Sunteți pe pagina 1din 18

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

MASTER – ŞTIINŢE PENALE


Disciplina: INSTITUŢII ALE DREPTULUI PENAL EUROPEAN

DREPTUL PENAL EUROPEAN ŞI DREPTUL


EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI

CUPRINS

Cap. I Drept penal European


Secţiunea 1. Noţiunea, caracteristicile şi
izvoarele dreptului penal european

Secţiunea 2. Dispoziţii legale privind interdicţia


torturii şi a pedepselor ori tratamentelor
inumane sau degradante, aplicarea
principiului non bis in idem, drepturile
privind libertatea şi siguranţa persoanei,
dreptul la un proces echitabil

Cap.II Dreptul penal al Drepturilor Omului


Secţiunea 1. Consideraţii generale
Secţiunea 2. Evoluţia doctrinei şi legislaţiei
drepturilor omului
A. Drepturile Omului în lumea
Contemporană
B. Drepturile Omului în perioada
interbelică
CAP.I DREPT PENAL EUROPEAN

Secţiunea nr. 1

A. Noţiunea dreptului penal european

Doctrina europeană de specialitate a reţinut existenţa dreptului penal


naţional reprezentat de ansamblul normelor penale şi procesual penale în
vigoare pe teritoriile naţionale ale statelor europene, cât şi ansamblul
normelor penale şi procesuale penale extranaţionale, structurat pe trei
planuri distincte:
– dreptul penal internaţional bilateral, reprezentat de normele penale
de cooperare valabile între două state în scopul tragerii la răspundere a
persoanelor acuzate de săvârşirea unor fapte incriminate de legea penală
naţională (de exemplu, Convenţia franco-belgiană din 12.08.1843 de
asistenţă în materie fiscală, art. 34 din Convenţia de la Manheim din
17.10.1868 privind regimul internaţional al Rihnului);
– dreptul penal universal, constituit din normele penale cu valabilitate
mondială, adoptate de comunitatea internaţională, sub autoritatea
Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU); în acest sens, exemplele notabile sunt
reprezentate de Tribunalele internaţionale constituite de statele victorioase
în cel de-al doilea război mondial pentru sancţionarea crimelor de război, şi a
crimelor contra păcii şi umanităţii (Tribunalul de la Nurenberg), de Tribunalul
internaţional pentru judecarea persoanelor vinovate de încălcările grave ale
dreptului umanitar internaţional săvârşite pe teritoriul fostei Iugoslavii,
constituit în baza Rezoluţiei Adunării Generale a ONU nr. 808 din 22.02.1993
şi a Rezoluţiei nr. 827 din 25.05.1993 a Consiliului de Securitate al ONU, de
Tribunalul din Rwanda privind judecarea încălcărilor grave ale drepturilor
omului etc.;
– dreptul penal regional, conturat la nivelul unui spaţiu geografic şi
cultural cu trăsături comune, care priveşte cooperarea penală internaţională
a cel puţin trei state.
Din această perspectivă, dreptul penal european este, potrivit doctrinei,
acea ramură de drept penal care presupune rezolvarea unor probleme
specifice prin participarea a cel puţin trei state europene legate de un cadru
juridic european stabilit prin convenţii, tratate şi acorduri multilaterale regionale.
Ca ştiinţă juridică, dreptul penal european este expresia ansamblului
normelor materiale, procedurale şi de executare a pedepselor penale
comune mai multor state europene, unite prin asumarea suverană a unor
instrumente juridice specifice.
Necesitatea cooperării penale europene decurgând din nevoia de a
răspunde cu mijloace adecvate dezvoltării şi diversificării criminalităţii pe
continent, a avut şi are de depăşit obstacole întemeiate pe suveranitatea
naţională, tradiţiile şi politicile penale specifice unei culturi juridice deosebite.
Nu în ultimul rând, un obstacol remarcabil rămâne politica şi legislaţia
naţională din domeniul secretului bancar, cât şi din domeniul rezervat
înfiinţării şi funcţionării unor societăţi comerciale de tip off-shore, îndeosebi în
Liechtenstein, Elveţia şi Cipru.
În acelaşi timp, un alt obstacol în calea consolidării unei cooperări
penale europene eficiente a rămas abordarea neunitară a conceptului comun
de fraudă comunitară, existent în cadrul Uniunii Europene. În acest sens,
pentru sancţionarea fraudei intereselor comunitare pe care, de exemplu,
legislaţiile din Germania şi Italia o pedepsesc în mod direct, în Franţa şi
Olanda trebuie întrunite elementeleconstitutive ale infracţiunii de
înşelăciune, fals, escrocherie etc., care sunt exprimate ca atare de dreptul
penal naţional al acestor state.
Principala caracteristică a dreptului penal european este reprezentată
de faptul că acesta s-a conturat mai întâi sub forma unui drept de cooperare
sau de întrajutorare în materie penală, şi numai ulterior s-a realizat o
armonizare efectivă a normelor substanţiale, de procedură sau de executare
a pedepselor.
O altă caracteristică importantă a dreptului penal european este
conturată de realitatea existenţei celor două Europe, sau altfel spus, a unei
Europe cu o geometrie variabilă. Dreptul de cooperare interguvernamentală
este întemeiat pe cele 25 de convenţii ale Consiliului Europei care reprezintă
expresia normativă a Marii Europe, caracterizată prin dimensiunea necesară
a respectării ordinii publice paneuropene a drepturilor omului garantate de
CEDO, iar dreptul penal comunitar se bazează pe tratatele constitutive şi pe
dreptul comunitar derivat reprezentând expresia normativă a Micii Europe,
Europa Comunitară integrată din punct de vedere normativ, dar şi economic.

B. Izvoarele dreptului penal european

Izvoarele dreptului penal european sunt expresiile normative ale unor


principii şi reguli prevăzute în diferite tratate, convenţii şi acorduri pe care
statele le-au asumat prin aderare sau ratificare, pentru a combate
criminalitatea europeană.
Aceste izvoare pot fi clasificate astfel:
– izvoare convenţionale, respectiv ansamblul convenţiilor şi tratatelor
cu vocaţie de aplicare europeană (exemple: Convenţia europeană de
extrădare – STE 2424, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului –
STE 90);
– izvoare jurisprudenţiale, care sunt expresiile materializării la cazuri
concrete, prin jurisdicţia unor instanţe europene a unor prevederi din
convenţiile penale europene (exemple: jurisprudenţa art. 5 din CEDO –
Hotărârea Guzzardi contra Italiei din 6 noiembrie 1980, Hotărârea Bozano
contra Franţei din 18 decembrie 1986, Hotărârea Bouamar contra Belgiei din
29 februarie 1980, Hotărârea Lucanov contra Bulgariei din 20 martie 1997,
Hotărârea Schiesser contra Elveţiei din 4 decembrie 1979, Hotărârea Huber
contra Elveţiei din 23 octombrie 1990, Hotărârea Skoogström contra Suediei
din 2 octombrie 1984, Hotărârea Brogan şi alţii contra Regatului Unit din 29
noiembrie 1988);

– izvoare reprezentate de instrumente de natură politică, cum sunt


rezoluţiile şi recomandările adoptate de diferite organe ale Consiliului Europei
sau ale Uniunii Europene (Comitetul de Miniştri, AP-CE respectiv Consiliul
European şi PE ori Comisia Europeană), considerate de doctrină ca
reprezentând aşa-numitul „drept mut” pentru că respectivele instrumente
politice nu au forţă juridică obligatorie (exemple: Recomandarea R87/3
privind Regulile penitenciare europene, adoptată de Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei la 12.02.1987, Recomandarea R92/17 adoptată de acelaşi
Comitet la 19.10.1992, relativă la coerenţa în pronunţarea pedepselor).
Trăsăturile dreptului penal european sunt, în principal, următoarele:
- diversitatea normelor, exprimată de faptul că instrumentele juridice
care le
edictează au fost adoptate sub egida unor organizaţii europene diferite
(Consiliul Europei, Uniunea Europeană etc.);
-unitatea dreptului penal european, exprimată de valorile comune esenţiale pe
care se întemeiază;
•pluralismul, conturat de coabitarea normelor europene cu legislaţiile şi
tradiţiile interne diferite ale statelor;
•pragmatismul, exprimat de finalitatea aplicării efective a normelor
respective;
•complexitatea, rezultată din interferenţa unor raţionamente diferite în
raport de zona de aplicabilitate conturată la nivelul continentului
european;
•filosofia juridică comună celor două Europe (Europa Consiliului Europei
şi Europa Comunitară), bazată pe valorile comune ale democraţiei, ale
statului de drept şi ale respectării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei;
•obligativitatea respectării standardelor din domeniul drepturilor
omului, prevăzute de CEDO, care instituie practic o ordine publică
paneuropeană în materie;
•complementaritatea normelor adoptate la nivelul unor organizaţii
europene diferite.
Astfel, normele Consiliului Europei sunt completate de prevederile Tratatului de la
Maastricht asupra Uniunii Europene din 1992 (TUE, de la art. K la art. K14), care
reglementează bazele cooperării intracomunitare în domeniile justiţiei şi al
afacerilor interne (JAI). Aceste prevederi sunt modificate prin Tratatul de la
Amsterdam din 1997 (TUE Amsterdam, art. 29-42) iar spaţiul judiciar instituit
prin acordurile de la Schengen din 1995, ca şi cel apărut în urma cooperării
unor state vecine (Danemarca, Islanda, Norvegia, Finlanda şi Suedia),
consolidează imaginea unor zone de cooperare cu grade diferite de integrare
normativă şi judiciară.
De asemenea, apropierea celor două mari sisteme penale din Europa
contemporană, cel al dreptului continental, bazat în principal pe dreptul
roman respectiv, cel de common-law, pare să progreseze prin instituirea în
1996 în Anglia a unui Minister Public, respectiv prin aplicarea sistemului de
probaţiune în Europa continentală. Reducerea diferenţelor dintre sistemul
procedural continental (inchizitorial) şi cel anglo-saxon (acuzator) reprezintă
exprimarea aceleiaşi apropieri cu tendinţe de armonizare a celor două
sisteme.
Dacă armonizarea este o realitate, unificarea dreptului penal în Europa
este departe de a fi cel puţin un obiectiv asumat de ansamblul statelor
europene.

Secţiunea nr. 2
Convenţia împotriva torturii şi a pedepselor ori tratamentelor
inumane sau degradante, adoptată la New York la data de
10.12.1984

În sensul prezentei convenţii, termenul tortură înseamnă orice act prin


care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice,
fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obţine de la această persoană sau
de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act
pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis,
de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face
presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o
formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau
astfel de suferinţe sunt aplicate de către un agent al autorităţii publice sau de
orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu
consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane.
Acest termen nu se referă la durerea ori suferinţele rezultând exclusiv
din sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele1.
Fiecare stat parte veghează ca toate actele de tortură să constituie
infracţiuni în raport cu dreptul sau penal. Se va proceda tot astfel în legatură
cu tentativa de a săvârşi tortura sau cu orice act, comis de orice persoană,
care constituie complicitate sau participare la actul de tortură2.

PRINCIPIUL NON BIS IN IDEM


Raspunderea juridică este obligaţia ce revine unui subiect de drept de a
suporta consecinţele faptei sale ilicite, prevăzute de legea în vigoare, prin
care a adus atingere unui drept subiectiv.
În literatura juridică, rezultate din normele de drept, sunt consacrate
urmatoarele principii ale răspunderii juridice:
1. Principiul răspunderii pentru fapta ilicită săvârşită cu vinovăţie -
subiectul de
drept răspunde pentru faptele săvârşite cu vinovăţie;
2. Principiul răspunderii personale - răspunderea juridică este
personală;
3. Principiul justeţei sancţiunii aplicate - justeţea sancţiunii garantează
ordinea
normativă a societăţii;
4. Principiul celerităţii tragerii la răspundere - este necesară aplicarea
cu
celeritate (promptitudine) a sancţiunii;
5. Principiul aplicării unei singure sancţiuni pentru o singură faptă ilicită
-
există o singură sancţiune pentru o singură faptă ilicită. Acest principiu este
desemnat prin adagiul latin non bis in idem şi presupune aplicarea unei singure
sancţiuni pentru o singură faptă ilicită; cel ce a nesocotit prin conduita sa
ordinea de drept va răspunde o singură dată pentru fapta ilicită, căci unei
încălcări a legii îi corespunde o singură sancţiune juridică.

1
Convenţia împotriva torturii şi a pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante,
adoptată la New York la data de 10.12.1984-art. 1
2
Convenţia împotriva torturii şi a pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante,
adoptată la New York la data de 10.12.1984-art. 4

Principiul nu exclude posibilitatea intervenţiei simultane a mai multor forme


de răspundere juridică faţă de fapta ilicită a aceleiaşi persoane, când prin
aceasta faptă se încalcă o pluralitate de norme de natură juridică.
De exemplu, prin pătrunderea fără drept în locuinţa altuia, din care
a sustras obiecte, autorul răspunde penal şi este sancţionat penal, căci a
săvârşit o faptă ilicită penală, dar răspunde şi civil şi este sancţionat civil,
căci a săvârşit şi o faptă ilicită civilă (l-a păgubit pe proprietarul bunurilor
sustrase).
Deci, încălcându-se prin aceeaşi faptă ilicită şi o normă de drept
penal şi o normă de drept civil, sancţiunile aferente fiecărei ramuri de drept
ale carei norme s-au nesocotit se cumulează, pe această cale cumulându-se
şi formele răspunderii juridice.
Răspunderea penală poate fi cumulată cu răspunderea disciplinară
atunci când în executarea contractului de muncă angajatul săvârşeşte o
faptă ilicită care constituie, în acelaşi timp, o abatere disciplinară dar şi o
infracţiune, aplicându-i-se astfel atât pedeapsa prevăzută de legea penală,
cât şi sancţiunea disciplinară. În aceste cazuri nu se înfrânge principiul non bis
in idem, deoarece se cumulează două tipuri de răspundere de natură diferită,
care presupun aplicarea unor sancţiuni diferite.
Acest principiu exclude însă posibilitatea aplicării faţă de aceeaşi
persoană, pentru una şi aceeaşi faptă ilicită, a două sau mai multe sancţiuni
identice ca natură: fie penale, fie civile, fie administrative etc., deoarece
restabilirea ordinii de drept încălcate reclamă pentru fiecare violare a unei
norme juridice încălcate aplicarea unei singure sancţiuni, a cărei natură
depinde în exclusivitate de natura normei juridice încălcate.
Aşadar, când se produce o multiplă încălcare a ordinii de drept, care
vizează norme juridice de natură diferită şi nu are loc suprapunerea a două
sau mai multe sancţiuni juridice de aceeaşi natură, care s-ar aplica aceleiaşi
persoane pentru o singură faptă ilicită, nu se încalcă principiul aplicarii unei
singure sancţiuni pentru o singură faptă ilicită.
Unul din efectele principale ale hotărârilor judecătoreşti definitive este
stingerea dreptului la acţiune în justiţie în sens material şi respectiv
împiedicarea unei noi urmăriri referitoare la aceeaşi faptă şi împotriva
aceleiaşi persoane.
Instanţa de judecată, atunci când constată că există o hotărâre
judecătorească definitivă şi cu autoritate de lucru judecat, va accepta soluţia
definitivă şi va respecta interdicţia de a judeca sau a se pronunţa într-o cauză
soluţionată definitiv.
Principiul non bis in idem este proclamat atât în dreptul procesual civil, cât
şi în dreptul procesual penal, prin textele legale prevăzându-se concret
imposibilitatea cumulului sancţiunilor de aceeaşi natură.

Dreptul la integritate al persoanei


1. Orice persoană are dreptul la integritate fizică şi psihică.
2. În domeniul medicinei şi biologiei trebuie respectate în special:
a.consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză al persoanei
interesate, în conformitate cu procedurile prevăzute de lege.
b. Interzicerea practicilor de Eugenie, în special a celor care au drept
scop selecţia persoanelor.
c. Interzicerea utilizării corpului uman şi a părţilor sale, ca atare, ca
sursă de profit.
d. Interzicerea clonării fiinţelor umane în scopul reproducerii.
În accepţiunea Convenţiei, dreptul la un proces echitabil are mai multe
componente şi anume: accesul liber la justiţie; examinarea cauzei în mod
echitabil, public şi într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un
tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege; publicitatea pronunţării
hotărârilor judecătoreşti3.

a) Accesul liber la justiţie.

Accesul liber la justiţie este consacrat, ca drept cetăţenesc


fundamental, atât prin art.6 pct.1 din Convenţie, cât şi prin art.21 din
Constituţia României, prin art.10 din Declaraţia universală a drepturilor
omului, precum şi prin art.14 pct.1 din Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice4.
În Constituţie, accesul liber la justiţie este conceput ca drept al
oricărei persoane de a se putea adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui
drept nu poate fi îngrădită prin nici o lege.
Ca mijloacele procedurale concrete de care pot uza cetăţenii pentru a accede la
justiţie, Codul de procedură civilă prevede cererea de chemare în judecată
(art.109) şi căile ordinare şi extraordinare de atac împotriva hotărârilor
judecătoreşti (apelul-art.282, recursul-art.299, contestaţia în anulare-art.317
şi art.318, revizuirea- art.322), iar Codul de procedură penală prevede
plângerea prealabilă( art. 279 alin.2 lit.a), căile de atac împotriva măsurilor
dispuse de procuror în cursul urmăririi penale (art.278/1), căile de atac
ordinare şi extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşt (apelul-art.361,
recursul-art.385/1, contestaţia în anulare-art.386, revizuirea-art.393).
Acest mod de reglementare al dreptului de acces la justiţie este în
concordanţă cu abordarea europeană a aceluiaşi concept, căci, în
accepţiunea Convenţiei, exercitarea dreptului de acces la justiţie presupune
tocmai asigurarea accesului oricărei persoane la un tribunal instituit de lege,
adică garantarea unei proceduri judiciare în faţa căreia să se poată realiza,
efectiv, acest drept.
Ca atare, dispoziţile din dreptul intern referitoare la modurile de
sesizare a instanţelor judecătoreşti sunt pe deplin aplicabile, dar aceasta nu
înseamnă dreptul de acces la toate structurile judecătoreşti - judecătorii,
tribunale, curţi de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - şi nici la toate căile
de atac prevăzute de lege - apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire,
deoarece, aşa cum a hotărât Plenul Curţii Constituţionale prin decizia nr.1/8
februarie 1994, prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în considerarea
unor situaţii deosebite.
Astfel de reguli întâlnim, de pildă, în materia apelului civil, unde, prin
art.282/1 Cod procedură civilă, sunt reglementate categoriile de hotărâri
judecătoreşti care, prin raportare la obiectul cererilor în care au fost
pronunţate, sunt exceptate de la această cale de atac, ori în materia
hotărârilor de strămutare a pricinilor civile, care nu sunt supuse nici unei căi
de atac- art.40 alin.4 Cod procedură civilă.

3 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – art.3


4 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – art.6

b)Examinarea cauzei în mod echitabil, public şi într-un termen


rezonabil.

1.Cerinţa din art.6 pct.1 al Convenţiei, aceea ca o cauză să fie


examinată în mod echitabil, trebuie înţeleasă în sensul de a se asigura
respectarea principiilor fundamentale ale oricărui proces şi anume principiul
contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, ambele asigurând
egalitatea deplină a părţilor în proces.
- Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces
să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea
drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să
combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra
iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei
hotărâri legale şi temeinice.
În virtutea contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă
pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în proces,
prin cererile scrise adresate instanţei, judecata nu se poate face decât după
legala lor citare, în cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal,
inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de
instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face
în şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către părţi, iar hotărârile
judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de
atac.
Consacrări indirecte ale manifestărilor principiului contradictorialităţii,
aşa cum au fost ele anterior redate, respectând înţelesul art.6 pct.1 din
Convenţie, se regăsesc şi în legislaţia naţională, mai precis în reglementarea
art. 112, art.115, art114 alin.1, art.107, art.128-129, art.114 alin.4 Cod
procedură civilă.
- Dreptul la un proces echitabil înseamnă şi posibilitatea rezonabilă a
oricărei părţi de a expune cauza sa instanţei de judecată, în condiţii care să
nu o dezavantajeze faţă de partea adversă, ceea ce se realizează prin
asigurarea dreptului său la apărare.
Dreptul la apărare are în dreptul românesc şi valoare de principiu
constituţional, ţinând seama că prin art.24 alin.1 din Constituţie se stabileşte
că dreptul la apărare este garantat, iar prin alineatul 2 al aceluiaşi articol se
prevede că în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat,
ales sau numit din oficiu.
Realizarea dreptului la apărare este asigurată şi prin modul de
organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti, la baza căruia stau
principiile legalităţii, egalităţii părţilor, gratuităţii, colegialităţii, publicităţii,
controlului judiciar, imutabilităţii şi rolului activ al instanţei.
Legalitatea semnifică înfăptuirea justiţiei în numele legii de către
instanţele judecătoreşti prevăzute de lege, în limita competenţelor ce le-au
fost conferite de legiuitor, precum şi supunerea judecătorilor numai în faţa
legii;egalitatea părţilor semnifică egalitatea acestora în raporturile procesuale
cu instanţa, dar şi în raporturile dintre ele, prin recunoaşterea aceloraşi
drepturi procesuale şi impunerea aceloraşi obligaţii; gratuitatea înseamnă
obţinerea unei rezolvări judiciare necondiţionat de plata vreunei taxe;
controlul judiciar înseamnă posibilitatea verificării, de către o instanţa
superioară în grad, a legalităţii şi temeiniciei hotărârii pronunţate de instanţa
inferioară;imutabilitatea semnifică imposibilitatea, de principiu, a modificării
cadrului litigiului, sub aspectul părţilor, obiectului şi temeiului de drept; rolul
activ al instanţei reprezintă, nu o ingerinţă în interesele părţilor, ci o garanţie
a respectării drepturilor şi realizării intereselor acestora, deoarece are ca unic
scop aflarea adevărului în cauză.

2.Cerinţa examinării cauzei în public, prevăzută de art. 6 pct.1 din


Convenţie, înseamnă publicitatea dezbaterilor, care se realizează, pe de o
parte prin asigurarea accesului părţilor la dezbateri, aceasta fiind o condiţie
inerentă a exercitării drepturilor lor procesuale, constând în dreptul la
apărare şi dreptul la dezbateri contradictorii, iar pe de altă parte, prin
asigurarea accesului la dezbateri al oricăror persoane.
În acelaşi mod este înţeleasă noţiunea de publicitate şi în dreptul
intern.
Astfel, art.126 din Constituţie, art.5 din Legea de organizare
judecătorească nr.92/1992 şi art.21 alin.1 din Codul de procedură civilă
proclamă că şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute
de lege; cazurile de excepţie de la regula publicităţii sunt nominalizate în
lege, prin indicarea unor criterii de apreciere, pe baza cărora instanţa de
judecată trebuie să le determine – alin.2 al art.121 Cod procedură civilă
stabileşte că instanţa poată să dispună ca dezbaterile să se facă în şedinţă
secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea
publică ori părţile.
Publicitatea este o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii
judecătorilor, a independenţei acestora, pentru că nu este suficient să se facă
dreptate, ci este nevoie să se şi vadă acest lucru; pentru acest motiv părţile
nu pot fi împiedicate să participe la dezbaterea cauzelor proprii, nici măcar
atunci când s-a declarat şedinţă secretă(art. 121 alin.2 Cod procedură civilă),
iar terţele persoane nu pot fi îndepărtate din sala de judecată decât în cazul
şedinţelor secrete.
Caracterul dezbaterilor nu influenţează, însă, pronunţarea hotărârii
judecătoreşti, care se face, întotdeauna, în şedinţă publică, fapt prevăzut
expres în art.6 pct.1 din Convenţie, dar şi în art. 121 alin.3 Cod procedură
civilă.
3.Cerinţa Convenţiei ca examinarea cauzei să se facă într-un termen
rezonabil trebuie raportată la fiecare caz în parte, luând în considerare durata
procedurii, natura pretenţiilor, complexitatea procesului, comportamentul
autorităţilor competente şi al părţilor, dificultatea dezbaterilor, aglomerarea
rolului instanţei şi exercitarea căilor de atac.
Celeritatea judecării proceselor nu este consacrată în legislaţia
naţională în mod expres, decât într-un număr limitat de litigii, de pildă, în
materia restituirii imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă,
reglementată prin legea 10/2001 sau în materia adopţiilor, reglementată prin
O.U.G. 25/1997, aprobată prin legea 87/1998.
Cu toate acestea, în Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea
instanţelor, aprobat prin Ordinul nr.991/C/1993 al Ministerului Justiţiei, se
reglementează măsurile ce se dispun de instanţă la primirea sesizării,
stabilindu-se că prin acestea trebuie să se asigure soluţionarea cu celeritate
a cererilor primite şi că aceleaşi măsuri trebuie luate, în acelaşi scop, şi de
către judecătorul căruia i s-a repartizat cauza spre soluţionare ( art.44 ).

c)Examinarea cauzei să se facă de un tribunal independent,


imparţial, stabilit prin lege

C1. Independenţa presupune două laturi şi anume independenţa


instanţelor şi independenţa magistratului.
Independenţa instanţelor, are în vedere că sistemul instanţelor prin
care se realizează justiţia nu face parte şi nu este subordonat puterii executive
sau legislative.
Acest aspect este reflectat în art.126 alin.1 Constituţia României, care
prevede că justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, adică judecătorii,tribunale şi
Curţi de apel..

Independenţa judecătorilor este reflectată în art.124 alin.2 din


Constituţia României, care prevede că judecătorii sunt independenţi şi se
supun numai legii.
Aceasta presupune, ca şi în cazul instanţelor de judecată, faptul că în
realizarea actului de justiţie, magistraţii nu pot fi influenţaţi de puterea
executivă sau legislativă.
O altă garanţie oferită magistraţilor şi care asigură independenţa
acestora, este dată de inamovibilitate.
Aceasta presupune că orice avansare sau transferare nu se poate
face decât cu consimţământul judecătorilor.
Inamovibilitatea era reglementată în Constituţia României, la rang de
principiu; astfel, conform art.125 alin.1 judecătorii numiţi de Preşedintele
României sunt inamovibili, în condiţiile legii. Acelaşi text arată în alin.2 că
promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor este de competenţa
Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.
C2. Împarţialitatea, ca element al unui proces echitabil,reprezintă
garanţia încrederii justiţiabililor în magistraţii şi instituţiile în care aceştia îşi
desfăşoară activitatea,prin care se realizează actul de justiţie.
Importanţa acestui aspect este recunoscută prin consacrarea unui
întreg titlu din Codul de procedură civilă – titlul V -, care prevede cazurile
concrete în care un magistrat şi celelalte persoane implicate în actul de
justiţie sunt incompatibili precum şi procedurilor de urmat în cazul intervenirii
acestora.
C3.Stabilirea prin lege a tribunalului, ca element al unui proces
echitabil, are în vedere competenţa de soluţionare a cauzei, atât din punct de
vedere material cât şi teritorial.
În acest context,în legislaţia internă dispoziţiile legale sunt clare şi
precise, delimitând foarte clar competenţele instanţelor de judecată implicate
în realizarea actului de justiţie.
Sunt întâlnite astfel dispoziţii care stabilesc competenţa după
materie(titlul I Cod procedură civilă ), competenţa teritorială (titlul II), cazurile
de extindere a competenţei(titlul III),precum şi procedura în cazul intervenirii
unui conflict de competenţă(titlul IV).

d)Publicitatea pronunţării hotărârilor judecătoreşti.

Acest aspect asigură cunoaşterea de către justiţiabili a hotărârii


judecătoreşti, imediat după deliberarea completului de judecată.
Pronunţarea dispozitivului hotărârii judecătoreşti, în şedinţa publică,
chiar în lipsa părţilor, este impusă de art.258 alin.2 Cod procedură civilă .
Pronunţarea în şedinţă publică, dă posibilitatea părţii a cărei cauză a
fost soluţionată nefavorabil, să renunţe în instanţă la calea de atac (art.267
alin.1 Cod procedură civilă ).
CAP. II. DREPTUL EUROPEAN AL DREPTURILOR OMULUI
Secţiunea nr. 1

CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA SISTEMUL DE PROTECŢIE AL


DREPTURILOR OMULUI
Omul beneficiază de drepturi inerente fiinţelor umane oriunde s-ar afla,
indiferent de statutul sau regiunea unde s-a născut, locuieşte, munceşte sau
trăieşte, indiferent de naţionalitate, rasă, sex, credinţe religioase şi filozofice,
stare materială, fiindcă acestea au un caracter universal, ceea ce constituie
un fundament al drepturilor lor egale şi inalienabile, ca un corolar al libertăţii,
dreptăţii, securităţii şi pacii în lume.
Instituţia drepturilor omului, care a cunoscut, pe parcursul timpului un
laborios, dar şi îndelungat proces de cristalizare, se înfăţişează în prezent ca
o instituţie deosebit de complexă, ce ţine atât de ordinea juridică internă, cât
şi de cea internaţională.
Largul interes de care se bucură astăzi problematica drepturilor omului
constituie, de altfel, o recunoaştere de netăgăduit a complexităţii şi
originalităţii acestei instituţii juridice, dar şi a faptului că fără aceste drepturi
nu se poate înfăptui o societate democratică – condiţie firească a afirmării
demnităţii fiecărui individ – dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil
colaborării naţiunilor.
Societatea umană contemporană, comunitatea umană nu se poate
dezvolta armonios şi în ritm ascendent dacă aceasta dimensiune
fundamentală a ei este ignorată sau nesocotită, căci nesocotirea sau
încalcarea acesteia este menită să ducă la întârzieri, disfuncţionalităţi sau
chiar convulsii în cadrul societăţii. S-a instituit răspunderea internaţională a
statelor pentru încălcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor
internaţionale în aceasta privinţă. Problema nerespectării drepturilor omului
nu este numai o problemă naţională, internă a statelor, ci una internaţională,
mondială, în a cărei respectare este interesată întreaga comunitate
internaţională şi în primul rând Organizaţia Naţiunilor Unite.
Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezintă cea mai mare valoare
a umanităţii. De aceea, drepturile sale au fost afirmate, proclamate,
consacrate prin mijloace juridice, materiale şi instituţionale, astfel ca
persoana să fie protejată şi apărată de efectele nocive ale războaielor şi ale
altor acte de barbarie, de manifestările de intoleranţă etnică, religioasă,
filozofică şi politică.
Dintotdeauna drepturile omului şi libertăţile fundamentale au
reprezentat o temă psihologică, greu de ocolit şi imposibil de evitat în
dezbaterea publică. Explicaţia constă în faptul că nu există om în această
lume căruia să îi fie indiferent, conştient sau inconştient, modul prin care îi
sunt ocrotite drepturile şi libertăţile. Faptul că fiinţa umană s-a născut pentru
a-şi dezvolta eul şi tinde spre deplina lui dezvoltare, ceea ce este util
societăţii şi în acelaşi timp şi individului, determină în acelaşi timp libertatea
lui personală. Pierderea acestei libertăţi duce la degradarea şi uciderea
relaţiior de orice fel la care este supusă fiinţa umană.
Deasemenea, drepturile omului şi libertăţile personale deschid şi o
temă socială, pentru că, de fapt, acest motiv a fost unul principal pentru care
aceste drepturi există astazi.
Trebuie subliniat că indiferent de gradul de capacitate pe care îl are un
stat, aceste drepturi nu pot fi neglijate, iar omul trebuie să înţeleagă că
dimensiunea acceptării acestor drepturi pentru fiecare dintre noi, indiferent
de rasă, culoare, statut social, este esenţială pentru reuşita unei convieţuiri
perfecte .

Secţiunea nr. 2

Evoluţia doctrinei şi legislaţiei drepturilor omului

Odată cu consolidarea puterii politice a burgheziei drepturile omului


au devenit drepturi fundamentale ale cetăţeanului. Tradiţia declaraţiilor însă
n-a dispărut, păstrându-se în activitatea unor ligi şi asociaţii create în epoca
modernă şi contemporană.
Influenţa doctrinelor şi declaraţiilor franceze privitoare la drepturilor
omului s-a resimţit puternic în gândirea politică şi juridică a statelor de pe
toate continentele, în special pe continentul european, influentând sistemul
constituţional al multor state.
Ideea drepturilor omului se transformă în prima jumătate a secolului al
XIX-lea în principalele şi cele mai vehiculate idei politice şi juridice, fiind
rezultatul firesc al afirmării şi dezvoltării societăţii capitaliste. Ca urmare,
apar schimbări constituţionale în Suedia (1809), Spania (1812), Norvegia
(1814), Belgia (1830), Sardnia (1848), etc.
Secole de-a rândul problematica drepturilor omului a constituit o
noutate pentru dreptul internaţional. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea se
înmulţesc cazurile când pentru recunoaşterea unor drepturi ca fiind de
interes universal uman se coalizează mai multe state, folosind în acest scop
puterea dreptului constituţional. Formele juridice şi de cuprindere a
drepturilor omului pe plan internaţional au constituit iniţial izvoarele clasice
ale dreptului internaţional public.
În primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de
reglementări precise prin convenţii şi hotărâri luate în comun acord de un
număr din ce în ce mai mare de state. În acest spirit se înscriu Convenţiile de
la Geneva din 1906 şi 1929 pentru îmbunătăţirea soartei soldaţilor răniţi din
armatele de campanie; Convenţia de la Haga din 1907 privind tratamentul
prizonierilor de război.

A. Drepturile Omului în lumea contemporană


Liga Naţiunilor privind drepturile omului.
După primul război mondial, alături de drepturile civile şi politice, au fost
înscrise în unele constituţii adoptate drepturi noi, denumite sociale (dreptul
sindical, dreptul la grevă, dreptul la securitatea muncii), consacrându-le ca
fiind un drept sacru şi inviolabil. În aceasta perioadă s-a înfiinţat o comisie
specială internaţională pentru apărarea drepturilor omului.
Liga Naţiunilor, creată în 1919, reuşeşte să realizeze o colaborare largă
în problemele legate de unele drepturi individuale şi colective considerate de
interes general şi uman. Un număr însemnat de ţări europene pun bazele
unei noi organizări constituţionale, în care şi reglementarea drepturilor
fundamentale ale cetăţeanului reflectă progres faţă de constituţiile
anterioare. Contribuţia principală a acestor constituţii, printre care şi cea a
României (din anul 1923), o constituie sublinierea deosebită a unor drepturi
fundamentale, reglementarea constituţională şi administrativă a principiului
egalităţii naţionale.
Având în vedere multiplele probleme referitoare la egalitate, limbă şi
cultură naţională, generate de consecinţele războiului şi evoluţia societăţii,
acest domeniu al drepturilor colective a fost mai mult îmbrăţişat şi dezvoltat
în tratatele de pace, fiind obiect de preocupare pentru Liga Naţiunilor.

Astfel, s-a recunoscut ca o obligaţie internaţională egalitatea


minorităţilor naţionale cu cele ale naţiunilor dominante, specificându-se şi
aspectele principale ale egalităţii (folosirea limbii materne, crearea de şcoli în
limba minorităţilor etc.). Statele semnatare care au avut minorităţi puse sub
ocrotirea tratatelor s-au obligat să înscrie dispoziţii în acelaşi sens în
constituţiile lor. Sarcina garantării drepturilor minorităţilor naţionale a fost
încredinţată Ligii Naţiunilor.

B. Drepturile Omului în perioada interbelică

La 12 octombrie 1929, la New York, a fost adoptată „Declaraţia


internaţională a drepturilor omului ”, având la bază proiectul elaborat de
Institutul de drept internaţional. În primul articol al Declaraţiei se
arată că „Orice stat are datoria de a recunoaşte fiecărui individ dreptul egal
la viaăţ, libertate şi prosperitate şi de a asigura pe teritoriul său tuturora, fără
deosebire de naţionalitate, sex, rasa, limbă sau religie, deplina şi completa
ocrotire a acestui drept” , „Orice stat are datoria de a recunoaşte fiecărui
individ dreptul de a exercita liber, atât în public, cât şi privat, orice credinţă
sau religie a cărei practicare nu va fi incompatibilă cu ordinea publică sau cu
bunele moravuri’’(art 2).
Declaraţia Naţiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942, semnată de 26 de
state, la care au aderat ulterior 19 state, menţionează că ,,victoria completă
asupra duşmanilor este necesară în vederea apărării vieţii, libertăţii,
independenţei şi libertăţii religioase, ca şi pentru menţinerea drepturilor
omului şi justiţiei, atât în ţările proprii, cât şi în alte ţări’’.
Pe linia consacrării politice şi legale a drepturilor omului o importanţă
deosebită are ,,Expunerea drepturilor esenţiale ale omului’’, elaborată de un
Comitet de Consiliu şi adoptată în februarie1944, în Statele Unite.

Carta de la Paris pentru o nouă Europă

Originalul Cartei de la Paris pentru o noua Europă, redactat în germană,


engleză, spaniolă, franceză, italiană şi rusă a fost remis Guvernului Republicii
Franceze, care îl va păstra în arhivele sale. Fiecare din statele participante a
primit de la Guvernul Republicii Franceze o copie ca formă a Cartei de la
Paris.
Document de o considerabilă importanţă politică şi juridică, Carta de la
Paris are meritul de a reconsidera dimensiunile colaborării europene în
contextul schimbării raporturilor de forţe, prăbuşirii sistemelor totalitare în
Europa de răsărit şi trecerii la economia de piaţă. El efectuează, totodată, o
substanţială analiză a problemelor Europei, indicând căi şi direcţii în care
trebuie acţionat pentru a face posibil triumful marilor valori europene şi în
primul rând al principiului respectării drepturilor omului.

Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789

Istoria Declaraţiei din 1789 este importantă pentru a înţelege atât


textul însuşi, valoarea sa simbolică, cât mai ales evoluţia sa în mod
cronologic. Declaraţia corespunde proclamării drepturilor omului şi într-o
largă măsură, naşterea lor simultană, în S.U.A. şi Franţa, explică importanţa
şi evoluţia drepturilor omului în raport cu Declaraţia, astăzi, ea reprezentând
o garanţie a acestor drepturi.

Declaraţia ca operă eterogenă cu vocaţie universală

Declaraţia din 1789 este o operă eterogenă, cu toate că unitatea


vocabularului şi a stilului au disimulat sursele ei foarte diferite. Astfel, ea ne
apare ca fiind rezultatul gândirii unui grup restrâns de oameni, ca proiect al
unei minoritati, însă ea judecă drept toate categoriile sociale existente în
Franţa acelor timpuri (cele patru stări sociale). Vedem că ea este opera unei
minorităţi disciplinate, ce face un proiect social pe care îl impune unei
majorităţi, ţinând seama de spiritul timpului. Acest spirit al timpului a făcut
posibil consensul dintre minoritate şi majoritate, şi astfel Declaraţia a fost
recunoscută şi de către adversarii săi.
Declaraţia devine astfel operă universală pentru că ochii întregii lumi
erau aţintiţi asupra ei. Ea este în mod incontestabil o operă universală ce a
facut posibilă şi Declaraţia americană. Aceasta calitate a puterii ei de atracţie
se explică prin faptul ca Franţa era atunci prima putere Politică occidentală.
Revoluţia franceză a avut ecouri asupra întregii Europe, limba franceză era
înţeleasă atunci de toate mediile cultivate. Constituanta franceză punea
accent pe cunoaşterea tuturor categoriilor sociale, acest lucru instituind un
fapt latent, neavând rădăcini în creştinism, şi pe un model politic
nemaiîntâlnit până atunci ce părea să rezolve toate problemele.

Declaraţia şi evoluţia drepturilor omului

Pentru a urmări evoluţia ce s-a produs după 1789, trebuie să plecăm de


la drepturile proclamate atunci. Denunţate ca drepturi egoiste chiar de către
democraţiile liberale, ele au fost completate cu noi drepturi. Dacă adunarea
naţională constituantă le-a proclamat ca fiind naturale şi universale, îşi face
loc întrebarea dacă ele au produs o anumită civilizaţie într-un anumit context
istoric.
Drepturile naturale îşi au originea în Grecia antică şi în gândirea
creştină; au fost recunoscute şi declarate Fiinţei Supreme ca drepturi ale
omului şi cetăţeanului. Prin ele, individul autonom şi liber este scopul suprem
al organizării sociale şi a statului.
Produse de o anumita situaţie, într-un anumit context istoric (situaţia
societăţii franceze de la 1789), ele au fost fundamentate filozofic raţional,
arătând prin ce se despart de ,,abuzurile vechiului regim’’, unde privilegiile
aparţineau numai nobililor. Foarte repede s-a început să se urmărească
inserarea garanţiilor acestor drepturi în Constituţie şi legi. Din raţiuni diverse
Declaraţia a fost revizuită în anii 1793, 1795, 1814, 1830, 1848, 1852, apoi a
fost completată în Preambulurile constituţiilor franceze din 1946 si 1958,
unde sunt reafirmate şi recunoscute în mod solemn drepturile şi libertăţile
omului şi cetăţeanului.
Astăzi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, plecând de la
Declaraţia din 1789, a dezvoltat urmatoarele idei:
a) S-a trecut de la drepturile absolute la cele relative, abandonându-se ideea
omului izolat şi abstract în favoarea ideii omului concret ce se află într-o
anumită situaţie;
b) Drepturile economice şi în special dreptul proprietăţii sunt analizate din
perspectiva unei anumite finalităţi sociale. Astfel, Constituţia germană din
1949 în art. 14-2 spune: ,,Proprietatea obligă. Folosirea ei trebuie să
contribuie în acelaşi timp şi la binele public’’.
c) Dreptul de asociere a apărut după cel individual. Astăzi statele recunosc şi
garantează dreptul de asociere al indivizilor unde ei isi pot exercita liber
competenţele individuale.
d) Dreptul de a participa la viaţa publică fără nici un fel de discriminări.
Astăzi aceste drepturi au devenit clasice.
Caracterul teoretic şi abstract al Declaraţiei din 1789 a fost adesea
cel care a făcut ca ea să fie considerată uneori ca având doar o valoare
filozofică - metafizică, fără implicaţii juridice, pentru că nu conţinea garanţiile
juridice necesare. Acest echilibru fragil a evoluat datorită evoluţiei politice din
anul 1973. Realitatea juridică a Declaraţiei a început să devina efectivă în
Constituţia din 1852 dar şi atunci se găsea într-o formă ambiguă. Abia după
100 de ani, în 1958, Republica a patra franceză a garantat juridic, fără
echivoc, supremaţia Declaraţiei.