Sunteți pe pagina 1din 4

„Luceafărul”, de Mihai Eminescu

Poem filozofic care se înscrie în romantism

1883

Mihai Eminescu este în literatura română ”poetul nepereche a cărui operă


învinge timpul”, după cum afirma George Călinescu.

Poemul ”Luceafărul ”, de Mihai Eminescu a apărut în 1883, în Almanahul


Societății Academice Social-Literare „România Jună” de la Viena. Poemul își are
originea în basmul popular „Fata în grădina de aur”, cules de germanul Richard
Kunisch în timpul unei călătorii prin Țările Române pe care Mihai Eminescu îl
prelucrează adăugându-i profunde înțelesuri filozofice.

Alături de sursele folclorice ale poemului (basmul popular „Fata în grădina de


aur” și Mitul Zburătorului prezent în prima parte a operei, în visul fetei), poetul
valorifică și izvoare filozofice precum antiteza dintre omul de geniu și omul comun din
filozofia lui Arthur Schopenhauer.

1. Evidențierea unor trăsături care fac posibilă încadrarea poeziei studiate într-un
curent literar, într-o orientare sau perioadă literară.

Poemul ”Luceafărul ”, de Mihai Eminescu se încadrează în romantism.


Romantismul este un curent literar apărut la sfârșitul secolului al XVIII, ca reacție
împotriva clasicismului, promovând fantezia creatoare și sensibilitatea. O dovadă a
încadrării în romantism este tema principală a poemului și anume destinul omului
de geniu într-o lume meschină incapabilă de a-l înțelege, căreia i se
subordonează celelalte teme secundare, de asemenea romantice: tema iubirii
terestre (Cătalin și Cătălina)/cosmice(Luceafărul și fata de împărat), a naturii, a
spațiului și a timpului, conturate cu ajutorul motivelor literare specifice: codrul,
luna, stelele, visul, teiul, castelul, fereastra. În plus, ca structură, poemul se bazează
pe antiteza romantică, ceea ce duce la apariția mai multor opoziții: terestru-cosmic,
uman-fantastic(real-ireal), omul de geniu reprezentat de Luceafăr - omul comun
ilustrat pe Cătălin.

2. Prezentarea modului în care tema se reflectă în textul poetic studiat, prin


comentarea a două imagini/idei poetice

Tema centrală a poemului este condiția geniului în raport cu lumea comună


și poate fi ilustrată prin două scene reprezentative. Superioritatea geniului este
exprimată prin cele două întrupări umane ale Luceafărului din primul tablou, unde
este valorificat mitul Zburătorului. Luceafărul apare în ipostază angelică, ”un tânăr
voievod, cu păr de aur moale”, dar și ”un mort frumos cu ochii vii”, semnul ființelor
supranaturale. Ipostaza demonică, în antiteză cu prima imagine, dar înscrisă tot în
canoanele romantismului: ”O, ești frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arată”. Fsta
îi cere Luceafărului sacrificiul suprem, iar hotărârea pe care o ia acesta este
exemplară, demonstrând că în ipostaza omului de geniu are capacitatea de a se
sacrifica pentru împlinirea idealului în iubire.

De asemenea, călătoria Luceafărului către Demiurg din partea a treia a


poemului, dezvaluie faptul că lumea acestuia înseamnă infinit și eternitate, ca
expresie a setei geniului de nemărginire, de absolut. În plus, Demiurgul descrie cel
mai bine condiția omului de geniu în raport cu omul comun prin versurile „Ei doar
au stele cu noroc și prigoniri de soarte/Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu
cunoaștem moarte”, sugerând ideea că Luceafărul este mai presus de spațiu și timp.

3. Analiza, la alegere, a două elemente de compoziție și de limbaj ale textului


poetic studiat (imaginar poetic, titlu, motive poetice, figure
semantice/tropi,elemente de prozodie

Titlul poemului are în centru motivul central al textului, „Luceafărul” și


reprezintă o meditație asupra destinului geniului în lume, văzută ca o ființă solitară și
nefericită opusă omului comun. În sens denotativ, „Luceafărul” este numele dat unei
stele strălucitoare, iar în sens conotativ trimite cu gândul la condiția omului de geniu.

Poemul „Luceafărul”, de Mihai Eminescu are 392 de versuri structurate în 98


de strofe, fiind dominat de existența a două planuri: unul terestru și altul cosmic,
care se întrepătrund, uneori, în cele patru tablouri. Compoziția poemului este
simetrică: primul tablou și al patrulea îmbină planul cosmic și terestru, tabloul al
doilea este dominat de planul terestru, iar al treilea de planul cosmic.

Tabloul întâi este o poveste fantastică de iubire, deoarece se manifestă între


două ființe aparținând unor lumi diferite, cea terestră și cea comsică, fiind, așadar,
o iubire imposibilă.

Incipitul poemului este asemănător unui basm „A fost odată ca-n povești”.
Epitetul care definește frumusețea neasemuită a fetei, ce provenea „din rude mari
împărătești” este un superlativ absolut de factură populară „preafrumoasă” și
subliniază unicitatea terestră a fetei. Iubirea se naște lent din starea de contemplație
și de visare, în cadru nocturn, realizat prin motive romantice: luceafărul, marea,
castelul, fereastra, oglinda, seara. Fereastra constituie singurul spațiu de comunicare
dintre cele două lumi, terestră și cosmică. Fata contemplă luceafărul de la fereastra
dinspre mare a castelului. Privindu-l fascinată în fiecare noapte „Îl vede azi, îl vede
mâni”, tânăra se îndrăgostește de astru. La rându-i, Luceafărul, privind spre „umbra
negrului castel", „îi cade dragă fata".

Întâlnirea celor doi îndrăgostiți are loc in oglindă (ca spatiu de reflexie) și prin
intermediul visului: „Ea îl privea cu un surâs,/ El tremura-n oglindă,/ Căci o urma
adânc în vis/ De suflet să se prindă".
Fata îi adresează o chemare încărcată de dorință și de forță magică, strofa fiind
construită ca o formulă cu puteri supranaturale: "Cobori în jos, luceafăr blând,/
Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează!"
Luceafărul se smulge din sfera sa și se întrupează, mai întâi, sub înfățișarea angelică
a „unui tânăr voievod", ca fiu al cerului si al mării. Acesta o cheamă pe fată în lumea
lui, oferindu-i statutul de stăpână a întinderilor de ape promițându-i „Și toată lumea-n
ocean/ De tine o s-asculte". Simțindu-l străin la vorbă și la port, ea îl refuză.
Strălucirea ochilor Luceafărului este interpretată de fată ca semn al morții: „Lucești
fără de viață,/ Căci eu sunt vie, tu ești mort, /Și ochiul tău mă-ngheață."
Ca în basmele populare, după trei zile și trei nopți, fata își amintește de Luceafăr în
somn și-i adresează aceeași chemare încărcată de dorințe. Luceafărul se
întrupează, de această dată, sub înfățișare demonică „un mândru chip" născut din
soare și din noapte și vine în odaia fetei. Îi oferă lumea lui, cosmosul, pe cerul căruia,
ea va fi cea mai strălucitoare stea. Pentru a doua oară, paloarea feței și lucirea
ochilor ( semne ale dorinței de absolut) sunt înțelese de fată ca atribute ale morții
„Privirea ta mă arde". Deși unică între pământeni, fata refuză din nou să-l urmeze:
„Dară pe calea ce-ai deschis / N-oi merge niciodată".
Luceafărul acceptă propunerea fetei de a renunța la nemurire, demonstrând că are
capacitatea de a se sacrifica pentru împlinirea idealului în iubire :
„Da, mă voi naște din păcat,/Primind o altă lege, /Cu vecinicia sunt legat, /Ci voi să
mă dezlege".

Tabloul al doilea este dominat de planul terestru și are în centru idila dintre fata de
împărat, numită acum Cătălina și pajul Cătălin. Asemănarea numelor sugerează
apartenența la aceeași categorie, a omului comun.
Dacă Luceafărul avusese, fie o condiție îngerească, fie una demonică, Cătălin este
conceput ca un om obișnuit de condiție modestă, care era solicitat în palat, la
treburile mărunte (umplea cupele mesenilor, ducea trena împărătesei). Acesta este
întruchiparea mediocrității pământene „viclean copil de casă", dar „îndrăzneț cu
ochii", „cu obrăjei ca doi bujori". Idila se desfășoară sub forma unui joc. Ideea
compatibilității dintre cei doi este ilustrată printr-un limbaj popular, cât se poate de
obișnuit: „Și guraliv și de nimic,/Te-ai potrivi cu mine". Chiar dacă acceptă iubirea
pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea pentru Luceafăr: „O, de Luceafărul din
cer/M-a prins un dor de moarte". Metafora „dor de moarte" ilustrează dorința specific
umană spre absolut, dar și atracția către ființa inaccesibilă.

Tabloul al treilea este dominat de planul cosmic și prezintă călătoria Luceafărului


către originea Universului, a timpului și a spațiului. Acest tablou liric începe cu un
pastel cosmic în care natura este fascinantă, făcându-se scurte referiri la ideea
filozofică a timpului și a spațiului universal trimițând și la geneza Universului. Punctul
în care ajunge Luceafărul este momentul dinaintea nașterii lumii.
În dialogul cu Demiurg, Luceafărul este numit Hyperion pentru că el este Creatorul și
cunoaște esența Luceafărului.
Luceafărul îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii
absolute, în numele căreia este gata de orice sacrificiu: „Reia-mi al nemuririi nimb/
Și focul din privire, /Și pentru toate dă-mi în schimb /O oră de iubire...". Demiurgul îi
refuză dorința Luceafărului prin exprimarea ideii că omul este muritor, se bazează
numai pe noroc în antiteză cu omul de geniu, capabil de a împlini idealuri înalte,
care-l fac nemuritor, dar și neînțeles de societate: „Ei doar au stele cu noroc/
Și prigoniri de soarte, /Noi nu avem nici timp, nici loc, /Și nu cunoaștem moarte".
Încercând să-l convingă sa renunțe la dorința de a deveni muritor, Tatăl ceresc îi
oferă Luceafărului diverse ipostaze ale geniului : filozoful, poetul, cezarul, geniul.
Demiurgul păstrează pentru final argumentul infidelitații fetei, dovedindu-i, încă o
dată, superioritatea Luceafărului față de muritoarea Cătălina: „Și pentru cine vrei să
mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă /Spre-acel pământ rătăcitor / Și vezi ce te așteaptă".
Tabloul al patrulea îmbină, ca și primul tablou, planul terestru cu cel cosmic dând
poemului o simetrie perfectă.
Idila dintre Cătălin și Cătălina are loc într-un cadru romantic. Scenele de iubire se
petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în pacea codrului, sub lumina
blândă a lumii.
„Îmbătată de amor", Cătălina are încă nostalgia astrului iubirii și-i adresează pentru a
treia oară chemarea, de data aceasta modificată: „– Cobori în jos, luceafăr blând,
/Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru și în gând, /Norocu-mi luminează!".
Luceafărul refuză chemarea fetei pe care o numește "chip de lut", pierzându-și
unicitatea, frumusețea.
Eliberat de patima iubirii, Luceafărul se detașează de lumea strâmtă, meschină și „nu
mai cade ca-n trecut în mari din tot înaltul", exprimându-și profundul dispreț față de
incapacitatea acestei societăți de a-și depăși limitele: „Ce-ți pasă ție, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?".
Finalul poemului este o sentință în sens justițiar, în care antiteza dintre pronumele
personal de persoana I singular "eu" și a II-a plural "vostru" semnifucă esența
conflictului dintre etern și efemer: "Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă
petrece,/Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece".
Atitudinea Luceafărului din final este una specifică geniului, rece, rațională, distantă,
care nu mai permite un dialog dintre cei doi, deoarece ei aparțin unor lumi
incompatibile ce nu pot comunica, având concepții diferite despre iubire.
În concluzie, poemul "Luceafărul" se încadrează în romantism având drept
trăsături: temele specifice precum iubirea, natura prezentate în dublă
ipostază(terestră și cosmică) conturate cu ajutorul motivelor literare precum luna,
teiul, stelele, codrul, antiteza dintre omul de geniu și omul comun, prezența naturii în
concordanță cu sentimentele umane.