simbol. În această calitate înnoadă conflicte,
decide alianțe, îi antrenează pe toți în dinamica sa. Scrisoarea este simbolul puterii, cine o deține obține
un ascendent asupra celorlalți.
Toate personajele sunt într-o dependență totală de scrisoare:
Pentru Zoe și Tipătescu „scrisoarea” este simbol al unei realități, pentru Trahanache este „plastografie”,
simbol al unei pseudo-realități, pentru Cațavencu devine document de cea mai mare importanță, simbol
al unei simili-realități, pentru Cetățeanul turmentat este „scrisorică”, obiect infamant.
În economia piesei scrisoarea este: pre-text, existând înaintea declanșării evenimentelor scenice, infra-
text, acționând tot timpul dedesubtul peripeției, și supra-text, simbol ce trece peste acțiunile particulare.
Urmărind traiectoria scrisorii constatăm că ea este: pierdută – furată/deturnată – „pierdută”/„deturnată”
– restituită.
Există două scrisori a lui Tipătescu către Zoe și a becherului, primită de la nevasta unei persoane
însemnate. Prima are o traiectorie circulară, a doua o traiectorie în sens unic.
Scrisoarea este simbolul norocului prin care se poate tenta la putere. Cetățeanul turmentat devine astfel
agent al unei suprarealități echivoce, împarte norocul și împacă în cele din urmă vrajba.
Compoziția:
Se bazează pe pe tehnica acumulărilor succesive: efectele competiției sunt surprinse în evoluție, în
nuclee care sporesc succesiv proporțiile paradoxului în care se desfășoară acțiunea. Rezolvările
neașteptate sunt generatoare de alte conflicte, supralicitând absurdul existenței.
Gradația ascendentă dezvoltă categoriile comicului de la ironie la grotesc.
Subiectul:
Conflictul fundamental este politic, între guvernanți și opozanți. Conflictul are dimensiune comică,
pentru că în final interesele se armonizează, toți eroii fiind în fond niște vânători de profituri care se
înțeleg în numele aceluiași scop, mascat de numele țării.
Acțiunea se desfășoară pe două planuri: activitatea electorală, care presupune discursuri, ședințe,
articole de presă, spionarea adversarilor, trimiterea unui deputat de la centru, și în culisele politicii
pentru demascarea satirică a moravurilor.
1
Cadrul spațial și temporal este vag determinat, „capitala unui județ de munte, în zilele noastre”,
slujind intenției generalizatoare a dramaturgului.
Personajele se constituie în tipologii, se dezvoltă clasic, în linii esențiale predictibile și sunt unite de
trăsături comune precum pragmatismul și demagogia.
Tipurile comice create sunt: încornoratul(Trahanache), amorezul(Tipătescu), adulterina/cocheta(Zoe),
demagogul(Cațavencu, Farfuridi, Dandanache), cetățeanul (Cetățeanul turmentat), servitorul
(Pristanda), raisonneurul (Brânzovenescu).
Dincolo de încadrarea în tipologii, personajele lui Caragiale ies din cadrul strâmt al comediei clasice și
se individualizează prin combinarea unor trăsături care le conferă un oarecare relief psihologic, prin
nume, prin limbaj, prin comportament.
Trahanache
- prezident a nenumărate comitete și comiții, acceptă cu seninătate adulterul, deși este de acord cu
sentința fiului de la facultate „unde nu e moral, acolo e corupție, și o soțietate fără prințipuri va
să zică că nu le are...”
- își ascunde șiretenia sub masca bonomiei și a calmului, metoda lui e a tergiversării;
- prin vârstă și temperament exprimă în toată plenitudinea ei ideea de stabilitate, personajul se
bucură de o veche autoritate, de un prestigiu recunoscut chiar de adversari;
- atitudinea lui e veșnic reflexivă: „așa e lumea”;
- detestă înșelăciunea, dar o practică și în cadrul unor obișnuințe atât de vechi și de consolidate,
încât sentimentul lui de ingenuitate morală rămâne de nezdruncinat;
- prietenia lui cu prefectul este invulnerabilă, pentru că la cimentarea ei a contribuit și ambiția
politică.
Cațavencu
- prin el zelul ascensiunii cunoaște un spor considerabil de energie;
- comicul rezultă din părerea superlativă despre sine și din travestirea machiavelismului în haina
luptei de principii;
- este singurul personaj care nu are formule stereotipe, ticuri verbale;
- se distinge prin extraordinara capacitate de adaptare: este când arogant, când umil;
- discursul său din actul al lll-lea este un model de frazeologie demagogică, conceput după toate
rigorile discursului clasic;
- este frazeolog versat și redutabil, om cu tupeu și fără scrupule, semidoct și oportunist.
Agamiță Dandanache
- „mai prost decât Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu”
- este o epavă morală, un senil peltic, șantajist perpetuu;
- este omul interjecțiilor care izvorîsc din el și împotriva lui „hodoronc-tronc”, „zdronca-zdronca”;
- confundându-l pe Tipătescu cu Trahanache dă naștere unei situații penibile;
- își afirmă pe față oportunismul;
- se înscrie în sfera vanitoșilor, a ambițioșilor, iar mobilul acțiunilor sale este un ascuțit sentiment al
drepturilor ereditare;
- exclusivitatea preocupării de a-și apăra scaunul de deputat evocă mecanismele tipice ale
psihologiei unui nobil decrepit.
Farfuridi
- comicul rezultă din nulitatea pretențioasă, aspectul convins și grav al participării sale la jocul care
îi conferă un rol pur decorativ;
- discursul său din actul al lll-lea este un model de incoerență verbală;
- este deposedat de autor de orice rudiment de inteligență, dar compensează abilitatea politică:
intuiește trădarea.
Brânzovenescu
- este o anexă a personalității lui Farfuridi, reprezintă placiditatea însăși;
2
 - numele său cu aluzie culinară sugerează inferioritate și vulgaritate,
- servește drept multiplicator al replicilor lui Farfuridi.
Cetățeanul turmentat
- aduce o picătură de umanitate în lumea în care predomină șantajul și necinstea;
- „turmentarea” este semn al confuziei produse de jocurile politice care îi dezechilibrează principiile
de alegător.
Pristanda
- este unealtă docilă a stăpânirii, devenit „scrofulos la datorie”;
- nu-și face iluzii asupra sistemului parlamentar, urmând principiul: „pupă-l în bot și-i papă tot”;
- este tipul oportunistului gata oricând să treacă de cealaltă parte dacă interesele i-o cer;
- lucid și practic, recunoaște în Zoe adevărata stăpână a județului;
- el închide și deschide piesa, e un fel de resort de cotitură comică.
Zoe
- atotputernică, frivolă este caracterizată echivoc de alte personaje;
- nu e ridicolă, deși condamnabilă din punct de vedere moral;
- are pretenții de distincție morală, de aceea îl privește pe Dandanache cu dispreț.
Ștefan Tipătescu
- al doilea șef al județului, arogant, violent, abuziv;
- replicile sale sunt scurte și tranșante, are conștiința rolului și puterii sale;
- are disprețul omului puternic și bogat față de arivist;
- autorul nu-l ironizează, personajul are chiar rafinament intelectual și social și momente de
luciditate politică.

Natura și sursele comicului

Comicul rezultă din contrastul dintre aparență și esență, dintre fețele reale și masca lor. Comicul este de
esență realistă cu finalitate satirică și socială.

Comicul de moravuri satirizează moravurile micii burghezii: necinstea în viața familială și politică,
subordonarea presei intereselor politice, inexistența democrației, incultura, duplicitatea morală și
politică.
Comicul de caracter rezultă din contrastul dintre ce vor să pară personajele și ce sunt în realitate.
Trahanache se pretinde stâlp al puterii, în realitate este condus de Zoe; Zoe vrea să pară onestă, dar e
frivolă; Pristanda vrea să pară cinstit, dar își însușește venituri ilicite; Tipătescu se crede apărător al
legii, pe care însă o încalcă; Farfuridi se crede orator, dar este un demagog; Dandanache este un
șantajist perpetuu, dar se mândrește a fi de viță nobilă, Cațavencu se vrea cult, dar își trădează
incultura.
Comicul de situație rezultă din fapte neprevăzute și din prezența unor grupuri insolite( triunghiul
conjugal Zoe- Trahanache – Tipătescu, cuplul Farfuridi- Brânzovenescu, diverse combinații de
adversari) Caragiale folosește scheme tipice, modalități cunoscute în literatura comică universală, cum
ar fi : încurcătura, confuzia, coincidența, echivocul, revelațiile succesive, quiproquo-ul (înlocuirea
cuiva prin altccineva ), acumularea progresivă, repetiția, evoluția inversă, interferența. Fiecare scenă în
parte și piesa în totalitatea ei se bazează pe astfel de scheme, încât se poate afirma că la Caragiale
predominantă este o situație comică în care sunt implicate personaje comice, având idei și un limbaj
comic.
Comicul intențiilor autorului reiese din atitudinea scriitorului față de evenimente și oameni. Substanța
piesei este supusă unor modalități de tratare diferite: ironică, umoristică, sarcastică, grotescă etc.
Caragiale își iubește personajele, dar nu iartă trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli, tratându-i cu
ironie, cu umor, punându-i în situații absurde sau grotești, demontând mecanismele sufletești și
reducându-i uneori la condiția simplificată a marionetei.
3
Comicul de limbaj dezvăluie inerția intelectuală, alienarea, automatismul personajelor. Este generat de:
- ticurile verbale: „curat murdar”, „la douăsprezece trecute fix”, „ai puțintică răbdare”;
- nonsensuri: „ori să se revizuiască primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiacă,
primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, și anume în punctele...esențiale...”(Frfuridi),
„industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire”
(Cațavencu).
- contradicția în termeni: „După lupte seculare care au durat 30 de ani”, expresii tautologice :
„intrigi proaste”, truisme: „un popor care nu merge înainte stă pe loc”, construcții prolixe: „eu,
care familia mea de la patuzsopt în Cameră, si eu ca rumânul imparțial, care va să zică...cum am
zițe...în sfârșit să trăiască.”
- deformarea neologismelor din lipsă de instrucție și mimetism; deformările apar prin: pronunția
greșită (famelie, renumerație, andrisant, plebicist), etimologie populară( scrofuloși, capitaliști)
sau prin lipsa de proprietate a termenilor( liber-schimbist înseamnă, pentru Cațavencu, elastic
în concepții);
- sunt comice expresiile temporizatoare, bonome ale lui Trahanache, frazeologia confuză a lui
Farfuridi, întrebările naive ale lui Brânzovenescu, pelticia senilului Dndanache, refuzul
Cetățeanului turmentat.
Comicul onomastic constă în faptul că dramaturgul alege pentru personajele sale nume care să sugereze
dominanta de caracter, originea sau rolul personajului în desfășurarea evenimentelor.
Zoe- numele unei împărătese bizantine este dat unei mahalagioaice; Farfuridi și Brânzovenescu, prin
rezonanța culinară a numelor, sugerează prostia, vulgaritatea, lichelismul.
Agamiță Dandanache este comic prin nume și prenume, Dandanache vine de la dandana și surprinde
rolul personajului în compoziția comediei, iar Agamiță/Gagamiță este varianta diminutivală a numelui
eroului grec Agamemnon. Se sugerează astfel decrepitudinea, căderea în copilărie a personajului.
Zaharia Trahahanache sugerează prin prenume îmbătrânirea, „zaharisirea”, ramolismentul, iar prin
nume maleabilitatea și oportunismul.
Nae Cațavencu, tipul demagogului lătrător, poartă un prenume care sugerează originea modestă.
Numele poate fi derivat de la cață sau de la cațaveică, sugerând demagogia personajului și
adaptabilitatea lui la situație, fără complexe sau mustrări de conștiință.
Numele lui Pristanda este luat de la un joc moldovenesc în care se bate pasul într-o parte și în alta fără
să se pornească niciunde, potrivindu-se perfect cu șiretenia primitivă a personajului.

Caragiale își concepe opera ca pe un imens studiu asupra alteralității umane. Șocat de absurdul în
care omul se complace(„Simt enorm și văd monstruos”), scriitorul încearcă să reconstruiască lumea pe
scenă pentru a-i studia mecanismul deviant și a-l sancționa:
„Teatrul este o artă constructivă, al cărei material sunt conflictele între oameni din cauza caracterelor și
patimilor lor. Elementele cu care lucrează sunt chiar arătările vii și imediate ale acestor
conflicte.”(„Oare teatrul este literatură?” în „Epoca”, 1897)
Manifestare a unei filozofii ce prinde contur abia în secolul următor, teatrul lui Caragiale se
conturează ca formă a vizionarismului său, a modernismului său anacronic: „Autorul Scrisorii pierdute
este dintre creatorii structurilor teatrului modern, un precursor al teatrului nou.” (I.Constantinescu)

Comedia este o specie a genului dramatic la baza căreia se află un conflict comic, capabil să provoace
râsul.