Teatru Francofon Pentru Public Tânăr - VOL-2

Teatru francofon
pentru public tânăr

Colecția
FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE TEATRU
DE LA SIBIU
EDIȚIE SPECIALĂ ONLINE

XXVII / 2020
Teatru francofon
pentru public tânăr
o antologie de texte
Volumul 2
Volum editat, coordonat şi tradus de

Diana Nechit şi Andrei C. Şerban
Editura Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, 2020

Tehnoredactare şi prepress: Cosmin Popescu
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Teatru francofon pentru public tânăr / ed.: Diana Nechit, Andrei C.
Şerban. - Sibiu : Editura Universităţii “Lucian Blaga” Sibiu, 2020
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-12-1742-7
I. Nechit, Diana (ed.)
II. Şerban, Andrei C (ed.)
821.133.1
Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu

Această antologie nu este comercială
Cuprins
Emanuelle Delle Piane
Lena, Prințesa nimicului.......................................................7
Sonia Ristic
Ce e iubirea?........................................................................ 39
Thierry Simon
Cortegii.............................................................................. 105
Luc Tartar
Ochii Annei........................................................................ 163
Larry Tremblay
Băiatul fără chip............................................................... 209
Lena, Prințesa nimicului
Emanuelle Delle Piane
Traducere de Diana Nechit
Despre autoare, Emanuelle Delle Piane

De naționalitate elvețiană și italiană, Emanuelle Delle Piane are studii
literare și specializări variate în scriere creativă, scriere de scenarii,
scriere dramatică, regie și arta actorului. Este autoare de teatru (adulți și
teatru tânăr), de scenarii, de piese radiofonice, spectacole solo, basme și
nuvele. Laureată a mai multor premii, predă și scriere vizuală și teatrală,
în principal în Franța și Elveția. Este de asemenea consultantă pentru
diferite societăți de producție și companii teatrale. O mare parte dintre
textele ei au fost traduse în mai multe limbi.
7
Personajele:
• Mama
• Lena, fiica
• Tatăl
• Celălalt. Prezența sa este semnificativă, dar nu-l vedem
niciodată. Va fi când prietenul,-a, când amantul,-a,
confidentul,-a sau interlocutorul,-a personajelor
principale.
8
Teatru francofon - pentru public tânăr
1.
Mama către Celălalt: Mă gândesc. Mă chinui să-mi amintesc
cu precizie, dar nu găsesc. Nu, nu găsesc falia, ruptura. Eram
fericiți, îndrăgostiți mereu, ne doream acest copil. Nu conta
ce e, fată sau băiat. Nu s-a născut dintr-un capriciu și nici
dintr-un accident. Nu e nicio greșeală de tinerețe. La treizeci
de ani, nu mai eram copii, așa se părea. Noi, ne-am dorit-o pe
Lena. Tare. Asta o știu bine.
Sarcina? La fel. Nimic rău. Nici cea mai mică problemă. Doar
fericire.
Tatăl ar putea și el confirma, sunt sigură.
2.
Tatăl: Sfinte Dumnezeule, Lena, ce faci aici? Ai văzut cât e
ceasul?
Lena: Lasă-mă în pace, am liber.
Tatăl: Liber? Cu ce ocazie?
Lena: Dorm. Nu fă pe polițaiul.
Tatăl: Vreau dor să știu de ce nu ești la curs, asta e tot.
Lena: Nu mă enerva.
Tatăl: Nu-mi vorbi pe tonul ăsta.
Lena: Nu mă enerva.
Tatăl: Vrei să mă enervezi, nu-i așa?
Lena: Cu atât mai bine.
Tatăl: Nu-ți voi face pe plac.
Lena: Păcat.
Tatăl: Hai, iubita, sus! Du-te și te îmbracă.
Lena: Nu.
9
Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu, ediția 27, 2020
3.
Mama (la telefon): ...Știu, știu...Voi purta o discuție cu ea, nu vă
faceți griji...Înțeleg, sigur.
E amabil din partea dumneavoastră, dar nu. Prefer să reglez
asta în familie. Foarte bine. Dacă credeți că este necesar...Am
înțeles. Desigur. Mulțumesc, doamnă, la revedere.
(Închide telefonul)
Oh, nu, asta, nu...
(Iese)
4.
Soneria de la poarta de la intrare.
Tatăl: Intră! Ești la tine acasă, pe bune!
(Mama în timp ce intră)
Mama: Salut!
Tatăl: Bună, draga mea! Frumos sacou...
Mama: De la solduri, de trei ori mai ieftin.
Tatăl: Iubitul tău nu-ți face daruri?
Mama: Nu am niciun iubit. Te rog, încetează.
Tatăl: Credeam că tu și Maxime ați ajuns să...
Mama: Scutește-mă de supozițiile tale de doi bani, nu am
chef de așa ceva.
Tatăl: Iartă-mă, sunt ridicol.
Mama: Școala vorbește să ne pună în cârcă o asistentă
socială. Lena chiulește într-una.
Tatăl: O asistentă socială?
Mama: Suntem convocați de către directoare săptămâna
viitoare.
10
Tatăl: Bravo!
Mama: În săptămânile în care e la tine, face același lucru, am
remarcat asta.
Tatăl: Nici noi nu prea iubeam școala, dar asta nu ne-a
împiedicat să ne aranjăm viețile.
Mama: Noi, la șaisprezece ani, măcar știam să scriem și
să citim cât de cât corect și eram pasionați de o groază de
lucruri. Ea, nu. Și nu spune că se întâmplă totul din cauza că
ne-am despărțit de câteva luni. De ani de zile e așa.
Tatăl: Exagerezi.
Mama: Nu chiar. După cum știi, nu are probleme doar cu
școala. Și în plus, dacă serviciile sociale se amestecă, vom fi
prinși într-o mașinărie fără sfârșit.
Tatăl: Voi sta de vorbă cu ea.
Mama: Ar fi bine.
5.
Fata răsfoiește o revistă. O ascunde de îndată ce aude zgomotul
clanței de la ușa de la intrare și se grăbește să-și pună căștile în
urechi. Mama intră.
Mama: Eu sunt!...
(Se apropie de fiica ei care o ignoră complet)
Heeei! Sunt aici...Ah, scuză-mă, nu am văzut că aveai căștile.
Ce asculți? Lasă-mă să ascult...
(În joacă, mama apucă o cască și o pune la ureche)
Dar! Ce joc joci, Lena? Nici măcar nu asculți muzică. De ce?...
De ce ai căștile la ureche?
Lena: Ca să nu fiu nevoită să vorbesc.
11
Mama: Pentru...Inteligent! Și de ce nu vrei să vorbești? Ce se

întâmplă?
Lena: Nimic. Pur și simplu nu am chef.
Mama: Și eu dacă aș vrea să te aud cum îmi zici, așa, în trecere,
fie vorba: „Salut, mamă, e totul okay? Ai avut o zi bună?” Ce
trebuie să fac?
Lena: E problema ta.
6.
Tatăl către Celălalt: Nu știu cum erau părinții tăi, dar ai mei
erau teribili. Mai ales tata. Nu mai termina cu teoriile, mereu
era convins că are dreptate, nici un dram de fantezie, fără
umor. Îngrozitor! Și în plus, cât se poate de sever și de strict.
Nu aveam dreptul să fac nimic, să zic nimic, doar să-mi țin
gura și să merg pe calea cea bună. Am binecuvântat ziua în
care am împlinit optsprezece ani, crede-mă!
Când mă gândesc mai bine, maică-mea, în ciuda zâmbetelor
ei drăgălașe, nu era cu nimic mai bună. Supusă, plecată
până la pământ în fața bătrânului, îl susținea în toate și nu-l
contrazicea cu nimic M-am întrebat deseori dacă o făcea din
lașitate sau din indiferență. Ambele, probabil.
Dar nu despre asta e vorba. Ce voiam să zic, este că în ziua
în care ai un copil la rândul tău, ești obsedat de ideea de a nu
repeta aceleași greșeli pe care părinții tăi le-au făcut cu tine.
Atunci încerci cu orice preț să eviți greșelile lor, dar, în mod
evident, faci altele. Corect ar fi să înțelegi care...
7.
Lena: Hei, poți să-mi dai un avans la banii mei de buzunar ca
să merg la cinema?
12
Mama: Nici nu se pune problema.

Lena: De ce?
Mama: Știi tu de ce.
Lena: Ba nu, zi.
Mama: Fiindcă în mod misterios mi-a dispărut o sumă de
bani din portmoneu, nu mai târziu de ziua de ieri. Iată de ce.
Lena: Ai prefera să fur din gențile bătrânelor doamne?
Mama: Nu, nu aș vrea asta.
Lena: Atunci nu ai decât să-mi dai mai mulți bani. Nu-ți cer
luna, mamă. Doar ceva cu care să-mi plătesc o ieșire în oraș.
Mama: Am spus nu.
Lena: Ce zgârcită poți fi, n-ai văzut așa ceva.
Mama: La vârsta ta, banii mei de buzunar, îi câștigam dând
meditații la mate după școală și făcând baby-sitting în
weekend.
Lena: Să-mi arunc în aer sfârșiturile de săptămână ca să fiu
plătită o sumă de rahat, nu, mersi! La banii ăștia, mai bine fac
trotuarul din când în când.
Mama: Îți interzic să vorbești așa.
Lena: Că ce? Cunosc multe care fac asta, să știi. Și se merită.
În orice caz au cu ce să-și plătească o ieșire la cinema.
Mama: Lena, mă scoți din minți. Și ce film vrei să vezi?
Lena: Oricum...
Mama: Ascultă. Uite ce-ți propun: mergem să mâncăm o
pizza și după te invit la cinema. Îți convine ca și program?
Lena: Cu tine? Pe bune, chiar vrei să mă fac de râs sau ce
naiba?
13
8.
Tata e cufundat în lectura unei cărți despre educație. Subliniază
cu creionul anumite pagini... De îndată ce aude clanța ușii de la
intrare, își ascunde cartea. Lena intră și trece rapid pe lângă el.
Lena: Salut!
Tatăl: Salutare!...Hei!
Lena: Ce vrei?
Tatăl: Vino aici puțin!
Lena: Nu acum. Am chestii de făcut.
Tatăl: Chestiile ălea mai pot aștepta două secunde, nu?
Haide, așază-te...Nu fă moaca asta. Aș zice c-ai înghițit un
porc spinos.
(Lena ia loc în fața tatălui său)
Spune-mi, prietenele tale, sunt toate așa ca tine?
Lena: Ce?
Tatăl: Ai prietene, prieteni, nu?
Lena: Ca toată lumea.
Tatăl: Și îmi imaginez că tu și prietenii tăi purtați conversații
adevărate.
Lena: Evident, ce întrebare e asta?
Tatăl: Și despre ce vorbiți? Despre viață, lume, dragoste,
viitor?...
Lena: Se întâmplă.
Tatăl: Și ce vor să facă mai târziu, prietenii tăi?
Lena: Depinde.
Tatăl: De exemplu?
Lena: Sunt unii care vor să se dea la fund și să facă minimul
14
posibil, sunt alții care vor să se lanseze în busniss și să facă

maxim bani, alții care visează să ajungă celebrii și să aibă
lumea la picioarele lor...În linii mari, cam asta e.
Tatăl: Și tu, în ce categorie te-ai situa?
Lena: Nu prea știu.
Tatăl: Hai mai încearcă! Nu-i nimic care să te facă să-l dorești?
Lena: Nu chiar.
Tatăl: Chiar și puțin.
Lena: Nu...
Tatăl: Nimic?
Lena: Mi se cam rupe de orice. Aștept să văd.
Tatăl: Să vezi ce?
Lena: Nu știu. Poate că într-o zi se va întâmpla o chestie tare.
Dar acum, pentru moment, nu prea văd ce.
Tatăl: Okay. E puțin trist, dar e în regulă.
Lena: Ba nu! Cu toții nu prea știm ce să facem. E normal. Nu
sunt singura.
Tatăl: Am înțeles. E „normal”, nu-i cazul să te îngrijorezi
pentru asta/
Lena: Exact.
Tatăl: Dar despre ce ar trebui să-mi fac griji?
Lena: Cum așa?
Tatăl: Ai o problemă? Supărări? Ți s-a întâmplat ceva grav,
Lena? Vreo nefericire? Ai ceva să-mi reproșezi? Mama ta sau
eu ți-am făcut rău fără să ne dăm seama? Ești preocupată?
Frustrată? Deprimată? Ai impresia că ești respinsă?
Lena: Ce încerci să faci?
15
Tatăl: Tu să-mi zici asta, draga mea.

Lena: Mă plictisesc la școală și aș vrea să am mai mulți bani,
în rest e okay.
Tatăl: Să admitem că renunți la școală și că-ți dublăm banii
de buzunar, ce ar schimba asta pentru tine?
Lena: Nu știu. Aș dormi mai mult dimineața, iar după-amiaza
aș face shopping în loc să mă holbez la vitrine.
Tatăl: Îți place să faci shopping?
Lena: Da, doar că aici buticurile nu sunt teribile. La New
York sau la Londra, e mult mai bine.
Tatăl: Ți-ar plăcea să mergem împreună într-un weekend la
Londra?
Lena: Cu condiția să nu mergem la muzee. Mi s-a luat de
muzeele tale. Mi-ai arătat destule.
Tatăl: De acord. Fără muzee, shopping la greu și o oră de
engleză intensiv pe zi până când plecăm.
Lena: Atunci, poți visa. Cursurile de engleză, poți să pui o
cruce mare peste ele.
Tatăl: Atunci, îmi pare rău pentru tine.
Lena: E okay. Bun, te las cu chestiile tale și mă întorc la ale
mele.
9.
Lena către Celălalt: Nu vrei să mai rămâi, Maxime, ești sigur?
Știi, nu e scris pe fruntea noastră...și chiar dacă! Sunt liberă
și nu mai sunt un bebe.
Maică-mea e oricum obișnuită. De când am paisprezece ani,
tipii cu care sunt dorm la mine. Unul în plus, unul în minus...
Unul tânăr, unul bătrân...
16
Păi, da, părinții nu sunt tâmpiți. Decât să aibă probleme cu

poliția, preferă ca puștii lor să și-o tragă acasă când sunt
minori...
Ar fi trebuit să-i vezi mutra lui taică-meu la început. Îl făcea
bolnav. Se ducea pur și simplu să doarmă în cealaltă parte a
apartamentului ca să nu mă audă cum îmi dau drumul. (Râde)
După, i-a trecut. El și primul meu iubit au devenit pretenari
în cele din urmă. Se uitau împreună la meciuri de fotbal la
televizor. Era super nașpa, nu mai puteam.
Măcar ție, nu-ți place fotbalul?
10.
Tatăl: Cum a fost?
Mama: Nici măcar nu a venit la întâlnire.
Tatăl: Ce pacoste!
Mama: De data asta au dat-o afară definitiv. Directoarea nu
mai vrea să audă nimic.
Tatăl: Rahat!
Mama: Cum zici tu.
Tatăl: Și pe unde umblă acum, știi?
Mama. Pierde vremea prin oraș, presupun.
Tatăl: Ce putem face?
Mama: Nu mai am idei. Ai reușit să-i vorbești, în cele din
urmă?
Tatăl: Am încercat.
Mama : Și apoi?
Tatăl: După ea, totul e în regulă, ea este okay, nu trebuie să ne
neliniștim, toți prietenii ei sunt ca ea.
17
Mama : Ah!
Tatăl: Cum zici tu.
Mama: Ce altceva? Ați discutat despre viitorul ei? Despre ce
vrea să facă mai departe?
Tatăl: I se rupe de asta. Trebuie să recunoști.
Mama: Nu știu tu, dar eu sunt disperată.
Tatăl: Poate ar trebui să o ducem la un psihiatru.
Mama : Nu va vrea, doar o cunoști.
Tatăl: Putem s-o întrebăm, măcar.
Mama: Am făcut-o deja.
Tatăl: Și?
Mama : M-a trimis la plimbare.
Tatăl: Ar trebui să fii mai severă cu ea.
Mama: Ar trebui, ar trebui...vorbește în numele tău.
Tatăl: Nu știu să joc rolul patriarhiilor autoritari.
Mama: Nici eu. Palmele lui tata și țipetele maică-mii mi-au
ajuns. Nici un chef să repet povestea.
Tatăl: Are un prieten în perioada asta?
Mama: Nu, din câte știu eu.
Tatăl: Ar trebui să se îndrăgostească de un tip bine.
Mama: Și cum vrei tu ca un „tip bine” să se intereseze de o
târâtură ca asta?
Tatăl: Exagerezi.
Mama: Nu chiar. Iar tipii bine, nu aleargă liberi pe străzi!
Tatăl: Nu toți sunt ca mine, asta așa e.
Mama: Imbecilule...
18
Tatăl: Ce? Eu nu sunt un tip bine?

Mama: Ba da, dar...Nu, nu începe...
Tatăl: Îmi lipsești, iubito. E groaznic.
Mama: Și tu, îmi lipsești.
Tatăl: Și ce naiba așteptăm ca să revenim? Nu te înțeleg.
Mama: Hai să ne ocupăm de problema Lena. Pe urmă, mai
vedem.
11.
Lena se joacă pe mobil și-și exprimă performanțele prin
onomatopee. Tatăl intră cu o sacoșă de cumpărături.
Tatăl: Bună seara!
Lena: Seara!
Tatăl: Uite, te rog, du-te să aranjezi cumpărăturile în
bucătărie...
Lena: Ce-ai luat? Pui la rotisor. Iarăși. Ai mai cumpărat și
vinerea trecută, te anunț.
Tatăl: Dacă vrei să ne gătești ceva bun, fata mea, nu te jena.
Lena: Asta e! Îți reamintesc că muncesc toată ziua, acum.
Tatăl: Așa e. Cum e stagiul ăsta? Ești mulțumită? Te amuză să
lucrezi cu copiii?
Lena: Prea obositor. Nu știu dacă voi rezista până la capăt.
Tatăl: Cât ți-a mai rămas din el?
Lena: Cinci zile.
Tatăl: Și după? Ți s-a mai propus ceva?
Lena: Am de ales între un salon de coafură și o băcănie bio.
Tatăl: Nu-i rău.
19
Lena: Pe naiba!
Tatăl: Ce-ai hotărât?
Lena: Nimic, mi se rupe. Ambele sunt nașpa, oricum.
Tatăl: Așteaptă să vezi. Poate vei avea o surpriză plăcută,
cine știe?
Lena: M-aș mira.
12.
Mama către Celălalt: Când era bebeluș, mi se întâmpla
s-o privesc îndelung, atât de tare eram impresionată de
acest mic ansamblu perfect. Și totuși nu făceam parte din
categoria mamelor care sunt în extaz în fața progeniturilor
lor, nu. Era pur și simplu vorba despre puritatea acestui corp
micuț, nou nouț, cu membrele minuscule, dar deja atât de
bine conturate, încât mă intimida. Pielea este imaculată și
netedă la bebeluși. Fără nicio gaură. Fără cicatrice.
Când Lena s- întors cu un piercing în buric, nu am fost foarte
perturbată, cred. O modă la fel ca altele, m-am gândit. Nici
taică-su nu a reacționat. Ne-ar fi plăcut să ne spună dinainte.
Doar atât.
În baie, azi dimineață, am descoperit în partea de jos a
spatelui ei un tatuaj enorm. Un pumnal lung și însângerat.
Am rămas fără cuvinte. Nu mai aveam salivă. Doar lacrimi.
13.
Tatăl către Celălalt: Mă simt vinovat, Max, te asigur. Tu
ești un prieten, unul adevărat. Mi=e rușine că m-am îndoit
de tine. Nu știu de ce, dar mi-a intrat în cap că tu și...Iartă-
mă. Totul e atât de confuz în mintea mea de când nu mai e
20
aici. A vrut să aibă puțin spațiu, timpul necesar ca Lena să-și

revină. Credeam că este un pretext. Un mod deturnat ca să
mă anunțe: „Am pe altcineva”. Dar e la fel ca mine, în vremea
asta. Cu mințile complet absorbite de Lena. Complet. Nici
cea mai mică urmă de spațiu pentru orice sau oricine altceva,
altcineva.
14.
Lena: Hei! Când speli rufele? Am nevoie de blugi.
Mama: De care dintre ei? Ai cel puțin cinzeci de perechi.
Lena: Las-o baltă.
Mama: Am spălat ieri o mașină cu albe. Pun o mașină cu
colorate la sfârșitul săptămânii.
Lena: Rahat.
Mama: Dar de care blugi e vorba? De ce te enervezi? Și dacă
e așa urgent, ești destul de mare să-ți speli niște blugi, nu?
Ți‑am cumpărat șampon și crema de față, ai văzut?
Lena:...
Mama: Te doare gura să zici mersi?
Lena: De ce? E normal să cumperi chestii.
Mama: Da, doar că lucrurile nu răsar din întâmplare pe
etajere sau prin dulapuri, Lena. Este o persoană care se ocupă
de asta și persoana aia, e maică-ta. Să-ți intre bine în cap că
un mersi, din când în când, nu i-ar face rău.
Lena: Okay, ajunge...
Mama: Nu. Este amar, acru, acid, să te dai peste cap toată ziua
pentru cineva la care nu-i pasă deloc.
(Soneria de la intrare)
21
Cine e? Aștepți pe cineva?

Lena: Nu.
Mama: Du-te să vezi. Cu siguranță e pentru tine.
(Iese)
Lena (de departe): Intrați!
(Tatăl intră)
Ce naiba cauți aici?
Tatăl: Când vei fi capabilă să legi o frază întreagă fără să fii
vulgară?
Lena: Cu siguranță, niciodată. (de departe) Mamă, hai, e tata.
(Mama revine)
Mama: Ia te uită, ce vânt te aduce?
Tatăl (fluturând o scrisoare): O factură de la spital.
Mama: Ah?
Tatăl: Ambulanță, urgență, analize...
Mama: Dar ce e asta?
Tatăl: Exact asta voiam să știm și noi. Ne poți explica, Lena?
Lena: Dar de ce ne trimit o factură, idioții ăștia? Nu asigurările
plătesc, de obicei?
Tatăl: Te rog frumos, nu schimba subiectul.
Lena: Nu s-a întâmplat nimic. Am fost la aniversarea unei
prietene și am băut prea mult. Nu-i un capăt de țară.
Mama: Dar de când bei? Nu suportai alcoolul, nici măcar în
ciocolată.
Lena: N-o fac des. Doar așa de distracție.
Tatăl: Nu-i nimic mai amuzant decât o comă etilică,
într‑adevăr. Te și droghezi? Fumezi? Tragi pe nas? Te
injectezi și înghiți etnobotanice?
22
Lena: Nu ți-e bine!?

Tatăl: Măcar să ne anunți, să știm la ce să ne așteptăm.
Lena: Sunt clean, ți-am spus. Nu-mi veni cu din astea.
Mama (către tată): Când s-a întâmplat?
Tatăl: Marțea trecută în miezul zilei, din ce văd că scrie aici.
Mama: Marți? Nu erai la stagiu?
Lena: Se pare că nu.
Tatăl: Putem știi de ce?
Lena: Eram la ziua unei prietene, v-am zis deja.
Mama: La unsprezece dimineața.
Lena: Păi da.
Tatăl: Dacă ai spune adevărul în loc să-ți bați joc de noi.
Lena: Ce s-ar schimba?
Tatăl: Totul.
Lena: Mă futeți la icre, voi doi! Mi s-a luat, ce căcat!
(Iese)
Mama: Unde mergi? Întoarce-te imediat!(tatălui) Du-te după
ea.
Tatăl: Las-o să se calmeze. Se va întoarce după.
Mama: Da, după ce ne vom rupe ficații încă o dată din cauza
ei. Am obosit.
Tatăl: O perioadă urâtă pe care trebuie s-o depășim.
Mama: A naibii de lungă perioada asta. Și n-avem nicio
certitudine că va duce la ceva bun.
23
15.
Lena către Celălalt: Ce genial că te muți în Sud. Vin cu tine!
Va fi super-tare, îți imaginezi? În timp ce tu vei da cu piciorul
în minge, mă voi ocupa de apartament și de cumpărături, voi
merge la plajă, vom face dragoste ca niște nebuni în fiecare
zi, de îndată ce vei veni acasă, vom merge să bem pe terase,
să ne plimbăm pe malul mării... Viață de regi, ce mai!
Când mă vei duce să vizitez apartamentul? Sâmbătă? Ia, fii
atent ce am găsit pe internet. Cel mai tare afrodiziac! Se pare
că e super-fierbinte. Ce mai aștepți? Dezbracă-mă.
16.
Mama o așteaptă pe fiică. Lena intră.
Mama: Iată-te, perfect!
Lena: Ce-am mai făcut iarăși?
Mama: De data asta e grav, Lena.
Lena: Ce?
Mama: Ceasul de aur cu capac din aur al străbunicului meu.
Ce s-a întâmplat cu el?
Lena: Ce ceas?
Mama: Nu mă crede o imbecilă.
Lena: Chestia aia rotundă cu lanț?
Mama: Te ascult.
Lena: L-am agățat odată la curea, mi se părea că e cool.
Mama: Nu-l văd la cureaua ta...
Lena: Ah, nu. Se pare că l-am pierdut.
Mama: Unde? Când?
24
Lena: Nu mai știu, s-a întâmplat demult...

Mama: Iubeam acest ceas. Eram legată de el și tu știai asta,
javră mică!
Lena: E doar un obiect, ho! Nu-i nevoie să te ambalezi.
Mama: Iar tu nu ești decât o otreapă, fata mea.
Lena: Miștooo, cum îmi vorbești!...
Mama: S-a terminat cu drăgălășenia. Strânge-ți boarfele și
cară-te. Nu vreau să te mai văd. S-a terminat.
Lena: Toate astea din cauza unui ceas tâmpit? Ești debilă,
mamă, tre’ să te cauți.
Mama: Mi-ai făcut de toate, Lena, de toate. Am trecut peste
totul, am iertat totul, am scuzat totul, dar de data asta gata,
este ne neiertat. Ceasul acela, nu aveai dreptul să-ți bați joc
de el!
Lena: Ești nebună.
Mama: Afară!
Lena: Ok, ok, îmi cer scuze...
Mama: Tu... tu îți ceri scuze, tu?
(Râde)
Lena: Da, și?
Mama: Tu nu ai morală, nu ai sentimente, nu ai niciun regret,
nicio urmă de respect, nicio sensibilitate, Lena. Deci, îmi
pare rău, dar scuzele tale sună ca și tine. Gol și sec.
(Lena schițează gestul de a-i da o palmă mamei sale. Mama îi
prinde brațul. După un timp)
Afară!
25
17.
Tatăl transportă câteva valize și cutii cu lucrurile Lenei.
Tatăl (de departe): Iată, cred că am luat totul, dragă. Plec.
(Mama i se alătură)
Mama: Ești foarte amabil că te-ai ocupat încă o dată de asta.
Tatăl: Este fiica noastră, ce vrei să fac.
Mama: Vorbește în numele tău. Eu nu mai am nicio fiică. Cel
puțin, nu în acest moment.
Tatăl: Nu mai vorbi așa. Fiica ta va rămâne mereu și în ciuda
a orice fiica ta.
Mama: Nu. Tocmai. Nu în ciuda a orice. Ce e cu legea asta
care-i obligă pe părinți să-și iubească copiii? Ei își iubesc
părinții, în ciuda a orice? Dragostea parentală sau filială
nu este înnăscută, așa cred eu. De ce ar fi? Nu, dragostea
asta e o minciună. Nimic altceva decât un artificiu social. O
constrângere psihologică. O înșelăciune occidentală. Aveam
îndoieli, dar acum sunt sigură. Dragostea n-are nimic de-a
face cu genetica.
Tatăl: Te înșeli. O iubesc și am iubit-o pe Lena profund
încă din prima zi. Fiindcă este copilul nostru. Parte din noi.
Fiindcă ea reprezintă iubirea noastră și dorința noastră de
a întemeia o familie. Cât despre Lena, sunt sigur că și ea ne
iubește sincer. În modul ei.
Mama: La început, așa vedeam și eu lucrurile. Chiar dacă,
atunci când s-a născut, a trebuit să ne îmblânzim una pe alta,
să ne descoperim, să învățăm să ne apreciem. Am crezut în
asta. îți jur că am crezut. Pentru mult timp. Iar apoi a trebuit
să recunosc inevitabilul. Degeaba suntem mamă și fiică,
între noi două nu este decât constrângere și dispreț. Niciun
dram de afecțiune și cu atât mai puțin satisfacție.
26
Tatăl: Nu crezi ce spui.

Mama: Știi că am dreptate. Nu încerca să te consolezi
prostește.
18.
Lena către Celălalt: Nu încă, nu am spus nimic, nu. Voiam ca
tu să fii primul care află. E al tău, evident. Ești singurul cu
care o fac fără protecție. Ești fericit? Eu știu că va fi super-
fain totul. Vei vedea, voi fi o mamă super. Nu ca a mea. Ar fi
trebuit să vezi cum a luat-o razna, din cauza unei tâmpenii
de ceas. N-am văzut-o niciodată așa. O adevărată nebună. Îl
plâng pe taică-meu. El e simpatic. Nu-mi reproșează nimic.
Ce nume ai vrea să-i dăm copilului? Mie îmi place mult Betty
și Julia, ține nu? Nu știu de ce, dar sunt foarte sigură ca va fi
o fetiță.
19.
Mama e la telefon.
Mama: ... Foarte bine, de acord. Să zicem la opt, în față, la
mine?... Nu, te las să alegi. Italian, turc, chinezesc, totul îmi
convine.
(Spre marea surpriză a mamei, Lena intră)
Ăăă, scuză-mă, Maxime, tre’ să te las... Ok, te îmbrățișez.
(Închide telefonul)
Lena: Salut.
(Mama nu răspiunde)
Deranjez?
Mama: Da.
27
Lena: Tre’ să-ți zic o chestie.

Mama: Nu acum, ies.
Lena: E important.
Mama: Și pentru mine.
Lena: Te rog...
Mama: Îți acord cinci minute. Niciunul în plus.
(După un timp)
Lena: Vrei să stai jos?
Mama: Stau bine în picioare.
Lena: Vei fi în curând bunică, mamă.
Mama: Ce să zic!
Lena: E tot ce poți să spui?
Mama: Da.
Lena: Mă uimești. De obicei, vorbești, vorbești...
Mama: Am aruncat prosopul, lena. Nu mai am nimic să-ți
spun.
Lena: Ești nașpa că mă lași așa baltă. Eu nu mă pricep
la bebeluși. Trebuie să-mi explici cum se întâmplă. Ești
maică‑mea, ce dracu’! N-ai dreptul să mă lași baltă.
Mama: Nu te-am lăsat baltă, Lena, te-am te-am dat afară. E și
mai rău.
Lena: Ok. O să ies din căcat fără tine.
Mama: Foarte bine.
Lena: De fapt, amicul tău Maxime e tăticul, te anunț.
Mama: Maxime?
Lena: Da. Tu n-ai avut chef, așa că m-am ocupat eu de el.
28
Mama: Ce nesimțit!
Lena: Nu e rău ca amant. Ar trebui să-l încerci și tu.
20.
Tatăl către Celălalt: Mărturisesc că aș fi preferat să te revăd
ca să vorbim despre fotbal... Nu știam că tu și Lena vă mai
frecventați încă. Credeam că povestea voastră s-a terminat
de mult. Cel puțin, asta ne-a lăsat să înțelegem... În sfârșit, e
bine că ai venit să mă vezi.
Te înțeleg, să știi. Sunteți mult prea tineri, ca să fiți părinți.
Ar fi ridicol să vă stricați viețile atât de devreme, din cauza
unui accident. Mai ales acum când ești pe cale să devii super-
pro. Îmi imaginez că ești foarte mândru că OM te angajează.
E fantastic ce ți se întâmplă, jos pălăria! Îmi vei da vești, da?
Contez pe tine...
Bun, haide, șterge-o, dacă nu, riști să te întâlnești cu ea. Hai,
nu face mutra asta, prietene. Sunt lucruri care se întâmplă,
ce vrei. În orice caz, îți mulțumesc pentru curajul tău și
pentru franchețe. Ești un tip bine. Mi-ar fi plăcut să fiu
bunicul puștiului tău. Poate mai vorbim peste câțiva ani de
toate astea, cine știe? Hai.
(Tatăl conduce la ușă musafirul și revine foarte afectat. Lena
intră)
Tatăl: Cucu, iubita.
Lena: Salut!
Tatăl: Totul e ok?
Lena: Ar putea fi și mai bine.
Tatăl: Știu.
Lena: Știu că știi. Tocmai l-am văzut pe celălalt tâmpit ieșind
de aici.
29
Tatăl: Mi-a explicat, da.

Lena: E de rahat. Aș fi preferat să-ți vorbesc eu prima.
În fine, ar trebui să fii bucuros. Tu care voiai să-mi găsesc un
scop în viață, acum ești servit.
Tatăl: Mama ta e la curent?
Lena: Mai mult sau mai puțin...
Tatăl: Cum așa?
Lena: Nu prea avea timp. Ieșea cu Maxime în seara asta.
Tatăl: Ah.
Lena: Ce păcat că profesionistul balonului rotund nu-și vrea
bebelușul, nu?
Tatăl: Trebuie să-l înțelegi, Lena. A venit prea repede acest
copil.
Lena: Nu pentru mine. Mă simt absolut pregătită ca să fiu
mamă.
Tatăl: Dar ai abia șaisprezece ani, iubito, gândește-te...
Lena: Voi păstra acest bebeluș.
Tatăl: Dar chiar nu-ți dai seama, te rog. Cine-l va crește?
Lena: Păi noi. Ai fost un tată bun pentru mine, vei fi unul la
fel de bun și pentru micuță.
Tatăl: Glumești!
Lena: Absolut deloc.
Tatăl: Dar nu pot fi tatăl bebelușului fiicei mele, mă rog!
Lena: De ce nu? Nu am fi primii.
Tatăl: Încetează cu delirul, te rog.
Lena: Păi ce, ce s-a întâmplat? Nu îți plac? Nu mă găsești
destul de bună pentru tine?
30
Totuși, sunt de o mie de ori mai frumoasă decât mama,

recunoaște.
Tatăl: Taci din gură.
Lena: Pariez că ai fantasme cu mine de ani de zile. Să nu zici
nu, toți tații o fac.
Tatăl: Încetează!
Lena: În plus, am multă experiență. Nu vei fi dezamăgit,
crede-mă.
Tatăl: Ajunge!
Lena: Hai, nu fă pe timidul. Atinge, atinge mai degrabă ce‑ți
ofer, tăticul meu iubit. Hai, simte, simte cum corpul meu
palpită doar pentru tine. Vino, ia-mă.
21.
Soneria de la intrare sună cu insistență în mai multe reprize.
Amețită, sculată dintr-un somn profund, mama sfârșește prin a
apărea în pijama și deschide.
Mama: Nu ești cam nebun, ai văzut cât e ceasul? Ce se
întâmplă? Sper că ai un motiv bun să mă trezești așa, fiindcă...
Tatăl: Sunt ușurat, mi-era frică că nu te-ai întors încă.
Mama: Nu am ieșit.
Tatăl: Credeam că ești cu Maxime.
Mama: Am anulat. Eram prea obosită. Două somnifere și la
ora nouă dormeam.
Tatăl: Pot profita de canapeaua ta în noaptea asta?
Mama: Canapeaua mea? Mă scoți din pat la două noaptea, ca
să mă întrebi dacă poți dormi pe canapeaua mea?
Tatăl: Îți voi explica mâine, iubito. Du-te la loc la somn.
31
Mama: Trebuie să fie o pernă și o pătură în ultimul sertar...

Noapte bună.
22.
Lena are o urmă de lovitură pe față.
Lena către Celălalt: Este prima oară când mă lovește, da,
doamnă. Înainte, se mulțumea să mă pipăie. Câteodată... mai
mult, dar nu a fost niciodată violent. Gelozia l-a făcut așa. Eu
cred că nu a suportat că sunt însărcinată cu altcineva, și nu
cu el... Nu, îmi... îmi amintesc mai exact. Eram în cadă, cred.
Aveam opt sau nouă ani. La început, mă mânca din priviri și
apoi... Îi spuneam de multe ori că mă simt ciudat că mă atinge,
dar el, el pretindea că e firesc ca un tată să-și mângâie copilul
peste tot în secret... Da, pentru că nu trebuia să zic nimic. Aș
fi fost moartă, altfel.
23.
Mama către Celălalt: Fiica mea e o mincinoasă, o intrigantă,
fabulează! Niciodată, auziți, niciodată, soțul meu n-ar fi
putut face un asemenea lucru! El este victima, nu ea. Tot ceea
ce povestește nu este decât o invenție. Probe? Probe veți avea
când o veți face să mărturisească adevărul. Ce vreți să vă
spun eu, interogați-o! Voi sunteți polițiștii.
24.
Tatăl către Celălalt: Cum se simte? Rău, nu-i așa? Nu trebuie
să fiți prea duri cu ea, probabil a acționat într-un moment de
furie. În care a realizat prost însemnătatea gestului ei. Este
tânără. Nu și-a găsit încă toate reperele... Nu, mai degrabă
decât supărat pe ea, aș prefera să înțeleg. Chiar dacă e dificil
de data aceasta.
32
Iată. Puteți să o faceți să intre. Sunt pregătit.

(Sunetul pașilor Celuilalt. Lena intră)
Tatăl: Bună ziua. Cum ești, Lena? Cum te simți?
Lena: Nicio problemă.
Tatăl: Mersi că ai revenit asupra a ceea ce ai spus, draga
mea. Știam că o vei face. Niciodată nu m-am îndoit de asta,
crede‑mă.
Lena: Cu atât mai bine.
Tatăl: Ți-ar plăcea să... ai vrea să-mi spui ceva?
Lena: Nu chiar.
Tatăl: Nu ne vom mai revedea decât după mult timp, știi asta?
Lena: Știu.
Tatăl: Nu pare să te afecteze.
Lena: Nu, e ok, mi-e egal că sunt acolo. Mai degrabă, nu-i rău,
va fi o schimbare.
Tatăl: Atunci e bine.
Lena: Da. (Către Celălalt) Bun, e ok? Am terminat?
Tatăl: Mama ta e aici. Nu vrei să-i spui la revedere?
Lena: De ce nu.
(Sunetul pașilor Celuilalt. Mama intră)
Salut!
Mama: Salut!
(După un timp)
Lena: Ce e? De ce mă privești așa?
Mama: Caut...
Lena: Ce?
Mama: Remușcări, regrete...
33
Lena: Ah.
Mama: Ești conștientă de ce i-ai făcut tatălui tău, Lena?
Lena: Nu, nu știu. Nu am conștiință, cred. Ce-am făcut?
25.
Mama către Celălalt: Nu e evident. Va fi nevoie de timp,
dar va fi bine, cred. În fine, e ceea ce-mi doresc. Tatăl ei
mă îngrijorează. Eu m-am obișnuit cât de cât cu ideea de
a abandona, în timp ce el își păstra speranța, se legăna cu
iluzii... Constatarea e crudă. Este intolerabil pentru un tată
prezent să abandoneze lupta. Să sfârșească prin a trebui să-și
încredințeze copilul unui alt cămin decât al său, eșecul este
zdrobitor.
Pe mine nu, mă ușurează cumva. Chiar dacă mi-e mai degrabă
rușine că am adus pe lume o persoană care va fi, probabil,
mereu în sarcina societății. Acum ceva timp, îmi băteam joc
de acele mame abuzive care-și împing copiii spre vitejie.
„Fiul meu e un geniu, fiica mea e supradotată. Și
dumneavoastră, fiica, cum e?”
„Eu? Eu, doamnă, fiica mea e o persoană normală și cred că
asta e genial!”, trâmbițam eu.
Păcat că nu ne naștem toți orfani. Ar fi mult mai comod...
Astea fiind spuse, nu cred că ne vom mai revedea, Maxime.
Ai fost un prieten al familiei. Cum nu mai există nicio familie,
e mai bine să dispari.
26.
Tatăl: Ești sigură, draga mea?
Mama: Cât de departe e posibil, da. Nu vreau să fim tentați
34
să o revedem. Și nu vreau să riscăm să dăm peste ea într-o

zi, din întâmplare. Trebuie ca viețile noastre să nu se mai
reîntâlnească niciodată.
Tatăl: Și dacă la majorat va încerca să ne regăsească?
Mama: Deja ne-a uitat.
Tatăl: Exagerezi.
Mama: Nu chiar. Acum e rândul nostru să uităm.
Tatăl: Crezi?
Mama: Vreau să cred. Și tu trebuie să crezi.
Tatăl: Nu sunt sigur că sunt capabil.
Mama: Nici eu. Vom vedea.
Tatăl: Nu găsesc. Nu, nu găsesc falia. Eram fericiți,
îndrăgostiți, ne doream acest copil. Puțin conta dacă era fată
sau băiat. Nu s-a născut dintr-un capriciu și nici dintr-un
accident. Și nu a fost o greșeală din tinerețe, nu. Am dorit-o
pe Lena. Am dorit-o cu putere, nu-i așa?
Mama: Nu a fost suficient. Ar fi trebuit, probabil, să ne
forțăm să trăim după legea noastră, departe de sistem sau să
fim și mai vigilenți: „Nu fă asta, nu fă aia”, „Nu, interzis!”, „În
pat, imediat!”, „Nu trebuie, nu!”, „Exclus, nu vei merge!”, „Sub
nicio formă!”, „N-ai dreptul să răspunzi!”, „Ascultă și taci din
gură!” Ar fi trebuit... toate astea.
Tatăl: Tot ceea ce detestam.
Mama: Asta e, „Educația”, cred. Am vrut să scăpăm de asta și
s-a întors împotriva noastră din plin.
Tatăl: Și rahat!
Lena: Am creat „generația neantului”, iubitul meu, da.
35
27.
Lena către Celălalt: Hai, poți s-o faci, nu mă doare. Nimic nu
mai îmi face rău, de fapt. Iar asta îi enervează pe oameni.
Mă face să râd. Am zice că toți sunt șocați când le zic că nu
simt nimic. Tu simți ceva? Nu, atunci ești fix ca mine, cool.
Oricum, la ce ajută? De ce să te chinui să-ți fie frică sau să fii
trist? De ce ar trebui neapărat să-ți faci planuri, să ai ambiții
sau perspective tâmpite? E nul. N-ai nevoie de asta, eu, în
orice caz, nu. Pot să crăp aici, acum, mâine sau într-o altă zi.
Deci, ce rost are, hm?
Ce fumezi? Dă-mi să gust. Nu? N-ai decât. Păstrează-ți
porcăria. Am deja ce-mi trebuie în venă. Super-bună doza
supraveghetorului. Și nici nu e scumpă. E de ajuns să desfac
picioarele și am pornit pentru un tur în regatul culorilor...
Sunt o Prințesă eu. Prințesa nimicului. Albastru, roșu, violet,
verde, alb, cât timp existați, mi se rupe de voi. Profund.
Mamă? Ai văzut ce mutră ai? Ai văzut ce cur mare ai? Și când
mă gândesc că am ieșit de acolo!...
Goool! Goool!... Chiar crezi că-mi pasă? Bagă-ți în cur
mingea, ticălosule!
Ție nu-ți place fotbalul măcar. De ce vrei mereu s-o faci pe la
spate? Nu-i nevoie, închid ochii.
Hai, șefu’, încă o doză mică între degetele de la picioare, hai...
Una mică doar. Ok, de acord, poate să fină și colegul. Nu,
domnule, nu voi spune nimic. Ce vreți să spun?
Tic, tac, tic, tac... Mi-l schimbi cu un cuțit în spate? Cu sânge,
da. Plin de sânge care curge...
Ai omorât deja pe cineva? Ce-ai simțit? E bine?
Aș fi vrut să mă lovești, tată, seara trecută. De ce ai lăsat să-ți
scape norocul? A fost o tâmpenie.
36
Hai, poți s-o faci, nu mă doare. Oricum, nu simt nimic. E

normal. Păi da, eu sunt Prințesa nimicului.
37
Ce e iubirea?
Variații
Sonia Ristic
Traducere de Andrei C. Șerban
Despre autoare, Sonia Ristic
Sonia Ristic s-a născut în 1972 la Belgrad, și a trăit în fosta Iugoslavie și în

Africa până în 1919, când s-a mutat la Paris. După absolvirea studiilor în
Litere și Teatru, a lucrat ca actriță și ca asistent regie. A făcut parte din
colectivul Teatrului de Verre și și-a creat propria companie. A beneficiat
de burse de creație, iar textele sale dramatice au fost răsplătite cu
numeroase premii.
39
Trebuie s-o facem cum trebuie
Tu ești cea care trebuie să fie de acord. Odată, am citit o frază

într-o carte: „Bărbatul propune, femeia dispune.” Mi s-a părut
foarte mișto fraza asta. De-aia, tu ești cea care spune da, unde
și când. De partea cu cum, mă ocup eu. Cred că mă descurc și,
la urma urmei, nu e cine știe ce chestie; de aproape trei mii
de ani toată lumea sau, mă rog, aproape toată lumea o face. În
fine, e de mai bine de trei mii de ani, știu, dar înțelegi ideea.
Pe bune acum, îți spun cu mâna pe inimă, tu ești cea care
va hotărî momentul. Numai când tu o să zici „ok” totul va fi
ok. Cel puțin, eu sper că va fi ok. Și ne interesează ca totul
să fie ok. Pentru că dacă nu e așa, îți dai seama cât ne-am tot
îndrugat verzi și uscate degeaba? Îți dai seama ce nașpa ar fi?
Și ce am putea face, atunci? Poate că e un loc pe undeva unde
se depun reclamații.
Yes, un zâmbet! Vezi, măcar sunt un tip amuzant.
Pe bune acum, trebuie s-o facem cum trebuie. Nu oricum. Și
nu spun asta doar de fiță. Chiar cred asta, sincer. Doar n-o
să te forțez. Și tu trebuie să ai chef. Cât despre mine... Ce stil
de a vorbi mai am și eu! Fraze de genul ăsta strică tot, nu ți
se pare? Deci, cât despre mine, eu sunt pregătit. Sunt foarte
pregătit. Super-mega-pregătit. Nu glumesc, am impresia că
au trecut o sută șapte ani de când sunt pregătit. Sunt atât de
pregătit, că nici nu pot să fiu mai pregătit de-atât. Și pe lângă
asta, chiar îmi place de tine. Pe bune, te iubesc. Pe bune.
Și iată, cum tu nu zici nimic. Îți rozi unghiile și ai privirea în

pământ. Hei, uită-te la mine! Te uiți atât de fix la încălțările
tale, încât zici că vrei să le hipnotizezi. Parcă noi vorbim aici
despre „viața Converșilor în mediul urban” și nu despre...
41
Știu la ce te gândești. Îți spui: „Mă duce de nas, vrea să mă

facă să cred că îi pasă, îmi dă târcoale ca să spun da, ca să
cedez.” Îți spui: „Toți sunt la fel, doar la asta se gândesc.”
Dar eu te iubesc și atunci o să fiu sincer și o să ți-o spun
verde în față: Da, suntem toți la fel, nu ne gândim decât la
asta. Nu te uita la mine ca și cum tocmai l-am împușcat pe
Bambi! Tu ziceai că vrei sentimente și sinceritate, așa că
mărturisesc: Nu mă gândesc decât la asta. Așa și? Ce e rău
în asta? Bineînțeles că nu mă gândesc decât la asta. Dar mă
mai gândesc și că trebuie s-o facem cum trebuie. Așa că, dacă
e nevoie să-ți povestesc viața mea timp de trei luni, pentru
a căpăta încredere, o să-ți povestesc viața mea timp de trei
luni. Și chiar pentru încă trei luni dacă e nevoie.
Pentru că mai e o chestie la care tu nu te-ai gândit niciodată,

o chestie care nici nu-ți trece prin minte, și anume că eu
sunt la fel de speriat ca tine. Ei bine, da, știu că tocmai am zis
adineaori că sunt pregătit și că nu mă gândesc decât la asta,
așa e, dar asta nu înseamnă că nu sunt băgat în sperieți. Viața
e plină de contradicții – și fraza asta e ca nuca în perete, nu
crezi?
Și mai e o fază, știi, în basmele cu care ne bat la cap de când
lumea. Cică chestia asta e un pas important pentru fete,
trebuie să se protejeze, trebuie să se gândească bine, nu
trebuie să-și risipească prima oară cu te miri cine. Pentru
fete e o chestie foarte importantă, dar oare pentru băieți nu
e tot așa? S-ar zice că noi suntem genetic programați pentru
asta. Că tipii sunt un fel de Terminator al sexului, că nici nu
se pune problema, că avem deja totul în placa de bază, și știm
și cum se face, și la ce să ne gândim. Tocmai pentru că nu ne
gândim decât la asta ar trebui să-i dăm bătaie fără nici cea
mai mică urmă de teamă, ca și cum ar fi un fleac, ca și cum
42
viața noastră nu s-ar schimba. Ar trebui să-i dăm bice, ca și

cum am ști ce avem de făcut.
Prostii.
Știu că par genul, știu că mă descurc, dar mi-e frică. Par
genul, dar toată povestea asta e la fel de falsă ca discursul
miniștrilor de la știrile de seară. Mă cac pe mine de frică. Să
nu mai spui asta la nimeni, te rog. Dacă află băieții asta, o să
mă ia drept un bufon.
S-ar zice că treaba asta ar trebui să înceapă acasă. Cum că,

într-o zi, tac-tu se pune în fața ta, se uită la tavan, își drege
vocea, inspiră profund și îți ține un discurs de genul: „Albinele,
florile, animalele de la fermă, femeile și luna, mama ta și cu
mine, căsătoria, nouă luni mai târziu, responsabilitatea,
momentul potrivit și tot tacâmul.” Îți explică faza o dată
pentru totdeauna, de parcă e Marea conversație între bărbați
și apoi, gata, ești pregătit pentru viață, pregătit pentru
oricând ți s-ar arăta.
Mdeah, numai că deșteptul taică-miu, nu prea stă pe acasă.
Lucrează toată noaptea și doarme ziua. Când stă jos, se pune
doar în fața televizorului. În plus, e mai bine așa, că nu îți dă
bătăi de cap. Oricum, când mai zice „am doar două cuvinte
să-ți spun”, în general, are cureaua deja pregătită.
Nu-i ușor cu taică-miu. Ca să înțelegi: când soră-mea s-a
machiat pentru prima oară, taică-miu a oprit-o în prag. I-a
zis: „Zici că ești o traseistă, du-te și spală-te”, iar ea a crezut
că poate să negocieze: „Haide, tată, toate prietenele mele vin
așa la liceu.” El s-a uitat la ea, ca și cum ar fi vorbit în chineză,
gen nu înțelegea ce voia să spună. Ea a crezut că e de bine,
că povestea s-a reglat, și și-a continuat drumul. Dar abia de
a apucat să apese pe butonul de la lift, că mâna lui taică-miu
i s-a și înfipt în păr și a târât-o înăuntru. Pe scurt, din trei
43
lovituri clare și precise, a machiat-o cât pentru zece zile cu

albastru și violet.
Așa e taică-miu, nu stă la discuții, dar și când o face, o face cu
pumnii. Deci îți închipui că discuțiile alea între tată și fiu...
mai bine nu, mersi, mă descurc și fără.
Eu am auzit despre albine și flori din poveștile amuzante de

la alții, nu din gura alor mei. La noi nu se vorbește despre
așa ceva. Și când mai aud că poți învăța lucrurile astea
observând natura și animalele de la fermă îmi vine să mor
de râs, de parcă ai găsi așa ceva pe toate drumurile. Trecând
peste, singura chestie pe care o pot observa e doar pitbull-
ul lui Momo de la trei atunci când vrea să i-o tragă canișului
roz al bătrânei de la șapte, măcar nu e ca și cum m-aș uita la
Disney, gen.
De când eram foarte mic, știam că bebelușii nu se nasc nici
în verze, nici în tufele de trandafiri. Mucoșii ieșeau direct
din burta lui maică-mea, câte unul la fiecare doi ani. Cum
ajungeau în burta ei, habar n-aveam. Dar, dacă era ceva ce
știam, era că: unu – nu trebuia să pun prea multe întrebări și
doi – mama nu părea super-încântată.
La TV, vedeam femei gravide, fericite, cu mâna pe burtă,
suspinând, cu ochii sclipitori ca niște stele, dar maică-mea
n-a prea fost deloc așa. Mai întâi, vomita, apoi se jelea, apoi
începea să-i crească burta. În tot timpul ăsta, taică-miu nu
mai vorbea cu ea. Îi tot arunca ocheade nasoale rău de tot
și scuipa cu insulte printre dinți. Am ajuns la concluzia că,
atunci când ea rămânea gravidă, ea sigur a făcut o prostie,
luându-mă după cât de furios era taică-miu pe ea.
După ce am mai aflat câteva chestii despre viață, am ajuns
să mă întreb cum de au reușit ai mei să ne facă pe noi, toți
unșpe. Și asta pentru că ei nu mai vorbesc deloc unul cu altul.
44
Știu că nu e nevoie să vorbești ca să trântești un plod, dar

eu zic că asta mai ajută, totuși, că nu e doar pentru a pregăti
terenul. Îți jur, ei nu vorbesc deloc unul cu altul. Cât despre
pupicii dați de părinți copiilor, așa cum vezi în reclame, mai
bine las-o baltă, nu vezi așa ceva la noi. Pe bune, chiar mă
întreb de multe ori cum de au dat unul de altul.
Acum înțeleg de ce li se împrăștiau mutrele pe podea când
încă un țânc era pe drum. E firesc, trebuie să-i dai de mâncare,
și asta doar dintr-un salariu de paznic de noapte. Chiar și cu
alocațiile, cu toată curățenia pe care o face maică-mea la alții
atunci când nu e cu burta la gură și cu toate bișnițele fraților
mei, abia de ne mai rămâne ceva.
Pe scurt, când eram mic am ajuns la concluzia că n-are rost
să faci copii, pentru că oricum nimeni nu e mulțumit și toți
se ceartă.
Mai întâi am văzut chestia asta la TV, într-unul din filmele cu

muzică cretină pe care soră-mea o adoră. Ea se uita la asta,
toată plânsă, și bocea și râdea în același timp. Nu înțelegeam
nimic. Am întrebat-o ce-i făcea nenea lui tanti – trebuia să fie
ceva important, din moment ce nenea, tanti și soră-mea erau
toți în halul ăsta! –, iar soră-mea mi-a tras un papuc peste
meclă și a urlat „dispari din camera mea, față de mongoloid!”
Așa că l-am rugat pe frate-miu, cel mare, să-mi explice,
pentru că chestia asta începea să mă obsedeze, iar el mi-a pus
un film pe internet. Nu același gen de film ca al lui soră-mea.
Și, pe bune, chiar mi s-a părut scârbos. Bun, aveam șase ani, e
normal. Mai târziu, filmele lui frate-miu nu mi s-au mai părut
atât de scârboase. Ce ai? Doar tu voiai să fiu sincer.
Mă rog, știu că n-are nicio importanță asta. Chiar dacă
trebuie să... cum să zic... să te educi uitându-te la așa ceva, eu
știu că pornoșagurile astea nu sunt pe bune. Adică sunt pe
45
bune, dar nu chiar. Mă înțelegi.

Toată lumea țipă, geme, suspină, toată lumea zâmbește
ciudat, strigă „oh, da” și „mai vreau, mai vreau”, dar nimeni
nu pare super-fericit. Câteodată îmi zic că degeaba se tot
prefac ăia din filmele porno, că și ei sunt la fel ca părinții mei.
De fapt, ce mă deranjează e că n-o fac cu stil.
Deci, poate că tu încă mai crezi că vreau să te fac să crezi că
Moș Crăciun există, dar eu chiar vreau o chestie, nu știu, o
chestie... știu că sună aiurea când spun asta, dar chiar vreau
să fie frumos, adică. Dacă o să spui asta prietenelor tale, o să
mă omori.
Băieții din cartier le au cu orice. Băieții din cartier se pricep

la tot – la țoale și la încălțări, la calculatoare și la telefoane, la
televizoare și la console, le au cu marijuana, cu extasy-ul, cu
coca, se pricep chiar și la mașinile de spălat și la microundele
pentru mamele lor – așa că e evident că se pricep și la asta.
Cică sunt gagici care nu zic nu, asta mi-au spus ei, că zic nu la
început, dar că, dacă insiști puțin, dacă pui puțină presiune,
ele ajung să spună da.
Numai că mie, e de la sine înțeles, mi se pare că asta e o
aiureală. Pe bune, e o tâmpenie faza asta cu insistatul. L-ai
văzut tu vreodată pe Clooney sau pe Denzel că forțează o
tipă s-o facă? Niciodată. Pentru că ei au stil.
În plus, trebuie să știi cum s-o iei ca să poți pune presiune.
Dacă vreodată fata nu e chiar o deșteptăciune sau se crede
rea sau dacă ea zice despre ea ceva de genul „sunt o nasoală”
sau dacă îi place s-o ardă cu tipi, să vezi cum o învârtesc băieții
și apoi îi dau papucii de la unul la altul. Pentru că băieții din
cartier așa fac, împart totul, pasează de la unul la altul.
Dacă fata n-are frați, nici n-are rost să mai zic, e deja o pradă
46
ușoară pentru tipi. Ei o să spună apoi că ea a vrut. Orice s-ar

întâmpla, ei o să spună că ea a fost de acord. Iar ei o să îi fie
prea rușine și n-o să spună nimic la nimeni.
Asta e o chestie care mă face praf. Îi cunosc pe tipii ăștia. Ne
știm toți în cartierul ăsta, am crescut împreună. Nu zic că nu
sunt printre ei și debili, dar nu sunt toți așa. Așa că pentru
mine rămâne un mister de ce totul se întâmplă așa.
Am auzit un tip la TV care zicea că e vorba de „instinctul
de turmă”; e o expresie nasoală, pentru că noi nu suntem
câini, deși sunt dăți când cred asta. Oricum, chestia asta
nu-mi dă pace, pentru că eu cred că majoritatea tipilor din
cartier nu sunt câini, de fapt, chiar sunt drăguți, amuzanți.
Dar când sunt împreună, în bandă, ai zice că se schimbă, ca
psihopații din filme, au o altă personalitate. Sau zici că au
un extraterestru înăuntrul lor care începe să le controleze
mintea.
Sunt sigur că, dacă ar fi singuri, n-ar vrea să facă astfel de
lucruri, și-ar da seama că fac un abuz, că depășesc limitele,
dar nimeni nu îndrăznește să le spună asta și ei își văd de
treabă. Cred că în sinele lor interior, nu sunt chiar mândri de
ce fac, cred că le e frică și rușine, dar faptul că, atunci când
sunt în număr mare nu îi poți convinge de asta, e absolut
normal.
Nu știu, odată am văzut o fată care trecea prin parcare, cred
că vedea de la un party. Eram afară, cu alți tipi de-ai mei, eram
toți sprijiniți de zidul barului când fata a apărut. Glumeam,
făceam comentarii. Fata nu se dădea bătută, gen „eu sunt o
dură”, dar am observat că tremura. Părea că abia se mai ține
pe picioare, ca și cum era cât pe ce să cadă lată la pământ, și
puteai zice că era cât pe ce că se pună pe plâns sau doar voia
să se culce acolo, în mijlocul străzii, și să moară.
Deodată, m-am gândit că nu e chiar atât de amuzant, că
47
eram niște proști care se iau aiurea și fac comentarii. M-am

gândit și la sora mea mică, care acum e foarte mică, dar care
va crește aici, în cartier. Am văzut-o adolescentă, de vârsta
noastră, și mi-am imaginat-o cum nimerește în parcarea
asta, așa ca biata asta de fată, iar atunci mi-a venit și mie să
mă culc acolo, în mijlocul străzii, și să mor.
Spun toate astea ca să zic că priceperea băieților din cartier la
femei e ca discuția cu taică-miu, adică, nu mersi, mă lipsesc.
Nu vreau să zic că sunt un romantic sau un ciudat sau mai
știu eu ce, zic doar că e nașpa, n-are stil, e chiar urât și nasol,
și cred că e foarte trist.
Nu vreau asta, nu vreau să fie așa. Trebuie s-o facem cum
trebuie.
Știi ce? Nici nu-ți spun asta ca să te conving. Da, la început,

am făcut-o pentru asta, ca să spui da, dar s-a întâmplat ceva,
pentru că acum mi se rupe dacă zici da sau nu. Acum, mi se
pare că suntem ok, așa, că discutăm. Pe bune, îmi face bine să
vorbesc cu tine.
Anumite lucruri pe care tocmai ți le-am povestit, nu le-am
mai zis la nimeni, niciodată. Poveștile cu părinții mei sau
faza cu fata care ieșea din parcare. Nu pot vorbi cu nimeni
așa, despre asta sau despre altceva. Dar, nu știu, când îți
povestesc tot, mă simt parcă mai bine. Ca și cum aveam ceva
blocat în gât, ceva care era acolo și care mă împiedica să
respir, iar acum, gata, s-a dus. Știu că asta nu schimbă mare
lucru, faptul că vorbesc cu tine despre asta, dar cred că acum
mă simt mai puțin singur. Și și mai puțin murdar.
Când încerci să spui chestii d-astea băieților, ești făcut bufon
din start. Eu sunt sigur că toți gândesc ca mine, dar nimeni
nu îndrăznește să o spună, pentru că ar fi, nu știu, ar fi ca și
cum n-ar mai fi băieți. Așa că se poartă cum se poartă.
48
Trebuie să juri că n-o să mai spui la nimeni asta. Niciodată, la

nimeni.
Câteodată, îmi vine să mă uit la filmele lu’ soră-mea. Mi se
pune așa pata. La filmele lu’ soră-mea și la reclame. Știu că nu
e adevărat ce e acolo, dar e total inversul filmelor porno, știu
că nu e adevărat, dar de fapt e... Mă înțelegi tu.
Pentru că așa ar trebui să fie iubirea, viața, toate astea. Cu
pupici, cu femei care își mângâie burta când sunt gravide,
cu tați care se plimbă cu țâncii pe umeri, iar toată lumea se
ține de mână și zâmbește. Știu că pare aiurea, dar eu cred că
e mai cu stil așa, decât o fată care se nimerește într-o parcare
și tremură sau la care toți i-o trag mereu atunci când sunt
împreună.
Nu glumesc, când mă uit la filmele lu’ soră-mea și la reclame,
simt, așa, aici, cred că în stomac. E cam ca atunci când tu
ajungi la școală și vii țintă la mine și tu pari că zici ceva gen
nu m-ai văzut, iar eu par că zic gen nu te-a văzut, și nu ne
salutăm, dar ne uităm unul la altul, așa, super-repede. Ei,
vezi, chestia asta mă face să mă simt așa mereu. Și apoi, la
ore, mă gândesc la filmele lu’ soră-mea, parcă și văd anumite
scene, numai că în ele nu joacă Brad Pitt și Julia Roberts, ci
tu și eu. Iar asta mă face să spun niște cuvinte, cuvinte poate
prea mari pentru mine, de parcă aș trage pe mine încălțările
lu’ frate-miu.
Cum adică „ok”, te-am convins?

Ah. Ah da, am înțeles. Bun, păi...
Nu știu ce să-ți spun. Pe bune, m-ai luat cam pe nepregătite...
Cum, ce mai fac? Păi cu cărțile. Dar nu mai spui la nimeni,
ok? Juri? Da, câteodată, îmi vine să citesc cărți. Pentru că mi
se pare foarte tare cum vorbesc oamenii ăia dinăuntru.
49
Dar nu ne grăbim, nu? Nu e ca și cum ne-ar obliga cineva s-o

facem, acum pe loc. La urma urmei, ce ne pasă nouă de ce o
să creadă ei, alții, prietenele tale sau băieții mei? Nu crezi?
Până la urmă, nu e treaba lor.
Pentru că eu cred că suntem chiar bine, aici, amândoi. Nu
știu, adică îmi place să stăm așa, aici, și să discutăm. Poate o
să zici despre mine că sunt un bufon, dar mi-ar plăcea să mai
așteptăm încă un pic. Pe bune, chiar nu cred că sunt pregătit.
N-o să zici despre mine că sunt un bufon, juri?
Deci mă lași să te țin de mână?
50
O să fii o Jefi, fata mea
O să fii o Jedi, fata mea. Asta ar fi trebuit să-mi spună. Ar fi

trebuit să știe sau măcar să mă asculte.
De când eram mică voiam să fiu mare.

Nu doar ca să înhaț borcanul cu Nutella ascuns în spatele
rezervelor de paste de pe ultima etajeră a dulapului de
deasupra frigiderului care, chiar și cocoțată pe vârfuri pe
un taburet înalt e tot prea departe de mâna mea întinsă. Nu
doar ca să am dreptul să ies cu fard roșu, buze roz și cu paiete
turcoaz pe pleoape. Nu doar ca să pot să îl bat pe frate-miu la
gâdilat.
Ardeam de nerăbdare să cresc, ca să devin o Jedi.
„Sâmbătă, facem un maraton Războiul stelelor ca între băieți”,
a spus tata, bătând palma cu Pierre. Așa că mama a spus:
„Foarte bine, în tot timpul ăsta, Laure și cu mine vom merge
la cumpărături ca între fete.” Nu mai știu câți ani aveam,
trebuie să fi fost foarte mică. Am mers să fac cumpărături
cu mama, nu mai știu ce am cumpărat, dar îmi amintesc că,
atunci când ne-am întors acasă, i-am găsit pe Pierre și pe tata
care săreau peste tot și făceau „fzzz!” și „vzum!”, agitând în
aer săbii invizibile. Îmi aduc aminte că nu mă simțeam bine
de la toată agitația aia din magazine și de la Cola aia mare pe
care o meritam cu vârf și îndesat, dar și că ochii lui Pierre și
tata străluceau. „Ne-am distrat pe cinste amândouă, nu?”, a
spus mama și am dat din cap, dar m-am gândit că Pierre și
tata păreau că s-au distrat și mai pe cinste decât noi.
Tocmai de-aia, data următoare, la câteva luni mai târziu,
când l-am auzit pe tata că spune: „În weekendul ăsta o să
facem un maraton Războiul stelelor ca între băieți”, am făcut
51
o criză de nervi. Mama mi-a spus că eram prea mică, că nu o

să înțeleg nimic, că nici ea nu înțelege mare lucru din filmul
ăsta, că toate poveștile astea cu armate galactice, cu vasali
spațiali, cu întreceri în cer, cu creaturi păroase, cu săbii laser,
nu sunt chiar așa de interesante, că e „o chestie de băieți” și
că o să îmi pună caseta cu Cenușăreasa până Pierre și tata
vor termina filmul. Eu nu voiam caseta cu Cenușăreasa, deja
o văzusem, cunoșteam toate cântecele pe de rost; voiam să
mă uit cu ei la filmele care îi făcea atât de fericiți. Ziceai că
sunt la o petrecere pentru care se pregăteau de zile întregi,
și voiam să iau și eu parte la asta.
De ce ne îndrăgostim, de ce un lucru ne marchează mai mult
ca altul, de ce o chestie ne rămâne în minte pentru totdeauna,
toate loviturile astea de fulger nu se pot explica, dar știu sigur
că în sâmbăta în care am văzut pentru prima dată Războiul
stelelor, viața mea s-a schimbat. Asta voiam să fac, asta era
viața pe care mi-o doream când voi fi mare.
Chiar dacă noua mea pasiune a lăsat-o cu gura căscată la
început, mama a cumpărat niște extensii din saloanele de
coafuri africane pentru a mă coafa ca Prințesa Leia, dar, de
fapt, ea nu înțelegea nimic. Mi se rupea mie de coafură, nu
voiam să fiu o prințesă, chiar dacă genul ăsta de prințesă, cum
e Leia, era de o mie de ori mai tare decât cele din desenele
animate. Ce voiam eu era să fiu o Jedi. Pierre o tot ținea pe-a
lui, că nu e posibil așa ceva, că doar băieții pot fi Jedi, dar eu
eram sigură, convinsă că se înșela, că sigur, într-o bună zi,
vor apărea și fete Jedi. Eram convinsă că eu voi fi aceea. Că,
atunci când voi fi mare, Jedi voi deveni.
Pentru că, pe bune acuma, ce putea fi mai bine de atât? Ce-ar
putea fi mai frumos decât să înveți ce e Forța, cum să o găsești
înăuntrul tău, s-o trezești și să înțelegi cum se folosește?
Ce‑ar putea fi mai frumos decât să-ți dedici întreaga viață
luptei pentru pace și dreptate în galaxie? Sincer, ce-ar putea
fi mai frumos de atât?
52
Lu’ frate-miu i-a trecut febra cu Războiul stelelor. Dar mie

nu. M-am uitat la casete atât de mult, până ce banda s-a
uzat atât de tare, încât sunetul era înfundat. Dar asta până
ce magnetofonul a fost înlocuit cu un cititor de DVD-uri și
mi-am cumpărat toată seria cu banii de buzunar. Părinții
mei și frate-miu mă tachinau: „Laure e îndrăgostită de Luke
Skywalker”, fredona Pierre, iar eu mă întrebam cum de puteau
fi toți atât de proști, cum de nu puteau să înțeleagă asta, după
ce le-am explicat de mii de ori că nu e așa, că nu eram deloc,
dar absolut deloc îndrăgostită de Luke Skywalker. Eu voiam
să fiu ca el. Voiam să fiu el. Voiam să fiu mare și să devin o
Jedi.
Și am crescut, în cele din urmă. Cocoțată pe taburet, fără să

mai fie nevoie să mă întind pe vârfuri, puteam să ajung la
Nutella din spatele rezervelor de paste de pe ultima etajeră
a dulapului de deasupra frigiderului cu ușurință. Eram la fel
de mare ca ghiozdanul cu culori țipătoare, galben și roșu,
din spatele meu. Școala, locul oamenilor mari, acolo unde se
învață să scrii și să citești. La dreapta, de cum ies din clădire,
apoi la colț aștept omulețul verde ca să traversez, apoi strada
cea mare la stânga, iar la florărie fac la dreapta. Școala celor
mari, unde mergeam singură, ca un om mare. Eram mare și
liberă.
Nu vorbi cu străinii. Fii politicoasă dacă ți se dă cuvântul,
răspunde dacă ești salutată, dar nu te opri, nu intra în discuții.
Spune că trebuie să ajungi acasă, că ești așteptată. Dacă ți se
oferă bomboane, sau orice altceva de mâncare, refuză. Niciodată,
dar absolut niciodată, nu accepta nici măcar să bei ceva din
partea unui necunoscut. Dar a unei necunoscute? La fel, nu poți
fi niciodată prea prudent.
53
Și am crescut, în cele din urmă. Gimnaziul, la zece minute de

școala primară. Trebuia să mă aventurez încă și mai adânc
în meandrele străzilor orașului. Eram de-a dreptul liberă de
data asta.
Direct acasă după ore. N-o lălăi pe străzi. Strada nu e un loc
potrivit pentru o fată. O fată nu e niciodată în siguranță pe stradă.
N-o lălăi cu băieții, chiar dacă îi cunoști, chiar dacă sunt prieteni
din clasa ta. Nu poți fi niciodată prea prudent. În plus, o fată n-o
lălăie. Nu e frumos. Nu dă bine.
Și am crescut, în cele din urmă. La celălalt capăt al orașului,

liceul. Două schimbări de metrou. Un nou teritoriu de
cucerit. Scăpată de sub supraveghere. Liberă, în sfârșit.
Întoarce-te acasă înainte să se facă noapte. Evită străduțele prost
luminate și scurtăturile. Nu hoinări seara. Evită compartimentele
goale de metrou. Ia un taxi dacă te întorci târziu. Nu purta fuste
prea scurte, tocuri prea înalte.
Ce înseamnă „prea scurte”? Ce înseamnă „prea înalte”?
Nu fă pe proasta, obraznico: adică sub genunchi; adică pantofi
cu talpa plată. Și ce-i cu machiajul ăsta țipător? Și ce-i cu frizura
asta? Pe bune că ți-o cauți, chiar vrei să pățești ceva?
Ce înseamnă „prea machiată”? Ce vrea să însemne că „mi-o
caut”?
Mi-ar fi plăcut să-mi spună: O să fii o Jedi, fata mea.
În loc să-mi spună că sunt slabă, că sunt fragilă, că sunt o
pradă, că strada e a bărbaților. În loc să-mi spună să fiu ștearsă,
să mă ascund, să nu mă fac sub nicio formă remarcată, să fiu
prudentă, mereu, indiferent ce fac, să fiu prudentă, să fiu
prudentă, să fiu atentă, să fiu atentă, să fiu atentă. Părinții,
frate-miu mai mare, bunicii, unchii și mătușile, verii și
vecinele binevoitoare, toți și toate îmi spuneau asta, fără ca
54
măcar să pronunțe cuvintele, fără ca măcar să-și dea seama,

fără ca măcar să fie conștienți, îmi tot repetau: O să fii violată,
fata mea.
După bac și rușinoasa notă de șase la engleză, sejurul

lingvistic se întrevedea la orizont. Nu eram împotrivă. Ba
chiar eram pentru. De fapt, chiar eram pentru. Cu micuța mea
idee în minte: Noua Zeelandă. Acolo, departedepartedeparte,
la celălalt capăt al oceanelor, la celălalt capăt al lumii.
Departedepartedeparte de sfaturile binevoitoare, voi fi
mare, în sfârșit, și liberă.
Voiam în Noua Zeelandă, nu doar pentru că era
departedepartedeparte, ci și pentru că Tristan îmi povestise
că acolo era o comunitate de Jedi practicanți. De asta aveam
eu nevoie: să devin o Jedi. O Jedi nu se teme de nimic, nici
de străzi întunecate, nici de compartimente de metrou cu
un raport de opt bărbați la o femeie, nici de necunoscuți
răuvoitori. O Jedi se îmbracă așa cum vrea și nu este bătută la
cap cu faze de tipul prea scurtă sau prea înalți. Unei Jedi nu i
se poate întâmpla nimic rău, n-are de ce să îi fie frică, pentru
că ea e mereu de partea Forței.
Nu prea mi-a mers povestea cu Noua Zeelandă în fața lor.
Se uitau la mine de parcă le spuneam că auzeam voci. Au
suspinat că am numai tâmpenii în cap, că nici măcar nu se
vorbește engleză pe bune în Noua Zeelandă, că, în plus, e
prea departe și prea scump, iar cât privește comunitatea de
Jedi practicanți, îmi băteam joc de ei sau ce?
Londra, au decretat ei, toți și toate în cor, consiliul părinților
mei, al lu’ frate‑miu, al bunicilor, mătușilor, unchilor,
vecinelor și verilor binevoitori. Toți în cor ca într‑o voce,
pentru că Londra e totuși mai civilizată decât Noua Zeelandă
și pentru că puteam să stau la cel mai bun prieten de facultate
55
al lu’ taică-miu, care avea fete de vârsta mea. În plus, cel mai
bun prieten de facultate al lu’ taică-miu nu avea băieți, un
alt punct în favoarea plecării la Lundra. Nu poți fi niciodată
prea prudent.
În a patra noapte a sejurului meu lingvistic la Londra, cel mai

bun prieten de facultate al lu’ taică-miu a intrat în camera
mea la ora 3:05 dimineața. La 3:06, a încuiat ușa în urma lui.
Dacă aș fi fost o Jedi, lucrurile n-ar fi mers așa.
56
Frițul care se plimbă prin casa lui
Spunea des gluma asta. Înainte de a se căra pe ascuns. Cred că

l-am auzit de mii de ori, dar niciodată n-am înțeles-o pe bune.
Adulții zâmbeau cu greu când o ascultau sau se prefăceau că
râd din politețe, dar el, ziceai că se pișă pe el de râs. O spunea
și apoi izbucnea în râs, un râs zgomotos ca un tunet, un râs
care declanșa o serie de tușituri, și începea să se sufoce de
ziceai că urma să-și scuipe mațele, așa că mama sau mătușa
sau amândouă se supărau și spuneau că fumează prea mult și
insistau să-i ia pachetul de țigări, dar el nu le lăsa, mereu ieșea
cu scandal, cu ele care țipau ca niște gâște și cu el ținându-și
pachetul de țigări deasupra capului atât de strâns, încât își
strivea țigările rămase. Iar gluma, pe care i-o spusese unul
mai în vârstă decât el, suna cam așa...
E povestea a doi bătrânei cu bastoane, pălărioare, vestoane;
în azilul lor de bătrâni stau așezați pe o bancă și vorbesc.
Primul zice:
- Îți mai aduci aminte de vremea când eram tineri și
nărăvași, mereu pe coclauri?
Iar al doilea răspunde:
- Bineînțeles că îmi amintesc, ce vremuri bune!
- Deci îți mai aduci aminte de plimbarea pe malul mării
pe care o făceam în fiecare seară?
- Ah, da, plimbările de seară, mi le amintesc de parcă ar
fi fost ieri.
- Eram frumoși în costumele noastre, parfumați și
gelați...
- Eram frumoși, ah, da.
- Și îți mai aduci aminte de cafeneaua aia micuță de pe
cornișă a italianului ăla bătrân?
57
- Cum să uit înghețata aia italienească, încă îi mai simt

gustul.
Și totul continua așa, cu cei doi depănându-și amintirile de
tinerețe, și asta ar putea dura o veșnicie, până ce primul din
bătrâni spune:
- Dar îți mai aduci aminte de fetele alea frumoase și
june după care alergam?
În acel moment, cel de-al doilea bătrân se oprește, gânditor,
și spune:
- Da, fetele, erau atât de frumoase, da, îmi aduc aminte...
Dar nu mai am nici cea mai mică idee, oare de ce
fugeam după ele?
Atunci el râdea de-i dădeau lacrimile și de se sufoca în
rafalele de tuse care semănau ca niște cutremure de pământ,
apoi țipetele mamei și mătușii, și eu care nu prea înțelegeam
gluma.
Moartea e o chestie haioasă. Mă rog, vreau să spun că e haios

să încerci s-o înțelegi. Nu că moartea ar fi în sine haioasă.
Totuși, în desenele animate, ea e. Haioasă. Sau, mai degrabă,
ar putea fi. Dar nu mereu. Moartea mamei lui Bambi e
oricum altcumva, numai haioasă nu. De fapt, nu voiam să
vorbesc despre asta. Ce încerc să spun e că e complicată,
așa, nu amuzantă, ci complicat să înțelegi moartea când
ești un puști. Nu știu dacă e mai ușor s-o înțelegi când ești
adult, dacă e la fel ca cu anumite glume de care nu te prinzi
când ești mic, ci abia mai târziu, la câteva lui sau câțiva ani
mai târziu... S-o iau de la început, că am început să-mi prind
urechile cu moartea, și cu glumele, și cu desenele animate, și
cu altele.
Când Mamaie a murit, asta s-a întâmplat demult, eram foarte
58
mic, iar mama mi-a spus că a plecat. Mamaie era la spital

chiar înainte să se întâmple, iar noi am fost să o vedem de
mai multe ori, și apoi mama ne-a zis: „Bunica a plecat”, iar eu
m-am gândit că s-a întors acasă sau că a plecat la o plimbare.
A fost nevoie ca soră-mea să-mi zică: „A decedat, cap pătrat”,
ca să‑mi pice fisa. Mi se pare foarte ciudat modul ăsta de a
spune că cineva a plecat. Oamenii pleacă tot timpul, peste
tot, dar de unde să știi care sunt cei care pleacă fără să se
mai întoarcă, care pleacă pentru totdeauna. Câteodată, mai
spunem că sunt în ceruri, dar și asta e ciudat, nu e mai ușor de
înțeles. La fel se întâmplă cu toate expresiile astea religioase
pe care le înțelegi mai greu, după ce ai crescut într-o familie
care, la masă, discută mai degrabă despre fotbal, consiliul
municipal sau despre mașina cea nouă a vecinei decât despre
istoria vieții bunului Dumnezeu și alte d-astea.
Pe scurt, nu e simplu să pui niște etichete morții, dar altfel
cum ai vrea să înțelegi când ți se spune că cineva a plecat, cât
timp tu vezi bine că acel cineva e încă acolo și că poți vorbi cu
el iar el îți răspunde – bun, asta nu întotdeauna, iar câteodată
chiar e foarte ciudat –, în fine, cum să înțelegi asta când tu
vezi bine că acel cineva n-a plecat pe bune?
Despre Tataie nu prea se știe când a plecat. În ce moment
a început să plece. Căci, pentru a face lucrurile astea
complicate încă și mai încâlcite, ți se spune că chestia asta
nu se întâmplă așa, dintr-o dată, gen acum e aici, iar imediat
după nu mai e, s-a cărat, ci că se întâmplă puțin câte puțin. „E
progresiv, înțelegi?”, ți se spune. Nu, nu înțeleg. Cum adică,
„se pleacă progresiv”? Chiar dacă vorbim despre cineva care
merge foarte-foarte încet, super-încet, cu un baston sau cu
un cadru de mers, chiar dacă vorbim de cineva care se mișcă
la fel de încet ca un melc, chestia asta nu e la fel de progresivă
ca asta, adică e mereu un moment când îl vedem pe acel
cineva cum ajunge la un colț și imediat după nu-l mai vedem
59
și abia atunci, chiar în acel moment, putem spune că nu mai

e, că a plecat.
Încerc să vizualizez chestia asta. Pentru că așa sunt eu.
Trebuie să-mi imaginez un lucru, pentru ca să pot să-l
povestesc, chiar și mie. „Mai întâi e asta, apoi asta, și după
vine asta.” Așa funcționează capul meu, trebuie să reușesc
să-mi povestesc lucrurile pentru a le înțelege.
Încerc să-mi aduc aminte de momentul în care Tataie a
început să plece, cum spun ei. Și când mă gândesc la asta, când
încerc să derulez filmul, îmi aduc aminte că primele chestii
care au început să plece au fost lucrurile lui. A fost o perioadă
în care Tataie era bine, dar lucrurile lui își luau tălpășița. De
exemplu, șurubelnița lui în cruce sau telecomanda, bricheta,
șapca jegoasă pe care mama n-o spăla pentru că el nu voia,
grebla, cupoanele de pensie, pachetul de biscuiți pe care îl
cumpărase pentru atunci când veneam să-l văd miercuri
după-amiază, tot felul de lucruri și lucrușoare. Asta îl călca
pe nervi și înjura ca un birjar, apropo, nu înțeleg de ce se
spune așa, de ce se spune că cineva „înjură ca un birjar”, n-am
întâlnit niciodată un birjar și nici nu cred că știu prea bine ce
e un birjar, așa că n-am de unde să știu cum înjură oamenii
ăștia, dar spun asta, pentru că am auzit multă lume zicând că
Tataie înjura ca un birjar, așa că repet și eu prostește fraze pe
care nu le înțeleg, de fapt.
Colac peste pupăză – nici chestia asta, „colac peste pupăză”,
nu prea știu ce vrea să însemne, dar am înțeles că se zice așa
când începi s-o iei pe arătură și încerci s-o iei de la capăt, ca să
fii mai clar –, deci, colac peste pupăză, lucrurile lui dispăreau,
iar el urla și spunea cuvinte urâte. Mai găsea câteodată unele
chestii, de fapt, cred că le găsea cam pe toate, dar obiectele
astea care plecaseră erau puse în niște locuri super-ciudate,
gen telecomanda în frigider sau șurubelnița în sertarul cu
tacâmuri, iar el le găsea din întâmplare după ce renunțase să
60
le mai caute de o grămadă de vreme, și atunci se punea iar pe

urlat și întreba cine a pus chestia asta în locul ăla, și se enerva
pe mama și pe mătușa care îi mai făceau curățenie, iar el zicea
că ele puneau lucrurile te miri pe unde, că el n-ar fi ascuns
niciodată cupoanele de pensie în teancul cu ziare vechi, și
nici n-ar fi aruncat șapca împreună cu lenjeria murdară.
Îmi aduc aminte că am auzit-o pe mama și pe mătușa vorbind

despre asta, dar n-am prea înțeles ce spuneau, din moment
ce amândouă erau în bucătărie și șușoteau, iar eu n-aveam
voie să ascult discuțiile adulților, dar când în miercurea
următoare am mers acasă la Tataie care căuta ceva care nu
era în locul în care ar fi trebuit să fie și care înjura ca un birjar
spunând că doar mama sau mătușa sunt cele care au pus
lucrurile te miri pe unde, i-am spus că nu ele erau de vină, că
e vina domnului german, că așa le-am auzit vorbind între ele.
Tataie s-a oprit și s-a uitat la mine de parcă vorbeam chineză
sau japoneză sau mai știu eu ce și m-a întrebat: „Dar ce tot
îndrugi acolo?” Bun, în mod normal, nu numai că n-aveam
voie să ascult discuțiile adulților, dar n-aveam voie chiar
deloc să pârăsc lucruri pe care le-am auzit, dar nu-mi plăcea
să-l văd cum suferă atunci când își căuta lucrurile, și mă
durea și pe mine să văd cum se supără pe fetele lui care sunt
mama și mătușa pe care dădea vina pentru ceva ce a făcut
altcineva, așa că i-am zis că le-am auzit ce vorbesc și că au
vorbit de un domn cu nume ciudat, ceva gen Schopenhauer
sau Althauser, un nume care suna nemțește, în orice caz, și
că acest domn e de vină dacă el nu-și mai găsește lucrurile.
Tataie s-a uitat la mine un moment, a rămas așa, cu gura
deschisă și cu sprâncenele ridicate, ca atunci când își găsea
pipa în lada cu scule după ce a căutat-o zile întregi. Se uita la
mine și parcă în capul lui o rotiță a început să se învârtească,
61
numai că se învârtea foarte încet, foarte-foarte încet, și avea

nevoie de timp pentru a ajunge la capăt, ca și cum toate care
erau în capul lui mergeau cu încetinitorul, iar după, brusc,
ceva s-a aprins în ochii lui, și parcă a făcut „paf!” sau „bim!”,
ca și cum s-ar fi luminat pe interior, și m-a întrebat: „Oare
n-au zis Alzheimer?” Am spus că da, poate, un domn german,
de asta eram sigur, și atunci a izbucnit într-una din crizele
sale de râs, un râs ca un tunet, ca un cutremur de pământ și
apoi s-a pus pe tușit.
Pe vremea aia, eu credeam că o să se supere pe domnul ăsta,
Alzheimer, că o să înceapă să urle la el și să îi spună cuvinte
urâte, dar asta mi se părea cel mai mic rău dintre toate, pentru
că preferam să urle la un neamț pe care nu-l cunoșteam,
decât să se descarce pe mama sau pe mătușa. M-am mirat,
pentru că nu s-a înfuriat absolut deloc. Ba din contră, părea
să-l amuze, îl făcea să râdă, pentru că pentru mult timp după
ziua aia a început să vorbească mult și să râdă în fiecare zi.
După ziua aia în care i-am raportat ce au zis mama și mătușa,
când mai căuta ceva, de întorcea casa pe dos ca să găsească
șurubelnița în cruce sau grebla sau bricheta care nu erau
acolo unde le lăsase, în loc să urle și să înjure ca un birjar, se
punea pe râs și zicea: „Friț afurisit, unde ai ascuns-o?” Spunea
lucruri de genul: „Îți faci de cap cu mine, Frițule?” sau: „O
să-ți pun pielea în băț, n-o să las un Friț să facă legea în casa
mea”, și râdea. Așa că și eu mă puneam pe râs. Nu înțelegeam
gluma, pe asta cu atât mai puțin, dar îmi plăcea când râdea,
iar râsul lui mă făcea și pe mine să râd, până ce se punea pe
tușit.
Chiar și eu mai ziceam „Friț afurisit” când nu-mi găseam
carnetul de note sau cealaltă șosetă. Câteodată, repet
lucrurile pe care oamenii le zic, fără să înțeleg pe bune ce
înseamnă, dar le repet prostește. Lui mama nu-i plăcea să
zic asta, în primele două-trei dăți chiar a distrat-o, dar foarte
62
repede după a început să caște ochii și să strige: „Încetează

să mai zici asta!” sau: „Nu mai vreau să aud asta!” Și soră-mea
zicea: „E super-rasist să spui Friț, e nașpa, cap pătrat!” Așa că
m-am oprit, pentru că mi se luase să mi se spună cap pătrat
mereu.
Dar Tataie a continuat s-o zică. Numai că, încetul cu încetul,

a încetat să mai râdă când spunea asta. Casa lui era cu susul
în jos – sau se spune „cu josul în sus”, niciodată n-am știut,
sunt atâtea lucruri pe care nu le știu – și se enerva pe Friț și
înjura ca un birjar. Încetul cu încetul, devenea din ce în ce
mai nervos. Pe toată lumea, pe fetele lui care sunt mama și
mătușa, și pe Friț, și chiar și pe mine, când îl întrebam ceva,
iar el nu înțelegea ce vreau de la el. Încetul cu încetul, părea
că înțelege din ce în ce mai puțin ce îi ziceai. Îl întrebam
ceva, nu o întrebare complicată de genul: „De ce, atunci când
mâncăm multe dulciuri, ne vine să sărim întruna peste tot?”,
ci niște întrebări mai simple, de genul: „În ce an Mamaie și
cu tine v-ați mutat aici”, și îl vedeam cum se pregătește să-mi
răspundă, apoi se oprea și făcea fața aia, de parcă nu știa în
ce limbă vorbesc, de parcă rotița nu reușea să se învârtească
până la capăt, de parcă rotița, chiar dacă mergea cu
încetinitorul, a luat-o pe arătură și nu mai știe în ce direcție
trebuie să se învârtească. Când se întâmplau lucruri de genul
ăsta, de obicei se punea pe urlat, îmi spunea să-i dau pace și
să încetez cu întrebările, că îl calc pe nervi și că i se luase ca
toată lumea să-l calce pe nervi, iar eu, când auzeam asta, îmi
venea să plâng.
Mă întorceam acasă plângând – noi nu locuim departe, la
două străzi de Tataie – și spuneam că a țipat la mine, că mi-a
zis niște chestii oribile pe care nu le zicea de obicei, și că
toate astea mă făceau să sufăr. Și mama părea că suferă din
cauza asta. Mă lua în brațe și îmi zicea că bunicul nu crede
63
în ce spune, că sigur e obosit sau enervat, că n-ar trebui să

mă supăr pe el din cauza asta. Dar eu nu eram supărat pe el,
eram doar trist.
Și apoi, încetul cu încetul – mă gândesc că asta înseamnă când

zicem că ceva „e progresiv” – progresiv, deci, a încetat să mai
strige și să mai spună cuvinte urâte. A devenit din ce în ce
mai calm. Dar, în loc să îmi placă, să simt o ușurare, asta mă
speria. Pentru că era ca și cum n-ar mai fi el. Tataie niciodată
n-a fost calm. A făcut mereu zgomot, se mișca peste tot,
făcea mereu ceva, lucra, vorbea, spunea glume la care adulții
râdeau și pe care eu nu le înțelegeam, striga și înjura ca un
birjar, era oricum numai calm nu. În starea lui normală, am
putea zice că era ca mine după ce am mâncat o cutie întreagă
de bomboane. De-aia cred că noi doi ne înțelegeam bine,
înainte s-o șteargă pe nepusă masă. Chiar și mama spunea
asta, spunea că sunt neastâmpărat și agitat ca bunicu’, că e o
trăsătură de familie.
Eu continuam să merg să-l văd după școală și îl găseam
câteodată în sufragerie, ceea ce nu era normal, el n-a fost
niciodată genul de bunic care să stea doar într-un fotoliu, așa
cum fac alți bunici pe care-i cunosc. Și nu doar că îl găseam
în fotoliul din sufragerie, dar mai și era în pijama, chiar dacă
era după-amiază. Mie chiar nu-mi place, dar absolut deloc, să
văd oameni în pijama, adică să-i văd în pijama ziua, pentru că
îmi aduc aminte că și cu Mamaie totul a început așa. Că, mai
întâi, ea a început să stea toată ziua în pijama sau în cămașă
de noapte, apoi a mers la spital, apoi a plecat. Adică a murit.
Că, da, în cele din urmă, am înțeles și eu ce vrea să însemne
asta. De-aia pe mine mă sperie când văd oameni în pijama pe
timp de zi.
Dar nu era doar pijamaua, doar faptul că a încetat să mai
64
strige, doar că a încetat să mai facă ceva, ci și că s-a schimbat

atât de mult, încât nu mai semăna cu el. Eu știu că oamenii se
schimbă, nu sunt chiar atât de bătut în cap cât să nu înțeleg
asta, și văd foarte bine că tata are mai mult păr alb decât avea
în pozele din vacanța de acum trei ani, și văd foarte bine că
mama nu mai intră în blugii ei preferați, și văd foarte bine că
soră-mea are acum țâțe, iar anul trecut era plată ca mine, și
văd foarte bine că vecina de la capătul străzii care era la fel de
plată ca soră-mea are un piept enorm acum, văd foarte bine
toate astea și știu că oamenii se schimbă și că e normal, dar,
în ciuda acestor schimbări, oamenii continuă să semene cu
ei înșiși. Eu, de exemplu, după Crăciunul trecut, am crescut
opt centimetri și jumătate, dar seamăn totuși cu mine și toată
lumea mă recunoaște. Dar Tataie nu mai semăna cu el. Era
greu să-l recunoști, chiar dacă fizic nu s-a schimbat prea
mult, dar era ca și cum ar fi devenit bunicul altcuiva, care nu
mai era buni al meu.
„Nu mai e el”, îmi spunea mama. Și asta era greu să-mi intre
în cap. Pentru că eu îl vedeam acolo, îl vedeam bine, puteam
să pun mâna pe el, dar, în același timp, semăna atât de puțin
cu el, încât nu puteam decât să îi dau dreptate lu’ mama. În
anumite zile, când treceam să-l văd după școală, era ca și
cum eram invizibil, ca și cum nu observa că sunt acolo. Părea
că visează la altceva, așa cum fac eu când sunt la orele care
nu-mi plac și încep să mă gândesc la altceva și habar n-am
despre ce mai vorbește profa. În alte dăți, mă vedea că ajung
și zâmbea, mă saluta și părea foarte bucuros că mă vede, iar
asta mă făcea și pe mine foarte bucuros, dar după ce spunea
trei propoziții, începea să spună chestii ciudate, vorbea
despre oameni pe care nu-i cunosc și atunci îmi dădeam
seama că mă confunda cu altcineva, că în capul lui eu eram
un alt băiețel. Cred că asta a fost partea cea mai urâtă, pentru
că asta făcea nu numai ca Tataie să nu mai fie el, ci și că nici
eu nu mai eram eu, iar asta e super-complicat de înțeles, mai
65
ales când nimeni nu-ți spune cine ar trebui să fii. Pentru că,
atunci când te joci, când devii altcineva, gen eu sunt Batman,
iar prietenul meu e Spiderman, te pui de acord cu cine e cine
și e totul ok, dar cu Tataie n-aveam nici cea mai mică idee.
Câteodată înțelegeam cine trebuia să fiu, vorbea cu mine
ca și cum eram băiatul vecinei, iar asta era groaznic, pentru
că băiatul vecinei e super-urât și super-rău, iar eu chiar nu
voiam să fiu el.
Dar ce era cel mai groaznic era că starea lui se schimba tot
timpul. Într-o zi, striga și îmi spunea lucruri cumplite, iar
apoi, a doua zi, stătea jos și privea în față și își dădea seama
că eu sunt acolo, și apoi, în ziua următoare, credea că sunt
cineva care nu vreau să fiu, și nu știam niciodată cum va fi
în ziua următoare. Faza asta că nu știam nimic nu e foarte
evident pentru un copil care oricum nu înțelege tot – nu
pentru că e cap pătrat, ci pentru că e mic –, dar dacă nu există
reguli, dacă nu există un orar ca să știm exact ce urmează, ca
să ne putem pregăti, asta chiar nu e absolut deloc evident.
Apoi, totul a mers pe repede-nainte. N-a fost deloc progresiv.

Mătușa și mama au spus că Tataie nu putea să rămână singur
în casă. A fost un moment de panică mare când mătușa a
trecut să-l vadă și a găsit toate ferestrele deschise, de se
făcuse super-frig în casă, iar Tataie tremura, dar s-a înfuriat
când ea a vrut să închidă ferestrele. Și apoi, altă dată, brutarul
a sunat-o pe mama dimineața de tot, era încă noapte, înainte
să sune alarma de trezire, pentru că Tataie era în pijama și
aștepta autobuzul, chiar dacă la ora aia nu trecea niciunul.
Mama și mătușa au hotărât ca o doamnă să stea la Tataie, ca
să-l supravegheze. Chiar și eu, pe vremea aia, puteam să stau
singur în casă. Tata și mama mi-au spus că eram suficient de
mare și că nu mai aveam nevoie de o dădacă. Dar era ciudat
că Tataie avea o dădacă. Dădaca lui nu era la fel cu cele pe
66
care le-am avut eu, era bătrână și nu foarte amabilă. Săracul

Tataie.
Doamna n-a rămas la Tataie mult timp. Mama și mătușa au
hotărât să-l mute într-o casă în care sunt mai multe persoane
în vârstă, ca el; „care nu mai erau în toate mințile”, asta au
spus ele. Mergeam să îl mai vedem din când în când duminica,
iar asta era oribil, groaznic. Aproape toată lumea de acolo e
în pijama tot timpul. Când mergeam să-l vedem pe Tataie,
infirmierele ne spuneau că e bine, că e o zi bună pentru el,
dar nu înțelegeam ce voiau să spună prin asta, de ce credeau
că e o zi bună. În orice caz, ele nu l-au cunoscut pe Tataie
înainte ca Frițul să înceapă să i se plimbe prin cap. Pentru
că am ajuns, în cele din urmă, să înțeleg și asta, să înțeleg
că Frițul nu se plimba prin casa lui ca să se amuze mutând
lucruri de colo-colo ci se plimba prin capul lui.
„Bunicul a plecat, știi”, îmi spune mama. Chiar dacă nu mai
seamănă cu el deloc, chiar dacă e ca și cum a fost înlocuit
cu bunicul altcuiva, eu încă îl văd acolo, că încă mai e puțin
acolo. În anumite duminici, când merg să-l văd, brusc mă
privește și mă apucă de mână și îmi face cu ochiul. Soră-mea
zice după: „Nu mai știe cine ești, cap pătrat”, dar eu sunt sigur
că știe. Când face asta, când brusc mă ia de mână și îmi face
cu ochiul, știu că a reușit, că s-a strecurat în spatele liniilor
inamice din capul lui, că găsește modul să scape pentru un
moment de Frițul care-l ține prizonier și că îmi face cu mâna.
Pentru că e o chestie de care sunt convins: Tataie mă iubește.
Bunicul meu mă iubește mult. Noi doi semănăm foarte
mult. În plus, se zice că iubirea nu moare niciodată. Așa că
eu știu că poate să uite totul, poate să uite cum îl cheamă, și
în ce an suntem, și cine suntem noi, dar nu poate uita că ne
iubește. Asta e imposibil. Iubirea nu se uită niciodată. Niciun
dușman, oricât ar fi de puternic, nu ne poate face să uităm
asta. De‑asta eu continui să merg să-l văd. De-aia insist să
67
mergem acolo în fiecare duminică. Îmi spun că, dacă în zilele

în care reușește să scape de domnul Alzheimer și își revine
brusc, nu e lângă el nimeni pe care să-l cunoască, nimeni pe
care să-l ia de mână și să-i facă cu ochiul, asta chiar ar fi ca și
cum a plecat cu adevărat.
68
Aș vrea să-mi explice și mine cineva
Deci, de unde să încep?

Pentru că sunt atâtea reguli, sfaturi, interdicții, instrucțiuni
de utilizare, că o iei razna. Și asta nu neapărat pentru că
sunt prea multe, ci, în special, pentru că ți se spun chestii
contradictorii; ți se spune întruna asta și ailaltă, te învață
cum să faci aia și ailaltă, dar în moduri total opuse, iar între
părinți, școală, prieteni, profi, tv, fiecare își apără fixurile
lui care sunt câteodată total opuse cu ce îți spune altul... eu
nici nu mai știu ce să cred, ce să ascult, în ce direcție să merg,
cum să împac și capra și varza.
Chiar și când ești mică, lucrurile cam tot așa merg. Vorbesc
despre ce îmi amintesc, începând cu creșa. Să zicem că te
descurci mai ușor aici, pentru că grosso modo sunt cam
aceleași reguli pentru toată lumea. Îți termini piureul, n-ai
voie să te joci cu mâncarea, îi asculți pe oamenii mari, nu te
bați cu colegii, te speli pe dinți înainte să mergi la somn, nu
faci mofturi, încerci să nu plângi, spui bună ziua-la revedere-
mulțumesc, asculți fără să faci crize și să te tăvălești pe jos,
eviți să întrebi „de ce?” de enșpe mii de ori, pentru că asta
îi enervează pe adulții care o să ajungă să-ți răspundă cu
„de‑aia”.
Să zicem că, în etapa asta, lucrurile încă mai merg ok. Chiar
dacă, de fapt, tocmai acum lucrurile încep. Deja, la creșă,
când te joci, sunt camioane și roboți pe o parte, iar păpușile și
tacâmurile în cealaltă și, invariabil, băieții se grăbesc înspre
primele, iar fetele se joacă cu celelalte. Nu educatoarele ne
obligă să facem asta, evident, de asta te cam prinzi singur,
dar dacă ești fată și ai chef să te joci de-a războiul între roboți
lovindu-i unul de altul, mereu se găsește cineva să vină și
69
să-ți spună că nu e frumos, că fetele n-ar trebui să facă asta,

că ele ar trebui să fie blânde, că războiul și certurile țin de
domeniul băieților. La fel, dacă ești băiat și vrei să te joci cu
păpușile și să bei un ceai din cănuțe minuscule decorate cu
flori, chiar și în creșă, ceilalți – majoritatea – o să râdă de tine
și o să-ți spună cuvinte pe care, în mod normal, la vârsta asta
n-au dreptul să le spună. Aceleași reguli pentru toată lumea,
dar nu chiar, nu până la capăt. În magazinele de jucării, iarăși,
lucrurile sunt bine diferențiate. Într-o parte sunt supereroii,
în cealaltă păpușile Barbie. La fel în magazinele de țoale.
Într-o parte albastru, în cealaltă rozul.
Nici după, când crești și ajungi la școală, lucrurile nu se
schimbă. Nimeni nu-ți interzice pe față să porți bluzițe din
dantelă dacă ești băiat sau să te joci fotbal dacă ești fată,
învățătorii și învățătoarele repetă că fiecare face ce vrea,
dar, în fine, îți dai seama rapid de modul în care sunt tratați
cei sau cele care încalcă regula rozului și a păpușilor Barbie
pentru fete, și cea a albastrului și a roboților pentru băieți.
Rapid, ajungi să înțelegi că mai bine te-ai plia pe ce se face,
pe ce crezi deja că e „normal”, pe ceea ce nu stârnește valuri.
Odată ce ajungi în gimnaziu, e ca și cum două lumi ar coabita,
fără să se amestece una cu alta. Vreau să spun că nu se
amestecă, există în aceeași clasă, toată lumea învață aceleași
lecții și regulile de bază, acele „fii politicos-nu răspunde-fă-ți
temele-nu-i supăra pe profi-ascultă-ți părinții” sunt pentru
toți și pentru toate, dar, totuși, tu observi că, de fapt, faci
parte dintr-o tabără și n-ar trebui să te dai cu cealaltă.
Când ești fată, exact în acel moment începe cacofonia, iar
totul devine o nebunie plină de reguli, de „asta se face” și de
„asta nu se face”, ți se explică ce trebuie să fii, înspre ce trebuie
să tinzi, cât timp, la vârsta asta, nu știu cum simt și ceilalți,
dar eu nu eram încă formată, iar toate astea nu mă ajutau să
văd lucrurile mai clar. Iar la liceu, totul a atins apoteoza. Cred
70
că e greu și pentru băieți, că și ei trăiesc aceeași confuzie, dar

eu nu pot vorbi decât în numele meu.
Cu rozul și cu tacâmurile din plastic mai merge, adică, dacă

nu-ți place, poți oricând s-o lași baltă, să te îmbraci în negru
și să răsfoiești cărți. Deci, cu asta mai merge. Dar cu restul,
se complică treaba. Faza cu aparențele e ceva de-ți vine să-ți
smulgi părul din cap. Te uiți în jurul tău, la femeile pe care
le știi, dar și la reclame, la filme, la vedetele care îți plac în
reviste, la fetele de pe stradă, și, la un moment dat, ai chef
să-ți tragi un glonț în cap. Pentru că, imediat după, fie că
îți place sau nu, ajungi să înțelegi că, dacă vrei să fii o fată
care o duce bine, trebuie să fii drăguță. Că îți place, că nu,
asta ajunge să ți se întipărească în minte. O fată trebuie să
fie drăguță, este cumva înscris în modul său de a fi. Așa că e
normal că vrei și tu să fii drăguță. Iar a fi drăguță înseamnă
să fii slabă, tonifiată, fără păr, fără coșuri, să nu transpiri,
să nu emani mirosuri corporale și așa mai departe. Peste
tot, deodorantele, cremele, șampoanele, fondurile de ten,
hârtia igienică îți urlă în față că tu așa ești făcută, că așa a
vrut natura, că nu ești suficient de fină, nu ești suficient de
curată, nu ești suficient de parfumată și că, dacă nu faci un
efort pentru a te aranja, nu ești altceva decât o gorilă păroasă
care pute.
Ei bine, chestia asta, de exemplu, nu se aplică și la băieți.
Pentru ei, dacă sunt păroși sau dacă emană mirosuri de
mascul feroce, nu e chiar atât de grav, e ceva masculin, ceva
care îi face bărbați. Asta e natura lor, cum s-ar zice. Să devii
bărbat înseamnă să-ți îmbrățișezi propria natură. Pe când să
devii femeie înseamnă să faci orice ca s-o negi sau, cel puțin,
s-o ascunzi, s-o maschezi, și când spun „maschezi” o fac nu
doar de dragul unui joc de cuvinte.
71
Dar abia acum vine partea de la care n-ai cum să n-o iei razna.
Pe de o parte, sunt toate vedetele pe care toată lumea le adoră,
panourile publicitare de patru metri pe patru, serialele
și filmele, videoclipurile, unde fetele, femeile sunt toate
dezbrăcate sau pe-aproape. Nu nuditatea mă deranjează pe
mine, absolut deloc, dar, totuși, la un moment dat, devine
insuportabil să vezi muieri dezbrăcate peste tot. Ele se
dezbracă pentru a spune că deodorantul cutare e cel mai
bun, se dezbracă atunci când mănâncă iaurtul cutare care le
ajută să facă caca când trebuie (dar nu trebuie să spună că ele
chiar fac caca, pentru că e o chestie murdară, iar fetele n-au
dreptul să fie murdare, așa că ele își mănâncă iaurtul și fac un
gest cu mâna înspre josul abdomenului ca să înțelegi faza), și
se mai dezbracă și când sunt în delir după tampoanele care
le oprește menstruația albastră (pentru că și sângele e o
chestie murdară și nu trebuie absolut deloc să fie arătat) să le
murdărească pantalonul sau cearșafurile, și sunt îmbrăcate
– sau mai degrabă dezbrăcate – ca dansatoarele de la Crazy
Horse, cu vântul prin plete, ca să cânte, iar când joacă un rol
într-un film, chiar dacă interpretează un rol de avocată dau
de chirurg, ele trebuie neapărat să se dezbrace pentru a face
un duș, pentru că, dacă nu cumva le vedem fundul sau cum se
spală, nu înțelegem nimic din poveste.
Deci toate se dezbracă, mereu și pe toate gardurile, iar tu, tu
care ai cinșpe ani, vezi asta și îți spui că cu menstruația ta
roșie sau maro, cu sânii tăi inexistenți fără sutien cu push-
up, cu fesele tale care se mișcă ca o piftie atunci când dansezi
și cu părul tău care devine lins de la atâta transpirație, păi,
îți spui că ești o gorilă care ar trebui să se ascundă în fundul
peșterii sale.
Iar lucrurile se complică încă și mai mult, pentru că, pe de
72
altă parte, mai sunt și cei și cele care spun că dacă ești fată,
trebuie neapărat să te acoperi; dacă nu faci asta, e ca și cum
ai fi o traseistă. Trebuie să porți fuste lălâi până în pământ și
mâneci lungi în plină caniculă, și nicio șuviță de păr să nu iasă
de sub voal, că, dacă, din nefericire, ți se vede puțin glezna
sau antebrațul sau părul, nu numai Dumnezeu te va detesta
și vei arde în iad după moarte, ba mai mult, în timp ce îți vei
aștepta moartea, bărbații de pe stradă o să înnebunească și
nu se vor putea abține să te violeze.
Așa că ce ai de făcut? Când ai cinșpe ani, și când nu ești încă
formată, și n-ai încă nicio idee nici despre cine ești, nici
despre viața pe care ai vrea s-o trăiești, cum să procedezi
când te trezești în mijlocul tuturor chestiilor ăstora?
Hormonii tăi au început să galopeze, deci evident că ai chef
să fii pe placul băieților care te plac (ca să nu mai vorbesc
despre povara de a-ți da seama că ești fată și că-ți plac fetele),
că ai chef să semeni cu vedetele pe care le admiri, că ai vrea
să mergi la școală îmbrăcată ca pentru plajă, numai că, pe
drum, s-ar putea să placi cam mult unor cretini cărora nu
vrei să le placi și te nimerești într-un concert de fluierături,
obscenități și insulte. Dacă vreodată unul din debilii ăștia
te agresează fizic și se dă la tine sau mai rău, știi de la bun
început că se va spune că ți-ai căutat-o cu lumânarea, că
n-ar fi trebuit să te înțolești așa, că n-ar fi trebuit să te plimbi
singură. Pe mine nu mă mai miră faptul că fetele au chef să
se îmbrace din cap până în picioare cu material sintetic gri,
maro sau negru, doar pentru a fi lăsate în pace, doar pentru a
nu fi privite ca o bucată de carne numai bună de violat.
Și toate astea – care, și-așa sunt destul de complicate – nu
marchează, de fapt, decât începutul.
Să admitem că reușești să te descoperi pe tine însăți, că te
73
aciuiești acolo unde ți-e locul, că ți-ai găsit rețeta ideală de

salată-jogging-epilare-placă de păr pentru a avea grijă de
tine fără a fi, totuși, total obsedată de aspectul tău, că ajungi
să semeni ca o păpușă dar care știe unde îi e locul și uită să
mai trăiască și să mai strălucească, să admitem că ți-ai găsit
stilul, ceva între Pigalle și Burka 2.0, să admitem că înveți să
navighezi prin spațiul public și prin transporturile în comun,
fără să fii moartă de frică de fiecare dată când scoți nasul
afară din casă, dar veghind, totuși, la siguranța ta, să admitem
toate astea – chiar dacă, după părerea mea, ar trebui să fii
extrem de bine plasată, puternică și bine susținută pentru a
avea vreo șansă să ajungi așa –, ei bine, asta nu înseamnă că
jocul a fost câștigat. Nici pe departe.
Mai e restul vieții de adult, „adevărata viață” care te așteaptă
și care va fi o adevărată bătaie de cap la fiecare pas. Trebuie
să ai ambiție și să te emancipezi, să-ți faci studiile și să ai un
job bun, dar fără s-o faci într-un mod prea flagrant, ca să nu
se creadă că ești o muiere de-aia care ar mușca și din podea,
pentru că nțțț, dacă faci așa, n-o să-ți găsești niciodată un
soț. Trebuie să ai grijă să nu fii plătită mai puțin decât colegii
tăi bărbați, iar, atunci când îți negociezi salariul, să nu ridici
prea mult vocea, ca să nu te creadă o harpie care se plimbă
cu foarfeca în poșetă și care visează să taie bijuteriile tuturor
masculilor cu care se întâlnește. Trebuie să zâmbești la
complimente, chiar și dacă sunt cam grețoase, ca să nu se
creadă ce ești o fată amărâtă care nu înțelege că bărbații
sunt diferiți și că nu-și dau seama că de la anumite gesturi,
anumite remarci îți vine să plângi. Trebuie să seduci, să le
joci jocul ca să nu treci drept o încuiată, iar când te nimerești
într-un pat cu un tip, trebuie să te ia cu fiori de cum el te
atinge și să suspini la greu sau să gemi de plăcere, pentru
că unei fete care se simte bine în pielea ei trebuie să-i placă
sexul și nu trebuie sub niciun pretext să spună că tipul
respectiv, chiar dacă toată viața lui s-a uitat la filme porno,
74
n-are habar de cum funcționează plăcerea feminină, și că o

face ca o cizmă. Trebuie să rămâi tânără și proaspătă până la
menopauză, dar dacă asta nu se întâmplă, trebuie să încetezi
să te mai înțolești și să te mai comporți ca o puștoaică, pentru
că, astfel, toată lumea o să-ți spună că stârnești milă. De cum
începi să nu mai fii o prospătură, trebuie să fii ștearsă, să
dispari, să nu te încăpățânezi să rămâi „pe piață”, căci, spre
deosebire de bărbați, nu te îmbunătățești odată cu vârsta...
Pe mine, toate astea mă înnebunesc.

Aș vrea să mi se explice și mie cum se face să fiu una și, în
același timp, opusul, pe o perioadă limitată de timp, ce
începe odată cu primul tău ciclu și se termină cu dispariția
menstruației?
Ce-ar trebui să fac? Ca să mă iubesc? Ca să mă cunosc și să
iubesc? Cum să ajungi să-i iubești pe alții, pe unul sau pe alta,
din moment ce, încă de când te-ai născut, nu ești învățată
decât să detești, să cauți să te ascunzi, să categorisești, să
negi tot ce ești?
Aș vrea să-mi explice și mie cineva.
75
Băiatul rău
Înainte de orice, nu e chiar atât de complicat să împaci și

capra, și varza. Nu zic că ajungi din prima la concluzia asta,
că e scris pe frunțile oamenilor sau că nu ai dreptul să te
înșeli. Nu zic că trebuie să fii doctor în științe și știu foarte
bine că sunt momente când credem că e da, dar de fapt e nu,
și facem o prostie. Nu zic că e mereu evident și clar, dincolo
de orice îndoială, că nu există și zone gri, că aparențele nu pot
fi înșelătoare, că gândindu-te mereu să faci lucrurile bine, o
dai în bară. Ce vreau să spun e că, înainte de orice, în mod
logic, dacă deschidem ochii, dacă stăm un pic și ne gândim,
dacă ne uităm mai bine, dacă facem, nu știu, un minim efort,
nu e chiar atât de complicat să împaci și capra, și varza.
Pentru că, poate nu întotdeauna din prima, dar din a doua,
da, deseori, vezi lucrurile cum se clarifică. Cei în jurul cărora
se învârte lumea, care sunt duri, care scuipă pe pământ,
privind restul lumii ca pe niște gândaci, și care se cred într-o
misiune de exterminare, care nu știu să nici să zică salut
ca toți oamenii, nici mersi, nici „Bine, dar tu?” când sunt
întrebați ce mai fac, care fac scot zgomote ciudate pe gură
când profii le fac observație, care dau cu piciorul în pubele
doar de dragul de a le dărâma, pentru ca noi, ceilalți, să fim
obligați să țopăim printre mizerii, cei care se comportă – îmi
pare rău s-o spun așa, dar e adevărat – care se comportă ca
niște tâmpiți de primă clasă, mă scuzați, dar în majoritatea
timpului asta se vede cu ochiul liber, ei bine, nu e nevoie să
știi matematici superioare ca să-i detectezi, ca să-ți dai seama
rapid că sunt niște nemernici. Dar pe tipii ăștia, ei bine, fetele
îi adoră.
Halucinez, mă scarpin în cap, nu-mi revin când constat
de fiecare dată că tipul ăsta de băieți are un succes nebun
76
la fete. Am pus întrebarea asta de mii de ori fetelor din

clasă, vecinelor, verișoarelor & co. „Nu, pe bune acuma,
explicați‑mi și mie ce vedeți la ei?” am întrebat, dar n-am
auzit decât tâmpenii... Gen „Cutare e frumos de pici, e înalt
și bine făcut, stilul lui e genial”, blablabla. Vreau să spun că și
ursul de la zoo e frumos de pici, e înalt și bine făcut, are un stil
genial, dar de așa ceva nu te îndrăgostești!
La urma urmei, pot să admit că gusturile și culorile gen nu se
discută, că ele au dreptul să creadă că Cutare sau Cutărescu
e frumos de pici, chiar dacă eu cred că Cutare sau Cutărescu
are mai puțin șarm decât ursul de la zoo, dar când spun că ok,
înțeleg faza cu feromonii, că atracția și chimia nu se discută,
chiar dacă Cutate sau Cutărescu se poartă ca niște cretini
absoluți care merg ca niște cocoși, care vorbesc urât și sunt
super-agresivi, fetele îmi explică că n-am înțeles nimic, că
Cutare nu e chiar așa, că doar vrea să pară așa, că Cutărescu
este, de fapt, foarte sensibil și timid și că vrea să ascundă
asta făcând pe duru’, că atunci când ajungi să-i cunoști, îți
dai seama că sunt chiar simpatici. Siiigur că da. Câteodată
da, știu că nu trebuie să te iei după aparențe, că oamenii nu
sunt neapărat așa cum par că sunt, se mai întâmplă, nu zic
că e imposibil, dar, din puțina mea experiență, după ce am
putut să constat, pot să spun că, dacă Cutare sau Cutărescu
se poartă ca niște cretini absoluți, dacă se poartă ca niște
cretini absoluți de ani buni și dacă niciodată nu s-a schimbat
nimic la ei, atunci sunt șanse ca, de fapt, pur și simplu, Cutate
sau Cutărescu să fie niște cretini absoluți, punct.
Fetele îi adoră pe băieții răi, n-ai ce face. Mereu o să le
găsească scuze, o să scoată explicații alambicate pentru a
justifica de ce tipul respectiv e cum e, sau o să creadă că îl
pot convinge să se schimbe, că-l pot salva, că vor reuși, doar
pentru că se agață ca niște lipitori de brațul unui tip care le
tratează ca naiba, să-l facă să vadă lumina și să-i scoată la
77
lumină sufletul nobil și tandru pe care, până atunci, doar ele

l-au putut vedea.
Noi, ceilalți, care încercăm să fim mereu băieți buni, n-avem
nicio șansă. Și nu mă refer doar la primii din clasă, la băieții
de familie bună, la nărzi & co., care sunt la cealaltă extremă.
Mă refer doar la băieții amabili, la băieții buni, care încearcă
să se poarte așa cum au fost învățați, să fie politicoși,
respectuoși cu cei mari, respectuoși cu fetele, respectuoși cu
ei înșiși, cărora le place să glumească și să se amuze și să mai
facă câte o prostie din când în când, pentru că sunt tineri, dar
care cunosc limitele și nu le depășesc. E o gașcă de genul ăsta
în clasa mea și în școală, iar eu chiar cred că fac parte din ea,
sau, în orice caz, mă străduiesc să fac parte din ea ca să nu-i
fac de rușine pe părinții mei. Dar cât privește relația noastră
cu fetele, mai bine s-o lăsăm baltă, caz închis. Nu zic că ele
ne urăsc sau că fug de noi, absolut deloc, ba chiar le place de
noi, chiar foarte mult, dar chiar asta e problema, faptul că
lor le „place” de noi „mult”, că ele n-o să se îndrăgostească
niciodată de noi. Noi suntem camarazii, amicii care nu vor
deveni niciodată iubiții lor.
Așa că noi trebuie nu numai să nu crâcnim atunci când o fată
de care ne place preferă un Kevin care are IQ-ul unei stridii
și manierele unui rinocer, ci și să o ascultăm, în calitate de cel
mai bun amic, cum vorbește despre Kevin toată ziua, și dă-i cu
suspine și cu crize de extaz, și cu discursurile interminabile
despre cât de super-frumos-super-puternic-super-amuzant-
super-stilat e Kevin, de îți vine să verși.
Mai bine nu spui nimic, mai bine nu spui că făt-frumosul nu
e deloc chiar așa, că e, mai degrabă, un nătărău agresiv, dacă
nu vrei să se creadă despre tine că ești un tip acru și gelos.
La început, când lucrurile încep să meargă bine între iubita
noastră nemărturisită și Kevin, nu e chiar super-mișto să
asculți povestea, nici pe departe, dar n-ai decât să înghiți
78
în sec, să respiri și să înduri cu stoicism. Abia când încep

lucrurile să se împută între ei doi, pentru noi totul devine
oribil. Pentru că e mereu un moment în care lucrurile se
împut, toți Kevinii de pe pământ s-au născut ca să calce pe
nervi pe toată lumea și să le facă pe fete să sufere. Ne trezim
în fața fetei înlăcrimate, care nu înțelege, care ne întreabă de
ce, de ce urangutanul i-a făcut asta și ailaltă, de ce a lăsat-o
baltă ca un căcat în ploaie de azi pe mâine, de ce s-a dat la
alta, de ce o ignoră sau se poartă ca și cum ar fi un preș, de ce
de ce de ce...
De fiecare dată, trebuie să mă mușc de limbă ca să nu urlu că
Kevin se comportă ca un cretin pentru că e un cretin, și că
dacă nu s-ar fi comportat așa, ei bine, asta chiar ar fi fost o
surpriză. Totuși, câteodată, în ciuda tuturor acestor lacrimi,
e suficient ca Kevin să se întoarcă și să-i facă cu ochiul, fără
să-și ceară scuze pentru comportamentul lui de acum trei
zile, fără a da o explicație, ca ea să fie din nou împreună cu
el, să-l ierte și să uite tot. Bun, o luăm de la capăt... iar asta mă
disperă.
Toată povestea asta îmi dă bătăi de cap. Chiar îmi dă.

Într-o zi, după ore, m-am trezit că aștept autobuzul cu domnul
Alexis, proful de franceză, care e tânăr și simpatic, și de care
îmi place. Și, cum autobuzul nu ajungea, iar noi eram acolo
amândoi așteptând, nu-mi mai amintesc cum s-a întâmplat,
dar am început să vorbesc cu el. I-am spus toată povestea și
că asta mă obseda, gândindu-mă că poate el ar putea să‑mi
explice de ce fetele, în general, și cele de care suntem în
secret îndrăgostiți, în particular, îi aleg mereu pe băieții răi.
Domnul Alexis s-a amuzat puțin ascultându-mă, dar nu cu
răutate, nu ca să-și bată joc, dar, la început, a râs puțin. „Ei
bine, Farid, și pentru mine este un mare mister”, a sfârșit prin
79
a-mi spune. Mi-a confirmat că ceea ce știam nu se întâmplă

doar în clasa sau în liceul nostru, ci, în general, fetele, sau,
cel puțin, multe dintre ele, tind să-i prefere pe băieții răi. Că
uneori, da, un bad boy este, de fapt, un băiat bun, dar și că
aveam dreptate, că de multe ori cineva care se comportă ca un
nemernic e un nemernic. Că și pe el îl depășește dilema asta.
Că, mai târziu, când o să fiu adult, lucrurile o să se aranjeze,
o să se echilibreze. Că momentul de glorie a unui Kevin e
foarte rar de lungă durată. Că Kevinilor li se rupe când au
șaptișpe ani, dar că, atunci când o să îi revedem zece ani mai
târziu, n-o să mai rămână mare lucru din frumusețea lor. Că
fetele, zece ani mai târziu, o să fie mari, și mature și că, tocmai
pentru că au fost tratate ca un preș, o să ajungă să înțeleagă, și
vor alege un băiat bun. Nu toate, mi-a spus el, unele nu învață
niciodată lecția asta, unele nu vor să știe nimic și continuă
să se îndrepte spre cretini – domnul Alexis nu vorbește așa
la ore, bineînțeles, dar când nu mai e la clasă vorbește ca noi
– și că, din nefericire, acestea își petrec viața ascunzându-și
ochii cu fard negru și tot găsindu-le scuze propriilor soți și
parteneri alcoolici, infideli sau violenți, sau toate trei la un
loc. „Complexul infirmierei”, așa a spus domnul Alexis că se
numește. Dar că în majoritatea cazurilor, problema asta se
rezolvă, se echilibrează odată ce crești. Că, în mare, la finalul
primei etape de după școală, ceva se schimbă, se modifică, și
ajunge să se termine cu bine.
Mie îmi place mult de domnul Alexis, pentru că pare că știe
ce vorbește, dar nu eram sută la sută convins de explicațiile
lui. Să spui, când ai șaptișpe ani, că fata pe care o vom iubi
la douășapte de ani nu va mai alege un Kevin nu e chiar o
consolare. Că pe noi ne interesează de ce acum nu merge
faza. Că să aștepți ca într-o zi, după super mult timp, lucrurile
să se aranjeze, asta nu face iubirea să fie mai puțin nasoală și
dificilă.
80
Asta i-am zis, iar atunci domul Alexis chiar a râs cu poftă.
„Numai că uiți ceva, Farid, și tu ai făcut această alegere.” Nu
înțelegeam și sigur am făcut o moacă de cap pătrat, pentru
că el și-a pus mâna pe umărul meu și mi-a zis: „Gândește-te,
Farid. Și tu te-ai fixat doar pe fata asta, dar mai sunt și altele,
nu?” Și chiar în acel moment autobuzul a sosit, iar eu am
rămas acolo ca un prost care se scarpină în cap.
Apoi, în timp ce mă uitam la autobuzul domnului Alexis
cum se îndepărtează, brusc, chestia asta m-a lovit. Brusc,
am înțeles. Avea dreptate. Și eu alesesem fata nepotrivită.
Nu vreau să spun că ea e nepotrivită în sine – e chiar o fată
mișto, frumoasă și simpatică –, dar, dacă privesc lucrurile
cum trebuie, mă văd nevoit să-mi dau seama că o fată care se
întinde cu un Kevin și care se lasă tratată în halul ăsta, n-are
cum să fie o tipă super dată naibii. Nu-mi place să zic asta,
dar e, totuși, adevărat.
Într-adevăr, și mie mi s-a cam pus pata doar pe ea, pe o fată
care preferă băieții răi, cât timp mai există, evident, și alte
fete, multe altele pe care nici măcar nu le-am observat, iar,
printre ele, este poate una care mă privește pe ascuns și
suspină și se plânge celei mai bune prietene că nu-i dau
atenție. Că, pentru cea mai bună prietenă a ei, eu sunt băiatul
cel rău.
Mi-am zis că începând cu ziua următoare, trebuia să o
găsesc pe fata asta, și să merg să îi vorbesc, pentru că nu se
știe niciodată, că orice se poate întâmpla. Și pentru că nu
aveam răbdare să aștept până fac douășapte de ani ca să
mă îndrăgostesc de o fată care mă preferă pe mine, și nu un
Kevin.
Nu mai aveam răbdare să aștept nici autobusul, așa că m-am
întors acasă pe jos, tot gândindu-mă la asta. Și, nu știu, brusc
m-am simțit plin de energie, eram fericit că înțelesesem totul
despre iubire.
81
Cea care a reușit
Familia Samirei locuia la etajul șapte, la dreapta, cum ieși din

lift. Chiar deasupra noastră. Familia ei a locuit mereu acolo,
așa cum a mea a locuit mereu la etajul șase. Familiile noastre
se cunoșteau dintotdeauna. Toată lumea din bloc se cunoștea.
Cred că aproape toată lumea din cartier se cunoștea. Erau
oameni care vin, alții care pleacă, dar, în mare, ne cunoșteam
cu toți cei din cartier, iar cu cei din blocul nostru cu atât mai
mult. Cartierul nostru e o lume în sine. Nu știu dacă toate
cartierele sunt la fel, dar cred că seamănă destul de mult.
În orice caz, al nostru așa era. Și încă e așa. Familia Samirei
locuiește la etajul șapte, chiar deasupra apartamentului
părinților mei. Samira nu mai locuiește în apartamentul ăsta
de mult. Și nici eu nu mai stau la părinții mei de o veșnicie.
Nu-mi mai amintesc exact când am devenit complet obsedată

de Samira. La începutul gimnaziului, parcă. Când am intrat
în gimnaziu, vreau să spun, pentru că ea era deja la liceu.
Samira a fost mereu în clasa lu’ soră-mea mai mare, Janine,
din clasa întâi până la bac; ele se știau bine, chiar dacă nu erau
foarte apropiate. Cea mai bună prietenă a lui Janine a fost
mereu Leyla care locuia în cartierul din spatele cartierului
nostru. Chiar și azi, chiar dacă amândouă s-au căsătorit și
nu mai locuiesc în aceeași zonă, Janine și Leyla încă sunt
inseparabile. Cred că Samira n-a avut niciodată o BFF. Ea era
prietenă cu toată lumea, toată lumea o plăcea, dar nu avea
o fată, și nici un băiat, de altfel, de care să fie mai apropiată
decât cu ceilalți. Sora mea și Samira erau, deci, prietene, dar
doar așa, nu pe viață și pe moarte, așa cum erau și încă sunt
Janine și Leyla.
Toată lumea o plăcea pe Samira. Ea a fost mereu atât de
82
drăguță. Nu știu de ce spun asta, ca și cum ar fi o legătură

evidentă între frumusețea ei și faptul că toată lumea o adora,
dar e adevărat că ea era drăguță într-un mod aparte. Încă de
când era o puștoaică. Femeile din cartier spuneau asta. „Ce
frumoasă e micuța asta”, spuneau ele, și își aruncau priviri,
ca și cum se temeau de ceva fără s-o spună, ca și cum un copil
care e atât de ravisant n-ar fi un lucru bun. Un amestec de
admirație sinceră și de teamă mută, cred. Ceva de genul.
Ea a fost mereu specială, nu ca și ceilalți copii. Mama spune
că, încă de când era o copilă, era îngrijită și mereu curată,
mereu cu părul aranjat, niciodată cu haine pătate sau
șifonate. În plus, era politicoasă, amabilă, spunea „Bună ziua,
doamnă”, „Bună ziua, domnule”, la intrare ea se dădea mereu
într-o parte ca să-i lase pe adulți să treacă, ținea ușa de la lift
când cineva venea de la piață cu un cărucior plin. Frații și
surorile ei nu erau toți ca ea. Nu că ar fi fost nepoliticoși sau
prost crescuți, ci că erau ca noi, ca să zic așa. Țânci care își
trăiesc viața de țânci. Care trântesc uși, care aleargă și uită
câteodată să spună „bună ziua”, care fac crize sau prostii. Dar
asta nu s-a întâmplat niciodată cu Samira nici când era foarte
mică, mama mi-a spus. „Fetița asta a fost mereu specială”, îmi
spunea ea. Toți o adorau, da. Nu doar oamenii din bloc sau
din cartier. Ci și profii, ea avea mereu cele mai bune note. Și
vânzătorii, la fel. Domnul de la magazin îi dădea bomboane
și înghețată și îi spunea: „Poftim, scumpa mea”, în timp ce
pe noi ceilalți ne supraveghea cu colțul ochiului. Samira era
exemplară. Asta se spunea cel mai des când se vorbea despre
ea: „Fetița asta e exemplară.”
Când am ajuns la gimnaziu, am devenit obsedată de Samira.
Nu eram singura. Toate erau obsedate de ea. Voiam să
semănăm cu ea. Ni se părea că are parte de un fel de imunitate
ciudată în fața a ceea ce viața are mai, nu neapărat urât, dar
să spunem... dezordonat. Ea n-a avut acnee în adolescență,
83
nu a luat mult în greutate, n-a trecut niciodată prin faza asta

în care toți și toate se consideră cam stângaci, cam urâți, cam
neciopliți. Prea scunzi sau prea înalți, prea slabi sau prea
grași. Samira creștea, rămânând în continuare perfectă.
Ai fi zis că venea de pe altă planetă, planeta starurilor de
cinema și a manechinelor pentru reclame, a oamenilor
frumoși, eleganți, zâmbitori, în orice circumstanță. Cred că
toți părinții visau ca fetele lor să fie la fel de exemplare ca
Samira. „Va ajunge departe micuța asta”, spuneau ei; „Dacă e
cineva care va reuși în viață, atunci ea e”.
Îi luam hainele pe care nu le mai purta. Janine îmi spunea
că asta nu ajută la nimic, că dacă Samira, sau, mai degrabă,
maică-sa, le dădea era pentru că hainele erau prea uzate sau
nu suficient de la modă, dar eu îmi închipuiam că, dacă mă
îmbrac ca ea, o să îi seamăn puțin. Când mă uit la pozele cu
mine de atunci, mândră că sunt îmbrăcată ca idolul meu, îmi
vine să râd și mi se face și puțin milă. Dar îmi amintesc că, pe
vremea aia, credeam despre mine că sunt superbă.
Cred că a simțit că sunt cea mai mare fană a ei, pentru că
Samira era drăguță cu mine într-un mod special. Îmi dădea
câteodată niște machiaj, cărți care i-au plăcut mult, DVD-uri
cu filmele la care se uita, CD-uri cu muzica pe care o asculta.
Mi se părea că asta e genial, pentru că e de la sine înțeles că
gusturile Samirei erau rafinate. Și asta, spuneam „rafinat”
mereu, pentru că o auzisem pe Samira folosindu-l. Nimeni
din anturajul meu nu spunea „rafinat”. Se spunea „foarte
frumos” sau „foarte bine” sau „foarte tare”, dar Samira spunea
„rafinat” și „ravisant” și „somptuos”. Toată lumea râdea de
mine când foloseam cuvinte de genul ăsta. Janine îmi spunea
să încetez, c-o să înceapă lumea să mă creadă o pretențioasă.
Dar Samira vorbea așa și nimeni nu o considera pretențioasă,
toată lumea spunea că e exemplară. „Aaa, păi, cu Samira e
altceva. Ea e specială.”
84
La bac, evident, a luat o notă mare. După bac, evident, s-a

înscris la facultate. De Drept. „Fata asta o să facă Școala
Națională de Administrație”, se spunea. Noi, celelalte, visam
la o notă decentă la bac și la un băiat bun cu care să ne
căsătorim. Ne doream o diplomă profesională de esteticiană
sau de secretară. Ni se spunea că n-are rost să visăm la mai
mult. Așa că nu visam. Câteva spuneau că vor să participe la
un reality-show și să devină staruri, dar nici asta nu era bine
văzut. Pe scurt, Samira era excepția, iar noi, celelalte, regula.
Atunci când și-a început facultatea, Samira a plecat să
locuiască singură. Avea un studio în Paris. Se spunea că a
obținut o bursă mare, pentru că era, într-adevăr, sclipitoare
și, în plus, făcea și pe baby-sitterul. Că doar dacă ești atât de
remarcabil ajungi bine. Ea venea să-și vadă părinții, frații
și surorile, în fiecare săptămână. Venea mereu cu cadouri
pentru mama ei. Câteodată, lucruri mici, o geantă nouă sau
un fular, iar altădată cadouri mari, gen o mașină de spălat
sau un televizor mare cât un dulap. Mama ei strălucea de
mândrie. Le-am auzit odată pe Janine și Leyla vorbind. Ele
spuneau că e ciudat ca Samira să aibă atâția bani, că chiar și
cu cea mai mare bursă și cu baby-sitting-ul, având în vedere
prețurile apartamentelor în Paris, n-ar trebui să mai rămână
cu mare lucru. Eu bănuiam că sunt geloase; ele se apărau
spunând că nu e adevărat, că se bucurau pentru Samira,
numai că era ciudat că ea avea atâția bani.
M-am întâlnit odată cu Samira în metrou, din întâmplare.
Mi-a propus să vin pe la ea, la un ceai. Mă așteptam ca
apartamentul ei să fie rafinat, îmi imaginam un studio
minuscul, dar decorat foarte frumos, cu totul extrem de
bine aranjat, stilat și călduros. Am fost surprinsă să văd unde
locuia. Era cu mult mai mare de cât credeam, într-o clădire
destul de șic, cu portar, lift și mochetă pe scară. Cred că
am fost atât de surprinsă de dezordine, încât nici nu m-am
85
mai uitat cum trebuie la restul. Erau vase murdare, haine și

pantofi peste tot. Dar nu genul de haine pe care le-a purtat
mereu, cele pe care le avea când venea să-și vadă familia în
cartier, ci niște haine de star. Chestii cu paiete, cu pene, cu
dantelă, cu blană. Sigur mi-a observat fața șocată, așa că a luat
rapid grămada de haine și le-a aruncat pe patul din cealaltă
cameră. Ne-am băut ceaiul, am vorbit despre oamenii din
cartier, despre proiectele mele după bac. Încă era la fel de
adorabilă, încurajatoare și zâmbitoare. Am plecat de acolo
puțin confuză. N-am vorbit cu nimeni nici de întâlnirea asta,
nici de apartamentul Samirei.
Apoi, am avut un iubit, tata s-a îmbolnăvit, Janine s-a căsătorit,
pe scurt, aveam o mie de alte chestii de făcut. Samira nu mai
venea la fel de des și mă gândeam la ea din ce în ce mai puțin.
Când mă gândesc la toate astea, am impresia că nu doar în
bloc, ci și în cartier, oamenii vorbeau mult mai puțin. Ochii
care nu se văd se uită, după cum se zice. Cred că asta era. Eu
mi-am dat bacul, am luat o notă mică, dar, totuși, am trecut, și
m-am înscris la facultate. În al doilea an, am mers să locuiesc
în campusul universității. Câteodată, când vedeam că în
studioul meu puteam să spăl vasele fără ca măcar să mă ridic
din pat, într-atât de minuscul era, îmi readuceam aminte de
apartamentul Samirei și mă întrebam cum de a reușit. Îmi
spuneam că ar trebui s-o sun, s-o întreb, dar uitam mereu,
aveam altceva de făcut. În plus, în adâncul sufletului meu,
cred că îmi plăcea mult studioul meu. Și viața mea.
Poate că am avut noroc. Poate că am avut un declic. Poate

că a fost întâmplarea, acele întâlniri providențiale. „O
companie bună e esențială”, spuneau mama și vecinele când
eram puștoaice. Poate că a fost un pic din toate astea. Și,
bineînțeles, exemplul Samirei. Admirația pe care, când eram
foarte tânără, o aveam pentru ea, dorința să seamăn cu ea.
86
Știu că asta a contat, că a făcut parte din lucrurile care m-au

motivat să mă desprind.
Pe scurt, în ciuda oricărei așteptări, pentru că eu cred că
nimeni n-ar fi dat la început pe mine nici măcar o para
chioară, am reușit, cum se spune. N-a venit de la sine, n-a fost
ușor, au fost ani întregi de îndoială, de momente în care-mi
venea să las totul baltă, de descurajări, de „ce m-o fi apucat
să mă bag în asta?!” Dar de-a lungul anilor, perioadelor de
examene, verilor în care aveam două sau trei joburi ca să‑mi
pun niște bani deoparte și să mă pot concentra pe studii în
timpul anului școlar, am reușit să trec toate pragurile, licență,
master, doctorat. Când mă gândesc la toate astea, nici nu‑mi
vine să cred că eu am trecut prin toate astea. În timp ce
creșteam, nu am cunoscut pe nimeni care să aibă doctorat.
Nici măcar profii din liceu, cred că nu se puteau lăuda cu un
doctorat. Mi-am luat bacul cu o notă mică, m-am înscris la
facultate și, opt ani mai târziu, aveam un doctorat, fără să
înțeleg cu adevărat că ăsta era drumul meu, că spre asta mă
îndreptam. Am avut noroc, fără îndoială. Mi‑am găsit un job,
ba chiar un job bun, am avut noroc, da, că studiile pe care
le-am făcut m-au împins într-un sector unde era de lucru în
acel moment. M-am mutat, din studio într-un apartament
cu două camere, dintr-unul cu două camere într-unul cu
trei, dintr-unul cu trei într-o căsuță. Am avut noroc, am
avut parte de întâlniri providențiale, de prietenul meu care
a crescut cu mine, ne-am despărțit, ne-am împăcat, ne‑am
re-despărțit, ne-am re-împăcat, dar faptul că ne-am găsit
drumul împreună, ne-a ajutat să ne construim pe noi înșine
și propria viață, împreună. Așa că zic da, am avut noroc.
Acum, când mă întorc în cartier, sunt primită, de parcă
sunt o ministră în vizită. Pentru cei și cele care locuiesc aici
dintotdeauna – chiar dacă lucrurile s-au schimbat mult în
acești ultimi ani – eu sunt „cea care a reușit”. Mă dau drept
87
exemplu. Le vorbesc despre mine puștoaicelor care ar vrea

să fie vedete de reality-show-uri, le spun să lucreze din greu,
să dea tot ce pot, să creadă, dacă vor să fie ca mine, pentru
că asta e adevărata reușită. Li se spune că eu sunt dovada
că nimic nu e imposibil, că toată lumea poate să ajungă așa,
fără să-și arate fundul sau să se facă de râs în fata milioanelor
de telespectatori și telespectatoare. Mi se tot repetă că sunt
mândria cartierului. Mi se spune chiar și: „Cea mai mare
mândrie a noastră.” La toate aceste declarații, nu mă pot
abține să adaug: „După Samira.” Nu mă pot abține să rectific
că nu trebuie să uite că primul loc i se cuvine Samirei și că
eu îl ocup pe al doilea, pentru că eu știu că, fără exemplul
ei, fără admirația pe care o aveam pentru ea, nu m-aș fi
încăpățânat atât de mult. Când spun asta, oamenii râd, ca și
cum ar fi un pic jenați. Se uită în jos și schimbă subiectul. „Ce
s-a întâmplat cu ea?”, întreb eu, „Mai are cineva vești despre
ea?”. Răspunsurile sunt „Da, nu, nu se știe, a dispărut, n-am
mai văzut-o de secole etc.”. Chiar și la mama ei e ceva evaziv,
stingher în privire. E evident că nu are chef să vorbească de
Samira. Am crezut că e din cauză că nu mai venea pe acolo,
că s-a îndepărtat. La un moment dat, cineva mi-a zis că
Samira a plecat să trăiască în străinătate. Îmi spuneam că,
fără îndoială, familia ei și oamenii din cartier îi reproșează
faptul că a dispărut, că i-a uitat. Îmi spuneam că nu e drept
să se supere pe ea din cauza asta. Îmi spuneam că e foarte
ciudat că nu știe nimeni nimic ce a ajuns. Dar, la urma urmei,
nici eu nu mă mai gândeam la asta. Aveam atât de multe alte
chestii de făcut, la care să mă gândesc.
Am dat peste ea recent, iarăși din întâmplare. Când îmi luam

un sanviș dintr-unul din patiseriile de la Gare du Nord. Vocea
ei e cea care m-a interpelat, ca o nota familiară pe care n-o
dibuiești din prima în toată hărmălaia aia, și mi-am ridicat
88
privirea înspre doamna care îmi întindea gustarea. „Să aveți

o zi bună, doamnă”, a zis ea, chiar dacă, atunci când ne-am
intersectat privirile, am înțeles că ea m-a recunoscut încă
de la început. Oare de câte ori m-a servit din spatele acestui
ghișeu, la aceeași oră? „De zeci de ori”, mi-a mărturisit ea
mai târziu. De zeci de ori, am cumpărat de acolo sandvișuri,
croasanți, sticle de apă sau cafele, iar ea m-a servit, fără
îndoială, de mai multe ori, dar eu nu mi-am ridicat privirea.
Sau poate am privit prin ea.
Era schimbată. Îmbătrânise mult. Bineînțeles, că toți ne-am
schimbat, toți am îmbătrânit, anii au trecut, dar ziceai că
peste ea a trecut un timp mai lung și mai puțin blând. Luase
în greutate, dar nu extrem de mult, dar aveai impresia că
corpul ei devenise anormal de greu, de parcă ar fi avut plumb
în picioare. Sub latexul mănușilor, pe mâinile ei frumoase,
altădată îngrijite, topografia unei eczeme. În colțurile
buzelor, pliuri triste. O cicatrice urâtă de la o rană prost
suturată între bărbie și ureche. Smocuri de păr gri ieșind de
sub un păr vopsit prost. Fata rafinată, idolul meu, mândria
cartierului, părea că a dispărut sau că s-a ascuns departe, în
adâncul acestei femei obosite.
„Oh, doar tu m-ai recunoscut, mi-a spus ea mai târziu, la
restaurantul din fața gării unde ne beam cafeaua. Nici nu mai
știu câte persoane din cartier am servit de când lucrez aici,
dar nimeni, niciodată nu m-a recunoscut. Nimeni, niciodată
n-a vrut să mă recunoască.”
Căderea începuse încă din primele luni de facultate. Spun
„cădere”, pentru că e termenul pe care ea l-a folosit când
povestea. Ea a vorbit așa, ea a vorbit de „căderea ei”. Studioul
în care se mutase avea o singură cameră cu pereți scorojiți,
la robinet era doar apă rece, iar băile turcești erau pe palier.
Avea o bursă, făcea baby-sitting și reușea s-o scoată la capăt,
din punct de vedere financiar, sau pe-aproape. Ea spune
89
că acum știe, că își dă seama că asta era o viață de studentă

normală, obișnuită, dar, la vremea aceea, avea impresia că a
dat-o în bară. Plecase de la părinții ei, din cartier, pentru a
duce o viață mai bună, dar, gândindu-se la noua ei viață, nu
credea că era mai bine. „Mi-era rușine, înțelegi?”, spune ea,
iar eu dau din cap, fără să înțeleg pe de-a întregul. „Toată
lumea aștepta atâta de la mine, toată lumea spunea că sunt
excepțională, exemplară, iar eu locuiam într-un loc în care
ieșeau gândaci din toate crăpăturile și nu înțelegeam decât
jumătate din ce se vorbea la cursuri. Mă simțeam ca o ratată.”
Spun că înțeleg, că nu e ușor să dai piept cu viața de adult,
că nu ești niciodată cu adevărat pregătit. „Nu e doar asta,
îmi răspunde ea, mai sunt și așteptările oamenilor. Tot ce
au proiectat asupra mea, ce trebuia să devin. Abia plecasem
și deja eșuasem.” Ea spune că nu putea să vorbească despre
asta, să ceară ajutor, să admită că nu se descurcă prea bine. Ea
spune că n-am cum să înțeleg, iar eu mă gândesc la propriul
meu studio de când eram studentă, la propriile mele îndoieli,
așa că privesc în altă parte.
O altă studentă i-a vorbit despre un plan bun pentru a face
niște bani în plus. Era o agenție de escorte. Doamna care se
ocupa de agenție căuta fete ca Samira, nu doar frumoase,
ci și elegante, bine îmbrăcate și bine crescute, care știau să
poarte o conversație. Trebuia doar să meargă să cineze cu
oameni de afaceri, străini, cel mai des, care erau în trecere,
departe de familiile lor, și care doar aveau chef de puțină
companie. Erau foarte amabili, a asigurat-o noua sa prietenă.
Și foarte generoși, de asemenea. Pe lângă ce plăteau prin
intermediul agenției, dacă lucrurile mergeau bine, ei mai
lăsau și ceva în plus. Un „ceva în plus” destul de enorm, în
comparație cu bugetul unei studente. Samira și-a spus că ar
putea să încerce, că doar n-o s-o coste nimic dacă o face o
dată sau de două ori, măcar să vadă cum e. Prima dată, a fost
un grup numeros, și mai erau acolo prietena ei de la facultate
90
și alte fete pe care nu le cunoștea. Un restaurant super-șic.

„Cu mâncare rafinată”, spune ea zâmbind. Era impresionată,
dar și puțin stânjenită. După cină, grupul a vrut să meargă la
hotelul unde erau cazați bărbații, pentru un ultim pahar, dar
Samira era puțin amețită deja, nu era obișnuită să bea, așa că
a spus că se întoarce acasă. Nimeni nu i-a dat „ceva în plus”,
dar oricum banii primiți de la agenție erau cu mult mai mulți
decât după o seară de baby-sitting. În dățile de după, ea s-a
simțit mai bine, chiar dacă nu-i prea plăceau mâinile care i se
așezau câteodată pe coapsă, bărbații care stăteau poate prea
aproape de ea. Prietena ei i-a spus că asta nu era nimic, că nu
trebuia să se formalizeze. Era vorba doar de bărbați singuri
care voiau să se distreze puțin, nimic rău în asta. O mângâiere
sau un sărut, nimic de care să-ți faci griji. Bineînțeles, nu era
obligată să ia parte la jocul ăsta dacă nu se simțea în largul ei.
„Nu eram idioată, știi, înțelegeam ce se petrece, ce era cu
agenția asta, la ce se așteptau din partea mea”, spune ea
privindu-mă în ochi, dar mi-e greu să-i susțin privirea. Ea îmi
spune că s-a gândit, că a pus cărțile pe masă. Că dacă ar fi
lucrat din greu la școală, că dacă și-ar fi dat silința să trăiască
o altă viață, făcea toate astea și pentru a fi liberă, pentru a
putea dispune de propriul corp, pentru a face alegeri. Ea
spune că, atunci când a luat hotărârea, după o cină, să îl
urmeze pe unul din acei bărbați în camera lui de hotel, nu era
nici beată, nici cu mintea aiurea. Că ea a ales asta, că ea l-a
ales pe bărbatul ăla, pentru că era mai tânăr decât ceilalți, că
era amuzant și foarte amabil, că îi plăcea de el. Că s-a gândit
și că și-a zis că, atât timp cât e vorba de o alegere conștientă,
deliberată, nu era nimic rău în asta. Că încă de la începuturile
timpului, femeile își ofereau corpul bărbaților, în schimbul
unui acoperiș și a unei mese calde, în schimbul unei vieți
confortabile. Că, încă de la începuturile timpului, căsătoria
nu era altceva decât asta, o formă acceptabilă de prostituție.
Spun că înțeleg, iar ea zâmbește, ca și cum m-ar crede.
91
Nu i-a fost rușine, nu s-a simțit murdărită, nu. Ba dimpotrivă,

a simțit că e pe o poziție de putere. Ea hotăra când, cu cine,
de câte ori pe săptămână sau pe lună și cum. Avea câțiva
prieteni stabili. Ăsta e termenul pe care îl folosește, „prieteni
stabili”. A putut să se mute, să își cumpere lucruri frumoase,
să își răsfețe familia. Era bine. „Dar cu facultatea?” Ea încă
are zâmbetul ăsta calm, obosit. „La facultate mai mergeam,
da, la început, apoi am hotărât să iau o pauză.” Am impresia
că nu mai are chef să-mi povestească, că ceva în ea se închide.
Îi spun că înțeleg dacă nu vrea să-mi spună mai multe. Ea
suspină că nu mai e nimic de zis, de fapt.
La un moment dat, n-a mai vrut să treacă pe la agenție, pentru
că era o tâmpenie să le dea un procent atât de important, cât
timp prietenii săi stabili o puteau contacta direct. Ceea ce
au și făcut un timp, înainte să dispară, unul după altul. Alte
călătorii, probabil, alte fete, cu siguranță, în orice caz, au
început să dispară. În plus, nici ea nu mai avea chef de asta.
A încercat să se mai întâlnească și cu alți bărbați. Mergea să
bea un pahar prin barurile hotelurilor frumoase, dar a dat
peste vreo doi sau trei nebuni. A lăsat-o baltă. A încercat să
se întoarcă la facultate, dar înțelegea și mai puțin din ce se
preda. Își pusese niște bani deoparte, da, dar banii dispar
repede. „Și tot așa de repede, m-am trezit că trebuie s-o iau
de la capăt.” Nu, nu se putea întoarce la părinții ei, să ceară
ajutor din partea fraților și surorilor. „Știi, oamenii vor să te
vadă doar într-un anume fel, vor să fii conformă cu imaginea
pe care au proiectat-o asupra ta, iar dacă vreodată deviezi de
la ea, dacă vreodată o iei pe un alt drum, se supără pe tine. Și
nu te iartă niciodată pentru asta, pentru faptul că nu ești ce
au vrut ei să fii, pentru că îi dezamăgești într-un fel. E mai
bine să dispari. Să îi lași cu amintirile lor.”
S-a făcut noapte. I-am dat numărul meu de telefon. Ea nu mi
l-a dat pe al ei. I-am zis de mai multe ori să mă sune dacă are
92
nevoie de ceva sau doar dacă vrea să ne vedem, să vorbim. Ea

a spus: „Da, da, sigur.”
Nu m-a sunat niciodată. Iar eu, săptămână de săptămână, îmi
spun că ar trebui să trec pe la Gare du Nord, dar orarul meu
o ia mereu razna, iar săptămânile, lunile, trec una după alta.
N-am povestit nimănui din cartier că m-am întâlnit cu
Samira. Dar, de fiecare dată când mă duc acolo și când sunt
primită ca o ministră venită în vizită, de fiecare dată când
mi se spune că sunt mândria lor cea mare, eu mereu adaug:
„După Samira.”
93
Cel mai mult pe lume
Fără să stau pe gânduri, mie cel mai mult pe lume îmi place
de Galben. Nu culoarea galben. Ci de câinele meu, Galben.
Când l-a primit era mic de tot și galben. Chiar dacă nu e chiar
un galben adevărat ca acela de pe drapelul brazilian sau ca
cel de oranjadă. Deci câinele meu e, mai degrabă, galben
maroniu. Iar când reușesc să-i fac o baie, e bej deschis, cum
e cafeaua cu mult lapte. Și eu eram foarte mică atunci când
l-am primit și n-am avut nicio idee ce nume să-i dau când a
trebuit. M-am uitat la el, iar Galben a fost prima chestie care
mi-a venit în minte.
E, totuși, o întrebare ciudată. Așa, fără să mă gândesc, de cine
îmi place mie cel mai mult pe lume. Să spun primul lucru sau
prima persoană care îmi vine în minte. Câteodată, prima
chestie care ne vine în minte nu e neapărat cel mai inteligent
lucru. Nu degeaba se spune că trebuie să-ți răsucești limba
în gură de șapte ori, înainte să vorbești. Îmi imaginez că unii
au răspuns: „fotbalul” sau „să dorm” sau „noii mei teniși”, apoi
s-au simțit prost, pentru că a trebuit să explice de ce iubesc
mai mult fotbalul, dormitul sau noii teniși decât pe părinții lor,
de exemplu. Mai bine te gândești, înainte să vorbești. Cred că
nu-mi prea place întrebarea asta, e dubioasă. Pentru că dacă
spunem că ceva ne place cel mai mult pe lume înseamnă că
restul ne place mai puțin. E cel mai bun mod să dai de belele.
Eu, de exemplu, am spus imediat că de Galben îmi place cel
mai mult pe lume. Dar și de părinții mei, și pe ei îi iubesc cel
mai mult pe lume. Și pe sora mea. Nu în toate zilele, dacă
vorbim despre sora mea. Sunt zile în care o detest. La fel și cu
părinții mei, câteodată, nu sunt chiar un super-fan al lor. În
fine, spun că îi detest, dar știu bine că, de fapt, nu îi detest cu
adevărat, doar atunci când mă gândesc la momentele alea,
94
când sunt super-enervați și țipă la mine sau când sora mea

se ia de mine.
La fel e cu restul lumii, de fapt. Ne plac oamenii, dar în anumite
zile nu ne plac. Poate de-asta am zis Galben fără să stau pe
gânduri. Pentru că doar cu el nu mi se întâmplă niciodată să
nu-l iubesc și cu atât mai puțin să-l detest. Niciodată. Poate
că asta înseamnă să-ți placă cu adevărat de cineva cel mai
mult pe lume, că nu-ți schimbi niciodată părerea, că nu treci
dintr-o extremă în alta.
Deci, da, pentru mine ar fi Galben. Pentru el iubirea mea e
constantă. Chiar și atunci când e nesuferit și nu se oprește
din lătrat. Sau când o ia razna și fuge după pisica vecinei,
trăgând de lesă de zici că-mi smulge brațul. Chiar și când sunt
obligată să-i adun mizeria, iar punga din plastic pe care am
luat-o e găurită și e dezgustător. Știu că o să mă enervez, dar
el e acolo și se uită la mine cu ochișorii lui drăguți și blânzi, și
începe să alerge în jurul cozii, și e suficient doar să mă uit la
el, ca să nu mă supăr.
El e cel mai bun prieten al meu. Știu că sună clișeic, dar,
mă rog, n-am ce face, asta e. El înțelege tot ce îi povestesc
și, de altfel, nici măcar nu e nevoie să stau ore întregi să-i
explic lucruri. Nu sunt nebun, știu prea bine că e un câine
și că nu înțelege cu adevărat cuvintele. Ce vreau să spun e
că, instinctiv, el simte la fel ca mine. Când sunt trist sau
contrariat sau bolnav, el simte imediat. Vine imediat să mă
îmbrățișeze sau doar stă acolo, lângă mine, lipit de piciorul
meu și nu pleacă. Câteodată, când asta nu merge și supărarea
durează, începe să facă pe bufonul, iar asta are mereu efect și
mă face mereu să râd.
Poate asta e explicația. Motivul pentru care, fără să stau pe
gânduri, am spus că Galben este cel de care îmi place cel mai
mult pe lume. Poate și pentru că știu că lui, cel mai mult pe
95
lume îi place de mine. Poate că așa funcționează asta, cu „cel

mai mult pe lume”, trebuie să meargă în ambele sensuri. Că
ne place cel mai mult de cei care ne plac cel mai mult. Cred
că Galben mă place mai mult decât părinții mei sau sora
mea. Că, pentru Galben, eu ocup primul loc, mereu și pentru
totdeauna.
Vai de mine, ce întrebare ciudată. Nu știu. Nu iubesc nimic.

În afară de lucrurile pe care trebuie să le iubim, fără să stăm
pe gânduri. Gen, suntem obligați să iubim pe cineva, că, dacă
nu, nu e normal.
Știu ce detest. Asta pot s-o spun.
Polițaii care se cred într-un film american și care vin să ne
strice viața, de parcă am fi o bandă din Scarface și nu niște
copiii care se distrează, ploaia, canișii care latră ca apucații
când te întâlnești cu ei, bătrânele care își bagă nasul acolo
unde nu le fierbe oala, orele de fizică unde nu înțeleg nimic,
fetele care te tachinează și care râd unele de altele, temele,
varza de Bruxelles, spanacul, cartofii prăjiți și moi de la
cantină, vedetele de reality-show-uri care se cred vedete
adevărate, oamenii politici care nu spun decât tâmpenii,
guturaiul, autobuzul care are nevoie de o veșnicie să ajungă,
paznicii din supermarket care mă supraveghează, de parcă
misiunea vieții lor ar fi să mă înhațe când fur bomboane,
casierițele super-lente, vocile și muzica cretină din serialele
de după-amiază, tipii care își aruncă mucurile de țigară
în capul tău când vrei să intri în bloc, coșurile de pe nas,
durerea de dinți, sfârșiturile de lună când mâncăm ravioli
din conservă în fiecare zi, vecinul de la etajul trei care o bate
pe nevastă-sa și pe țâncii lui din plăcere și se poartă mereu
96
de genul „sunt un domn respectabil” când ne întâlnim în

lift, liftul care e mereu nefuncțional, oamenii mari care
înghesuie fetele în subsol și care spun că și-au căutat-o cu
lumânarea, șosetele care nu se țin bine și care tot alunecă în
teniși, bărboșii care își bagă nasul peste tot chiar mai mult
decât bătrânele, convertiții care te salută în arabă, deși, de
fapt, abia cunosc câteva cuvinte, etichetele de la tricouri
care te zgârie, femeile care își dau cu prea mult parfum, de
îți vine să vomiți în autobuz, prostovanul ăla de la alocații
care vorbește mereu urât cu maică-mea, abonamentele de
metrou demagnetizate, oamenii care te întreabă de unde
vii, chiar dacă părinții tăi s-au născut în același cartier în
care te-ai născut și tu, unghiile fetelor când sunt super-lungi
care seamănă cu niște gheare, profii care se prefac că sunt
simpatici și care vor să te ajute și care pleacă din școală
imediat ce pot, consiliera de la orientare ca mă întreabă ce
aș vrea să fac mai târziu, Clara când nu mă bagă în seamă,
viața mea.
Cel mai mult pe lume?
Cel mai mult pe lume, îmi detest viața.
Dumnezeu.
Fără El, n-ar exista toate persoanele și toate lucrurile care
îmi plac. Fără El, n-ar mai fi nimic. Pentru că El e la originea a
tot ce există. Fără El, n-ar fi iubirea, nici cuvintele cu care să
vorbești, nici urechile cu care să auzi.
Nu spun asta ca să șochez, nici ca să provoc. Pe bune. Nu spun
asta ca să fac pe interesanta. Și mai ales nici ca să mă joc cu
cuvintele aiurea.
97
Văd bine cum se uită lumea la mine când zic asta. Văd bine
cum se uită la maică-mea și la surorile mele în metrou sau
la taică-meu sau la frații mei când se întorc de la rugăciune.
Știu că oamenii nu-i prea plac. Că îi crispează. Că imediat
devin paranoici, îi judecă, îi condamnă.
Am ezitat să răspund, să spun la ce mă gândesc, ce cred,
să fiu sinceră. Doar pentru că mi-era frică să nu stârnesc o
dezbatere în toate sensurile. N-am chef să discut despre asta.
Nu privește pe nimeni. E problema mea. E privat. Mă privește
doar pe mine.
Pentru că nu caut să conving pe nimeni, să spun că trebuie să
fii așa sau altfel, să crezi asta sau ailaltă. Este o chestie între
mine și mine. Între mine și Dumnezeu. Oamenii și ce cred
ei n-au ce căuta în treaba asta. N-au decât să fie speriați și
să judece. Îi privește. Eu pot să îi ajut, să le povestesc cât de
bine îmi e să am credință, cum asta m-a ajutat în tot ce fac,
tot timpul, cum de nu sunt niciodată singură. Și despre cât de
liniștită și fericită sunt. Vreau să-mi împărtășesc experiența
dacă vrea cineva să știe, dar nu o fac dacă mi se cere când nu
suntem într-un loc potrivit sau într-un moment bun pentru
asta. Eu nu impun nimic, pentru că nu așa merg lucrurile. Nu
putem să facem așa, să-i facem reclamă lui Dumnezeu, de
parcă ar fi o chestie la modă, de parcă am vinde roșii la piață.
Nu e bine. Nu e bine deloc. Asta, eu n-o fac niciodată.
Dacă m-ați întrebat asta cu „cel mai mult pe lume”, chiar dacă
am ezitat, chiar dacă mi-a fost frică să nu iasă un scandal,
m-am hotărât să spun ce cred. Ce cred cu adevărat. Am
hotărât să fiu sinceră.
Deci răspunsul meu e: Dumnezeu. Cel mai mult pe lume îl
iubesc pe Dumnezeu.
Iată.
Aș vrea să nu vorbim despre asta, să nu mai insistăm pe
98
subiect. Ar fi cool dacă am trece direct la altceva.

Mulțumesc.
Păi nu, nu e deloc complicat să alegi o chestie, una singură.

Pentru mine nu e deloc complicat. Dacă trebuie să aleg un
lucru sau o persoană, atunci mă aleg pe mine. Așa că n-are
rost să ne batem capul pentru trei ore, căutând răspunsul
potrivit. Pe mine mă iubesc cel mai mult pe lume. Cum să nu.
Iar asta nu vrea să însemne absolut deloc că sunt gen egoistă
sau egocentrică sau narcisistă sau pretențioasă sau mai știu
eu cum. Deloc. Vreau să spun că îmi cunosc prioritățile. Eu
sunt prioritatea mea. O să mi se spună că chestia asta sună
ca „eu eu eu”, dar asta e, eu așa văd lucrurile. Dacă nu te
iubești pe tine însuți, eu aș spune că ești total debil. Pentru că
unu: cum ai vrea să îi iubești pe alții, și doi: cum ai vrea să te
iubească alții pe tine?
Dar stați, asta nu înseamnă că stau tot timpul cu nasul în
oglindă să zic „ce frumoasă ești!”, nici că îmi dau pupici toată
ziua, gen „mă iubesc, mă iubesc, mă ador”, nici că mă cred
cea mai deșteaptă, cea mai puternică, cea mai bună la tot.
Nu e absolut deloc așa, dar chiar deloc. Nu sunt idioată. Am
ochi, sunt lucidă, deci asta e, văd ce e bun la mine și văd și
ce nu merge. Văd bine că am un nas mare și un fund mare,
îmi dau seama că sunt varză la sport, știu că nu sunt mereu
un Einstein la ore, că îmi ia câteodată o veșnicie să înțeleg o
chestie pe care alții o înțeleg în trei secunde. Să te iubești nu
înseamnă să fii orb sau nebun. Eu știu cum sunt, ce nu merge
la mine și ce e bun, dar mă iubesc, totuși. E ca și cu părinții cu
copiii. Câteodată, părinții au niște țânci super-afurisiți sau
99
cam cretini, iar eu cred că ei își dau seama de asta – poate nu

toți, dar, totuși, câțiva nu-și pot da seama –, dar nu e grav, își
iubesc copiii, oricum ar fi ei, chiar dacă sunt departe de a fi
perfecți. Păi la mine e la fel, ca și cum aș fi propria mea mamă
sau propriul meu tată. Mă văd așa cum sunt și mă iubesc așa
cum sunt. Asta e tot.
Și, dacă tot mă iubesc, măcar eu să fiu cea pe care o iubesc cel
mai mult pe lume, nu?
„Să alegi înseamnă să renunți.” E o frază pe care am auzit-o

undeva, nu-mi mai aduc aminte unde. La început, nu
înțelegeam ce voia să zică, dar, încetul cu încetul, m-am prins.
Asta înseamnă că atunci când alegi o chestie, ești obligată să
lași baltă restul. Că așa merg lucrurile. Cred că asta pune o
presiune dementă pe umerii tăi. Și astfel, faci pe tine de frică
să nu faci o alegere greșită, iar după, nu mai ai ce face. Pentru
că, câteodată, nu mai poți da înapoi să schimbi lucrurile.
Câteodată, da, e posibil, dar pentru anumite lucruri, odată ce
ai ales, așa e pentru toată viața.
Așa că m-am gândit mult la întrebarea asta cu ce îmi place
mie cel mai mult pe lume. Am stat o noapte întreagă să mă
gândesc. Și, de fiecare dată, când credeam că am găsit un
răspuns care îmi convenea, de fiecare dată când îmi ziceam
„Ok, asta e”, îmi dădeam seama la ce renunțam, iar asta îmi
tăia orice avânt și mă întristam foarte tare.
Cred că sunt prea tânără ca să aleg. Nu e ca și cum aș fi avut
timpul să cunosc tot, să trăiesc multe, să învăț multe, pentru
a putea tranșa lucrurile în cunoștință de cauză. Aceeași
problemă o am și cu consilierul în orientare care îmi cere
100
să aleg o specializare în studii, cât timp sunt atâtea materii

diferite pe care aș vrea să le fac mai târziu, chestii care n-au
nimic de-a face unele cu altele, iar asta mă paralizează când
mă gândesc că aș putea s-o dau în bară, că aș putea zice te
miri ce doar ca să mă lase în pace, pentru ca după să regret o
viață întreagă.
De-aia am stat toată noaptea să mă gândesc. Făcând liste
în cap. Credeam c-o s-o iau razna, cu cât mă gândeam mai
mult să găsesc răspunsul perfect, cu atât îmi dădeam seama
mai bine de tot la ce renunțam prin acest răspuns și, deci, cu
atât mai multe palpitații aveam. Cred că n-am reușit să dorm
deloc. Când ațipeam, imediat după aveam un coșmar și mă
trezeam plină de transpirație. Nu știu de ce m-a dat atât de
tare peste cap întrebarea asta.
Și apoi, în dimineața asta, în timp ce mă spălam pe dinți, mi-
am sat seama. Am văzut-o acolo, în fața ochilor mei, pe etajera
oglinzii din baie, trusa de machiaj a mamei mele. Iubesc trusa
asta. Nu e o chestie pe care a cumpărat-o dintr-un magazin,
nu e ceva ce multe alte femei au. E o trusă micuță și unică în
lume pe care bunica mea a cusut-o de mână, pe care a făcut-o
dintr-un material drăguț luat dintr-un burnuz rupt și pătat
peste tot și pe care ea l-a recuperat înainte să o arunce. Din
bucățile astea, ea a făcut trăistuțe, portmonee, truse, așa cum
e și cea pe care i-a dat-o mamei mele.
Sunt sigură că sunt oameni care o să râdă când o să audă că
am ales asta, pentru că nu e mare lucru, e un fleac, doar o
trusă mică dintr-un material albastru închis, cusută cu un fir
gros și galben și care se închide cu o scoică. Dar eu știu foarte
bine de am ales-o.
Când eram mică, mă uitam câteodată la mama cum se
machiază. Scotocea prin trusă și scotea creioane, farduri,
rujuri. Aveam impresia că înăuntru mai erau o mie de alte
101
minunății, că trusa asta era magică, nu doar pentru că

reușea să conțină atât de multe chestii care mă fascinau, ci,
mai ales, pentru că pe măsură ce mama săpa prin interiorul
ei, ea devenea din ce în ce mai drăguță și din ce în ce mai
bucuroasă. Câteodată, vedeam alte femei care se machiau în
metrou, dar nu era la fel, ele o făceau pe fugă, contrariate de
mișcările vagonului, păreau că e o corvoadă. Dar cu mama
nu era așa. De-a lungul ritualului ei, ea se lumina, iar când
termina, avea mereu pe buze cel mai frumos surâs. Când
eram mai mică, mă gândeam că e o trusă magică. O trusă în
care se afla fericirea.
Dacă trebuie să aleg un lucru care îmi place cel mai mult pe
lume, ar fi trusa aceasta. Mi-ar plăcea dacă mama va vrea să
mi-o dea. Știu că nu e decât un singur lucru, dar trusa asta le‑ar
conține pe toate celelalte. Înăuntru ar fi mama și zâmbetul
ei strălucitor, dar și bunica mea. Și ar mai fi și mătușile,
și unchii, și verii mei. Și ar fi și zâmbetele petrecerilor de
familie. Și ar mai fi și serile pe care le petrec cu prietenele
mele, în timp ce visăm la ce se va întâmpla cu viețile noastre,
fără să fim obligate să alegem odată pentru totdeauna,
pentru că totul e încă posibil. Și ar mai fi și toate sms-urile
drăguțe pe care Tom mi le trimite pe ascuns în timpul orelor.
Și ar mai fi și cântecele lui Beyoncé și ale Rihannei pe care le
pun în apartament când rămân singură și mă apuc să dansez
ca o nebună. Și ar mai fi și primăverile când copacii redevin
verzi și când oamenii se relaxează. Și ar mai fi și primii pași ai
nepoțicii mele. Și ar mai fi și amintirea tatălui meu. Și ar mai
fi și speranța că tot ce nu merge se va termina cu bine. Ar mai
fi și certitudinea că nimic nu e prea grav. Și ar mai fi și multe
alte chestii, la care nici măcar nu m-am gândit, pentru că
n-am dormit, iar creierul meu dă rateuri. Pentru că mie, cel
mai mult pe lume, îmi plac toate astea, și mii de alte lucruri,
iar eu nu vreau să renunț la nimic.
102
Cortegii
Thierry Simon
Traducere de Diana Nechit
Despre autor, Thierry Simon

Thierry Simon s-a născut în Strasbourg în 1966. Este autor, regizor și
licențiat în istorie. A început să scrie pentru teatru în 2004 și a beneficiat
rapid de lecturi publice și de comenzi de scriitură. Predă teatru la
liceul din Strasbourg și participă la un atelier de scriitură dramatică la
facultatea de arte ale spectacolului din același oraș.
105
- Dacă ne aducem aminte de morți, îi alunecă în ureche, și ei își
aduc aminte de noi...
- Dar dacă nu ne mai aducem aminte de ei înseamnă că și ei
uită?
- Da, uită pentru totdeauna. Dacă se întâmplă asta, sunt morți
de-a binelea.
Gérard Mordillat, Viii și morții
Notă importantă a autorului:

În Cortegii nu se pune problema incarnării personajelor. Nu se pune
problema conturării de figuri distincte.
Cortegii este scris pentru un cor de actori, posibil opt, mai mult sau mai
puțin.
Actorii trebuie să fie conștienți de plăcerea rostirii, a împărtășirii.
Să atace această strategie după bunul plac. Să găsească toate spațiile
posibile, numeroase, indiferent dacă se ajunge la cântec sau dans sau
performance sau...
Dacă voința de a apăra faptul că tot ceea ce se povestește este sincer,
orice montare scenică, chiar dacă e radicală, va fi, cel mai probabil, una
reușită.
107
Personajele:
• Marion, elevă în clasă terminală la Liceul François Villon
• Reda, iubitul lui Marion
• Yasmina, cea mai bună prietenă a lui Marion
• Viviane, mama lui Marion
• Charlotte, jurnalistă free-lancer
• Locotenentul Meurey, ofițer de poliție
• Maurice Ergouin, secretar general al Prefecturii din
Paris
• Amblard, directorul Liceului François Villon
Se auzea cum orcile se loveau de carcasele bărcilor ancorate în

larg
Iar zgomotul surd al asaltului lor ajungea până la mal, purtat de
vântul din est.
Se loveau iar și iar, confundând carcasele albe ale bărcilor cu
femele, îmbătate de dorință, până ce cărnurile lor s-au deschis,
înroșind marea, căci orcile se răneau în rășinile artificiale,
epuizate, descărnate, pe jumătate moarte
Apoi zgomotele surde încetau progresiv
Iar bărcile asexuate își regăseau liniștea nocturnă a câmpurilor
maritime
Extras din carnetul secret al lui Reda
108
1.
Luni, 25 aprilie, ora 21:55
Medicul de la urgențe care este lângă locotenentul Meurey o
spune așa, chiar așa:
- S-a terminat.
Iar locotenentul Meurey îi răspunde apoi ceva absurd – e
în punctul în care o spune, deși știe că e absurd. Îi spune
medicului:
- Mai încercați.
Dar medicul a încercat deja tot: masaj, defibrilator, un
miligram de adrenalină intravenos, cinci miligrame după a
doua injecție. N-a repornit.
După douăzeci și șapte de ani, inima lui Marion s-a oprit.
Aici. Între Place d’Italie și Place de la Nation, la intersecția
dintre bulevardul Diderot și rue de Charenton, pe platoul
unde sunt parcate scuterele, de-a curmezișul, chiar în fața
librăriei Le Cabanon a cărei vitrină s-a făcut țăndări, în
mijlocul cioburilor de sticlă și al fumigenelor care păreau că
nu au de gând să se împrăștie.
În spatele cordonului de securitate improvizat, manifestanții
a văzut toată scena și, în special, tentativa de reanimare care
părea să dea greș.
După momentul de siderație, zgomotul începe să crească din
nou, pentru că a durat mult prea mult, pentru că toată lumea
știe că totul se va sfârși prost.
Medicul de la urgențe și infirmierul-anestezist așază corpul
lui Marion pe o targă și o fixează în celula sanitară a dubei
care a reușit, în sfârșit, să-și facă loc prin haosul din jur.
Șoferul de ambulanță închide ușile și urcă și el în Renault-ul
Master al SMURD-ului, apoi învârte cheia. Motorul pornește
109
și, odată cu el, cele două bătăi ale sirenei, într-un albastru ce
alternează.
Este ora 22:10.
2.
Reda a așteptat-o pe Marion până la ora 18, la Food Truck
BBQ Brother de pe avenue Ledru-Rollin. S-au scăpat din
priviri în cortegiul manifestanților.
Clasic.
Marion are prostul obicei de a vorbi cu oricine care o întreabă
ceva într-o manifestație. Nu ratează niciodată ocazia.
Și-au dat întâlnire la Food Truck. „În caz că”, a spus ea.
Ce să zic.
Acum, ea nu mai e aici; ea i-a mai făcut faza asta și altădată.
El i-a trimis două mesaje.
Asta e, n-ai ce face.
N-are decât să se descurce.
De altfel, Marion se descurcă mereu.
El înghite un „Foodie”: carne tocată de vită / avocado / brânză
/ ceapă caramelizată / maioneză / rucola / roșii. Și o porție de
cartofi prăjiți.
Se oprește.
Cât să-i ajungă pentru concertul de la Trianon care începe în
treizeci de minute: Arheo punk rock memorial.
Sunt anunțate cover-uri după Ramones, după New York
Dolls, după toți cei care au rupt scenele anglo-saxone la
începutul anilor de criză.
O să-și facă de cap.
110
Marion i se va alătura în rând.

Și va face scandal că-i e foame.
Ca de obicei.
Apoi îi va trece.
Ca de obicei.
Refrenul îi va ține de foame.
3.
I-au trebuit mai puțin de cinci minute Masterului pentru
a ajunge la Pitié-Salpêtrière, bulevard de l’Hôpital, în
prelungirea bulevardului Diderot, în direcția Place d’Italie.
Certificatul de deces a fost redactat pe loc, la urgențe.
Meurey a cerut imediat o copie.
Trebuie să ai mereu ceva la mână.
Pentru că acum, ce e cel mai greu urmează să se întâmple.
- E vorba de o moarte naturală sau de o moarte violentă? îl
întreabă pe internist.
O moarte naturală, ca în cazul unui stop cardiac – și chiar
asta s-a și întâmplat, nu?
E articolul 78 din codul civil. Procedura e simplă. Și, mai ales,
spitalul se ocupă să anunțe familia.
Dimpotrivă, dacă e vorba de o moarte violentă, se ajunge la
articolul 81. O întreagă procedură: proces-verbal, constatare
a rănilor de pe corpul victimei în prezența unui medic,
notificări de la martorii care s-au aflat la locul decesului,
transmiterea tuturor elementelor la parchet. Și, mai ales,
mai ales, el însuși trebuie mai apoi să anunțe familia.
Așadar, dacă ar fi să aleagă între 78 și 81, pe moment, Meurey
ar opta pe loc pentru 78.
Dar în cazul unui deces în timpul unei manifestații, mai ales
111
în acest moment, mai ales în contextul actual, directivele nu

fac lucrurile pe jumătate. Procedura „moarte violentă” se
activează.
Din precauție.
Pentru Meurey, asta înseamnă că el va trebui să anunțe
familia.
După douăzeci și șapte de ani în meserie, s-a dat pe brazdă.
Asta nu-l mai împiedică să doarmă în nopțile de după.
Numai că Marion are vârsta fiicei sale.
Și la asta, chiar la asta se gândește el când sună la etajul patru
de la numărul 31, rue de la Sablière, în arondismentul 14.
E ora 23:45.
4.
Charlotte a ezitat să accepte invitația de a cina la Paul și
Marin. Ea îi adoră, pentru că ei au darul să improvizeze acasă
la ei cine târzii unde nu e nimic consistent de mâncare.
Totul se termină când toți dau o fugă pe ultima sută de metri
la Pimlico, magazinul bio cam fițos de pe rue de Charenton.
Ea a ezitat, pentru că toful și cerealele nu prea sunt pe gustul
ei și, mai ales, pentru că, odată cu manifestația între Italie
și Nation, cartierul va fi fără îndoială agitat până târziu în
noapte.
În plus, ea nu se simte prea bine.
Tocmai a închegat un editorial despre situația socială a
studenților în câteva facultăți de Litere: Paris 3, Paris 7 și Paris
8. Ea a întâlnit profesori universitari (puțini), studenți (mulți)
destul de disponibili între două întruniri. Pe sub microfonul
112
telefonului ei defilează un tineret care nu și-a pierdut

speranța. E mai degrabă un tineret pe care noi îl ducem la
disperare. Ea a vorbit despre asta cu redacția unui cotidian
de obicei destul de interesat de munca ei. Redactorul-șef i-a
tăiat-o foarte rapid:
- Pe cine crezi c-o să intereseze asta?
Așadar, cina asta, de ce nu, la urma urmei.
În timp ce înaintează pe rue de Charenton prin pasajul Abel
Leblanc, un cordon de polițiști blochează partea străzii unde
se situează apartamentul lui Paul și Marin. E o mulțime
considerabilă.
Ca o rumoare care ceartă.
Din depărtare, un girofar albastru și o sirenă care pornește.
Durere de burtă.
Flashback 1.
E ziua prezentărilor pentru clasele terminale. E aproape de
Ziua Sfinților, iar profa de filo, care are clasa împărțită în două
grupe cu care are un orar personalizat, nu prea e pregătită,
nu prea are idei și, mai ales, e cam scoasă din sărite. Fiecare
este liber să prezinte un roman la alegere. E vag.
Reda și-a propus să fie printre primii.
Yasmina, care îl știe bine, pentru că au fost împreună în liceu
anul trecut, Yasmina, deci, l-a privit când a ridicat mână, iar
Reda a putut să citească pe fugă pe buzele lui:
- Ce faci?
Azi e prima ședință. După o prezentare mormăită despre
Germinal și o alta despre Mizerabilii, cam identice cu ce este
scris pe paginile wikipedia respective, grupul se adâncește
113
într-o letargie totală. Se plictisesc, își dau sms-uri și se uită pe

youtube pe furiș în penare.
Acum e rândul lui Reda.
El prezintă un roman de Jack London. Aproape că nici nu‑și
citește notițele. Citează din memorie pasaje întregi din
Martin Eden, sub privirea halucinată a câtorva colegi și sub
ochiul brusc trezit la viață al profei. El vorbește despre iubire
imposibilă, despre actul scrisului, despre ascensiunea socială,
despre atacul împotriva burgheziei, despre imposibilitatea
de a-și găsi locul a celui care se înalță și care refuză codurile.
Nu se poate spune că toată lumea e captivată, nici că toată
lumea înțelege ce spune. Marion simte, ea n-ar putea-o spune
altfel. Cuvintele lui o lovesc tare, foarte tare înlăuntrul ei. Ea
e aproape agățată la propriu de buzele lui. Yasmina, care e
așezată lângă ea, își dă seama, o împinge discret cu cotul și
murmură:
- Asculți sau doar te uiți?
Marion nu-l scapă pe Reda din priviri:
- Ambele. Nu-ți face griji.
5.
Charlotte s-a strecurat în mulțimea care se adună în spatele
cordonului de securitate de pe rue de Charenton.
Ambulanța tocmai a plecat cu greu și, din locul în care se află,
ea încă percepe reflexia girofarului care alunecă pe fațadele
bulevardului Diderot, pe partea cu numere impare.
Cordonul de securitate se rupe, dar pe loc rămân destule
persoane și vorbesc aprins pe platou.
114
Charlotte și-a scos microfonul pe care l-a conectat la mobil,

dar e imediat abordată de un tip tânăr.
- Ești de la serviciile de informații?
Ea nu își bate capul să-i explice că cei de la serviciile de
informații și-au schimbat numele, dar îi arată pur și simplu
badge-ul de presă; tipul îi răspunde că „nu-i nimic altceva
decât planul B”. Ea pare să nu înțeleagă ce el spune. El se
îndepărtează împreună cu doi alți tineri, în direcția Nation.
Mărturiile celor care rămân par contradictorii. Câțiva dintre
ei evocă sosirea rapidă a unui echipaj de poliție, cu scopul
de a izola persoanele violente imediat după primele vitrine
sparte la intersecția Charenton-Diderot.
- Tânăra a fost prinsă între, eram la câțiva metri distanță. Ei
au sărit cu bastoanele în poziție ofensivă, pe bune!
- Încetați să mai spuneți orice, n-a fost niciun echipaj pe
bulevard. Totul s-a petrecut la Nation. Voi nici măcar nu erați
acolo, s-ar zice!
- Fascistule!
Și tot așa, din toate părțile.
Ea ia câteva numere de telefon, dă țigări, ia două nume și
adrese, e îmbrâncită, nu știe pe cine să creadă. Nimeni nu
știe cine a cerut ajutor. Nu era nimeni lângă tânăra fată când
s-a întâmplat ce s-a întâmplat.
Ea traversează intersecția și intră la Dido’Café care are
vedere spre platoul unde a avut loc tentativa de reanimare.
Comandă un espresso lung.
Gustă.
Chelnerița îi spune c-o va întreba pe patroană. Aceasta e de
acord. Charlotte redactează rapid pe o foaie din blocnotes-ul
ei: „Apel la mărturii, incident Charenton, 25 aprilie”. Ea nu
115
precizează decât mail-ul de serviciu.

Chelnerița îi spune că îl va afișa mai târziu. Charlotte lasă
zece euro pentru a o motiva încă și mai mult.
Ea dă un telefon:
- Fă-mi legătura cu redacția.
6.
Luni, 25 aprilie, 23:10
Maurice Ergouin, secretarul general al prefecturii din Paris,
visa la o carieră în Chantal sau în Puy-de-Dôme.
Perspectiva de a lucra în slujba Republicii între vulcani stinși
și salers de vârstă coaptă, brânzeturi din Saint-Nectare, din
Fouchtra sau Bleu de Thoezac, i-a legănat cei doi ani de studii
de la ENA.
Dar jocul clasamentelor – era incapabil să nu strălucească
la un examen, oricât de dificil ar fi fost –, ambiția lui Hélène
Ergouin, soția sa, care vedea în Paris urmarea logică a unei
ascensiuni sociale programate pentru cel puțin trei generații,
și predispoziția sa naturală pentru consensul domestic au
avut întâietate față de proiectul său de retragere la țară.
Astfel, atunci când telefonul sună, luni, 25 aprilie, în jur de
ora 23:10, o zi a unei mari manifestații, la mai puțin de un an
de la alegerile prezidențiale, Maurice Ergouin, în bucătăria
sa, tocmai închide încet ușa frigiderului, fără a-și lua ochii
de la felia groasă din roata de brânză care tronează pe raftul
ultimului compartiment și, chiar înainte ca lumina interioară
să se stingă, își spune că regretă că a fost atât de slab, pentru
atât de mult timp.
Apoi se face întuneric.
Și răspunde la telefon.
Sau poate invers.
116
7.
Marți, 26 aprilie, 00:20
Meurey a avut timp să se gândească înainte de a ajunge la
etajul patru de la numărul 31, rue de la Sablière.
Știa teoria: să se asigure de identitatea celuilalt, să-i ceară
să se așeze, să fie direct, clar, precis, să reformuleze
pentru a fi sigur că este bine înțeles, să respecte liniștea,
să nu o perturbe, să permită persoanei să înțeleagă ce se
întâmplă, să evite termenii „cadavru”, „leș”, „rămășițe”, să
personalizeze victimă, să utilizeze prenumele său, statutul
său – „soțul dumneavoastră”, „fiul dumneavoastră”, „fiica
dumneavoastră” –, pentru că ruptura e prea puternică;
pentru că acum câteva ore victima era încă în viață și că încă
este în viață pentru cel care ascultă, chiar înainte de a rosti
toate acestea.
Dar asta e teorie.
În practică, trebuie să te pliezi, atâta tot.
După asta, fiecare face cum poate.
- Viviane...?
Ea spune da, pe jumătate adormită, iar el îi numește
identitatea.
Și, cum ea e aici, în cadrul ușii, și ar fi o prostie din partea lui
să-i ceară să se așeze, atunci el se lansează.
- E vorba despre Marion.
Tot ce urmează e un fel de sfârșit al lumii.
8.
Charlotte își verifică inboxul pe mobil, așezată pe vasul de
toaletă a lui Paul și Marin.
117
DE LA ANTOINE.M@FREE.FR
CĂTRE CHARLOTTE.REDAC.78@GMAIL.COM
CA URMARE A ANUNȚULUI APĂRUT ÎN...
DE LA PRINCE-CHARMANT95@HOTMAIL.COM
CĂTRE CHARLOTTE.REDAC
CHESTII PE CARE AȘ PUTEA SĂ TE ÎNVĂȚ, AM DOTARE
MIȘTO DACĂ...
DE LA ARLETTE.FROMEUX@FREE.FR
EXTRASUL MEU IBAN ATAȘAT. VĂ MULȚUMESC ȘI
SPER...
Între coapsele ei, ea vede scoicile și stele de mare în acrilul
ochelarilor.
Degetul mare stâng.
- SUNTEȚI SIGURĂ CĂ VREȚI SĂ ȘTERGEȚI TOT?
Degetul mare stâng.
9.
Amblard, directorul liceului Francois Villon din
arondismentul paisprezece, are pungi la ochi. Dosarul
parteneriatului cu Janson de Sailly este aproape gata, dar,
în ritmul ăsta, cel cu Science Po nu va fi operațional pentru
deschiderea următoare.
Or, liceul are nevoie de asta pentru a îngrădi retragerea
școlară înspre sistemul privat care nu face decât să se
agraveze an de an: el o știe, rectoratul o știe și, mai ales, i-o
amintește de fiecare dată. Dotarea orară globală e în bernă.
Cele două blocaje ale instituției în mai puțin de o săptămână
n-au ameliorat imaginea campusului școlar: banderole,
bariere de securitate, pubele incendiate în fața celor trei
118
porți duble cu armături metalice de la intrarea principală au

fost difuzate în buclă pe aproape toate canalele de știri.
Cu o zi în urmă, flăcările au urcat atât de sus, încât drapelul
tricolor și drapelul european au luat foc împreună, sub
ovațiile claselor terminale care conduceau comitetul de
grevă a instituției de la începutul mișcării sociale.
E ora 8 dimineața, Amblard e deja foarte obosit, nu e chiar
ziua lui, dar, în ciuda directivelor sale, domnișoara Molignon,
secretara direcțiunii, pare să insiste să-i transfere un apel.
Amblard suspină, înregistrează tabelul excel în dosarul
„buget previzional”.
Suntem în plină lună de august la Arcachon.
10.
Agentul institutului medico-legal acoperă la loc chipul
lui Marion. Pe lângă agent, se mai află acolo Viviane și
locotenentul Meurey.
Totul e alb.
11.
Amblard se îndreaptă spre sala 318 a clădirii B, împreună cu
Gisèle Guillemaut.
Rectoratul a promis o celulă psi în ziua aceea, dar nu se mai
poate aștepta.
Iar disponibilă nu e decât Guillemaut, consiliera de orientare
psihologică.
119
Cu câteva luni înainte de pensionare, Gisèle Guillemaut este,

mai degrabă, psiholog prin denumire, decât prin formație,
iar ajutorul ei riscă să nu fie cu mult mai eficient decât cel pe
care îl poate oferi în cadrul obișnuit al orientării – numărul
de elevi pe care era pe punctul de a‑i orienta spre specializări
care nu mai există de ani e de-a dreptul nebunesc.
Amblard știe toate astea perfect dar, cel puțin, în timp ce
adjuncta asigură legătura cu exteriorul din partea direcțiunii,
Guillemaut este o prezență binevenită aici, lângă ei, în caz
că, în cazul în care, nici el nu știe.
Urcând cele trei etaje ale clădirii B, nici nu știe ce le va spune
elevilor din clasele terminale. Nu știe dacă sunt la curent.
Se întreabă dacă n-ar trebui să-i ceară sfatul lui Gisèle
Guillemaut, îi aruncă o privire între etajul doi și trei, își
schimbă părerea rapid la jumătatea palierului. Își zice că își
face prea multe probleme. Că trebuie s-o facă simplu.
Bate la ușa sălii 318.
- Intrați.
Ei intră.
La prima vedere, Amblard înțelege că sala de clasă nu e
completă.
E vizibil că e ziua de evaluare: pe ecranul digital interactiv este
proiectat un subiect de eseu la geografie: „Mondializarea:
flux, actori, rețele”.
Profesoara a cerut celor prezenți să se ridice, iar treaba asta a
fost laborioasă pentru mai mulți elevi, pentru că telefoanele
mobile pe care apare poza cu corectura eseului, luată discret
în pauză săptămâna trecută din servieta albastră a profei
cât timp ea plecase să caute o ciocolată caldă... telefoanele
mobile, deci, au fost plantate între coapse, când directorul a
bătut în ușă, iar gestul de a le ascunde în timp ce toți se ridică
este de-a dreptul o nebunie.
120
Amblard îi invită să se așeze – uf! – și le explică situația cât

poate el de clar.
Că o colegă de-a lor de clasă a decedat.
În seara zilei de ieri.
Nu face legătura cu manifestația.
O va face mai târziu.
Lacrimile curg imediat în ultimul rând și, prin contaminare,
până în locurile din fața clasei, de unde un găligan întreabă
sec:
- Cum?
„Din cauza unui stop cardiac din câte se știe”, răspunde
Amblard.
De altfel, e tot ce știe.
De altfel, e tot ce e de știut, oricât de incredibil poate să pară.
Tăcere.
- Domnule, le putem spune și celorlalți?
- Cui?
- Celor care sunt absenți.
Ce-i drept, chiar sunt în afara cadrului.
Amblard se uită rapid la profesoara care este și ea înlăcrimată,
recitește mașinal cuvintele de pe ecranul digital, „flux”,
„actori”, „rețele”, aruncă o privire lui Guillemaut, lividă, cu
privirea total absentă, și spune simplu:
- Dați-i bătaie, dar nu vreau să văd nimic pe rețelele sociale.
Telefoanele mobile ies din buzunare, penare și dintre coapse.
- Reda, unde ești?
- Mamă?
Yasmina dă de cutia vocală: „Salut. Sunt Marion. Dacă ești
prieten, lasă un mesaj și te voi suna. Dacă nu, lasă un mesaj.”
121
Semnal sonor.
Și apoi
- Marion, sunt Yasmina. Sună-mă, te rog.
Toată lumea o privește.
- Ce? Ce?!
Se aude soneria.
Îmbulzeală pe culoar.
12.
Viviane a deschis ușa de la camera fiicei sale.
E un haos general.
Nici măcar nu se mai vede culoarea mochetei, acoperită
cu haine care se strâng în grămezi impresionante în fața
dulapului deschis și aproape gol.
Ici-colo, cutii verzi de Danette de ciocolată cu alune și doze
de aluminiu șifonate de Cola și Dark Dog.
E chiar și o tigaie cu grăsime și un fel de urmă de albuș și de
ketchup pe margine.
Mai e și un cruton de baghetă, un borcan mare de Nutella
fără capac și mai multe pungi goale de chipsuri.
Ea își spune că nu e posibil să fie atât de mizerabil, la limita
insalubrității, mai ales când știe că stătea atât de mult timp
în baie.
De fapt, Viviane e pe cale să se enerveze poate pentru că,
în mod normal, asta n-ar trebui să se petreacă așa, în mod
normal, ea ar trebui să se așeze pe patul care va fi făcut după
ce va lua cutia cu amintiri, aranjată cu grijă sub pat sau în
partea de jos a dulapului și în care se află un jurnal intim cu
122
copertă ușor kitsch, două sau trei poze – cu ele două, cine
știe –, o agrafă de păr Barbie, un colier de perle rupt și câteva
pietricele albe.
Ea adună tigaia, adună cum poate câteva doze goale, se
așază în genunchi pe marginea patului răvășit, trece în mod
mecanic cu mâna pe sub somieră, scoate un tricou care încă
miroase puternic a deodorant ieftin, îl întinde cu ambele
mâini, cu fața spre ea. Deasupra se află un porcușor roz pe
care e scris „capitalism” și, de o parte și de alta, un slogan care
spune, deasupra porcușorului „Îl îngrășăm, îl îngrășăm...”, iar
sub „Când îl mâncăm?”
Câteodată, purceii te fac să plângi.
13.
Marți, 26 aprilie
Reda s-a trezit pe la ora 11:10. A chiulit de la proba scrisă de la
geografie și a încercat să se convingă fără prea mare tragere
de inimă în ajunul serii că va repeta pentru bac acasă a doua
zi dimineață.
Își scoate mobilul.
Are treizeci și opt de mesaje.
E laconic, s-a trezit prost și nu înțelege nimic din ce e scris.
Degetul mare drept pe iconița albastră cu F alb în centru.
E o nebunie.
Pe lângă câteva status-uri de la Maroquinerie și Inrocks, poza
lui Marion îi apare pe wall, reprodusă până în josul ecranului,
indiferent de cât de mult derulează fluxul noutăților.
Ca și cum toate paginile Facebook ale tuturor contactelor
sale și ale tuturor rețelelor au distribuit același status.
Poza e reluată iar și iar, se pare că a circulat și s-a multiplicat
cu o viteză dementă.
123
Mai sunt și postări cu literele albe M.A.R.I.O.N. pe un fundal

negru.
Mai sunt și „R.I.P.”-uri.
Chestii despre polițiști și despre Statul criminal.
Sindicatele liceenilor și cele studențești, autonomii,
anarhiștii, troțkiștii cu tendințe lambertiste, cei de la OIC,
stânga proletară, tinerii Noii Stângi s-au alăturat.
Comentariile curg din toate părțile.
Se vorbește despre o intervenție a polițiștilor care s-a
terminat prost.
Câțiva vorbesc despre unul, a se înțelege mai multe
împușcături trase.
Poate chiar și o grenadă.
Alții vorbesc despre răni cauzate de gloanțe.
De sânge pe șosea, șters rapid de forțele de ordine.
GUD�-ul, Occidentul, și francezii nativi vorbesc despre
o „agresiune comisă de agitatorii magrebieni între Italie
și Nation” și invocă o „ripostă franceză” și o „zi de doliu
național”.
Nimeni nu pare să știe, dar toată lumea vorbește.
Și cum asta îi întoarce stomacul pe dos, Reda vomită, pe
pilotă și pe ecranul Androidului său.
Flashback 2.
Place de la République este neagră de atâta lume. E a doua
reuniune care are loc în acest spațiu de la începutul mișcării.
E mult mai multă lume decât data trecută, treizeci de mii,
poate patruzeci de mii de persoane, liceeni, studenți, salariați.
Destui elevi de la Francois Villon s-au alăturat reuniunii,
aproape toate clasele terminale ale liceului.
124
Reda, Marion, Yasmina și alți elevi din clasele terminale se

apropie de monumentul gloriei Republicii care tronează
în mijlocul pieței, pentru că pare să se întâmple ceva. Mai
mulți tineri s-au apucat să escaladeze cele trei statui de pe
piedestal, alegoria Libertății este atinsă mai întâi sub uralele
mulțimii. În momentul în care adolescentul aprinde o torță
rudimentară și o apropie de torța sculpturii, se aud detonări,
fumul invadează piața și ochii încep să lăcrimeze imediat.
Mulțimea se mișcă. Fuge în toate sensurile. Marion apucă
mâna lui Reda.
- Vino.
Ea îi duce pe rue du Temple, apoi la dreapta pe rue Notre-
Dame de Nazareth, și încă o dată la dreapta spre pasajul
Pont-aux-Biches, parcurge treptele de sub pasajul acoperit
care duce spre rue Meslay și, din susul scărilor, cu respirația
tăiată, Marion îl lipește pe Reda de zid. Ea își reia suflul,
două, poate trei respirații, și îl sărută, acolo, și e scurt și sărat,
pentru că transpirația le curge pe fețe și ajunge pe buze după
această cursă nebună. Ea se depărtează, sprijinindu-se de
umerii lui Reda care e lipit de zid.
- Ești bine?
Ea vede ursulețul roșu zâmbitor care este lipit deasupra
umărului stâng al lui Reda. Ea izbucnește în râs, îl ia de mână
și în duce pe rue Meslay. Înspre ce, nici ea nu știe, și, de altfel,
i se rupe.
14.
Meurey i-a dat întâlnire la „Chez Trassoudaine”, unul dintre
ultimele restaurante tradiționale din Place d’Italie. A avut
grijă să verifice meniul pe web înainte de a face rezervarea:
125
aici găsești mereu antricot de Galice cu pătrunjel și filet de

Angus Aberdeen cu ciuperci și usturoi.
A zâmbit, pentru că fiul Trassoudaine a pus pe pagina de
întâmpinare un citat din Brecht: „Omul este bun, dar vițelul
e și mai bun”. A făcut rezervarea pe fugă.
A ajuns cam târziu, dar ea nu era încă acolo.
Ah, iat-o.
Pare întoarsă pe dos.
- Ai comandat?
Nu, n-a comandat încă.
Ea își va lua o salată, în cele din urmă.
- Ah, nu ți-am spus?
Ea e vegetariană acum.
Se fac aproape două luni de când el n-a mai văzut-o pe fiica
lui.
- De azi pe mâine, îi spune ea. Uite-așa.
- Dac-aș fi știut.
Dar ea spune că e foarte bine și așa. Că ar trebui să comande
rapid, de fapt. Că ea n-are mult timp la dispoziție.
Meurey o privește cum își verifică mobilul fără să se enerveze,
pentru că el își spune că toate astea sunt un bonus.
Ea spune că da, ar fi frumos dacă s-ar vedea mai des, dar
cursurile și tot ce se întâmplă, dar da, de ce nu, da.
Ea spune că totul e cam dezorganizat pe la facultate după
toate astea și că totul pare cam suprarealist – ea face abuz de
cuvântul suprarealist pe care-l folosește peste tot. Meurey
zâmbește, iar ea îl întreabă de ce zâmbește așa. El nu reușește
nici măcar să-i răspundă de ce, s-ar zice că e paralizat de
propriul zâmbet. Ea izbucnește în râs. Chelnerul ajunge și el
comandă un antricot cu pătrunjel și o salată.
126
Și apă.
Minerală, da.
Da, foarte mineralizată.
15.
Ergouin, secretarul general al prefecturii, a ținut să vină
chiar el în fața liceului. Mulțimea nu-l sperie. Nu s-a simțit
niciodată în pericol. Este însoțit doar de șoferul prefecturii
care l-a însoțit în C6-le de serviciu și care l-a lăsat, la cererea
lui, la o sută de metri de la intrarea în instituție.
Dacă e la fața locului, asta îi va permite să ia cuvântul în
numele Statului. Asta i s-a cerut din partea ministrului care
i-a cerut asta șefului de cabinet care i-a cerut asta prefectului
care i-a cerut asta lui Ergouin. Deci el este cel care intervine.
După informațiile sale – și Ergouin știe să se informeze, e
meseria lui –, trebuie să se aștepte că toată mass-media și-a
dat întâlnire la porțile liceului Francois Villon.
Se așteaptă la asta și nu e dezamăgit. Caruri de televiziune,
mașini, motociclete, scutere. Tot ceea ce poate transporta un
jurnalist, un cameraman sau un operator de sunet este parcat
în dezordinea cea mai absolută de-a lungul trotuarului care
străjuiește liceul, avenue Marc Sanger, de o parte și de alta a
intrării în instituție.
Ceea ce îl surprinde, dimpotrivă, este ceea ce observă
imediat, și anume tăcerea improbabilă care domnește pe
bulevard, din ce în ce mai grea, pe măsură ce se apropie de
intrarea liceului.
Grilajele roșii au fost acoperite cu material negru. Nu scrie
nimic pe ele. Iar în fața grilajelor, formând o masă neagră
compactă, ca un cor tăcut sub obiectivele camerelor care
127
înregistrează și sub impulsurile digitale care declanșează

poze în rafale, zecilor, poate deja a sute de liceeni stau
nemișcați. Și tot continuă să vină și să se alăture în tăcere
grupului deja constituit.
Ergouin a mai văzut așa ceva.
Dar chiar așa n-a mai văzut niciodată,
Nu e un moment de reculegere, e altceva, dar ce, nu știe.
Și faptul că nu știe îl neliniștește.
Flashback 3.
E o atmosferă de sărbătoare în curtea liceului Francois Villon
sâmbătă după-amiază.
N-a fost ușor să se găsească cearșafuri albe, pentru că nimeni
nu mai are cearșafuri albe.
Un stoc a fost găsit în Emmaus de pe rue Riquet, în
arondismentul nouăsprezece, a fost cumpărat cu o parte din
colecta Comitetului de grevă organizată de clasele terminale.
Cearșafurile au fost decupate în banderole largi și au fost
întinse pe pământ. Aproape întreaga suprafață a curții
centrale este acoperită acum.
E o zi frumoasă și însorită, neașteptată pentru acest început
de aprilie, iar cei care nu și-au luat precauția de a se instala
sub copaci vor profita curând de primele insolații.
Înarmați cu markere, cu pensule sau cu carioci, sutele de
participanți își fac de lucru în jurul bucăților de material alb,
ghemuiți sau în genunchi.
Un sub-comitet a fost ales democratic, în timpul AG-ului din
ajun, pentru a veghea asupra corectitudinii ortografice și
gramaticale a sloganurilor, cu scopul de a nu permite mediilor
să disemineze cu bună știință o imagine devalorizantă a
mișcării.
128
AG-ul însuși a fost destul de agitat.

Cu câteva săptămâni înainte de bac, sute de elevi au propus
nu să înceteze mișcarea, ci să găsească „alte modalități de a
acționa” decât blocarea pur și simplu a liceelor, care s-a extins
acum la mai mult de opt sute de instituții în toată Franța.
Yasmina nu-și așteaptă rândul ca să ia cuvântul:
- Sunt sigură că atunci când unul din strămoșii noștri s-a
ridicat pentru prima dată pe picioarele sale în mijlocul
câmpiei acum câteva milioane de ani, chiar în seara aia, în
peșteră, se aflau mulți din cei care stăteau în patru labe și
care i-au semnalat în modul lor că existau și alte modalități
de a acționa.
Aprobată de râsete.
Reda ia cuvântul la rândul său:
- Să găsim alte modalități de a acționa, asta ne spunem când
vrem să îngropăm o mișcare. Nici nu se pune problema.
Ovații generale în sală.
La sfârșitul AG-ului ce a aprobat continuarea blocajului,
reprezentanții celor două mari confederații sindicale au
venit ca să-și prezinte platformele cu revendicări, invitând
comitetul de grevă să li se alăture.
În numele comitetului, Marion e cea care le răspunde:
- Revendicările comitetului de grevă licean constituie
singura platformă de revendicare valabilă. A noastră este
simplă și înțeleasă de toți. Sunteți liberi să vă alăturați acestei
platforme dacă doriți. Dar respectând condițiile noastre, nu
altfel.
Marion este precisă și merge la țintă.
- O platformă de revendicări e ca o plută pe mare: sunteți
liberi să urcați pe ea sau să continuați să înotați singuri în
mijlocul oceanului, până vă veți îneca.
129
Adoptată de aclamații.
Reprezentanții sindicatelor insistă, vorbesc de mortalitatea
precoce a acestui tip de mișcare, de riscul excesului de zel, de
experiența centrelor sindicale în acest tip de lupte, dar rapid,
huiduielile inimaginabile le acoperă intervenția. Ei promit
să își informeze direcțiunile și să îi contacteze din nou în
aceeași zi.
Este a doua zi și, deja, nici urmă de noutăți.
E sfârșitul după-amiezii, începe să se răcorească, banderolele
care sunt încă pe pământ au fost acoperite de cuvinte
colorate.
Sloganurile depășesc câteodată cu mult cuvintele gândite la
început.
După câteva minute de discuții, o banderolă a fost acceptată.
Trei cuvinte cu litere albastre întinse pe pământ:
„Lumea sau nimic.”
16.
Este stare de asediu în fața numărului 41 de pe rue Sarrette,
unul din puținele HLM-uri din arondismentul paisprezece.
S-ar spune că toți corespondenții mediilor care contează în
Paris și-au dat aici întâlnire. E aproape imposibil să-ți faci
drum până la intrarea imobilului.
Părinții lui Reda sunt puși sub presiune de către vecini.
Originară din cartierul El Akkari din Rabat, familia s-a
instalat în arondismentul paisprezece de doi ani, după ce au
trăit aproape cincisprezece ani în periferie. Tocmai asta o
neliniștește pe Aizza, mama lui Reda.
- Trebuie să mergi să le spui ceva, tuturor celor de jos, Reda.
130
Vecinii vorbesc. Cu cât ne privesc mai mult, Reda, cu atât ne

vor privi mai cu neîncredere.
Asta îl enervează pe Reda, tipul ăsta de discurs, frica asta
permanentă. Nu, nu vrea să le vorbească. Nici măcar nu știe
de unde au toți oamenii ăștia adresa lui. Dar ei sunt aici, sub
ferestre, și, în plus, telefonul nu încetează să sune. E un iad.
Hassan, tatăl lui Reda, nu spune nimic. De obicei, vorbește
puțin. Muncește toată ziua, ajunge acasă, mănâncă și se uită
mult pe fereastră. Un obicei luat din El Akkari. Numai că în El
Akkari, el vedea marea de la fereastră. Și câteodată, s-ar zice
că încă o vede.
Dar cu toată hărmălaia asta afară, în seara asta, fereastra e
condamnată.
Așezat în fotoliul din salon, el îl privește pe Reda și îi spune
simplu:
- Mama ta are dreptate.
Un adevărat discurs.
Așa că Reda coboară cele trei etaje.
Totul se petrece prost și totul se leagă.
17.
Evenimentul este publicat în ultimul minut pe rețelele
de socializare. Numele evenimentului este codificat:
„Reaprindeți toți sorii”.
Ergouin n-are nevoie să interogheze D.C.R.I.-ul pentru a ști
că acest cod este un citat din Jaurès. Problema e identificarea
locului exact de întâlnire pe care îl ascunde. Or, sunt patru
posibilități: fie rue Montmartre în al doilea arondisment,
acolo unde Jaurès a fost asasinat; fie la Panteon, acolo
131
unde a fost înmormântat, în arondismentul cinci; fie la

stația de metro care îi poartă numele, în arondismentul
nouăsprezece; fie la Adunarea națională unde a avut sediul,
în arondismentul șapte.
Nu e pentru prima dată de la începutul mișcării când liceenii
folosesc acest tip de procedeu cu alegeri multiple. Asta le
fragmentează trupele în diferite locuri posibile. Dar efectul
de surpriză este garantat.
Ergouin crede că stația Jaurès este cea mai bună probabilitate.
Tinerii încearcă, fără îndoială, să vizeze un efect surpriză,
demarând manifestarea exact în locul opus locului unde
Marion a murit.
În plus, în arondismentul nouăsprezece, sunt noile birouri
ale Ministerului Justiției. Spune asta Cabinetului care îl
interoghează cu privire la subiect. Dar Ministerul preferă să
securizeze mai întâi Adunarea națională.
Proastă mișcare.
În fiecare din punctele de adunare posibile, sunt cu miile.
Prin sms, transferul manifestanților se face foarte rapid:
chiar de la stația Jaurès pornește manifestația.
Chiar acolo, o mulțime compactă pornește spre cheiul Valmy
și spre stația Stalingrad.
E un adevărat program.
Foarte rapid, lumea este copleșită.
18.
- Urcă!!!
Reda nu ezită să încalece partea din spate a locului de pe
scuter.
132
Motorul pornește în trombă și lasă în urmă adunătura de

jurnaliști care s-au proțăpit în fața imobilului, dar și pe
fotograful de presă căruia Reda tocmai i-a spart Reflexul
digital izbindu-l de peretele intrării în imobil. Tipul tocmai
făcea o rafală de poze tatălui său, în cadrul ferestrei de la
etajul trei.
Reda nu știe cine conduce motoreta. Nu i-a recunoscut vocea.
Nici nu știe unde merge, fixat în spatele motorului.
Ce simte, dimpotrivă, e aerul viu care îi alunecă pe obraji și
pe antebrațele agățate de carcasă. Mirosul este înțepător pe
bulevarde. E bine.
Scuterul merge cu toată viteza, viu, agil, precis: avenue
Leclers, bulevardul Arago, apoi Saint Marcel, cheiul
Austerlitz, rue Van Gogh și Daumesnil.
Se oprește în față la Dido’Café, la intersecția Diderot-
Charenton, chiar în fața platformei unde Marion s-a prăbușit
acum mai puțin de douăzeci și patru de ore.
Charlotte își scoate casca, aruncă un ochi rapid primprejur,
îl privește:
- Intră.
Ea se îndreaptă spre fundul sălii, Reda o urmează.
- Cafea?
Cafea.
- Ești ok?
Reda are ochii încețoșați.
De la vânt, fără îndoială.
Ea îi explică faptul că e jurnalistă.
Că nu caută senzaționalul.
Că are sentimentul că toată lumea spune verzi și uscate.
Că știe că e foarte greu pentru el, că nu se poate pune în locul
133
lui, dar că poate încerca să-și imagineze.

Că ar înțelege dacă el ar refuza.
Dar, în pofida tuturor lucrurilor
acum
ea ar vrea să vorbească despre Marion cu el.
Reda a ascultat-o în tot acest timp.
Se ridică.
- Îmi pare rău. Nu pot.
Ea îl prinde de braț, iar toate asta ar putea lua o cu totul altă
turnură.
- Atunci cine? Te rog...
Ea îi întinde un carnet și un stilou.
El ezită, apoi scrie cele zece cifre ale unui telefon.
Și un prenume sub: „Yasmina”.
19.
- Și acum ce facem?
Amblard e așezat în spatele biroului său.
În fața lui, cei zece tineri care pretind că sunt din Frontul
Ulrike al Eliberării Proletare a Tineretului.
Nu toți sunt de la liceu, dar el a recunoscut-o pe mica Bompard,
pe care a ținut-o cel puțin șase ore în birou alături de părinții
ei anul trecut și care a sfârșit, la începutul lui iunie, prin a
promite să lucreze la engleză și la fizică în timpul vacanței
de vară.
Amblard este oficial sechestrat. Un lanț a fost fixat între
clanța ușii sale și cuierul fixat pe perete, la intrarea în birou.
Din moment ce revendicările grupului nu par foarte clare,
134
pentru a evita ca toate astea să nu scape de sub control și

pentru ca acești mucoși – pentru că pentru el sunt încă
niște mucoși – să nu cadă într-o capcană din care nu vor
ieși nevătămați, el a reușit să negocieze cu ei faptul de a nu
preveni prefectura, ci, mai degrabă, să informeze rectoratul
a doua zi dimineață, la ora de deschidere, cu scopul de a le
transmite revendicările.
- Iar acum ce facem?
- Ați putea comanda mâncare pentru toată lumea.
Când îi întreabă de ce nu fac asta chiar ei, ei răspund că n-au
card bancar, nici credit.
- Ca director sigur câștigați destul de mult, nu? În plus,
sunt sigur că veți fi plătit pentru noaptea asta pentru ore
suplimentare!
- Ce vreți?
- N-am fixat încă linia definitivă a revendicărilor noastre.
- ...să mâncăm...
Aici, discuția se ambalează. Propunerea unuia dintre ei – un
maxi best of pentru toți – suscită un moment de tensiune
politică în interiorul grupului. Cel care pare că e la conducere
tranșează net dezbaterea:
- Comandați ce vreți: în cazul în care n-ați remarcat, nu
suntem aici pentru o cină festivă.
Amblard se abține să nu zâmbească, își scoate mobilul, unul
din tineri își pune mâna pe a lui și rostește într-o manieră
foarte cinematografică.
- Nu faceți pe prostul, dom’le, de acord?
El consimte cu solemnitate și formează un număr.
- Ca în fiecare marți... dar unșpe porții... nu, la liceu... Da, în
fața liceului...
135
Douăzeci de minute mai târziu, un scuter cu o cutie

albastră mare fixată pe portbagaj se oprește în fața intrării
supraaglomerate a instituției, iar trei membri ai comandoului
ies că caute mâncarea.
- Ce-i asta? îl întreabă șeful grupului pe Amblard, văzând
cum sosesc cutiile în birou.
- Sunt stridii.
Scoate un cuțit...
- Uouououououou!!!
... pentru stridii din birou, taie sigiliul, scoate capacul cutiei
și descoperă conținutul, instruind grupul, pe jumătate
halucinați, pe jumătate scârbiți, enumerându-le porturile
bazinului Arcachon pe care le preferă: Grand Piquey, Gujan,
La Barbotière, Les Jacquets, Piraillan, explicând cum stridia
portugheză a înlocuit Gravetta care e pe cale de dispariție în
bazin, ea însăși înlocuită puțin mai târziu de stridia japoneză
într-un fel de Internațională de ostreicultură, explicând
hermafroditismul stridiei care își schimbă sexul după fiecare
sezon sau după fiecare expulzare a sămânței – Pe bune,
dom’le? – asemenea unui fel de vârf de nas cu conformism
sexuat al micii burghezii a crustaceelor, descriind apoi
colectarea, alinierea căbănuțelor colorate, mișcările
continue de du-te-vino ale bărcilor pe apele parcurilor cu
stridii.
Amblard e complet acaparat, și-a dat drumul, și cel mai
incredibil e faptul că toți ar putea să-l urmeze în această
escapadă virtuală până departe, foarte departe de capitală
și de apele netede ale Senei, în această noapte calmă,
asemănătoare celor care preced adesea maree imense.
Da, deci iată, tocmai și-a întins untul pe o felie de pâine de
secară și aliniază în fața lui, cu zâmbetul pe buze, patru stridii
136
proaspete cu care vrea să se desfete.

În față, reacția e imediată.
20.
Miercuri, 27 aprilie, 9:00
Ergouin a fost convocat de ministrul care l-a convocat pe șeful
Cabinetului care l-a convocat pe prefect care l-a convocat pe
Ergouin.
Clasic.
Reuniunea are loc în biroul șefului de Cabinet.
Nu e cafea, iar asta e deja un semn rău.
Nu e nici apă, iar asta e, mai degrabă, un semn bun: va fi scurt.
Mereu se întâmplă așa.
Toată lumea vrea să știe cum de forțele de ordine au putut
de năucite de manifestanți. Prejudiciile aduse noilor birouri
ale Ministerului de Justiție se ridică probabil la mai bine
de câteva sute de mii de euro. În fața unor astfel de imagini
distribuite de media...
- ... cetățeanul se simte, înainte de orice, un contribuabil,
spune șeful Cabinetului,
... și la câteva săptămâni înainte de terminarea mandatelor
electorale importante, după cuvintele ministrului:
- Acest fapt incită la boicotarea urnelor.
- Aveți explicații, Ergouin?
Ergouin știe că e inutil să reamintească recomandările pe
care le-a făcut, pe care le-a presimțit bine, privitoare la faptul
că manifestația a pornit din apropierea noilor locații ale
Ministerului de Justiție. Asta ar însemna să le aducă aminte
că a avut dreptate și că, neluându-l în seamă, superiorii săi
137
ierarhici, aflați chiar aici, în fața lui, s-au înșelat. El știe bine
genul ăsta de focuri încrucișate. Le-a îndurat de nenumărate
ori. Face parte din job.
În mod normal, se conformează, se preface că ia notițe,
consimte, se scuză, toate astea.
Dar acum, ascultă cu o ureche din ce în ce mai distrasă, simte
cum alunecă, are senzații stranii.
Vocile i se par din ce în ce mai îndepărtate și se deformează
ca într-un vis, luminozitatea încăperii devine ușor verde,
coarne enorme de bou încep să crească din craniul
ministrului care lovește podeaua tare cu piciorul său stâng
transformat în copită, șeful de Cabinet nu mai vorbește, dar
sună monoton dintr-un clopot enorm agățat de nările care i
se alungesc peste măsură înspre podea, totul devine vag și
aproape inaudibil. În spate, în depărtare, sosește ca un sunet
de chitară acustică filtrat de un aparat de înregistrare de
proastă calitate; ceva intră în corpul lui Ergouin ca un flux
necunoscut, patru acorduri, apoi o linie de bas care coboară
în patru paliere primare, spre brațe și picioare... Acum o cutie
de rezonanță i se izbește între tâmple, iar Ergouin scoate
un muget enorm și face un lucru pe care niciodată n-a mai
îndrăznit să-l facă în fața cuiva: dansează.
21.
Miercuri, 27 aprilie, 9:00
Amblard a reușit să-i convingă pe membrii comandoului
improvizat să se întoarcă la ei acasă noaptea. Este liber.
A durat ceva, pentru că cel care a pus lanțul nu reușea să mai
găsească cheia. Ce prostie.
Cheia a fost găsită, tinerii au părăsit locurile pe la ora
patru dimineața. Acum este ora 9 și Amblard n-a sunat la
prefectură, așa cum au stabilit.
138
Dimpotrivă, așa cum a prevăzut, se pregătește să meargă la

rectorat. Dar decide să nu-l informeze de ceea ce s-a întâmplat
în cursul nopții. Sau, mai exact, să-l informeze de altceva, o
schiță, apoi o idee, un proiect născut în timpul nopții și care
n-a încetat să ia formă până la răsăritul soarelui.
A avut timp să se gândească, între orele 4 și 9, și tocmai
ideea asta o transmite secretarului general al rectoratului
care n-are decât câteva minute să-i acorde „și mă gândesc că
înțelegeți de ce, Amblard”.
Secretarul îi răspunde imediat.
- Chiar credeți că e cel mai bun moment pentru așa ceva,
Amblard?
Dar, cum el insistă să își detalieze proiectul punct cu punct,
secretarul general i-o taie, cu tonul agresiv al celui care se
întreabă de sănătatea mintală a interlocutorului său:
- La Paris, Amblard, serios?
- Da, serios. Da, o clasă de tranziție, spune Amblard.
O „școală pentru a doua șansă”, cum se spune azi. Care
necesită doar construcția unui bazin în curtea liceului, iar nu
locul e problema, pentru că este în termeni buni cu serviciile
Regiunii.
În parteneriat cu marile bazine din Arcachon, da, are
contacte serioase, și le enumeră cu poftă. Pe de altă parte, de
ce nu, toată lumea pare să fie preocupată mult de dezvoltarea
meșteșugurilor în vremurile astea.
În plus, în termeni de meșteșug, stridia, cel puțin, e ceva
concret, nu?
În timp ce interlocutorul său se pregătește să-i închidă în
nas cu suficiența ierarhiei care îneacă molusca, fosilizând-o,
Amblard adaugă faptul că va face dosarul în ziua aia și că va
vrea un acord de principiu în patruzeci și opt de ore.
- Imposibil.
139
El ripostează că posibilul și imposibilul sunt adesea

reversibile la minister și că a suportat costurile de prea multe
ori. Deci, în patruzeci și opt de ore, dacă nu...
- Dacă nu ce, Amblard?
- Dacă nu, va trebui să vă descurcați fără mine.
Și închide, calm, pentru prima oară după mult timp. Deschide
fereastra biroului său și, în răcoarea dimineții, inspiră adânc
și, la câțiva kilometri de Turnul Eiffel, n-are nicio îndoială:
miroase a mare.
22.
Miercuri, 27 aprilie, 14:00 fix.
Yasmina tocmai a intrat în Dido’Café și Charlotte o privește
cu privirea asta siderată a unei găini care a văzut un cuțit pe
un perete.
- De ce mă priviți așa?
- Nu știu, scuzați-mă. Sunt doar puțin surprinsă.
- De ce? Că am ajuns la timp? Că întrebările mele nu se
termină mereu în „gen”? Că părul meu nu e acoperit?
- Nu e asta.
- Atunci ce e?
Charlotte nu știe. Puțin din toate astea, fără îndoială, dacă
încearcă să fie sinceră cu ea însăși.
Își spune că va trebui să fie pe poziții și clară.
Ea explică faptul că ar vrea să-i facă un portret lui Marion cât
mai aproape de adevăr.
Lui Yasmina i se ia.
- Ce e pentru dumneavoastră adevărul?
- Nu știu. Ce vreți să spuneți dumneavoastră, de exemplu.
140
Yasmina se aprinde foarte repede. Explică faptul că lui Marion

i s-ar rupe să aibă un portret în ziare. Că ziarele mai bine s-ar
preocupa de fondul problemei, de ceea ce îi motivează cu
adevărat și profund pe toți acești tineri din stradă. Să distingă
clar manifestanții de agitatori. Că ar fi bine să nu se judece o
mișcare după grilele mișcărilor precedente. Că mișcarea asta
n-are nimic de-a face cu altele. Că să fii tânăr nu înseamnă să
fii inconștient sau imatur. Că dacă niciun gest nu este propus
de puterile de la fața locului, n-ar trebui să ne mire, nici să ne
neliniștească faptul că gesturile iau naștere în altă parte și că
în acel altă parte este, în cele din urmă, aici și acum, și că dacă
ea chiar vrea să-și facă treaba bine, despre asta ar trebui să
scrie în ziar și despre nimic altceva.
- Un portret al vieții și nu un necrolog de doi bani. Marion nu
era cu nimic mai bună sau mai rea decât oricine altcineva,
nici o martiră și cu atât mai puțin o sfântă, chiar asta ar
spune, cel mai probabil, și ea dacă ar fi aici.
Charlotte e depășită: totul trece cu o viteză enormă prin fața
ei și ea nu poate face nimic altceva decât să se lase în voia
fluxului.
Flashback 4.
Câțiva o simt foarte puternic, în sânul comitetului de grevă al
liceului Villon de unde totul a început. Dacă nu se mișcă, dacă
nu acționează, concret, totul riscă să iasă de sub control.
Ideea lansată rapid este de a se constitui grupuri autonome
care vor interveni în alte instituții, pe sectoare geografice.
Ideea are rolul să incite, pornind de la platforma cu
revendicări, fiecare instituție să își constituie un comitet
reprezentativ însărcinat cu redactarea unui caiet de
revendicări.
141
- Și de ce nu un caiet de doleanțe, dacă tot ne apucăm?

- Pentru că nu e o revoluție.
- Și atunci ce e, dacă nu o revoluție?
- O revoluție, în fizică, e atunci când un astru face un tur
complet și când totul revine la punctul de plecare. Ceea noi
ne dorim e mai mult decât atât, nu-i așa?
Vocal, sala pare să aprobe din plin.
Ideea, la urma urmei, e ca nimeni să nu rămână inactiv.
Nici ideea asta nu provoacă unanimitate, nici pe departe.
Anumite persoane pretind că ar fi suficient să difuzeze
informațiile pe rețele de socializare. E rapid, vizual, eficient
și productiv în termeni de cifre.
- Cifre despre ce, întreabă Reda. Prietenii prietenilor tăi nu
sunt neapărat și ai mei. Nici ai tăi, de altfel.
Rumoare puternică în sală.
Marion ia cuvântul în toiul AG-ului.
Ea spune că niciodată o mișcare care a schimbat lucrurile n-a
fost lipsită de o prezență în stradă.
Că trupul fizic al celui care spune nu e cuvântul în acțiune.
Că e suficient să te uiți la desenele lui Courbet în timpul
revoluției din 1848, fotografiile Comunei, cele din 68 sau
din timpul primăverii arabe pentru a îți da seama că acela
care spune nu o face mai întâi cu propriul trup, în stradă și
că gesturile sale sunt aceleași de când lumea, că e puternic
și frumos, și fragil și uman, și că e nevoie de asta pentru a se
simți mai puțin singur și pentru a găsi un echilibru împreună
când lucrurile o iau razna prea tare în suflet și minte.
Reda prevăzuse o intervenție în timpul AG-ului, dar în cazul
ăsta, își împăturește foaia cu notițe în patru și o îndeasă în
buzunarul hainei. Se ridică și urcă pe masă și se lansează
142
într-un fel de gest pe care-l propulsează în față și pe care-l

completează cu un suflu sonor. Toată lumea este stupefiată și
se întreabă dacă nu și-a pierdut complet mințile.
Puțin câte puțin, alții urcă pe mese și, progresiv, un cor de
sufluri mișcător unește toată sala, înălțat pe mese ca un
singur corp mobil și viu.
23.
Joi, 28 aprilie, 10:00
Viviane nu știe de ce a acceptat asta. Nu crede în Dumnezeu,
iar El i-a plătit-o cu vârf și îndesat.
A cedat, atâta tot, fiind la capătul puterilor. A cedat la cererea
fostului ei soț, Max, tatăl lui Marion. Ea nu a înțeles de ce,
mai ales că, din câte își amintește, el nu e nici credincios, nici
practicant. Își spune că el trebuie să fi cedat în fața părinților
săi, sau ceva de genul ăsta.
Biserica Notre-Dame du Rosaire, din arondismentul
paisprezece, se umple puțin câte puțin. Familia apropiată și
destul de mulți tineri. Dar nici chiar o mulțime. Între șaizeci
și șaptezeci de persoane per total. Toată lumea a respectat
dorința de intimitate.
Măcar atât.
Parohul face cum poate. Vorbește de Hristos, citează din
evanghelii, cântă sau pe aproape, vorbește de Marion într-un
mod laconic. Un fel de fișă de identitate parohială.
Doi prieteni de-ai lui Marion, Fatou și Maxime, sunt chemați
să vină să spună câteva cuvinte la rândul lor. Dar și acum
sunt foarte puține lucruri de spus.
Din sărăcia, din puținătatea cuvintelor care se spun, ceea ce
e palpabil, aproape fizic, este, pur și simplu, că o viață n-a fost
143
trăită, că a trecut prea devreme, prea repede pentru a putea

trasa un fir prin intermediul cuvintelor.
Șase adolescenți încep atunci un dans colectiv în fața
altarului, fără muzică, fără ritm sonor, dacă nu chiar suflul
corpurilor care dansează e cel care se aude distinct până în
spatele naosului din cărămidă galbenă. E zdrobitor, e primar,
aproape tribal, sub privirea stranie a statuii Notre-Dame des
Nations de Joseph Pyrz – e aproape imposibil de pronunțat,
Pyrz – care se vrea să simbolizeze diversitatea populației
cartierului.
Dansează ca și cum amintirea prietenei lor depinde de asta.
Și poate chiar așa e în acest moment.
Viviane ar vrea să-și spună că e foarte frumos, Viviane ar
vrea să fie emoționată de aceste corpuri care dansează, aici
pentru Marion, dar și pentru ei, chiar acum. Dar suflul lor,
suflul lor care crește, suflul lor de viață care se ciocnește de
urechile și de craniul ei e insuportabil și ea are chef să urle și,
ca să n-o facă, își mușcă buza până la sânge. Durerea pe care
o simte nu este legată de rana pe care tocmai și-a făcut-o,
acum, în mijlocul acestui naos rece, la câțiva metri de acest
coșciug inexplicabil; și rana care mai are un pic să îi provoace
un leșin e, momentan, senzația terifiantă de a mai fi încă vie.
24.
La ordinul superiorului său, Ergouin a avut dreptul la o
convocare de urgență a medicinii preventive a Ministerului
de Interne. Psihologul convine cu el că practica dansului nu
constituie în sine o patologie, dar că locul în care Ergouin
l-a practicat este foarte nepotrivit și că incidentul a relevat
probabil ceva „mai profund”.
Ergouin își spune că e șansa lui.
144
După un schimb cordial, în timpul căruia el filtrează doar ce

trebuie, psihologul ministerului notează în raportul său că
înaltul funcționar este pe punctul de a face un burn-out și
că mulți ani petrecuți sub presiune în capitală nu sunt, fără
îndoială, străini de recentul incident cu dansul.
A trebuit ca Ergouin să fie precis pentru a filtra indicii uzurii
sale, fără a repune, totuși, în cauză capacitățile sale de a
exersa acest tip de funcție.
Raportul a parvenit Ministerului de Interne unde șeful de
Cabinet a păstrat vizibil o amintire foarte proastă a secvenței
coregrafice care nu face decât să se alăture dezastrului
vizând spargerea Ministerului de Justiție.
Verdictul nu se lasă așteptat. Mutare disciplinară cu efect
imediat, chiar dacă termenii preciși nu sunt evocați. Se
vorbește cu jumătate de gură de acordarea unei pauze.
Destinația: Ambert, subprefectura Puy-de-Dôme.
Interval: sub 48 de ore.
Lui Ergouin nu-i vine să creadă.
De acord, va trebui să înfrunte reacțiile soției sale și, ca
și cum asta n-ar fi fost de ajuns, cele două fiice nu vor fi, la
rândul lor, prea blânde. Dar el își spune că poate va putea să
meargă singur la noua sa destinație, pentru ca ele să poată
continua să beneficieze, cum spun chiar ele, de avantajele
incomparabile ale vieții pariziene.
Se uită la ecran, la fotografiile clădirii subprefecturii din
Ambert situată la numărul 20, aleea Sully – ce adresă
frumoasă, se gândește el –, o clădire în stilul celei de-a Treia
Republici a cărei fațadă umbrită este în apropierea unui
chioșc-bar, în fața căruia sunt aliniate titlurile ziarelor La
Montagne, L’Auvergne agricole și Semeur hebdo.
Ergouin e fericit și, cum e singur în birou, își poate permite
145
să o exprime. Dar el mai știe că fericirea care îl așteaptă nu

pleacă de la bunăvoința superiorilor săi; iar titlurile astea îi
dau o idee, sau mai degrabă un chef, titlurile astea care stau
în fața micului chioșc din Ambert la care se uită pe ecranul
laptopului său.
Caută în memoria laptopului raportul detaliat pe care
l-a transmis superiorilor săi și care ar fi putut permite
evitarea devastării locațiilor ministerului din arondismentul
nouăsprezece. Și, cum se simte destul de bucuros și darnic,
hotărăște să alcătuiască un sub-dosar și să atașeze alte
câteva raporturi foarte confidențiale, ceea ce el numește
de ani de zile „fondurile sale de pensie” sau „asigurarea sa
de pensie”. Se întreabă cui ar putea transmite toate astea.
Își aduce aminte de efectul minunat pe care un articol l-a
produs asupra lui, după ce l-a citit săptămâna trecută, despre
mișcarea liceenilor care avea loc. Cel puțin, nu părea să
fie un articol manipulat de o redacție mare. Nu-i ia mult să
găsească identitatea jurnalistei.
Cu două clicuri, se pune de acord cu sine și, pentru a se
felicita, își ia haina, mobilul și decide să o ia la pas până la
numărul 60, rue Oberkampf, și să-și ofere un mic platou cu
brânzeturi asortate propuse în săptămâna asta de magazinul
de brânzeturi L’Auvergnat.
25.
Charlotte era cât pe ce să șteargă mailul, dar subiectul a
salvat mesajul de coșul de gunoi virtual:
„Rețetă de aligot à la Saint-Just”.
Fără semnătură, doar un link de descărcare.
Ea ezită, totuși. Se hotărăște. S-a descărcat.
146
Sunt sute de documente.

Deschide câteva la întâmplare.
Parcurge foarte rapid.
Închide.
Își deconectează imediat mobilul.
Își ia bagajul de călătorie.
Îndeasă în el foarte rapid câteva haine, laptopul.
Iese din casă.
Ia metroul.
Nu îi sună pe Paul și Marin.
Se duce direct la ei.
Explică rapid.
Arată câteva documente.
Frică.
Ei o duc la o prietenă care are o cameră de închiriat în
arondismentul cincisprezece, se pune de acord cu ea, ea va
face cumpărăturile pentru zilele următoare. În aceeași seară,
ea chiar îi poate da trei telefoane prepay, fără abonament.
Charlotte își petrece toată noaptea analizând documentele,
iar vineri dimineața construiește o linie directivă a unui
articol de investigație.
Încă de la începutul după-amiezii, de la câteva internet-cafe-
uri, niciodată aceleași, ea trimite câteva elemente importante
și câteva fragmente din articolul pe care l-a redactat către
toate ziarele pentru care a trebuit să realizeze colaborări
prost plătite în ultimii ani, adică aproape toate redacțiile din
Paris.
Ea dă un deadline pentru a primi un răspuns. Înainte de ora
16.
Nimic.
Nici urmă de răspuns.
147
Decide să treacă prin rețelele de socializare, sub pseudonim.

Agitația se stârnește imediat.
Prin mesaje private, mai multe ziare care până atunci
rămăseseră surde la apelurile ei o abordează cu insistență.
Începând cu dimineața zilei următoare, câteva fragmente
apar într-un articol publicat pe pagina unuia dintre cele mai
mari ziare ale capitalei.
Cu titlul: „În districtul Marais al Republicii”.
26.
Viviane este în fața ușii apartamentului său. În mâna ei, cheile
de la yală și de la cele două lacăte de la poarta de intrare.
Pe toată distanța de la stația Alésia, în minte îi revin imaginile
și cuvintele uneia dintre ultimele discuții cu Marion.
Sunt amândouă în bucătărie și Viviane spune ce va face odată
ce va depăși povara, jobul, Parisul, toate astea, când va veni
vremea pensionării și când va fi, în sfârșit, liberă.
Marion o întreabă dacă și ea face parte din povară, iar Viviane
răspunde:
- Bineînțeles, ai cea mai mare greutate.
Și amândouă râd.
Viviane descrie apoi un viitor frumos desprins parcă dintr-o
carte poștală: undeva le malul mării, nu pentru a face baie,
doar pentru a privi în depărtări. Marion îi răspunde că n-a
visat niciodată un astfel de plan și că, odată cu pensionarea ei
de căcat – chiar spune „pensionare de căcat” – proiectul ăsta
miroase ca algele din Finistère în timpul refluxului. Dar, din
moment ce e visul mamei sale, și nu se va întâmpla imediat
148
și, din moment ce ea nu face parte din el, atunci ea va merge

la ocean, fiecare cu treaba ei. Își va găsi un impermeabil și o
umbrelă pentru a veni să o vadă cum se deprimă sub cerul gri
și umed.
În fața ușii, Viviane încearcă să facă mental lista cu lucrurile
la care ține din apartamentul ei.
Cam nimic.
Ea coboară din nou scările, strecoară cheile în cutia poștală și
îi ia mai puțin de cincisprezece minute de mers pe jos pentru
a ajunge la gara Montparnasse.
27.
Yasmina este deja cam beată și nu e singura. Nimeni nu știe
câtă vodka-cranberries a fost dovedită de gașca reunită în
camera ei.
Toată lumea, inclusiv Yasmina, găsește lucrul ăsta foarte-
foarte dezgustător, dar ea a interzis foarte precis să se aducă
orice altceva, pentru că vodka-cranberries era preferata lui
Marion când ele ieșeau împreună seara.
Când ea a adăugat că, pe lângă toate astea, din același motiv,
nu se va asculta nimic în afară de L7, în timp ce se va urmări
Regele Leu fără sunet, ceilalți au început să riposteze puțin.
Dar, ca de obicei, Yasmina a tranșat sec situația:
- Ce facem noi în seara asta nu e pentru a onora memoria lui
Marion, pentru că ei i s-ar fi rupt. Ce facem noi în seara asta e
ce i-ar fi făcut ei plăcere. În seara asta se îngroapă viața unei
tinere fete. Dar noi o facem pe bune, în felul nostru.
După ce urmăresc ritualic filmul, Yasmina trasează
directivele.
149
- A adus toată lumea ce trebuie?

Bombele cu aerosol ies din rucsacuri.
- Dar hainele?
S-au îmbrăcat deja în rochii lejere și colanți colorați. Ele scot
acum cagulele multicolore.
- Să-i dăm drumul, fetelor! Rămânem grupate!
Pe toate panourile publicitare, ele lipesc același mesaj:
„Libertate pentru Atlas, Kibo și Shani!”
Atlas, Kibo și Shani sunt puii de leu născuți la grădina zoo din
Vincennes.
Împreună cu Marion, ele au mers să-i vadă de zeci de ori,
imaginându-și cum îl vor răpi pe gardian, forțându-l să
deschidă grilajele pentru a elibera fiarele.
Ele lipesc mesajul pe orice nimeresc, pe pereți, pe afișe, pe
mașinile utilitare parcate pe bulevarde.
O patrulă le-a reperat. Arestarea se face cu blândețe, nu ca
de obicei.
Ele își vor petrece noaptea în arest, așa cum au prevăzut. Și
vor face scandal toată noaptea, nu le vor uita curând. Totuși,
ce n-a fost prevăzut, ce s-a uitat, este faptul că sprayul cu
cortizon al uneia dintre ele a fost luat împreună cu bombele
cu aerosol. Și, cum străzile sunt agitate în aceste nopți, iar
polițiștii sunt depășiți de situație, la capătul puterilor, pentru
că întăririle anunțate încă se lasă așteptate, dar și pentru că
ele s-au dat în stambă în ultimul hal la secție, nimeni nu le
ascultă, când ele semnalează problema.
150
Flashback 5.
Toată lumea o știe. Imediat ce are un moment, câteodată
chiar în plin AG, Reda își scoate micul Zapbook negru și scrie
câteva rânduri. Dar, de îndată ce cineva încearcă să parcurgă
dintr-o privire conținutul, într-un mod mai mult sau mai
puțin disimulat, carnetul se închide și dispare imediat în
buzunar.
Marion este cu el în cameră. S-au hotărât să se retragă între
vizita celor trei licee blocate în dimineața asta și manifestarea
prevăzută la finalul după-amiezii.
Reda a mers la bucătărie să caute o Cola în frigider, haina lui
e acolo, pe mochetă, iar cotorul negru al carnetului iese puțin
din buzunarul interior. Ea nu se poate abține.
Reda ajunge cu sticla de doi litri.
- Dă-mi-l.
- Haide, Reda...
- Nu mă enerva, Marion, dă-mi-l, nu glumesc.
- Măcar să văd titlul!
- Nu e niciun titlu.
- Doar unul. Haide!
- Dă-mi-l odată!
- Unul singur, Reda, doar un titlu sau câteva cuvinte și îl pun
acolo unde l-am găsit, îți jur.
- „Câmpie maritimă”, spune el.
Marion izbucnește în râs.
- Ești proastă rău. Dă-l acum.
- Ce-aveți toți cu marea?
Iar ea îi povestește despre călătoria imaginară a mamei sale,
despre ocean, toate astea.
151
- Ok, de acord. Acum pune carnetul acolo unde l-ai găsit.

Ea spune: „Vino de-l ia singur, frumosule marinar”.
El se aruncă asupra ei, iar perna și plapuma și Cola și carnetul
sunt împrăștiate pe mochetă.
Pauză.
Ea spune: „Vino”.
El se gândește la mama lui care s-ar putea întoarce în orice
clipă de la vecina ei, doamna El Koubli, crede că e o prostie
să se gândească la asta, să se gândească la asta acum, din
moment ce acum asta s-ar putea întâmpla imediat, din
moment ce a visat asta de mai multe ori, iar în momentul în
care se gândește la asta, îi vine în minte figura fratelui său
mai mic, dacă nu are judo azi, cine știe, și apoi trece în revistă
multe lucruri care să-l împiedice să se gândească la ce se
gândește, pentru că, de fapt, nu, el n-a făcut-o niciodată și,
dar îi e frică, frică să fie ridicol, să fie stângaci, s-o facă prea
repede, sau prea prost. Se gândește la toate astea.
Sunt lipiți unul de celălalt, corp la corp. Ea îi scoate încet
tricoul, își pune mâna pe plexul lui; inima lui Reda galopează
cu două sute de bătăi pe minut, ea simte asta cu palma așezată
acolo. Ei se privesc. Ea spune:
- O să fie bine.
Și, atunci când ea își scoate puloverul, ca într-un film cu
încetinitorul, sub ochii lui Reda, și când el observă sub tricoul
fistichiu două puncte distincte, liniile curbe ale sânilor ei, el
aude cum ușa de la intrare a apartamentului se deschide.
- Reda, ești aici, fiule?
152
28.
Vineri, 29 aprilie, 8:30
De cum coboară din tren, Viviane se îndreaptă direct spre
port. E ora fluxului, iar bărcile se avântă în larg. Cea pe care
s-au îmbarcat vreo zece persoane este pictată în culori vii.
- E foarte frumoasă barca dumneavoastră, îi spune Viviane
patronului ambarcațiunii.
- Nu e o barcă, e o șalupă, dragă doamnă, explică ostreicultorul
portului Gujan Mestras, aflat în inima bazinului Arcachon.
- Asta pentru că erau făcute din lemn de pin pe vremuri,
răspunde un bărbat aflat sub un anunț publicitar, așezat
lângă ea.
Ambarcațiunea plutește pe deasupra bancurilor de nisip
ce acoperă intrările în ocean, pentru a ajunge la Insula cu
păsări din apropierea cabanelor cu piloni de lemn și obloane
albe și roșii.
- În ceea ce privește păsările, vă dau cuvântul, dom’le
Amblard! E cel mai tare din bazin. Vine de atâta timp aici,
încât cred că știe mai bine locul decât noi, nu-i așa, dom’le
Amblard! spune patronul bărcii.
- Ai făcut foarte bine că te-ai făcut ostreicultor, spune
Amblard. Vorbești prea mult pentru a fi un marinar veritabil.
- Ne cunoaștem, nu? spune Viviane.
- Nu, nu, nu cred, răspunde Amblard.
Pe insulă, el are plăcerea de a detalia fauna, își împrumută
binoclul oamenilor pentru a observa codobatura de
primăvară, presura de stuf, ciuful de câmp, șoimul călător și
gâsca de vară, uite, chiar acolo.
La întoarcere, în blândețea verii care se anunță și în
mirosurile sălbatice ale mareei aflate în descreștere, toată
153
lumea pare extenuată, iar privirile izolate, pierdute în larg,

se încrucișează – rar – accidental.
29.
Sâmbătă, 30 aprilie, 17:00
Ergouin știe că starea sa de grație, departe de tumultul
capitalei, nu va dura mult.
Se fac mai puțin de douăzeci și patru de ore de când a ajuns în
Puy-de-Dôme, dar, deja, respiră. Mereu începe așa.
Așteptând, așteptând ceea ce nu va întârzia să apară, el
profită.
Adjunctul primăriei din Ambert, însărcinat cu persoanele în
vârstă ale comunei, își căsătorește fiica și l-a invitat, în semn
de bun venit. Cum sala banchetului se află la mai puțin de
cinci sute de metri de la primărie și cum e frumos afară, odată
ce jurămintele sunt rostite, cortegiul de tul și de in, încununat
cu pălărioare din mătase, cu turbane cu pene, cu bentițe cu
voaletă, cu canotiere și cu pălării de paie, transportă râsetele
și parfumurile florale înspre sala de festivități comunale, un
spațiu vast cu tavan acoperit de lambriuri naturale traversate
de grinzi interminabile, care va fi locul festivităților serii.
Momentan, aperitivul este servit în spațiul exterior; îi sunt
prezentați farmacistul, opticianul, dentistul și notarul,
Ergouin salută cu politețe, vorbește cu rafinament, apoi
se scuză un moment, se retrage la umbra unui arțar puțin
obosit și consultă actualitățile pe Androidul său.
Pe fiecare pagină, un singur titlu:
„În districtul Marais al Republicii”
Impresionant!
- Începe asaltul, își spune el.
154
30.
Duminică, 1 mai, 8:40
Este devreme pentru un weekend.
Locotenentul Meurey își consultă rapid mobilul, înainte de
a ieși. Are un sms de la fiica lui pe care n-a mai văzut-o de la
masa la Trassoudaine.
E laconică.
- AI O POMPĂ DE PICIOR?
- ÎN PIVNIȚĂ, CRED. CERE CHEIA DE LA GARDIAN.
Termină în lift un toast prost prăjit, își pătează cămașa – la
dracu’! – înainte de a-și lua mașina din subsolul imobilului. În
direcția Nation.
Azi, e alertă roșie.
Niște știri au zguduit rețelele și toate canalele obișnuite de
informare.
Se pregătește o acțiune de foarte mare anvergură, total
diferită de manifestațiile precedente, în ciuda apelurilor la
calm ale marilor centre sindicale către mișcările liceenilor
și studenților, și chiar și către propriile trupe, care au scăpat
din ce în ce mai mult de sub control.
După evenimentele din ultimele zile, știrile de pe rețelele de
socializare și din presă și ca urmare a procrastinării puterii
de a da un răspuns pe termen scurt și lung, capitala a fost
pusă sub cheie prin arest prefectoral, ca urmare a unui ordin
venit de foarte, foarte sus. Întăririle considerabile au fost, de
această dată, zorite în provincie și sunt la fața locului. Chiar
și armata a fost chemată în ajutor.
Toate accesele în intramuros, marile bulevarde, toate locurile
obișnuite ale întâlnirilor sunt sub înaltă supraveghere și total
încercuite. O celulă inovativă, cu numele de cod „Tiresias” –
155
n-ai cum să inventezi așa ceva – a fost constituită, reunind

experți de toate originile, pentru a proiecta scenariile cele
mai improbabile, pentru a evita o nouă greșeală legată de un
nou eveniment care n-a fost ținut sub control de autorități.
Nimic nu se va petrece, totul a fost prevăzut. Manifestarea
sau adunarea, orice ar fi ele, nu vor avea loc, e evident.
Avantajul unui oraș încercuit e că, dacă ai o autorizație,
odată ce treci barierele, poți circula foarte repede. Meurey
face mai puțin de zece minute pentru a ajunge în Nation.
Locul este devastat, unitățile de poliție patrulează în număr
mare toate punctele de acces.
Totul chiar a fost prevăzut. Securitatea înseamnă să
anticipezi, e o treabă de profesioniști, la fel ca politica.
Nu ai dreptul la improvizații.
E aici de mai bine de două ore. Timpul e lung, e liniște și toată
lumea se plictisește.
Dar lucrurile încep să se agite. Gărzile circulă dintr-o unitate
în alta. E mișcare. Meurey este și el pus rapid la curent.
Coboară rapid la pas pe bulevardul Diderot, în direcția Jardin
des plantes, depășit de mai multe brigăzi în pas de marș.
Pe măsură ce înaintează, el aude un fel de ritm surd, binar.
Este aproape de capătul bulevardului Diderot acum, iar
zgomotul e din ce în ce mai mare.
Tocmai a intrat pe podul Austerlitz.
Se oprește. Siderat.
Pe Sena, până la podul Bercy pe o parte, și până la Ile de la
Cité și Notre-Dame pe cealaltă, sute, mii de ambarcațiuni
mici, bărci gonflabile, canoe, plute improvizate din bidoane
de plastic, caiacuri, ambarcațiuni una mai bizară decât
156
alta, albastre, roșii, galbene, acoperă integral apele Senei și

înaintează în ritmul bătăilor de vâsle care alternează într-o
perfectă ordine.
Chiar dacă ar fi vrut, brigada fluvială n-ar putea interveni
din cauza masei atât de compacte.
Unitățile de poliție, jandarmii mobili, polițiștii municipali
și naționali privesc de pe pod, dar parcă ar fi niște turiști
deghizați, în plin carnaval.
Nimeni nu știe ce să facă, toată lumea așteaptă ordinele
prefecturii care le așteaptă de la minister, care se mulțumește
pentru moment să ia la bani mărunți echipa de experți care
s-au gândit la tot, mai puțin la asta.
Meurey își dă seamă că, exact înainte de a trece pe sub
podul în direcția Notre-Dame, conducătorii ambarcațiunilor
improvizate se uită la ceva sub pod. O ia din loc și face
dreapta, pe cheiul Râpée, pentru a vedea mai bine, ca să știe
la ce să se aștepte.
O banderolă enormă e pe cale să fie agățată sub podul
Austerlitz.
Pe banderolă, câteva cuvinte, dar indistincte, bannerul a fost
prins cu mijloacele aflate la îndemână, iar vântul îl suflă în
permanență. Ce e scris pe el, de aici, nu se poate distinge.
Ceva se întâmplă pe celălalt mal.
Ocupanții mai multor ambarcațiuni încearcă să debarce pe
chei, dar sunt împiedicați de o unitate mobilă.
E panică.
Cineva tocmai a căzut în apă.
Nebunie.
Meurey urcă la loc pe pod, fuge spre malul celălalt, în cealaltă
direcție a drumului care duce pe malul stâng.
157
Ordonă unității aflate acolo să lase oamenii să debarce pe

ponton.
Mai mulți tineri se aruncă îmbrăcați în apele Senei, pentru a
încerca să o salveze.
- Ea n-a urcat! Ea n-a urcat! urlă o puștoaică în lacrimi de pe
chei.
Un corp inert este adus la suprafață pentru o tentativă de
reanimare pe loc.
Trei pompieri ajunși la fața locului se adună pentru o nouă
tentativă de reanimare.
Ea nu mai respiră.
A petrecut mai mult de trei minute sub apă.
Oxigenare, ventilație, nimic nu funcționează.
- S-a terminat.
- Mai încercați.
Trei tentative de defibrilare au fost deja efectuate. E moarte
clinică.
Meurey încalecă bazinul victimei și încearcă un masaj
cardiac.
- S-a terminat, v-am spus!
Dar el continuă, ritmând fiecare apăsare pe cutia toracică.
- Din nou. Din nou. Din nou.
Puștoaica scuipă apa și ia aer, sufocându-se.
Pompierii stupefiați o așază pe o targă și se îndreaptă spre
mașina roșie staționată pe pod.
Meruey e leoarcă.
Privește mulțimea cum debarcă pe maluri.
Sunt din ce în ce mai mulți.
158
E o masă imensă și colorată.

Ordinele se înmulțesc, cer securizarea tuturor clădirilor
oficiale. Hărmălaie peste tot.
Meruey se așază pe mal.
Își scoate telefonul.
Trimite un sms.
- AI GĂSIT POMPA?
- DA, DAR AM SPART-O, PENTRU CĂ AM APĂSAT PREA
TARE. SORRY.
Își pune telefonul la loc în buzunarul interior.
Rămâne așezat acolo, pe mal.
E ora 11:55, iar un pescăruș ce hohotește într-un mod ciudat
tocmai i s-a căcat pe genunchiul drept.
El zâmbește.
Afară se face frumos.
Și, la urma urmei, e duminică...
159
Ochii Annei
Luc Tartar
Despre autor, Luc Tartar

Luc Tartar, autor și actor, s-a născut în 1963. A fost de mai multe ori
bursier al Ministerului Culturii, al Centre National du Livre, al Région
Ile-de-France și al Association Beaumarchais-SACD. A mai beneficiat
de mai multe rezidențe de scriitură (La Chartreuse de Villeneuve-lez-
Avignon, le Théâtre d’Arras, le Centre des auteurs dramatiques de
Montréal) și a făcut parte din autorii invitați în cadrul primei Întâlniri
internaționale a autorilor dramatici organizată de Centrul de Scriituri
Dramatice Wallonie-Bruxelles. A fost autor asociat cu Théâtre d’Arras
între 1996 și 2006.
161
Pentru Alain
163
Personajele:
• Jean
• Monique
• Barbara
• Rachid
• Walter
• Profesorii
• Directorul
• Clémentin
• Corul liceenilor
164
Interior noapte
Ochii mei
Limba mea
Pântecul meu
Epicentrul meu
Privește-mă
Ce vezi?
Nimic
Nu-mi mai spune niciun cuvânt
Dă-mi mâna
Ascunde-ți sânii
Ascunde-ți părul
Și coboară-ți ochii
Întoarce-te
Nu mă privi
S-ar spune că tu vezi tot
Inima capul și sufletul
Interiorul corpurilor noastre
Interiorul vieților noastre
Ce facem și unde mergem
Absențele noastre
Și chiar și ce nu ți-am zis

S-ar spune că ne vezi
Că ne furi
Că ne mănânci
Creierul
Și lâna de pe spate
Iar noi suntem pe de-a-ndoaselea
Răvășiți
Desfigurați
165
Eviscerați
Întoarce-te ți-am zis
Nu mă privi
Ce ți-am făcut?
Vrei să mă privești
Așa că privește-mă bine
N-ai văzut tot
Dispari
Vrăjitoare
Pe mătură!
(Un incendiu)
Ora 7:30
Acasă la familia Tombe. Monique, țintuită într-o canapea,

strânge la piept o mapă (dosarul ei). Bătăi în ușă.
Jean (din spatele ușii): Monique? Monique, deschide! (Apasă pe
clanță, bate în ușă) Monique, mă auzi? Ah, la naiba! Monique!
Anna? Deschide! La naiba, nu-mi vine să cred! Nu azi! Nu în
dimineața asta! Monique! Monique, sunt închis în baie! (Ușa
cedează, el intră) Ah, la naiba. Și, ca să vezi, taman azi!
Monique: Ce tărăboi!
Jean (depășit): Încuietoarea asta!
Monique: Habar n-ai nimic.
Jean: Ba am habar să deschid o ușă.
Monique: Asta e cu semnul întrebării.
Jean: Nu trebuie să fii un geniu ca să faci asta.
Monique: Ba bine că nu.
166
Jean: Bun, ascultă, am dormit prost. Mi-au cărat pumni toată

noaptea. Un incendiu...
Monique: Și ce are asta de-a face cu ușa?
Jean: Nu despica firul în patru, nu e momentul. Plec. Am
întârziat.
Monique: Să arunci un ochi la zid când ieși.
Jean: Ce?
Monique: Când pleci, o să faci o piruetă și o să arunci un ochi
la zid.
Jean: Ah, nemernicii! Iar au mâzgălit zidul?
Monique: „Vrăjitoare pe mătură!”
Jean: „Vrăjitoare pe mătură”? Ce vrei să spui cu asta? (Un
timp) Anna! Anna!
Monique: Nu striga așa.
Jean: Ce, încă doarme?
Monique: Are febră.
Jean: Ok, bun. Ce i-a mai trăsnit prin cap?
Monique: Chiar despre asta voiam să-ți vorbesc.
Jean: Ah, nu, nu acum. Plec!
Monique: Și-a băgat un piercing în buric.
Jean: Un piercing?
Monique: O bijuterie, dacă preferi.
Jean: Gata, știu. Un piercing. Ce-am făcut cu cheile? Ah, nu
cred! Taman azi...
Monique: Jean, nu se simte bine.
Jean: Of, vai, fata asta... nu mai merge așa... Nu vorbește, nu
mănâncă, e mereu ceva care nu merge. Oare ea își dă seama
167
că pentru ea muncesc pe brânci? Ce prost sunt! Sunt în haină!

Monique: M-am trezit în noaptea asta. Ea delira. Era fierbinte.
Ardea.
Jean: Stă pe afară până uită de ea. Și stă cu te miri cine...
Monique: Poate că e îndrăgostită.
Jean: De cine?
Monique: De Rachid.
Jean: Fata mea cu Rachid. Imposibil.
Monique: Jean! Îți dai seama ce spui?
Jean: Ce? Dar stai, nu e vorba de asta. Ai văzut ce față are?
Monique: Din ce în ce mai bine...
Jean: Nu asta am vrut să zic. Dar nu poți nega că el e un pic
cam... (Gest) În fine, înțelegi ce vreau să spun... Ce-am făcut
cu haina?
Monique (îi întinde haina): E aici.
Jean: Ce caută acolo?
Monique: E Anna. Când m-am trezit în noaptea asta ea era
aici... pe canapea... înfofolită cu haina ta. Scria. Jean, trebuie
să vorbești cu ea.
Jean: Fata mea. Haina mea. Ce chestie. Am mai aflat ceva.
Monique: Are nevoie de tine.
Jean: Of of of! Și taman în dimineața asta! (Bate în ușa de la
camera Annei) Anna... deschide... e tati...
Monique: Ah, nu. Nu acum. A plecat.
Jean: A plecat? Pe unde? N-am văzut-o trecând.
Monique: Pe fereastră.
Jean: Fata ta iar a fugit.
168
Monique: A plecat la liceu.

Jean: Ieșind pe fereastră? Eu numesc asta fugă.
Monique: Stăm la parter...
Jean: Așa și? Există uși...
Monique: S-ar zice că tu n-ai avut niciodată cinșpe ani.
Jean: Ei, drăcie. Mă auzi? Drăcie.
Monique: Dar ce-ai pățit?
Jean: Gata, mă lipsesc. Mă dau peste cap, fac pe dracu’-n
patru, duc totul pe umeri și în tot acest timp fata mea sare pe
fereastră!
Monique: Așa. Continuă. Țipă. Dacă crezi că asta o va aduce
înapoi. Dar, ghici ce, e afară. În starea ei...
Jean: În starea ei? Monique, îmi ascunzi ceva!
Monique: Aaaa, nu...
Jean: Nici măcar n-a făcut-o?
Monique: Asta îți spun, nu.
Jean: Bine, că dacă și asta ne cade pe umeri...
Monique: Nu e vorba de asta! Nu.
Jean: Dacă aflu într-o zi că fata mea a făcut asta...
Monique: Termină acum.
Jean: Cu Dumnezeu știe cine... pe la spetele meu...
Monique: Taci!
Jean: Dacă aflu că cineva a trecut pe la ea, Rachid, Kamel,
Vincent sau un altul, îți jur că fac o nebunie și o arunc în
stradă cu plodul și cu tipii ei și îmi bag picioarele în tot, în
mașină, în casă, în credite și îmi zbor creierii și mă mai și
arunc pe fereastră.
169
Monique: Ești bolnav. Ar trebui să te consulte cineva.

Jean: Fata mea îmi face un copil pe la spate și tot eu trebuie
să fiu consultat?
Monique: Dar ți-am mai spus că nu e vorba de asta!
Jean: Dovedește-mi-o.
(Monique scoate un caiet de sub perne. Deschide caietul și citește)
Monique: „Ție pântecului și epicentrului meu
Sângelui care-mi curge printre picioare
Copilului ce-l voi avea cândva”
Uite. Te-ai calmat?
Jean: Ce e asta?
Monique (îi dă caietul): Fata ta.
Jean: ... Jurnalul ei?... Monique, doar n-ai făcut asta!
Monique: Ba am făcut-o.
Jean: E monstruos. Unde l-ai găsit? (Un timp) Și l-ai citit?
Monique: Da. De ce nu?
Jean (citește): „Deschide-mi pântecul
De sus în jos
Ce index
De silex”
Dar, vai de mine... îl are pe necuratul în ea!
(Amândoi se agită)
Monique: Un piercing. Ce vor spune oamenii?
Jean: Ce oameni?
Monique: N-ai văzut-o cum crește. Nu vezi că oamenii se uită
după ea?
Jean: Ah, nu, asta nu. Te plângi de ani și ani din cauza cazului
170
tău personal... te refugiezi pe canapea cât e ziua de lungă...

îți inventezi familii în dreapta și în stânga, apari din timp în
timp fără ca măcar să întrebi cum o ducem și vii să-mi spui că
n-am văzut-o crescând pe fata mea?
Monique (strânge dosarul la piept): Oprește-te.
Jean: Da, așa. Agață-te de dosarul ăla.
Monique: Termină.
Jean: Ești nebună...
Monique: Nu știi ce e...
Jean: Fata mea, jurnalul ei, soția mea, dosarul ei... Dar eu? De
mine cine se ocupă?
Monique: Și tu ai povestea ta...
Jean: Dă-te jos... Canapeaua asta... Într-o zi tot îi dau foc.
Monique: Jean! (Se ridică) Iar povestea asta cu zidul...
„Vrăjitoarea pe mătură”. Ce părere ai de asta?
Jean: Un incendiu...
Monique: „Vrăjitoare pe mătură”, crezi că e vorba de ea?
Jean: Jean spune că a întârziat.
Monique: Vorbește cu ea.
Jean: Jean Tombe. E numele meu. M-aș fi putut chema
Jean Porte1. Fără îndoială că asta mi s-ar fi potrivit.
Dar nu. Numele meu e Jean Tombe. Aici e șmecheria.
Jean cade în belele. Jean pică la momentul nepotrivit.
Încă de la început, totul pică pe capul meu.
(Ea își mângâie dosarul)
Jean: Ce faci?
1
În franceză, „tombe” este forma de persoana a treia, singular a verbului „a cădea”, în timp
ce „porte” poate fi înțeles atât ca formă a verbului „a purta”, cât și ca „ușă, poartă”. (n. tr.)
171
Monique: Caut un nume... Ceva de care să mă agăț...

Jean: Pe tine te cheamă Monique.
Monique: Știi bine ce vreau să spun.
Jean: O să vorbesc cu ea în seara asta. E ok pentru tine?
(Deodată tandru) Hai, vino Monique să...
Monique: Jean!
Jean: Ce...
Monique: Credeam că nu mai ai timp.
Jean: M-a apucat...
Monique: Dar niciodată când e momentul. De ce nu noaptea?
Jean: Pentru că noaptea mă întorc pe o parte și sforăi.
Ah, căcat. Ce prost sunt. Ți-o iei în freză și îți convine.
Sforăi. Așteaptă că și ea și-o va lua cândva. Noaptea
te prefaci că sforăi, dar ea nu știe asta. Ok? Nu te mai
vezi ieșit din noapte și asta te sperie. Cu ochii larg
deschiși în miezul vidului și tăcerii.
Monique: Jean, mă auzi? Răspunde-mi când vorbesc cu tine.
Jean: Ea te caută. Tu sforăi. Fiecare pentru sine.
Monique: Jean, ce se întâmplă?
Jean: Ce?
Monique: Câteodată, vorbesc la un zid. Te ciocnești
de un zid. Cauți ceva de care să te agăți, dar e atât de
neted. Un soț fără asperități, de care nu te poți agăța.
E un zid pe care nu-l poți escalada. Îl deșurubezi. Iar
el se întoarce și sforăie. Iar tu te tolănești prin lenjeria
frumoasă. Singură. Cu cărămizile din pat.
Jean (își găsește cheile): Cheile mele!
Monique: L-ai văzut pe doctorul de la serviciu? Te-ar putea
172
ajuta. Spune-i de întâlniri. Dar colegii? Împreună, toți... Da!

da?
Jean: S-o crezi tu!
(Iese)
Monique: Jean! Și cu zidul ce facem?
(El a plecat. Ea își deschide dosarul)
Monique. Te-ai fi putut numi Natașa. Totuși, nu e la fel de șic.
Monique este. Cu atât mai puțin obișnuit și vulgar. Monique...
te prinde, te insultă. Aici e problema... „Haide, vino, Monique,
să te...” E de la sine înțeles. „Născută pe douăzeci și șase august
de ziua sfintei Natașa.” Sfânta Natașa. E lucru știut. Atunci,
de ce Monique? Monique e pe douăzeci și șapte august. În
ziua următoare. Nu pe douăzeci și șase. Nu e nimic în dosarul
ăsta. Două fraze. Dacă nu mai pot conta nici pe frazele
astea două... Când m-am născut? Pe douăzeci și șase sau pe
douăzeci și șapte? Dac-aș da de jigodia care nu m-a numit
Natașa. Tâmpita de secretară care s-a înșelat... Și nu e nicio
ștersătură. Nimic negru. Nimic care ar ascunde ceva. Niciun
spațiu pentru a visa. Nicio spărtură. Nimic altceva decât
o a doua frază asemenea unei lovituri de pumn. „Mama nu
și-a dorit copilul.” Punct final. Stare brută... Material pentru
depresie și pentru dureri cronice... Trebuie să te obișnuiești,
Monique. Vino să te... să te mângâi și să te consolez... să te
dezmierd... (Cântă) „Prendre un enfant par la main. Pour lui
montrer son chemin...”2 Mamă. De ce? De ce nu m-ai numit
Natașa?
2
„Ia de mână copilul. Și arată-i tu drumul...” – versuri ale piesei Prendre un enfant par la main
(Yves Duteil). (n. tr.)
173
Ora 9:15
Turnul Jean Monnet, etajul șase.

Jean (cu batista la nas): Bună ziua, Barbara.
Barbara: Jean! Ce vi s-a întâmplat?
Jean: Ușa.
Barbara: Care ușă?
Jean: Ușa. M-am izbit de ușa de sticlă.
Barbara: Ce ghinion.
Jean: Ce idee genială să se proțăpească o ușă din sticlă aici.
Barbara: Jean, a fost mereu aici.
Jean: Credeam că suntem open space.
Barbara: Nu și pentru întâlniri.
Jean: Întâlnirile...
Barbara: Așezați-vă.
Jean (cu nasul tumefiat): Barbara, încetează să mă mai iei cu
„dumneavoastră”.
Barbara: Dar, Jean, sunteți plin de sânge!
Jean: De o săptămână ai început să vorbești cu
„dumneavoastră”.
Barbara (scotocește prin geanta ei): Așteptați.
Jean: De când te-ai întors din capitală. Ce vrea să însemne
asta?
Barbara: Jean, trebuie să vorbim.
Jean: Ah, nu-mi place asta.
Barbara: Așezați-vă. (Scoate din geantă o batistă și o sticluță de
apă) Cu puțină apă va trece.
174
Jean: Ce ți-au promis?

Barbara (îi freacă nasul): Jean, sunteți aici de zece ani.
Jean: Au au au, dacă așa începe...
Barbara: V-am rănit?
Jean: Ok. Te-ai băgat în ușă și cazi acum de prost.
Încă o dată. Ești la mila ei. Și taman în dimineața asta.
Abține-te, Jean, vei face o prostie.
Barbara: E nervos. Nasul tău îți spune asta și el
miroase. Un rictus. Țăranul ăsta e pe punctul de a
ceda. Zici că e pregătit să sară la beregată. Păzea,
Barbara, când animalul latră, e periculos.
Jean: Ia-o ușor.
Barbara: Noi am lucrat mereu având încredere unul în altul,
ba chiar prietenie, dar de ceva timp să spunem de nici un an
trebuie să constatăm...
Jean: Dar cine se crede?
Barbara: Poftim?
Jean: Am spus Au.
Barbara: Scuzați-mă. O s-o iau mai moale.
Jean: Nu e cazul.
Barbara: Ce?
Jean: Nu e cazul. Zi. Spune-mi ce ai de spus. Să terminăm
odată...
Barbara: Jean, dar...
Jean: Ascultă, Barbara, nu știu ce ți-au făcut, dar e lucru sigur
că ți s-a urcat la cap. Nu mai mergi la fel de o săptămână. Nu
ne mai privești la fel. Nu mai mănânci cu noi la cantină. Pot
să știu ce pui la cale? Și, mai exact, ce post ocupi?
175
Barbara: Ajungeam și la asta...

Jean: Ce post? Scuipă tot!
Barbara: Resurse umane.
Jean: Ce?
Barbara: Resurse umane. Regional.
Jean: Și?
Barbara: Am trei luni să fac curățenie. (Un timp) Jean, am aici
rezultatele dumneavoastră privitoare la ultimul trimestru.
E incontestabil că există o problemă. Cărui fapt se cauzează
această scădere de regim? Dezinteres? Lipsă de încredere
pasageră? Jean, aveți probleme personale? (El scuipă pe
jos) Jean, nu sunteți dumneavoastră. Nu aduce deloc cu
dumneavoastră.
Jean: Un gust de sânge în gură.
(El iese)
Ora 10:00
Liceul profesional Arthur Miller. Toaleta fetelor.

Rachid (Annei care este în spatele ușii): „Vrăjitoare pe mătură”?
Nu. Au făcut ei asta? Nu, nu pot să cred. Nu e adevărat. Ei
n-au făcut asta. Au făcut-o. Se cred în Evul Mediu sau ce? Știi
ce? Mergem s-o vedem pe profă. Ne va spune ea. Vrăjitoarele
din Salem și ce mai trebuie. Piesa lui Miller. Ea trebuie să
aibă antidotul. Nu împotriva vrăjitoarelor, nu? Împotriva
proștilor. „Vrăjitoare pe mătură”. Iar taică-tu ce a spus? S-a
dat cu capul de perete? Mă uimești că ai sărit pe fereastră.
Și eu aș fi făcut la fel. Numai că eu stau la etajul șapte. Îți dai
seama ce față ar fi făcut ai mei când m-ar fi văzut de acolo
de sus strivit de pământ? Mama și-ar smulge părul din cap.
176
În timp ce leșină. Frații și surorile mele ar pune o placă pe

asfaltul dintre turnuri după un marș pașnic „Niciodată din
nou”. Niciodată din nou ce? Niciodată proștii sau niciodată
un copil să se mai strivească de asfalt? Parcă și-mi văd
înmormântarea. O mulțime imensă. Iar tu să apari de sus,
din turnuri, în razele apusului care ar străluci în piercingul
tău până în centrul orașului și până la terase și să strigi către
mulțimea înmărmurită „Gata cu gay-ii care se aruncă de la
fereastră. Gata cu tăiatul fetelor vii.” Iar jos, unde sunt sute de
gură-cască, o mână se duce la ochi pentru a capta puțin din
strălucirea ta. Familia ta. Și a mea. Surprinși. Cu lacrimi în
ochi, dar prea târziu. Total pe lângă. Îți place povestea mea?
Bun, hai, ieși acum până nu mă vede cineva. Nu pot rămâne
aici, știi bine. Ce faci? Grăbește-te, o să sune. Anna? Mă auzi
grăbește-te, iar o să se ia de mine. Îi aud de aici:
Ei, Dati, ce tot freci pe la baia fetelor?
Lăsați-l să stea la rând.
Îți aștepți rândul, frumoaso?
Ei, nu ți-am spus, brățara mea braziliană roșie, cea pentru
care mi-am pus dorința cea mai arzătoare, ei bine, se va
întâmpla azi sau mâine, pentru că brățara s-a desfăcut
în dimineața asta. Sub duș. Sunt excitat, nu îți spun, dar
momentan nu merge. El nici nu se uită la mine. Adineaori
ne-am intersectat pe culoar și nici nu m-a băgat în seamă. A
trecut pe lângă mine și nici măcar n-a ridicat capul.
Ai un prieten, Dati?
Cine-i drăguța?
Nu e treaba ta.
Ce? Cum te cheamă?
Rachid. Mă cheamă Rachid.
177
Nu așa ți se spune. Cum ți se spune?

Mă cheamă Rachid, dar...
Mai tare.
Mă cheamă Rachid...
Cum? Cum te cheamă?
Rachida. Mă cheamă Rachida.
Încă o dată.
Rachida.
Încă o dată!
Rachida.
Stop. Ascultă-mă bine, Rachida. Spune-i prietenei tale, Anna,
că noaptea asta a fost un avertisment. Și că, începând de
acum, trebuie să-și plece ochii. Mă auzi? Să-și bage privirea
în pământ. Și tu la fel. Hai. Spune-i.
Anna, știi ce? Îi aud de aici. Trebuie să-ți lași privirea în
pământ, Anna. Și tu, și eu, ne vom lăsa privirile în pământ.
N-o să-i mai privim. Nici pe fete, nici pe băieți. N-o să ne mai
uităm la nimeni. O să ne uităm la pantofii noștri.
(Flash. Sub ușa toaletei, un firicel de sânge)
Căcat, Anna, ce-i asta, ce-i?
Ora 12:30
Turnul Jean Monnet, etajul șase

Barbara: Barbara, ce mi se reproșează? Nimic, dragă domnule,
nu vi se reproșează nimic, doar tragem niște concluzii, nu e
același lucru. „Barbara, știi bine că lucrez”, îmi spune el. Iar eu:
„Ceea ce dumneavoastră faceți aici dintotdeauna va fi mâine
178
făcut altundeva de către altcineva mai repede, la fel de bine

și mult mai ieftin. Restructurăm. Am fost clară. Bun.” Am fost
cam moale la începutul discuției, dar mi-am venit în fire și,
în cele din urmă, am fost clară. Bine. Acum gata cu tutuitul.
După asta, ei nu mai îndrăznesc să spună nimic. Chiar și
cei care te știu de mult timp. Îi iei cu dumneavoastră, asta îi
zăpăcește. Apoi, când se întâlnesc cu tine pe culoar, își pleacă
privirea. Iar asta e o victorie. Nu mai e nimic de tranșat. Pac.
Bun, oare ce-am făcut cu cheia aia?... Unșpe doișpe treișpe...
paișpe. Cu asta se fac cinșpe. Ok. (Telefonul mobil îi sună,
răspunde) Alo, da?... Păi la birou, unde ai vrea să fiu?... Nu, o
să mă duc... la ora unu. Acum iau masa la ora unu... Dar știi
bine... cu șefii... Ce? Principiul lui Peter? Ce e asta?... Fiecare
urcă în ierarhie până la nivelul său de incompetență? Ce-i
cu prostia asta?... O carte? Unde ai găsit asta?... Deci, în cele
din urmă, toate posturile sunt ocupate de incompetenți... în
special cele de conducere. Bun, ascultă, am de lucru și n-am
timp. Mai am o chestie de terminat înainte să merg la masă...
Cu șefii, da, așa e... Mi se rupe de principiul lui Peter... Ce?
Bun, ascultă, Clémentin, toată lumea are probleme. Nici nu
te mai bat la cap cu rezultatele tale școlare, așa că nu mă lua
tu cu principiul lui Peter, ok? (Închide) Principiul lui Peter! Îți
dau eu principiul lui Peter! (Un timp) Unșpe doișpe treișpe
paișpe cinșpe...
Ora 15:30
Acasă la familia Tombe. Monique deschide ușa, intră Walter, cu

un coș cu rufe murdare în brațe.
Walter: Walter. Eu aduc rufele.
Monique: Walter?
Walter: O înlocuiesc pe Ofelia.
179
Monique: Un bărbat... Cum adică?

Walter: E bolnavă.
Monique: Nu. Cum adică un bărbat înlocuiește o femeie?
Asta sigur nu va fi pe placul tuturor.
Walter: Au dat foc la camionete în noaptea asta. Fetele sunt
în stare de șoc și, hopa!, în dimineața asta sunt înlocuite.
Ofelia m-a sunat să-mi spună: „Tu, care cauți un loc de muncă,
n-ai vrea să mă înlocuiești?” Eu spun: „N-am permis.” Ea îmi
spune: „Cine a zis că trebuie să conduci, îți pui o perucă, urci
în camionetă și aștepți clientul. Poți face mii de euro pe zi.”
Eu spun: „O mie de euro.” Ea spune: „Da.” Eu spun: „S-a făcut.”
Monique (îi arată un coș cu rufe curate): Astea sunt curate.
Walter: Faceți des asta?
Monique: Vreau doar să ajut.
Walter: Și eu. (Un timp) Păi, bun, mă duc.
Monique: Da.
Walter: Clienții se vor neliniști.
Monique: Da.
Walter: Mi-era foame, am pus pancarta „revin imediat”.
Ofelia mi-a zis: „Când ți-e foame, pui pancarta, iei coșul cu
prosoape și mergi la numărul treizeci și trei la capătul străzii,
acasă la familia Tombe, n-ai cum să uiți, doamna Tombe mă
ajută, lași prosoapele murdare și le iei pe cele curate.” Tombe,
așa e, nu prea ai cum să uiți, am luat coșul și iată-mă. E bine
aici? (Un timp) Păi, bun, mă duc.
Monique: Da.
Walter: Ce nenorocire cu incendiul ăsta. Trei camionete
făcute scrum. Brusc, clienții se îngrămădesc în jurul singurei
care mai merge, a mea. Ei se apropie clipind și, când descoperă
180
înșelăciunea, sunt dezamăgiți. Peruca nu îi convinge. Mă

ocolesc rânjind și îmi zic în fel și chip. Câțiva bat în geam și
cer vești despre Ofelia. (Un timp) Dac-ați ști ce greu e. Ăsta-i
jobul. Nu mă descurc.
Monique: E pentru prima dată?
Walter: Se vede?
Monique: Puțin.
(El lasă jos coșul)
Walter (întinzându-i mâna): Walter.
Monique: M-atașez.
Walter: Cum?
Monique: Nu, vreau să spun Natașa.
Walter: Natașa...
(El îi mângâie puțin mâna, ea împietrește)
E ok? Nu e bine ce fac?
Monique: Nu e vorba de asta...
Walter: N-am făcut nimic. (Un timp) De fapt, mă cheamă
Bernard.
Monique: Monique.
Bernard: Mă gândeam eu.
Monique: Ah da?
Bernard: Natașa nu ți se potrivește. Monique e mai șic.
Monique: Chiar crezi?
Bernard: Dar tu nu?
(Un timp. Îmbrățișare)
Monique: Mângâie-mă.
181
(El îngenunchează, își pune capul pe burta ei, ea se apleacă, îi ia

chipul în palme. Flash. Bernard, cu capul însângerat)
Bernard: Te-am rănit?
Monique (panică): Dumnezeule...
Bernard: Ce e... dar ce s-a întâmplat... Ce ai?...
Monique (cu sânge pe mâini): Mamă... Mamă...
Ora 15:35
Turnul Jean Monnet, o fereastră înspre cerul negru.

Jean (la fereastră): Cerul ăsta negru... Încă suntem în nori
sau suntem deja mai jos decât pământul? Etajul cinci, dragă
Jean. Spațiul tău. Un fotoliu, un dulap, fereastra. Vedere spre
copaci, dar fără să-i poți atinge. Fereastra nu se deschide, nu
poți să sari. Să atingi crengile... să faci căsuțe în copac... Să
redevii un nabab în pantaloni scurți și să înfuleci cu poftă
fructele creșterii. Jean. Încetează să mai visezi cu ochii
deschiși, ai face bine să îți faci bagajul. O să-ți strici ochii
tot uitându-te pe fereastră și se trezești că ești deja bătrân și
că n-ai nimic în mână... Vânt... nu mai poți decât să dispari.
Pe unde? Fereastra nu se deschide. Te-ai fript, dragă Jean.
Coboară din copac. Fă ceva dacă nu poți să sari. Ia liftul, ia-o
pe scările de serviciu, dă buzna în stradă și fugi până ți se taie
suflul. Ba fugi chiar și mai repede, pentru că ți-a luat curul
foc. Te-ai fript. Te-au luat în colimator și te vor abandona.
Cu soție și copil. Iar până îți mai găsești tu un loc de muncă...
(Bate în fereastră) Ajutor! Sunt la etajul cinci. Mă vede cineva?
Mă numesc Jean Tombe! Mă aude cineva? (Un timp) Monique,
Anna... ce-o să ne facem?
182
Ora 15:40
Liceul profesional Arthur Miller, profesorii.

1: Au picioare. Au mâini. Au brațe și craci care nu se mai
termină. Au corpuri care se întind ca niște bezele în jogging-
uri de trei ori mai largi. Eu spun: „Ținută de sport!” Ei vin în
baggy. Ele cu tocuri. Ce-i de făcut?
2: Sunt insuportabili.
3: Ce vreme e afară! O să ne facem leoarcă!
2: Insuportabili. Nu-i mai suport.
1: Iar azi, piercing-ul Annei Tombe. Cireașa de pe tort.
3: Se pare că va ninge.
2: Din Vrăjitoarele din Salem au făcut o întreagă poveste!
3: Vântul se ridică. O furtună. N-aș vrea să mă prindă pe
drum.
2: Le spun: „Arthur Miller, Vrăjitoarele din Salem”, iar ei îmi
răspund: „Să le spânzurăm!”, iar eu țip și zic: „Așezați-vă, n-o
luăm de la capăt!”
1: La mine e la fel. Cum stau ei pe saltele, discută în grupuri
mici. „Doamnă, ați văzut-o pe Anna? Piercing-ul ei. Ce rușine!
Și tolerați așa ceva?” Mă enervez. Discutăm. Tonul crește. Și
terminăm cu: „La duș! Pute!” Țipete și duhori în vestiar. Între
timp, eu aranjez numerele de pe tricou.
3: O să se împută treaba, vă zic eu.
1: Mă ucide. Atât de puțin loc pentru diferență. Numerele
albastre cu tricourile albastre, cele galbene cu galbene, cele
roșii cu... Ce-i asta? (În mâinile sale, haine făcute ghemotoc) Ale
cui sunt?
2: Ale Annei Tombe, nu?
183
1: Anna...
2: Ce se întâmplă cu Anna Tombe?
1: Nu, n-au făcut asta... Anna...
(Un țipăt)
Ora 15:45
Liceul profesional Arthur Miller. În curte.

Rachid: „Pe ochii mei. Ochii mei diferiți. Ochii mei
amestecați cu nămol și sânge. Ochii mei căprui și gri perlat.
Care vă sperie s-ar zice. Ochii mei furioși injectați cu sânge.
Lăsați‑mă să trec. Priviți-mă dacă vreți, dar lăsați-mă să
plec. Priviți-mi mâinile. Zgâriate. Am căzut pe scări. Cine
m‑a împins? Priviți-mi gura. Priviți‑mi pieptul. Buricul.
Piercing‑ul pe care nu l-ați mai văzut. Priviți-mi sexul. Pentru
că-l vreți. Priviți-mi coapsele. Genunchii. Nămolul care mi se
scurge până la tălpi. Nu m-ați văzut niciodată. Goală.” Anna e
cea care vorbește. Pe mine m-au închis.
Țineți-l.
Lăsați-mă.
Închideți-l.
Acolo. În toaletă.
Ce faci? Lasă-mă.
Nu te mișca.
Nu mă atinge.
Haide. L-am prins.
Ei, haideți. L-am închis pe Rachid.
Anna. Salvează-te.
184
Auzi? L-au neutralizat pe Dati.

Hai, Anna. Ridică-ți prosopul. Arată-ne piercing-ul.
Unde-i e pietricica?
Acolo. În buric.
Ridic-o.
Ce-ai, ești cu capul? Fă-o.
Eu nu pun mâna pe fete... mai ales pe ea.
Ai dreptate. Nu se știe ce ne-ar putea face.
E o mucoasă.
O jigodie.
O curvă.
Iar ochii ei...
Ne privește.
Ne deoache, da.
Hai, cară-te, Tombe.
Și încetează să ne mai privești.
Ochii tăi sunt urâți. Nici măcar nu sunt albaștri.
„Pe ochii mei. Care nu sunt albaștri. Nici negri. Nici verzi. Pe
ochii mei de toate culorile. Care pe voi vă sperie. „Diferiți” a
spus mama. „Ai ochii diferiți, fata mea.” Infirmitate subtilă.
Debilitate curcubeu. Pe ochii mei care nu vor mai vedea
nimic. Mâine. Care au plâns prea mult. Pe corpul meu.
Înfruntând furtuna care se abate asupra lui. Câteva mâini
care pipăie după buricul meu. Pe corpul meu dat de mâncare
la animale. În plină curte. Ciuruită de priviri avide. Plouă.
Abdomenul meu e leoarcă. Iar părul mi-e pleoștit. M-ați
văzut. Goală. Corpul meu apărându-se. Corpul meu care se
acoperă cu noroi și ridicol. Mamă. Sunt bebelușul tău. Vino
185
să mă cauți.” Anna e cea care strigă. Eu sunt închis.

Dar pielea? I-ai văzut pielea?
Roșie.
De sânge.
De noroi.
Cu muci pe față.
Cu pământ.
Băloșește.
Plânge.
„O picătură de sânge pe buricul meu. Din piercing-ul pe care
mi l-ați smuls curge un firișor de sânge care-și caută drum,
îmi scaldă sexul, mă gâdilă pe interiorul coapsei stângi.
Ajutor. Lăsați-mă să plec, vă rog. Lăsați-mă să plec...”
Anna e cea care vorbește. Care strigă. Toată viața mea voi auzi
acest strigăt. O chestie dementă care îi țâșnește din viscere.
O voce pe care nu i-o cunosc. Care le dă apă la moară. O voce
guturală și aproape masculină. Iar apoi, o liniște ciudată. O
liniște ca nicio alta. Împing ușa toaletei. Nu mai e nimeni
care să mă împiedice. O iau pe scări. Mă iau după urmele
de noroi. De sânge. Și îi văd pe toți în curte. Farid, Kevin,
Sofiane, Orlando, Marjorie, Aïcha, Clémentin... Elevii din
primul an de la studii profesionale în hotelărie și ospătărie de
la liceul Arthur Miller. Viitori chelneri, bucătari, somelieri și
someliere. Clasa. Sunt vreo douăzeci. Curând li se alătură
grosul trupei. Fete și băieți atrași de gustul de sânge. Liceul
profesional Arthur Miller. Ora 15:45. E pauză. Opt sute de
elevi se adună în jurul unei fete goale-pușcă. Anna Tombe.
Ăsta e numele ei. Au făcut-o. (Un timp) Îi urăsc.
186
Ora 18:00
Acasă la familia Tombe. Monique în penumbră.

Monique: O văd. Poartă un lame auriu. O a doua piele
oferită mângâierilor adoratorilor săi. Ea cântă. Și nimic
altceva nu mai contează. Este adorată. Iubită. Recunoscută.
S-ar putea arunca în mulțime și să se lase legănată de valul
unduitor precum o prințesă în haloul admiratorilor. (Ea
cântă) „Emportée par la foule qui s’élance et qui danse une
folle farandole je suis emportée au loin...”3 Banal, dar atât
de reconfortant. Și apoi dispare. Brusc nu mai văd nimic.
Numele ei scris în litere aurii pe frontonul teatrului Natașa,
divinei Natașa, și deodată se face beznă. Ea. Înghițită de
publicul ei, plonjând cu cântecele ei într-o prăpastie fără
fund. Monique? Ce faci singură-singurică în întuneric?
Dormi?
(Lumină. Rachid e acolo)
Rachid? Dar ce faci aici? Cum ai intrat?
Rachid: Am cheia.
Monique: Ah da?
Rachid: N-ați auzit nimic?
Monique: Anna ți-a dat cheia?
Rachid: Adineaori... N-ați auzit-o cum striga?
Monique: Pe cine?
Rachid: Pe Anna... La liceu...
Monique: Anna? Du-te să te uiți în camera ei... Anna, ești
acolo? E Rachid.
3
„Dusă de mulțimea care se aruncă și care dansează într-o farandolă nebună, sunt dusă
departe...” – Versuri din piesa La foule (Mulțimea) interpretată de Edith Piaf; versurile sunt
scrise de Michel Rivgauche. (n. tr.)
187
Rachid: Nu... în curte... la Miller... Doamnă...

Monique: Spune-mi Monique. (El se aruncă în brațele ei)
Rachid...?
(El se desprinde)
Rachid: E vorba despre Anna. S-au năpustit asupra ei. I-au
ascuns țoalele. Și ea s-a trezit goală-pușcă în curte.
Monique: Ce?
Rachid: N-am putut s-o ajut. M-au închis.
Monique (se precipită spre camera fiicei sale): Anna! Anna!
Monique: O fiică. N-ar fi trebuit să ne facă probleme.
Să fie pâinea lui Dumnezeu. Așa mi-aș fi dorit. În loc
de asta, ei mi-au pus-o pe burtă cu chipul întors spre
mine și nu m-am putut abține să plâng. M-a privit cu
un aer viclean. Cu gura arcuită de parcă nu-mi venea
să cred și, în plus, cu un ochi care îl sfida pe celălalt. Ca
și cum ne-ar fi adus cu ea toate defectele lumii. În fine,
asta am crezut. Până am aflat câteva luni mai târziu
că e vorba de ceva legat de culori. Ochi care n-aveau
aceeași culoare. Ceacâri a zis doctorul. Am repetat:
„Ceacâri, fiica mea are ochi ceacâri.” Dumnezeu știe
cum se va sfârși. „Om trăi și om vedea” a spus tatăl ei.
Iar eu: „Ce am făcut?” Foarte repede au apărut micile
probleme. Și când spun micile probleme... O calamitate
la școală. „Ce are, doctore: e inadaptată, dislexică sau
leneșă?” El mi-a răspuns: „Nu, e supradotată. Fiica
dumneavoastră e supradotată. Mediul școlar nu i
se potrivește. Nici nivelul, nici materiile care i se
predau. Se deconectează pentru că nu e interesată. Se
plictisește. Poate așa caută să treacă neobservată. Dar
faptul că e diferită nu o scutește de muncă. Suferă.
Trebuie s-o ajutăm.” Ce putem face? „O vom înscrie
188
în anul pregătitor pentru facultatea de litere” a spus

tatăl ei care se și vedea tatăl unui fenomen care va
face carieră. Și ne-am trezit la secția de hotelărie-
ospătărie. Am spus: „Fiica mea spală vase. Cum de e
posibil? Voiam s-o conving să-și dea bacul. Iar ea spală
vase.”
Rachid: Doamnă...
Monique: Ți-am spus să-mi zici Monique!
Ora 18:15
Liceul profesional Arthur Miller. Biroul directorului.

Profesoara: Anna Tombe. Stă în spatele clasei. Lângă
fereastră. Chiar în spatele lui Rachid. Se ascunde în spatele
lui. Trece neobservată. Mai puțin la prezentări. A ridicat
mâna. Am văzut-o cum se animă. Din listă, ea a ales Arthur
Miller. Mă așteptam la Moartea unui comis voiajor, dar ea a
ales un titlu neașteptat, Vrăjitoarele din Salem. O prezentare
excelentă. Inteligentă. Documentată. Ne-a vorbit de o carte
scrisă de Maryse Condé, Eu, Tituba, vrăjitoarea neagră din
Salem. Anna, când vrea, face lucruri minunate. Ceilalți, la
început, erau sceptici. „Vrăjitoarele din Salem, asta ce mai e?”
Apoi, au făcut o întreagă poveste. „Să spânzurăm vrăjitoarele!
Bine de tot. Să le jupuim, să le ardem!” Iar eu: „Așezați-vă, n-o
luăm de la cap!” Prea târziu. Psihoza a făcut turul liceului. Le
trebuia un țap ispășitor. Și s-au oprit la ea. Anna. Cum că ar fi
avut ochi ciudați. Cum că ea nu pleca privirea. Iar piercing-ul
a pus paie pe foc.
Directorul: Dezbrăcată? În curte ați spus?
Profesoara: Domnule Director... ea e în pericol.
Directorul: Suspendare pe trei zile. Ce altceva să facem?
189
Ora 18:40
Acasă la familia Tombe, Monique și Rachid în fața camerei Annei.

Monique (bate la ușă): Anna, ești acolo? Sunt eu. Deschide.
Rachid mi-a spus tot. Deschide, draga mea. Înțeleg ce simți,
știi doar. Hai, Anna, te rog. Sunt mama ta, te pot ajuta. Uită
de imbecilii ăia. Chiar dacă ți-au făcut rău. Anna? Mă auzi?
(Către Rachid) Ce are?
Rachid: Anna, sunt eu. N-am putut face nimic. M-au închis.
Eram în toaletă. Când am ajuns, era prea târziu.
Monique: Anna, o să facem ceva, draga mea. O să... îl sunăm
pe tatăl tău... (Nu, face Rachid) ... sau o să-l sunăm pe director...
(idem) Doctorul? Nici... (Un timp) Anna... știu ce o să facem:
Rachid o să le spargă botul, mă auzi? Nu-i așa, Rachid?
Rachid: ...Ăăăă da Anna... o să fac asta... o să le sparg botul.
Chiar dacă îmi zic în fel și chip... chiar dacă mă iau pe sus...
Chiar dacă trec drept un prost, drept un fătălău, drept o
nebună. Chiar dacă par așa, Anna, ei sunt bulangiii, nu eu.
Monique (grimasă dezaprobatoare): Rachid...
Rachid: Ce? (Monique formează un număr) Ce faceți?
Monique: Îl sun pe tatăl ei.
Rachid: Nu, nu cred. Nu e o idee bună. Are grijile lui. Nu e
disponibil...
Monique: Griji?
Rachid: Asta mi-a zis ea...
Monique: Griji... Dar eu n-am griji? Dar tu? Tu treci drept
un...
Rachid: Ok.
Monique (revine la telefon): La ora asta, el e încă la birou. Sună.
(Sună din dulap)
190
Dulapul: Alo?
(Monique, surprinsă. Deschide ușa dulapului. Îl găsește acolo pe
Jean, ghemuit, cu telefonul în mână)
Monique: Jean? Dar ce faci aici?
Jean (se prăbușește): Nu mai pot... Nu mai pot...
Rachid: El are un hol, un salon, o bucătărie, un birou,
trei camere, două băi... el are o verandă, o pivniță,
un pod, el are o mașină, un garaj, o grădină și de
închide în dulap! El poate plânge pe terasă, să strige
în grădină... el își poate urla furia urcând pe acoperiș,
dar el spune alo din dulap! Închide în timp ce fiica
lui se închide singură între patru pereți. Ce are casa
asta de se închid toți înăuntru? Un bunker. Strada cu
salcâmi este o alee cu sens unic. O văd de la fereastra
mea. De la etajul șapte al turnului Courbet. Cu frații
mei, suntem trei în cameră. Patru lângă și încă doi în
salon. Duminica stăm la fereastră, ne dăm coate. Uite.
Jos, toate casele lor sunt la fel. LEGO-uri cumpărate pe
credit care se dau drept vile. Au scos grătarele. Peluze,
balansoare, iar sub acoperișuri sunt camerele pentru
prieteni, dar, în cele din urmă, e un cămin neurastenic.
Azi e luni. Ne dăm cu capul de pereți. Iar în timp ce noi
ne aruncăm în gol, ei se închid cu cheia pe dinăuntru.
Monique: Jean, ce ți-a venit?
Jean: Cinci minute...
Monique: Dar... Jean... e vorba de Anna. E fiica ta...
Jean: Ce? Ce a mai făcut de data asta?
Monique: Goală-pușcă... în curte...
Jean: Poftim? (Se uită la Rachid) Dar el ce face aici?
Rachid: Nu eu. Eu eram închis în toaletă...
191
Jean: Ce-i cu povestea asta? Anna! Unde e?

Monique: Calmează-te. O să-l sunăm pe director.
Jean: Îți interzic să-l suni orice-ar fi. Sunt la mine acasă. În
casa mea. Iar în casa mea fac ce vreau. Merg unde vreau, sun
pe cine vreau. Merg în salon, merg în bucătărie, în cameră,
în toaletă sau în baie. Directorul este la liceu, eu sunt în casa
mea. Aici nu îmi cere nimeni socoteală. Aici eu sunt șeful.
Merg unde vreau și sun pe cine vreau, când vreau. Și doar
dacă vreau o chem pe fata mea. Anna! Anna! (Un timp) Și când
am chef să stau cinci minute în dulap, stau cinci minute în
dulap. Ce dracu’.
Monique (palidă): Jean... Ce-i cu tine?...
Jean: Dat afară. (Un timp) Sunt dat afară.
Monique: Cum adică afară? Afară unde?
Jean: Așa se spune. Dat afară.
Monique: Concediat?
Jean: Da’ mult ți-a mai luat să te prinzi.
Monique: Nu se poate.
Jean: Ba e la fel de adevărat pe cât mă cheamă pe mine Jean
Tombe.
Monique: Ei ți-au spus?
Jean: Barbara.
Monique: Întâlnirile...
Jean: A fost promovată la Resurse Umane. Pe regiune. Am
trei luni să-mi strâng lucrurile. Vreo cincizeci sunt luați în
vizor. Tot etajul cinci. Ca să nu mai vorbim și de filiale. În
total, trei sute de persoane. O curățire pe cinste...
Monique: Nu se poate... Barbara. Ea n-a făcut asta. N-ai
înțeles tu bine. Ea îți datorează totul. Tu ai angajat-o. Încă de
192
la început lucrați împreună. Voi țineți în picioare firma asta,

erai acolo înaintea ei. Ești de-al casei, cum s-ar zice.
Jean: Tocmai asta e problema. Sunt prea bătrân. Depășit...
Monique: Nu te pot da afară așa. Jean, ai făcut vreo prostie?
Jean: Rezultatele mele nu sunt la înălțimea așteptărilor.
Monique: Și asta e tot?
Jean: Le e suficient.
Monique: Doar n-o să stai cu mâinile-n sân!
Jean: Și ce-ai vrea să fac?
Monique: Să dai tot ce poți mai bun...
Jean: La ce bun?
Monique: Nu te înțeleg. S-ar părea că te dai bătut.
Jean: Sunt obosit. Ce e de mâncare? Mi-e foame.
Monique: Nu și mie. După tot ce mi-ai spus...
Jean: De ce te plângi? Concediere din motive de economie. O
să primesc o primă. Iar cu vechimea mea... Liniștește-te, încă
mai avem ce pune pe masă.
Monique: Jean. La urma urmei, nu e totul pierdut, n-ai primit
încă scrisoarea.
Jean: Biata mea Monique. Nu înțelegi nimic. Ești total ruptă
de lume.
Monique: Uită-te la el!
Jean: Căcat. Ce prost! Am ratat un episod.
Monique: Ce bleg! Ce boșorog!
Jean: Am ratat episodul cu familia unită și fără
probleme care duce o viață bună și are viitorul
asigurat. Jean dragă. Ai trăit din munca ta, instalat
193
în micul tău confort cotidian, într-o casă deplorabilă

înconjurată de o grădină deplorabilă și cu vecini
deplorabili. Nu ți-ai văzut orizontul profesional cum
se înfundă zi după zi, iar acum bun venit impas.
Monique: Ce vom face cu creditul pentru casă? Ce vom face
cu jacuzzi-ul, cu home cinema-ul? N-am terminat de plătit
toate astea... (Un timp) Jean, spune ceva.
Jean: Te dezamăgesc?
Monique (cântă): „Les murs de ma vie sont lisses. Je m’y
accroche mais je glisse...”4
Rachid: Ăăăă... vă las.
Jean: Dar ce se întâmplă aici?
Monique: Fiica ta s-a închis în camera ei.
Jean: Ca să se schimbe. Care mai e și de data asta problema?
Monique: Spune-i, Rachid. În halul în care am ajuns...
Rachid: Anna... la liceu, ei i-au furat hainele. Ea s-a trezit
goală-pușcă în curte.
Jean: Ce? (Către Monique) Și tu nu mi-ai spus nimic!?
Monique: Nu asculți.
Jean (la ușa Annei): Anna. Deschide. Sunt eu. Anna, ce se
întâmplă? Vreau să știu! (către Monique) Cheia!
Monique: Ce cheie? E camera ei. Cheia e la ea!
Jean: Anna, deschide sau sparg ușa!
Rachid: În plus, ei i-au smuls piercing-ul...
Jean: Ah, tu, te previn, dacă i se întâmplă ceva fiicei mele...
Monique: Jean, el n-are nicio legătură cu asta!
4
„Ce ziduri netede în viața mea. M-agăț de ele, dar voi cădea...” – versuri ale piesei Mourir
d’aimer (Să mori din iubire) interpretată de Charles Aznavour. (n. tr.)
194
Jean: De cât timp e acolo înăuntru?

Monique: O oră, poate două.
Jean: Sună doctorul! Anna, bebelușul meu, ascultă-mă, eu...
Ce prost sunt! Fereastra!
(Fuge spre ușa de la intrare)
Monique: Jean. Și-a închis obloanele!
(Flash. Murmure și zguduituri în camera Annei)
Jean (se întoarce): Ce-a fost asta?
Monique: Nu știu. Un curent de aer? Cred că am uitat să
închid o fereastră...
Jean: E tata!
Monique: Ascultă, Jean, doar n-o luăm de la capăt...
Jean: Îți spun că eu sunt!
Monique: Jean... calmează-te. (Către Rachid) E o criză, îi va
trece.
Jean: Sunteți acolo? Nimeni. Ca de obicei. Se vor
întoarce târziu. Fac în așa fel încât să se vadă cât mai
puțin. În noaptea asta, tata a dormit în salon. Am văzut
cuverturile pe sofa, plecând la școală. Iar acum e frig.
Cineva a lăsat fereastra deschisă. Inima îmi bate. Mă
apropii. Ocolesc sofaua. Și, când îmi aplec capul să mă
uit pe fereastră... Ce? O umbră mă prinde de braț. E
mama mea. Umbra ei. Ea spune: „Jean, tata...” Nu mai e
nevoie să spună nimic. Mă uit în jos. Nimeni. N-a sărit,
nu. A plecat. Lăsând fereastra deschisă. Ca și cum ar
spune: „Aer!” A plecat. Eu și mama ne-am privit. Am
închis fereastra. Nu l-am mai revăzut niciodată.
Jean: Fiica mea goală-pușcă în fața întregii lumi. Asta a pus
capac. N-o să-mi revin.
(Sună)
195
Monique: Cine-ar putea fi?

Jean: La ora asta? Martorii lui Iehova...
Monique: Asta ne mai lipsea!
(Monique deschide, intră Barbara)
Jean: Barbara! Ce faci aici?
Barbara: Scuzați-mă că deranjez, am încercat să vă sun, dar...
Jean, e la dumneavoastră stick-ul meu? (Un timp) Stick-ul meu
USB. Mi-am pierdut stick-ul USB...
Monique (către Barbara): Îi vorbești cu dumneavoastră?
Barbara: Monique... îmi pare rău.
Jean: Nu am stick-ul!
Barbara: Sunteți sigur? E aiurea. Listele mele...
Monique: Cum vorbești, Barbara...
Barbara: Monique. N-am ce face.
Monique: După tot ce a făcut pentru tine?
Jean: Monique...
Monique: Bineînțeles că ai ce face. Ai de ales. Să accepți
jobul sau să-l refuzi. Să concediezi sau nu. Să vii aici sau
să stai la tine acasă. Îți cauți listele. Ce îți lipsește? Numele
supraviețuitorilor sau celor pe care i-ai trimis la plimbare?
Întreabă-l pe Jean. Lucrează cu ei de atâția ani. El îi știe mai
bine decât tine pe colegi. Albert, Denis, Josyane, Delobel,
Jean-Yves, Lacoste, Vincent, Robert și toți ceilalți... Asta
înseamnă o echipă.
Barbara: Monique, nu înțelegi. E criză...
Monique: Și aici. Să ne scuzi. Voiam să te invităm la cină, dar
soțul meu tocmai și-a pierdut- job-ul, iar fiica noastră s-a
închis în camera ei. Îmi pare rău. Nu suntem disponibili.
196
Barbara: Știu...
Monique: Nu, nu știi. Cum de ai putea ști?
Barbara: Clémentin este în clasă cu Anna.
(Un timp)
Monique: Ce?
Rachid: Sunteți mama lui Clémentin?
Monique: Jean...
Jean: Habar n-aveam!
Barbara: Și-a schimbat liceul în timpul anului.
Monique: Anna nu ne-a spus.
(Un timp. Monique scotocește prin canapea, căutând jurnalul)
Jean: Ce faci?
Monique (apucă jurnalul, citește): „Sunt în mijlocul lor dar
sunt invizibilă
Pentru ei eu nu exist
Mă resping
Trebuie să părăsesc pământul
Să mă alătur stelelor
Farid Kevin Sofiane Clémentin
Priviți-mă
Zbor”
(Către Barbara)
Spune-mi exact pentru ce ai venit aici.
Barbara (îi întinde mâna): Am venit să vă aduc asta.
Rachid: Piercing-ul...
197
(Flash-back)
Rachid: Dă-mi-l.
Clémentin: Vino să-l iei singur.
Rachid: Nu e al tău. E al Annei.
Clémentin: E un ochi. Uite cât de frumos e. Lumea se
reflectă în el. Te vezi în el, fetițo?
Rachid: Nu văd același lucru ca tine.
Clémentin: Pe bune? Și tu ai ochii...
Rachid: Ceacâri.
Clémentin: Gura. Ochii ăștia nu sunt normali.
Rachid: E dezgustător ce i-ați făcut Annei.
Clémentin: Să înceteze să ne mai privească. Privirea
ei spune prea multe lucruri. Când ne privește... Ne
citește gândurile sau ce?
Rachid: Cu voi nu e chiar atât de greu.
Clémentin: Dispari. Repede, că de nu ți-o iei de o să-ți
freci curul de pământ ca un câine.
Rachid: Mă duc. Dă-mi piercing-ul.
Clémentin: Țțț țțț... vino să-l iei dulceață.
(Finalul flash-back-ului)
Barbara: Nu l-am crescut așa. L-am crescut în spiritul
dreptății. Respectând regulile. L-am șlefuit zi după zi, pentru
a deveni un copil model, pentru a fi minunea mea, pentru
ca el să strălucească în societate. Încă de mic îi spuneam
diamantul meu. I-am dat afecțiune, l-am instruit. L-am
condus peste tot. La muzică, la sport, la catehism. Timp de
mai mulți ani chiar a participat la slujbă. Tata spunea: „La
noi, catolicii, fetele rămân acasă, băieții merg în armată sau
198
la biserică.” Era frumos când cânta în cor...

(Un corp se izbește de ușa de la intrare, lovituri)
Walter (off): Ah! Ajutor!
Clémentin (off): Cine ești? Ei? Cine ești?
Monique: Ce-i asta?
Barbara: Și iată cum azi se întoarce cu un piercing și cu sânge
pe mâini.
(Bătaie)
Walter (off): Ajutor! Ajutor!
(Jean se precipită, deschide ușa. Intră Clémentin, cu o spray cu
vopsea roșie în mână)
Clémentin: Anna, vreau s-o văd pe Anna!
Barbara: Clémentin, ai băut.
Clémentin: Mamă...
Barbara: Doamne, am dat naștere unui monstru, iar
bestia se întoarce împotriva mea.
Barbara: Clémentin, când intri în casele oamenilor se zice
bună ziua.
Clémentin: Mașinile ard, mamă.
Barbara (către Monique și Jean): Nu știu ce l-a apucat...
Jean: Ce faci cu asta?
Clémentin: Pentru pictură...
Barbara: Ca să faci ce, Clémentin? Las-o.
Clémentin: Mă pregăteam să sun... Cine îmi barează ușa? Un
locatar? Un vagabond? Nu. Un travestit cu perucă și cu coșul
de rufe. Ce-i cu traficul ăsta? Piață neagră? Nu pot vedea așa
ceva. Șșșșșt... travestitul.
199
Monique: Dumnezeule... Bernard!

Jean: Cine?
Clémentin: Un parazit plin de sânge care stătea acolo în fața
ușii...
Rachid: Ce faci aici?
Clémentin: În fine, lumea e simplă. Albul. Negrul. Binele.
Răul. Trebuie separate. Făcute liste.
Rachid: Cu tine vorbesc.
Clémentin: Iar eu nu te înțeleg. Nu te văd. Faci parte din lumea
greșită. Nu exiști. Ești de partea tiristelor și travestiților. N-ai
tras lozul cel bun.
Rachid: De ce ai venit?
Clémentin: Merg pe străzi. Dau cu spray. Șșșt... pe tot ce
mișcă. Mătur curvele, vagabonzii, bolnavii, pedofilii, toate
mizeriile lumii... (În fața ușii Annei) E acolo?
(Se uită prin gaura cheii)
Barbara: Ce faci?
Clémentin: Mă uit.
Barbara: N-o face.
Clémentin: Ce? N-am dreptul?
Jean: Las-o în pace...
Barbara: Nu ești la tine acasă.
Clémentin: Fetele se arată, iar noi le privim. Sunt roșii peste
tot, pe buze, pe unghii, între coapse, asta se vede. Fetele sunt
rele de gură și cu nasul pe sus. Și când, în cele din urmă,
aruncăm un ochi spre ele, își iau lumea-n cap și ia-le de unde
nu-s.
Barbara: Taci. Nu te-am crescut așa.
200
Monique: Ce s-a întâmplat cu Anna?

Clémentin: Și-a căutat-o cu lumânarea. Nu trebuie să ne
privească. Nu trebuie să ne vorbească. În orice caz, să nu ne
vorbească de povestea asta. Tituba. Vrăjitoarele. Toate astea.
Nu trebuia să citească asta în fața noastră. Nu trebuia să ne
provoace. Fata asta e ciudată. Nu e ca toată lumea. De luni
întregi ne necăjește. Ea și piercing-ul ei. S-ar zice că o face
intenționat. Să nu nege. Trebuia doar să fie ca celelalte fete.
Să se facă mică. Să treacă neobservată. Nu să fie acolo atunci.
Dar nu. Ea ne-a privit.
Jean: Tu ești cel cu „vrăjitoarea pe mătură!?
Clémentin: Era doar o glumă.
Jean: O glumă?
Clémentin: Și apoi, cum se zice? Nu e fum fără foc, nu-i așa?
(Murmure și zgomote în camera Annei) S-a uitat la mine în
dimineața asta într-un mod care nu mi-a plăcut. Ca și cum
mi-ar fi spus te-am văzut dând târcoale camionetelor. Apoi a
făcut un gest. Ce? Ce vrea? Eu nu dau mâna cu femeile. Îi văd
ochii... ochii... Întorc capul. Îmi continui drumul. Iar ea mă
lovește pe la spate. Urlu din rărunchi, o durere insuportabilă,
o aud cum își murmură în spatele meu cântecelul ca un
pumnal care îmi intră în craniu.
„Arzi ce te sperie
Te sperie ce nu-nțelegi
Privirea ți-e pierdută
Uită-te-n altă parte”
Asta îmi tare răsuflarea, mă întorc dintr-o dată să-i smulg
limba și văd.
Jean: Ce vezi?
Clémentin: Ochii...
201
Jean: Ce? Ce ai văzut în ochii Annei?

Clémentin: Lucruri.
Jean: Ce lucruri?
Clémentin: Anna, vreau s-o văd pe Anna.
Jean: De ce?
Clémentin: I-am dat piercing-ul. Acum să-mi dea și ea ce
mi-a luat dimineață.
Jean: Nu, Clémentin, nu cred ce-mi spui.
Clémentin: Mi-a furat ceva, am văzut în ochii ei.
Jean: Ce ți-a luat? Ce ai văzut în ochii Annei?
Clémentin: Pe mine. Pe mine în ochii Annei. Pe mine
m-am văzut în ochii ei. Pe mine smulgând automatul de
prezervative, spărgând vitrina farmaciei, rupând panourile
cu fete dezbrăcate. Pe mine dând foc camionetelor. Pe mine,
pe mine, pe mine. Închis în ochii ei. Prizonierul expresiei sale
îngrozite. Ea era acolo. Pe lângă camionete. Ea a văzut tot. Cu
ochii ei ieșiți din orbită. Nu vreau să rămân toată viața mea
în ochii ăia. Fata asta e diavolul. Cu pupile verzi și dilatate.
Să-mi dea înapoi imaginea.
Monique (citește din jurnal):
„În noaptea asta
La capătul străzii
Un incendiu
Mă apropii
Flăcări
Strigăte
Umbre negre
Frica mea
Dezgustul meu
O cagulă
202
Un chip care se întoarce spre mine

Îl văd
Îl recunosc
E Clémentin care spune
Întoarce-te
Nu te uita la mine
Dar nu pot
Să-mi iau ochii
De la chipul ăsta
Nu pot
Nu pot...”
Clémentin: Ar fi trebuit s-o împingem în foc. Să ardă
împreună cu camionetele. Cu fetele care stau în față și cu
tipii care urcă. Să ardă împreună cu buricul și cu piercing-ul
ei. Să ardă cu tot cu jurnalul ei.
Monique (citește):
„Ochii mei
Se consumă
De durere
Și de furie
Și tot corpul meu
Dispare
Limba mea
Burta mea
Brațele mele
Picioarele mele
Tălpile mele
Mâinile mele
Pielea mea
Venele mele
Oasele mele...”
Clémentin: Stop. Cuvintele sunt murdare ca niște sexe. Să
ardă.
203
(Monique tresare, scapă pe joc jurnalul, care ia foc. Un strigăt în

cameră)
„Îmi iau zborul
Ochii mei vor vedea lumea de sus
Pasăre nor
Călăresc cuvintele...”
(Ușa Annei se deschide violent, simultan cu toate ușile și ferestrele
casei. Un timp. Clémentin o ia la fugă)
Monique (se precipită): Anna!
(Ea intră în cameră. Un timp. Ea iese după câteva clipe, năucită)
Jean...
(Jean, Barbara și Rachid se năpustesc la rândul lor în cameră)
Mamă... sunt eu... Vino, te rog. Dă-mi mâna. Rămâi cu mine...
să mă agăț... să mă țin la suprafață... să rezist...
(Jean iese din cameră)
Jean: Ce se întâmplă în camera asta? Doar fum și nimic
înăuntru. Unde e Anna? Și unde e mobila? Nu mai e nimic.
Nici pat, nici dulap. Nimic decât o fereastră deschisă.
Monique, unde e Anna?
(Barbara și Rachid ies din cameră)
Monique: Anna cade. Trece prin fereastră. Fuge în noapte.
Sare. Scapă în lume. Anna devastată. Dispărută. Ridicată la
cer.
Exterior noapte
Anna
Zboară pasăre mică
Anna privește-mă
Sunt bunica ta
204
Tu nu mă știi
Sunt mama mamei tale
Cea care
N-a vrut să vadă copilul
Nici ea nu mă cunoaște
Vezi rochia asta Anna
Este pentru tine
O a doua piele
Vino micuța mea
Vino să te mângâi
Să te consolez
Să te dezmierd
Privește-mă
Trebuie să trăiești Anna mă înțelegi
Repetă cu mine
Trebuie să trăiesc
Să trăiesc
Să trăiesc.
205
Băiatul fără chip
Larry Tremblay
Despre autor, Larry Tremblay

Larry Tremblay este unul dintre cei mai jucați autori din Quebec. Opera
sa (teatru, roman, poezie, eseu, teorie teatrală) a fost tradusă în peste 15
limbi.
207
Pentru Benoît Vermeulen
209
Personajele:
• Jérémy
• Jessica, prietena lui Jérémy
• Adèle, mama lui Jérémy
• Polițistul
• Psihiatrul
• Bătrâna doamnă (vocea și personajul filmat)
• Preotul
Distribuție minimală: 2 femei, 2 bărbați. La crearea

spectacolului, un singur actor juca rolurile polițistului,
psihiatrului și preotului.
210
1.
Iarnă. Jérémy și Jessica intră. Distingem silueta capetelor lor,
într-o mulțime de alte capete. Cei doi asistă la proiecția unui film
cu zombii.
Jérémy: Partea bună acum vine.
Jessica: Să cheltuiești milioane ca să faci filme atât de proaste.
Jérémy: Urmează partea cea mai bună.
Jessica: Nu vreau să mă uit.
Jérémy: Închide-ți ochii.
Jessica: Am plătit, mă uit la tot.
Jérémy: Hotărăște-te.
Jessica: Ce prostie!
Jérémy: Ce-ai spus?
Jessica (mai tare): Filmul ăsta e o prostie.
Jérémy: E prea subtil pentru tine. (Spectatorii le cer să tacă. Un
timp. Ei șușotesc) Nu ți-ar plăcea să fii un zombie?
Jessica: Nu prea-mi place carnea.
Jérémy: Mie da.
Jessica: Ai gusturi morbide.
Jérémy: M-aș simți mai bine în pielea mea dacă aș fi un
zombie.
Jessica: Cu o piele de zombie, chiar dacă asta înseamnă să fiu
mort.
Jérémy: Nu mort, mort-viu. E altceva.
Jessica: Nu văd diferența. E chiar mai dezgustător.
Jérémy: Nu înțelegi nimic.
Jessica: Explică.
211
Jérémy: E clar. Ești mort și viu. Amândouă în același timp. E

practic.
Jessica: Oh, mersi pentru această explicație genială! Și ce
câștigi cu asta, să fii ambele chestii în același timp? Să-ți pută
gura? Uite: chiar ai vrea să semeni cu asta?
Jérémy: La nebunie.
Jessica: Spui orice doar ca să pari interesant. (Se aude soneria
muzicală a unui telefon. Proteste din partea publicului) E
telefonul tău.
(Jérémy se uită de la cine e apelul)
Jérémy: Nu mișca, mă întorc. (Iese din sala de proiecție și
răspunde la telefon) S-a întâmplat ceva? ... Mă suni doar ca să
știi asta? Păi da, sunt bine. ... Mama te-a pus să mă suni?
Jessica (care tocmai i se alătură): Cine e?
Jérémy: Și de ce n-aș fi bine?
...
Jessica: Cine e, cine e?
Jérémy (către Jessica): Nu e nimeni, du-te înapoi. ... Cu cine
vorbesc? Cu nimeni.
Jessica: Cu nimeni!
Jérémy: Păi nu, e doar o fată.
Jessica: Doar o fată!
Jérémy: Trebuie să te las, sunt la cinema. ... Da, ea știe. ... Da,
îi voi spune că m-ai sunat, promit. ... Da. ... Da, da. ... Noapte
bună. ... Așa e, da, noapte bună.
Jessica: Cine a fost? De ce i-ai spus noapte bună?
Jérémy: De ce crezi? Pentru că se pune la somn.
Jessica: În plină amiază?
212
Jérémy: Decalajul orar, asta îți spune ceva?

Jessica: Dar cine a fost?
Jérémy: O să pierdem finalul filmului.
Jessica: Spune-mi cine era?
Jérémy: Taică-meu. Hai, să ne întoarcem.
Jessica: Unde e?
Jérémy: Pe undeva prin Africa.
Jessica: În Africa, norocosul! Mereu am visat să merg acolo.
Ce face acolo?
Jérémy: Nimic.
Jessica: E jurnalist?
Jérémy: Nu. Ceva gen lucrător în serviciul comunității.
Jessica: Îi ajută pe săraci?
Jérémy: Te exprimi aiurea. Nu se mai spune „săraci”. Se spune
„cei mai defavorizați de pe planetă”.
Jessica: Tatăl tău e doctor?
Jérémy: Nu e doctor... e doar... doar... nimic special... Ajută
oamenii în lagărele de refugiați.
Jessica: Oamenii care au fugit din casele lor din cauza
războiului?
Jérémy: Tu ce crezi?
Jessica: Trebuie să fii foarte mândru de tatăl tău.
Jérémy: Hai, vino, să ne întoarcem la film.
Jessica: Crezi că aș putea vorbi cu el pe Skype?
Jérémy: Cu taică-meu? De ce?
Jessica: Am un proiect de făcut la cursul de franceză cu o
persoană pe care o admir.
213
Jérémy: Și de când îl admiri tu pe taică-meu? E un nemernic.

(Jérémy se întoarce spre sala de cinema, Jessica îl reține)
Jessica: Nu-ți iubești tatăl?
Jérémy: Câteodată, aș prefera să fie mort.
Jessica: De ce? E groaznic ce zici.
Jérémy (îi arată fotografii pe telefon): Uite.
Jessica: Care e legătura?
Jérémy: Nu încetează să-mi tot trimită fotografii cu oamenii
ăia. Și știi ce-mi scrie? N-ai niciun drept să te plângi, Jérémy.
Dacă vrei să bei, deschizi robinetul. Dacă îți e foame, deschizi
frigiderul. Cei de aici trebuie să meargă kilometri întregi
pentru a găsi apă. Cei de aici trebuie să stea la coadă ore
întregi pentru a primi un pumn de orez. Fraze de genul ăsta
îmi trimite în fiecare săptămână, de când a plecat. Preferă să
se ocupe de străini, decât de familia lui.
Jessica: Mie mi-ar plăcea să fac ce face tatăl tău.
Jérémy: Ca să-i fiu pe plac, ar trebui să fiu slab, murdar și să
crap de foame. Defavorizat, el a vrea să fiu la fel de defavorizat
ca oamenii ăia.
Jessica: Sunt atât de multe probleme în lume.
Jérémy: Pe jumătate mort, ar trebui să fiu pe jumătate mort
ca să mă iubească.
Jessica: Suntem atât de privilegiați, dacă e să facem o
comparație.
Jérémy: Dă-mi înapoi telefonul. Hai să ne întoarcem la film.
Jessica: Mi se pare că ești nedrept cu tatăl tău. Ar trebui să te
inspiri de la el, în loc să-l critici.
Jérémy: Vorbești ca maică-mea.
214
Jessica: Are cont de Facebook?

Jérémy: De ce?
Jessica: Aș vrea să ne împrietenim.
Jérémy: Dacă faci asta, nu mai vorbesc niciodată cu tine.
Jessica: Atunci, nu mai vorbi cu mine.
Jérémy: Dacă așa vrei!
(El îi smulge telefonul și se întoarce în sala de cinema)
Jessica (strigând): Ei îl admir pe tatăl tău. E viu, nu pe jumătate
mort, așa ca tine. El nu visează să fie un zombie. Și, Jérémy, să
știi că e ultima dată când îți mai vorbesc!
(Jessica părăsește cinemaul, imitând mersul unui zombie. Se uită
pe telefonul ei la pagina de Facebook a tatălui lui Jérémy. Proiecții
cu imagini ce arată lagăre de refugiați. Imaginile se estompează.
Apar primele fraze ale declarației lui Adèle făcută polițistului în
timpul scenei următoare)
2.
Primăvară. Secția de poliție. Polițistul înregistrează declarația
lui Adèle.
Polițistul: Și cum s-a întâmplat?
Adèle: În dimineața asta.
Polițistul: Da, am înțeles, dar cum?
Adèle: În dimineața asta, uite-așa.
Polițistul: Am înțeles, s-a întâmplat în dimineața asta. Dar
cum s-a întâmplat?
Adèle: S-a întâmplat așa: a doua zi după aniversarea lui,
înțelegeți? S-a întâmplat a doua zi după aniversarea lui!
Polițistul: Bun, calmați-vă. S-o luăm de la început.
215
Adèle: Jérémy.
Polițistul: Am înțeles, fiul dumneavoastră se numește Jérémy.
Adèle: Mereu s-a numit Jérémy.
Polițistul: Bine. Deci, în dimineața asta, Jérémy nu s-a mai
trezit.
Adèle: Nu s-a trezit deloc. L-am strigat de mai multe ori. Îl
strig mereu de mai multe ori. Așa e cu el. Dimineața, trebuie
să-l strig de mai multe ori, ca să se trezească. Și când aud
zgomot în camera lui, nu-l mai strig. Sunt mereu grăbită
dimineața. Fac cafea, pâine prăjită. Trebuie să mă spăl, să
mă îmbrac, dar Jérémy este lent, total altfel decât mine. Dar
numai dimineața. Asta e un mister. Odată ce e în picioare,
Jérémy e un pachet de nervi. O săgeată. Face totul repede.
Mănâncă repede, bea repede, vorbește repede, se îmbracă
repede, pleacă repede. Mă întorc cu spatele și hop! a și plecat.
Ca o pală de vânt. Dar în dimineața asta, nimic. Niciun zgomot
în camera lui. În mod normal, el se trezește când sunt gata să
fac cafeaua. Am remarcat asta. De la zgomotul ceștilor. Pun
mereu două cești pe masă. Și sunt mereu atentă să fac două
zgomote mici când pun cele două cești pe masă. Știți, uite așa:
toc toc. Și atunci, așa e mereu, Jérémy se trezește. Uite așa. E
ca un semnal. Iar eu apreciez asta mult, mult la Jérémy. Toc
toc și Jérémy se trezește. Iar ziua începe. Dar în dimineața
asta, nimic. Chiar nimic. Am luat iar ceștile. Le-am pus iar pe
masă. Toc toc. Nimic. Nimic. Nimic. Am făcut iar toc toc, dar
mai tare. TOC TOC. Tot nimic. Așa că am intrat în camera
lui. Uite, așa s-a întâmplat în dimineața asta. În a doua zi după
aniversarea lui, înțelegeți?
Polițistul: Am înțeles, în a doua zi după aniversarea lui. Ați
intrat, deci, în camera lui.
Adèle: Tocmai v-am zis asta.
216
Polițistul: Nu chiar.
Adèle: V-o tot zic. Am intrat în camera lui și acolo mi-am dat
seama că ceva nu merge. Deloc.
Polițistul: De ce?
Adèle: E evident. Jérémy nu se trezise.
Polițistul: Încă dormea?
Adèle: Aș fi preferat de o mie de ori să doamnă. Nu. Jérémy
nu mai era acolo.
Polițistul: Nu mai înțeleg nimic. Spuneți că fiul dumneavoastră
nu s-a trezit, dar că nu era nici acolo.
Adèle: Asta v-am spus.
Polițistul: Dar dacă el nu era acolo, înseamnă că s-a ridicat
din patul lui.
Adèle: Nu, nu s-a ridicat din pat. Vă spun că nu mai era acolo.
Acolo! Înțelegeți?
Polițistul: Acolo? Nu înțeleg.
Adèle: Da, acolo! Acolo! Chipul lui nu mai era acolo.
Polițistul: Nu mai era acolo... Ce vreți să spuneți mai exact?
Adèle: Tocmai ce am spus: chipul lui nu mai era acolo. A
dispărut!
Polițistul: Chipul lui a dispărut?
Adèle: Da!
Polițistul: Dispărut?
Adèle: Da!
Polițistul: Vreți să spuneți că fără ochi, fără nas...
Adèle: ...fără urechi, fără gură, fără nimic! V-o repet: chipul
lui a dispărut complet!
217
Polițistul: Dar unde?

Adèle: Nu știu! Dumneavoastră să-l găsiți!
Polițistul: Deci, dacă înțeleg bine, ați venit să declarați
dispariția chipului fiului dumneavoastră.
Adèle: Am scotocit peste tot prin cameră, n-am găsit nimic.
Polițistul: El ce a spus?
Adèle: Cine?
Polițistul: Fiul dumneavoastră.
Adèle: Dar nu înțelegeți nimic! Jérémy nu mai are gură, nu
mai poate vorbi.
Polițistul: Dar l-ați întrebat ceva? V-ar fi putut răspunde cu
mâinile, de exemplu.
Adèle: Nu mă aude, nu mai are urechi!
Polițistul: Doamnă, poliția nu poate face nimic pentru
dumneavoastră. Mergeți, mai degrabă, să vedeți un psihiatru.
Adèle: Credeți că sunt nebună?
Polițistul: Ascultați, mai sunt oameni care-și pierd capul, dar
fața, asta n-o prea cred.
Adèle: Uitați, uitați, înainte de a veni aici, i-am făcut lui
Jérémy o poză cu telefonul lui. (Îi arată telefonul. Polițistul se
uită la fotografie) Deci?
Polițistul: Efectiv, băiatul ăsta nu mai are față. Dar e ușor de
trucat o poză în zilele noastre. Asta nu e o dovadă.
Adèle: Atunci veniți cu mine în camera lui și constatați-o cu
ochii dumneavoastră.
Polițistul: Vă repet că poliția nu poate face nimic.
Adèle: Dar vă spun adevărul!
Polițistul: Doamnă, mergeți să vedeți un psihiatru.
218
(El îi întinde telefonul. Ea îl ia, se uită din nou la poză)

Adèle: Dar vă spun adevărul.
Polițistul: Poate mințile dumneavoastră au dispărut.
(Adèle închide telefonul. Întuneric și proiecție a fotografiei
lui Jérémy fără chip. Urmează o succesiune de selfie-uri ale lui
Jérémy care se termină cu afișul unui film cu zombie)
3.
Reîntoarcere la iarnă. Afișul cu filmul cu zombie apare pe ecranul
luminos al unei stații de autobuz. E seară. Jessica stă în fața stației.
Așteaptă pe cineva. Se uită la oră. Poartă căști și ascultă muzică.
Jérémy apare în spatele stației.
Jessica: Ah, m-ai speriat!
Jérémy: Scuze.
Jessica: Vino lângă mine. Hai, vino. (Îl îmbrățișează) Mi-a fost
dor de tine.
Jérémy: Sper.
Jessica: E mișto.
Jérémy: Ce?
Jessica: Să mă întâlnesc aici. E... ciudat. E un pic cam pustiu.
A trebuit s-o mint pe mama. I-am spus că merg la o prietenă
să terminăm o temă despre albine pentru ora de biologie.
Nu‑mi place să mint. Dar câteodată trebuie s-o faci.
Jérémy: Jessica.
Jessica: Da?
Jérémy: Am... ceva să-ți spun.
(Un timp)
Jessica: Te ascult.
219
Jérémy: E destul de greu de spus.

(Un timp)
Jessica: Ce? Spune odată!
Jérémy: E foarte frig în seara asta.
Jessica (râde): M-ai făcut să vin până aici ca să-mi spui asta?
Vino în stație, vom fi la adăpost de vânt. (Ei se conformează. Un
timp) Deci, vrei să-mi spui ceva.
Jérémy: Da.
Jessica: Și lucrul pe care vrei să mi-l spui este...
Jérémy: Exact. Este...
Jessica: Te ascult, Jérémy.
Jérémy: Nu știu cum să spun.
Jessica: Ești culmea! Dacă te-ai vedea. E chiar atât de greu
să-mi spui că regreți ce s-a întâmplat între noi. Chiar atât de
greu să-mi spui că te-ai gândit la mine în toate zilele astea.
Chiar atât de greu să admiți că, din când în când, te enervezi
din cauza unor tâmpenii. Chiar atât de greu să mă întrebi
dacă m-am gândit la tine zilele astea. Chiar atât de greu să‑mi
spui că...
Jérémy (o întrerupe): Am ucis pe cineva.
Jessica: Ce?
Jérémy: De fapt, am crezut pentru un moment că e moartă.
Jessica: Nu înțeleg. Cine e moartă?
Jérémy: S-a întâmplat rapid. Nu mai știam ce fac. N-ar fi
trebuit.
Jessica: N-ar fi trebuit să ce?
Jérémy: S-o lovesc.
Jessica: Nu înțeleg nimic din ce-mi spui. Uită-te la mine. N-ar
220
fi trebuit să lovești pe cine?

Jérémy: Voiam să fiu blând cu ea, înțelegi?
Jessica: Nu, nu înțeleg. Calmează-te și încearcă să-mi explici
ce ți s-a întâmplat.
Jérémy: I-am dat mărul meu.
Jessica: Mărul tău? Cui?
Jérémy: Ei?
Jessica: Care ei?
Jérémy: Bătrânei doamne.
Jessica: Care bătrână doamnă?
Jérémy: O cunoști. Treci prin fața ei pentru a ajunge la școală.
Jessica: Dar de cine vorbești?
Jérémy: Vorbesc de bătrâna doamnă care trăiește pe stradă.
Jessica: N-am văzut-o niciodată.
Jérémy: Ba da! Doarme într-o cutie de carton ruptă.
Jessica: Nu contează! I-ai dat mărul și după ce ai făcut?
Jérémy: Înainte de a continua, trebuie să explic ceva. Toate
astea sunt... e un pic din vina ta. În ziua aia, la cinema, mi-ai
spus că în loc să-l critic pe taică-meu, ar trebui să mă inspir
de la el. Asta mi-a dat de gândit. Mi-am spus: nu e nevoie
să merg în Africa pentru a ajuta oamenii care au nevoie de
ajutor. Așa că i-am dat mărul meu.
Jessica: Bătrânei doamne?
Jérémy: Da. I-am dat mărul meu. Știu, un măr, nu e mare
lucru. În plus, urăsc merele. E din cauza maică-mii. Are grijă
mereu să-mi bage unul în buzunar. În fond, e ca și cum nu i-aș
fi dat nimic.
Jessica: Și apoi, ce s-a întâmplat?
221
Jérémy: Nu mi-a mulțumit. Nu m-a privit. N-a mișcat. Am

plecat.
(Un timp)
Jessica: Asta e tot?
Jérémy: Ieri seară, nu puteam să dorm. M-am ridicat din
patul meu. M-am uitat pe fereastră la zăpada care cădea. Am
ascultat vântul cum urla. M-am gândit la bătrâna doamnă.
Sigur tremura de frig în cutia ei de carton. M-am culcat la
loc. În dimineața asta, am trecut din nou pe lângă același loc.
Jessica: Și?
Jérémy: Nici măcar nu mi-a mâncat mărul.
Jessica: Cred că nu-i plac merele.
Jérémy: Am fost dezamăgit. Ca și cum i-aș fi dat mărul meu
degeaba. Mi-am zis că nu i-am dat ce trebuia.
Jessica: Atunci?
Jérémy: I-am dat sandvișul meu. L-a luat. I-am văzut unghiile.
Erau negre. M-a privit cu un aer ciudat. Mirosea urât. Am
plecat fugind.
Jessica: Ți-a fost frică de ea?
Jérémy: Nu. Eram în întârziere. Am fugit până la școală.
La prânz, n-aveam nimic să mănânc, dar eram fericit. La
întoarcere, am trecut iar pe lângă acel loc. Nu mâncase nici
sandvișul. L-am văzut pe trotuar. Cineva a călcat peste el cu
cizma. L-am călcat în picioare și eu. Am făcut foamea toată
ziua degeaba. Nu a folosit la nimic că am vrut s-o ajut. Și
atunci... s-a întâmplat. M-a luat pe nepregătite.
Jessica: Ce? Vorbește odată!
Jérémy: Am lovit-o. O lovitură puternică de cizmă. Nu m-am
putut abține și i-am mai dat una. Și încă o dată. Nu mă mai
222
puteam opri. Am lovit-o, lovit-o, lovit-o, până ce n-a mai

mișcat. Nu-i mai vedeam corpul, se protejase cu un covor
vechi luat de prin pubele. Abia atunci mi-am dat seama ce
am făcut.
(Un timp)
Jessica: Nu știu ce să-ți zic.
Jérémy: N-am îndrăznit să dau la o parte covorul.
Jessica: Și ce ai făcut? Ai plecat?
Jérémy: Nu. Pentru că s-a întâmplat ceva încă și mai groaznic.
Deodată, am auzit un mic zgomot. Asta m-a liniștit. Bătrâna
doamnă nu era moartă. M-am aplecat asupra ei. Am crezut
că plângea. Am ridicat încet covorul și...
Jessica: Și ce?
Jérémy: Bătrâna doamnă nu plângea. Râdea.
Jessica: Râdea?
Jérémy: Râdea. La început, râsul ei era foarte încet. I-am
vorbit. Mi-am cerut scuze. Am întrebat-o dacă o doare ceva.
Dar ea râdea din ce în ce mai tare. Cu cât îi vorbeam mai mult,
cu cât mă scuzam mai mult, cu atât râdea mai tare.
Jessica: Înnebunise?
Jérémy: Asta am crezut și eu. Dar nu pentru mult timp.
Jessica: De ce?
Jérémy: Nu m-ai crede. Fața ei.
Jessica: Ce e cu fața ei?
Jérémy: A început să se transforme. Ochii i s-au înălbit. Ca
și cum dispăruseră în carne. Gura i s-a deschis ca o gaură
imensă. I-am văzut limba înăuntru. O limbă roșie mare și
lungă. Și atunci am înțeles că...
223
Jessica: ... că...?

Jérémy: ... că bătrâna doamnă era un zombie!
Jessica: Pe bune?
Jérémy: Tu ce crezi? (Un timp) Să-ți spun o poveste! (Jessica
iese din stația de autobuz) Unde mergi?
Jessica: La mine acasă.
Jérémy: Dar mai rămâi.
Jessica: Cred că ești dezgustător. Îmi dai întâlnire ca să-mi
spui tâmpenii. Și eu care credeam că... Dar nu! Salut!
Jérémy: Nu te supăra, era doar o farsă.
Jessica: Am lucruri mai importante de făcut cu viața mea
decât să ascult copilării.
Jérémy: Dar relaxează-te, voiam doar să mă distrez și eu
puțin.
Jessica: Nu mai ai șase ani, Jérémy, trebuie să te maturizezi!
(Ea pleacă. Telefonul lui Jérémy sună)
Jérémy: Mamă, ce vrei? Ți-am spus că ajung târziu în seara
asta. O ajut pe Jessica la tema cu albinele, doar știi că ea are
mereu nevoie de ajutor. (Ascultă pentru o clipă) Ce? (Își scapă
telefonul pe jos) Jessica, vino înapoi, Jessica! Jessica!
4.
Primăvară. Acasă la Adèle.
Adèle: Camera lui e la etaj.
Psihiatrul: Nu veniți cu mine?
Adèle: Mergeți singur.
Psihiatrul: Aș vrea să veniți cu mine.
224
Adèle: E un afiș cu Walking Dead pe ușa lui.

Psihiatrul: Un afiș cu ce?
Adèle: Un serial tv care i-a plăcut lui Jérémy. Urcați.
Psihiatrul: Voi urca. Dar vă previn, problema, cred eu, nu
se află în camera fiului dumneavoastră, ci, mai degrabă, în
capul dumneavoastră. V-am ascultat povestea până la capăt.
La urma urmei, sunt plătit pentru asta: să ascult oamenii
până la capăt. Poate că fiul dumneavoastră și-a pierdut capul
într-un moment de furie sau de nerăbdare, cu asta pot fi de
acord. Sunt atâtea lucruri care se întâmplă în corpul unui
băiat tânăr. Dar nu voi explica asta unei mame. Dar de aici la
a-și pierde chipul, nu, asta nu e un simptom, dumneavoastră
sunteți cea care inventează astfel de povești. E clar, doamnă,
că dumneavoastră sunteți cea care are nevoie de atenție. Dar,
în fine, sunteți atât de încăpățânată, încât n-am avut de ales și
v-am urmat până acasă. Dar vă previn, când vă voi demonstra
că toată această poveste nu rămâne în picioare, vă veți lăsa
pe mâna mea și veți accepta fără împotrivire să mă urmați la
departamentul de psihiatrie pentru o evaluare amănunțită a
stării dumneavoastră. Prezentați toate simptoamele unui
delir paranoic. Trebuie să vă îngrijiți.
Adèle: Urcați. Hai, urcați!
Psihiatrul: Aș prefera să veniți cu mine.
Adèle: Nu, e prea frig în camera lui.
Psihiatrul: Vorbiți în dodii. Pentru o zi de primăvară, este
chiar foarte cald azi.
Adèle: Urcați!
Psihiatrul: Bine, mă duc singur. Dar nu plecați de aici.
Adèle: De ce să plec? Sunt la mine acasă!
(Psihiatrul urcă, dispare, bate la ușă)
225
Psihiatrul: Jérémy, sunt doctorul Blainville. Mama ta m-a

rugat să vin să te văd. Ești bine?
Adèle (strigând): Dar nu mai are urechi!
Psihiatrul: E adevărat că e foarte frig aici, sus.
Adèle: Intrați. Haideți, intrați odată!
Psihiatrul: Fiul dumneavoastră e violent din când în când?
Adèle: Este cel mai amabil băiat din lume. (Pauză) Domnule
doctor, ați intrat în camera lui?
Psihiatrul: Nu aveți un palton?
Adèle: Jérémy are nevoie de ajutor, domnule doctor!
Psihiatrul (reapare): Dar mânuși? Și o pălărie? Fac gripă ușor.
Și după, îmi ia săptămâni întregi să scap de ea. E un adevărat
iad. Ce vreți, mi se trage din copilărie. Mamei mele îi plăcea la
nebunie când eram bolnav. Mă învelea în pături, îmi dădea să
beau supă de pui, multă supă, nu lăsa pe nimeni să se apropie
de mine. Eram doar al ei. Era un iad. Mama nu era bucuroasă
cu adevărat decât atunci când eram bolnav. Și, pentru a-i face
plăcere, ei bine, m-am abonat la gripă, la febră, la alergii, la
dureri de burtă. Ah, durerile de burtă, groaznice, oribile!
Mama le adora!
Adèle: A murit?
Psihiatrul: Cine?
Adèle: Mama dumneavoastră.
Psihiatrul: Ea e cea care mă va îngropa... din păcate.
Adèle (îi dă hainele de iarnă purtate de Jérémy în scenele
precedente): Uitați, puneți-vi-le și urcați.
Psihiatrul (își pune hainele): Sunt prea mici.
Adèle: Sunt ale lui Jérémy.
226
Psihiatrul: Dar ce de e atât de frig sus?

Adèle: Dumneavoastră sunteți specialistul, dumneavoastră
să-mi spuneți.
Psihiatrul: Nu sunt climatolog.
Adèle: Urcați!
Psihiatrul (urcă): Este, cu siguranță, una din consecințele
schimbării climatice. (Auzim o ușă care se deschide) Hopa.
M-am înșelat, tocmai am intrat în baie.
Adèle: Ușa cu un afiș cu Walking Dead! Nu e chiar așa de
complicat!
Psihiatrul: Ce e aia, Walking Dead?
Adèle: V-am mai zis, un serial tv.
Psihiatrul: Dar despre ce e?
Adèle: Cu zombii. Intrați în cameră.
Psihiatrul: Cu zombii? Dar ce nu veniți cu mine?
Adèle: E prea greu. Fiul meu avea un chip atât de frumos.
Psihiatrul: Vă semăna?
Adèle: Nu. E leit taică-su.
Psihiatrul: Și unde este tatăl lui?
Adèle (încet): A dispărut.
Psihiatrul (reapare): Condoleanțe.
Adèle: Ce?
Psihiatrul: Vă ofer condoleanțele mele. Soțul dumneavoastră.
Adèle: Soțul meu nu a murit.
Psihiatrul: Așa credeam.
Adèle: A dispărut. E chiar mai rău, nu?
227
Psihiatrul: Vă înțeleg. Și soția mea a dispărut. Uite așa, într-o

dimineață. S-a evaporat! Nu mai suporta să trăiască împreună
cu mama mea. Ar fi trebuit s-o dau pe propria mamă afară
din casă pentru a-i face pe plac! Dacă ați ști câte am îndurat
după! Nu mai dorm. Uitați-vă la ochii mei. Sunt roșii, nu?
Adèle: Sunt albaștri.
Psihiatrul: Nu înțelegeți. Albul ochilor mei este roșu, nu
irisul.
Adèle: Albul ochilor dumneavoastră este cât de poate de alb.
Psihiatrul: Sunteți sigură?
Adèle: Absolut. (Se aude un zgomot care vine de sus) E Jérémy.
Psihiatrul: Ce face?
Adèle: Se ridică din pat. (Se aud pași foarte apăsați)
Psihiatrul: Dar acum?
Adèle: Merge. (Se aude un zgomot straniu)
Psihiatrul: Dar acum?
Adèle: Nu știu.
Psihiatrul: Mă duc!
Adèle: Unde mergeți?
Psihiatrul (terorizat): La mine acasă! Nu de un psihiatru aveți
nevoie, ci de un preot! Diavolul v-a intrat în casă!
(Psihiatrul fuge)
Adèle: Nu plecați cu hainele lui Jérémy!
(Căciula, fularul, paltonul se reîntorc, plutind în aer. Se aude
vântul șuierând)
228
5.
Reîntoarcere la iarnă. Zgomotul vântului se estompează. Se aude
soneria muzicală a telefonului lui Jérémy.
Jérémy: Mamă, ce vrei? Ți-am spus că ajung târziu în seara
asta. O ajut pe Jessica la tema cu albinele, doar știi că ea are
mereu nevoie de ajutor. (Ascultă pentru o clipă) Ce? (Își scapă
telefonul pe jos. Înnebunit, țipă) Jessica, vino înapoi, Jessica!
Jessica!
Jessica (întorcându-se): Termină cu țipatul! Vrei să trezești
morții sau să ne ridice poliția?
Jérémy: E groaznic ce s-a întâmplat, nu-mi vine să cred.
Jessica: Ce tot spui acolo?
Jérémy: A fost răpit.
Jessica: Cine?
Jérémy: Îl vor ucide, asta e sigur.
Jessica: Pe cine?
Jérémy: Pe taică-meu. (Își ia de pe jos telefonul) Mama tocmai
mi-a spus.
Jessica: E o veste excelentă.
Jérémy: Ce?
Jessica: Trebuie să te simți ușurat.
Jérémy: Ce?
Jessica: Tocmai ai scăpat de un nenorocit.
Jérémy: Nu este o farsă.
Jessica: Bucură-te, doar voiai să moară. Numai ție ți se pot
întâmpla lucruri atât de minunate. Pe bune, sunt geloasă.
Bye, Jérémy!
Jérémy: Nu mă lăsa singur!
229
Jessica (strigând din depărtare): Când îl vor omorî pe taică‑tău,

nu uita să mă suni. O să dăm o petrecere!
Jérémy: Nu-ți spun închipuiri! Jessica, vino înapoi! (Singur,
disperat, compune un număr pe telefon) Mamă? Hai, răspunde!
(Un timp) Nu mai e baterie. Nu mai înțeleg nimic, era încărcat
adineaori. (Telefonul îi sună. Jérémy tresaltă) Alo? Cine e? Tu
ești, mamă? De ce nu spui nimic? Ai alte vești? Spune ceva!
(Se aude vocea bătrânei doamne. Vocea ei blândă e plină de
tandrețe)
Bătrâna doamnă: Bună seara, Jérémy.
Jérémy: Cine vorbește?
Bătrâna doamnă: Nu mă recunoști?
Jérémy (dându-și seama că vocea nu vine din telefon): Unde
sunteți?
Bătrâna doamnă: Foarte departe. Sau foarte aproape,
depinde. Întoarce-te. (Jérémy se întoarce. Se trezește față în
față cu afișul filmului cu zombii care se transformă. Apare chipul
bătrânei doamne) Acum mă recunoști? Mulțumesc pentru
mărul pe care mi l-ai dat.
Jérémy: Nu l-ați mâncat.
Bătrâna doamnă: Mărul era putred, îl luaseși dintr-o pubelă.
Iar pe sandvișul tău ai scuipat înainte să mi-l dai. Chiar e
nevoie să-ți reamintesc? De ce plângi?
Jérémy: Nu plâng.
Bătrâna doamnă: Asta spui tu.
Jérémy: Mi-e frig.
Bătrâna doamnă: Uite, suflă-ți nasul. (O batistă cade din cer.
Jérémy își șterge nasul) E tatăl tău. De-aia ești trist.
Jérémy: Nu sunt trist. Taică-meu merită tot ce i se întâmplă.
230
Bătrâna doamnă: Cum poți spune ceva atât de crud?

Jérémy: Spun ce am chef să spun.
Bătrâna doamnă: Vrei să știi ce mi-ai făcut?
Jérémy: Nu vreau să știu nimic.
Bătrâna doamnă: M-ai atacat, pe mine, o persoană mai slabă
decât tine. Pe mine, o persoană defavorizată.
Jérémy: Era o farsă, doar o farsă.
Bătrâna doamnă: Nu chiar o farsă, Jérémy, nu chiar o farsă.
Jérémy (luând-o la goană): Nu v-am făcut nimic, nimic!
(Chipul bătrânei doamne dispare. Afișul filmului cu zombii
reapare)
6.
Primăvară. Acasă la Adèle. Preotul ține o servietă în mână.
Adèle: Camera fiului meu e la etaj.
Preotul: N-aveți un pahar cu apă?
Adèle: Scuzați-mă. Ar fi trebuit să mă gândesc. (Preotul,
epuizat, își șterge fruntea cu o batistă. Adèle revine cu un pahar
cu apă)
Preotul: Mulțumesc. (Bea dintr-o înghițitură paharul cu apă)
Adèle: Nu mai știu ce să fac. De două zile e așa.
Preotul: Ce zi! În dimineața asta, mașina mea nu a vrut deloc
să pornească. Decid să iau un taxi, dar nu găsesc niciunul.
Cobor la metrou. Pană! A trebuit să vin pe jos până aici. Am
transpirat. O zi nebună, vă spun! Mă întreb dacă cerul nu-mi
va cădea în cap!
Adèle: Mi-e teamă pentru el. Cât timp mai poate rezista așa?
231
Preotul: De ce?
Adèle: V-am explicat la telefon.
Preotul: Ah, da, cazuri ca al lui am mai văzut. În fine, nu chiar
ca al lui. Totuși, acest gen de anomalii este mai rar decât
credem. Cel Viclean are mulți ași în mânecă. Iar puterea lui
de imaginație nu are limite. Uitați, săptămâna trecută, am
fost sunat pentru că o fetiță de șase ani s-a trezit acoperită
de tatuaje. Își schimbau forma la fiecare minut. O defilare de
obscenități pe cinste!
Adèle: Credeți că Jérémy a fost...
Preotul: Fără nicio îndoială! Fiul dumneavoastră este prada
Celui Viclean. Pot să vă pun o întrebare?
Adèle: Orice întrebare doriți.
Preotul: N-ați remarcat nimic straniu pe pereții casei
dumneavoastră? Ceva gen sânge care curge sau graffitti-uri
care ard în întuneric. Tipul ăsta de lucruri. E foarte la modă
în zilele noastre.
Adèle: Nu. Dar e foarte frig în camera lui Jérémy.
Preotul: Înțeleg. Viața este plină de mistere. Apropiați-vă.
Dați-mi mâna. Aveți încredere în mine, aveți încredere în
Dumnezeu.
Adèle: Camera fiului meu e la etaj.
Preotul: Știu, mi-ați mai spus asta. (Urcă, revine imediat) Am
un șiret care s-a desfăcut. Nu e chiar cel mai bun moment
să mă împiedic. Am avut deja o droaie de probleme de azi-
dimineață. (Își face șiretul. Șiretul se rupe) Pe bune, chiar nu e
ziua mea! Nu aveți oare un șiret în plus?
Adèle: Nu cred.
Preotul: Nu înțeleg. Sunt pantofi noi! Vă jur, chiar ieri i-am
cumpărat!
232
Adèle: Așteptați.
(Adèle pleacă și se întoarce cu o pereche de pantofi în mână.
Scoate un șiret dintr-un pantof și îl pune la pantoful preotului)
Preotul: De ce plângeți?
Adèle: Erau pantofii soțului meu.
Preotul: Condoleanțe.
Adèle: Soțul meu nu e mort.
Preotul: Scuzați-mă, am crezut...
Adèle: Nu se știe unde e.
Preotul: V-a abandonat. Vă înțeleg suferința. O înțeleg atât
de bine. Și eu am fost abandonat. Mi-am petrecut copilăria
în multe familii adoptive. Am suferit mult din cauza
singurătății. Dar apoi am găsit în Biserică familia care m-a
împăcat cu viața mea. Vedeți, totul se poate aranja.
Adèle: Soțul meu nu ne-a abandonat. A fost răpit în Africa.
Preotul: Ah.
Adèle: Luat ostatic. Au trecut săptămâni de când nu mai
avem vești de la el.
Preotul: Trebuie să ne rugăm.
Adèle: Iar acum Jérémy care... Ah, vă rog, urcați!
(Ea îl împinge spre scară. El urcă. Un timp. Coboară la loc)
Preotul: Mi-am uitat servieta. (Când o ia, servieta se deschide
și conținutul ei se împrăștie: o biblie și un crucifix care se rupe în
două) Crucifixul meu s-a rupt. E deja enervant. N-aveți oare
puțin lipici?
Adèle: Mă duc să văd. (Pleacă, revine cu un tub de lipici) Uitați.
Preotul: Mulțumesc. (Caută ceva prin buzunare) Nu-mi găsesc
ochelarii. Sunt, totuși, sigur că i-am adus cu mine. V-aș putea
233
oare ruga să faceți dumneavoastră asta, în locul meu? (Îi dă

crucifixul rupt și lipiciul) Am o vedere foarte slabă, aș da peste
tot cu lipici. (Adèle lipește crucifixul cu o fărâmă de nerăbdare, îl
înapoiază, iar el îl inspectează) Trebuie să așteptăm ca lipiciul
să se usuce.
(Un timp. Preotul deschide biblia, mormăie un pasaj. Adèle
suspină, inspectează crucifixul)
Adèle: S-a lipit. Puteți urca.
Preotul: Trebuie să văd. (Verifică) Nu încă. Trebuie să fiu 100%
sigur că ține. E instrumentul meu de lucru. Imaginați‑vă ce
catastrofă ar fi dacă s-ar rupe încă o dată când voi urca acolo,
înfruntându-l pe Cel Viclean. Nu, trebuie să așteptăm.
(Adèle îl împinge spre scări)
Adèle: Urcați, haideți odată, urcați, în numele iubirii lui
Dumnezeu!
Preotul: Nu mă împingeți, o să cad. (Dispare în vârful scărilor)
Hopa. M-am înșelat, tocmai am intrat în baie.
Adèle: Ușa cu un afiș cu Walking Dead!
Preotul: Ce e aia, Walking Dead?
Adèle: Nimic! Intrați în cameră!
Preotul: Bine! Bine! (Se aude cum bate la ușă) Jérémy, sunt
părintele Thibodeau. Mama ta m-a rugat să trec să te văd. Se
pare că ai niște probleme. (Se aude un telefon care sună) Alo?
Da, eu sunt. Ce? Când s-a întâmplat? Ajung imediat! (Coboară
în viteză scările) Foc! Casa mea a luat foc!
Adèle: Dar Jérémy?
Preotul: E îngrozitor! Prezbiteriul a luat foc!
(O ia la goană. Adèle aruncă servieta din casă. Se aude o sirenă
de pompier. Întuneric)
234
7.
Primăvară. Camera lui Jérémy este în penumbră. Nu se văd decât
figurinele Walking Dead pe care le colecționează Jérémy și
cadrul luminos al ușii. Bătăi în ușă.
Jessica: Mama ta m-a lăsat să urc. Pot să te deranjez? (Un
timp. Ea bate din nou la ușă. Un timp) Scuze că nu te-am crezut
în noaptea aia. E groaznic ce i s-a întâmplat tatălui tău. Mă
tot gândesc la asta. (Un timp) Număr până la cinci și deschid.
Unu, doi, trei, patru, cinci. (Ea deschide încet ușa, intră. Jérémy
stă într-un colț, prostrat, cu un cadou sub braț) Ce faci?
Jérémy: Olărit. Ba nu, karate. Ba nu, o tartă cu mere.
Jessica (arătând spre cadou): Aha, am înțeles. Ce e aia?
Jérémy: O bombă.
Jessica: Atunci deschide-o. Ce mai aștepți? Doar asta vrei.
Jérémy: Ce vreau e să mă lași în pace.
Jessica: E ziua ta de naștere?
Jérémy: Tu ce crezi?
Jessica: Dacă aș fi știut... La mulți ani! De ce nu-l deschizi?
Jérémy: De ce nu-ți închizi tu gura? (Ea dă la o parte perdelele)
Trage perdelele la loc. Lumina îmi face rău la ochi.
Jessica: Zăpada se topește, e primăvară. Ar trebui să-ți faci
un duș și să respiri niște aer proaspăt. (Ia în mână o figurină)
Începi să semeni cu unul din zombiii tăi.
Jérémy: Nu pune mâna. (Se privesc. Un timp. Ea pune la loc
figurina) Pleacă.
(Jérémy își pune căștile)
Jessica: Dacă o ții tot așa, o să pierzi anul școlar. (Jérémy dă
mai tare volumul căștilor. Jessica vorbește mai tare) Am văzut pe
net videoul în care se vede tatăl tău. Mă gândesc că l-ai văzut.
235
E o veste bună. Spune că e bine tratat de răpitori. (Un timp)

M-ai auzit? Tatăl tău spune că e bine tratat de răpitori.
Jérémy: Nu sunt răpitori. Sunt criminali și nu ești niciodată
bine tratat de criminali.
Jessica: Îl vor elibera. Nu te mai gândi la ce-i mai rău. Trebuie
să ai speranță.
Jérémy: Îl vor omorî.
Jessica (smulgându-i căștile): Nu spune asta.
Jérémy: Vrei să vezi ce obișnuiesc să-i facă pe ostatici să
îndure? Uite. (Îi arată un video pe telefon) Le taie capetele.
Jessica (închide telefonul, dezgustată): N-ar trebui să te uiți la
așa ceva.
Jérémy: Dacă îl omoară, asta va fi din cauza mea.
Jessica: N-ai nimic de-a face cu răpirea tatălui tău.
Jérémy: Am vrut să moară.
Jessica: Nu voiai asta. Au fost doar vorbe în vânt. Niciodată tu
nu ai vrea răul cuiva pe bune.
Jérémy: Nu mă cunoști, Jessica.
Jessica: Ba da, te cunosc. N-aș putea fi prietena ta dacă ai fi
cu adevărat rău.
Jérémy: Bătrâna doamnă.
Jessica: Ce-i cu bătrâna doamnă?
Jérémy: N-a fost o invenție.
Jessica: Nu începe iar.
Jérémy: Chiar am lovit-o.
Jessica: Persoana asta nu există. Ai inventat-o.
Jérémy: Dar m-ai crezut la început.
236
Jessica: Jérémy, ascultă-mă: nimeni n-a văzut-o vreodată pe

această bătrână doamnă. E normal să ai idei ciudate. Uită-te la
camera ta. Eu, una, n-aș putea dormi aici. Aș avea coșmaruri.
Jérémy: Ți-am spus să nu te atingi de lucrurile mele.
Jessica: Aruncă toate astea la gunoi.
Jérémy: Nu pot.
Jessica: De ce?
Jérémy: Taică-meu mi le-a dat.
Jessica: Vezi, asta e o dovadă că-ți iubești tatăl. (Lui Jérémy i se
face brusc frig) Ce ai?
Jérémy: Nimic.
Jessica: Tremuri.
Jérémy: Mi-e frig.
Jessica: Poate ai febră. Bietul Jérémy. (Îl strânge în brațe. Un
timp)
Jérémy: E mai bine. Poți pleca acum.
Jessica: Mâine e sâmbătă. Dacă vrei, trec să te iau și mergem
să ne plimbăm. Trebuie să ieși din cameră. Ai nevoie să-ți
schimbi ideile.
Jérémy: Ok.
Jessica: Bun, mă duc.
Jérémy: Bine, du-te.
Jessica (dă să plece, dar revine): Crezi că ei se pot îndrăgosti?
Jérémy: De cine vorbești?
Jessica: Păi, de ei. (Arată spre figurinele din Walking Dead)
Jérémy: Pui și tu niște întrebări stupide. Pa.
Jessica: Mă întorc mâine. (Dă să plece din nou, dar revine) Eu
237
chiar cred că se pot îndrăgosti. (Așteaptă o reacție din partea

lui Jérémy, dar nu vine) Mă duc.
(Pleacă. O bătaie în ușă)
Jérémy (prin ușă): Nu merit să mă iubești, Jessica.
Bătrâna doamnă: Nu sunt Jessica.
Jérémy: Cine e acolo?
Bătrâna doamnă: De ce nu deschizi cadoul de la tatăl tău?
(Jérémy deschide ușa. Nimeni nu e acolo. Închide la loc ușa)
Jérémy: Unde sunteți?
Bătrâna doamnă: Foarte departe sau foarte aproape, depinde.
Jérémy: Lăsați-mă în pace.
Bătrâna doamnă: Tatăl tău a avut grijă, înainte de a pleca în
Africa, să ambaleze un cadou pentru ziua ta de naștere. L-a
cumpărat cu ceva luni înainte. S-a chinuit mult să-ți facă pe
plac. Deschide-l. Nu vrei să-l dezamăgești, nu?
Jérémy: Știu deja ce mi-a luat.
Bătrâna doamnă: Poate vei avea o surpriză de data asta.
(Jérémy ezită) Hai, deschide-l. (Desface cadoul. E o figurină cu
bătrâna doamnă) Nu-ți fie frică. Ia-mă în mâinile tale. (El o face)
Uită-te ce mi-ai făcut la față. Mi-ai spart nasul cu cizmele tale.
Mi-ai strivit ochii cu cizmele tale. Mi-ai rupt dinții cu cizmele
tale. (Cu o voce terifiantă) La mulți ani, Jérémy!
(Jérémy smulge capul figurinei și îl aruncă în ușă. Se aude vântul
cum suflă. Camera este cufundată în întuneric. Doar figurinele
mai rămân luminate)
Jérémy: Ah, mi-e frig, mi-e atât de frig. (Se aud pașii cuiva care
urc o scară, apoi toc toc toc la ușă) Ah, capul meu, capul meu.
Vocea psihiatrului: Jérémy, sunt doctorul Blainville. Mama
ta m-a rugat să vin să te văd. Ești bine?
238
(Se aud pași pe scară, apoi toc toc toc la ușă)

Vocea preotului: Jérémy, sunt părintele Thibodeau. Mama ta
m-a rugat să vin să te văd. Se pare că ai niște probleme.
(Se aud pași pe scară, apoi toc toc toc la ușă)
Vocea lui Adèle: Am încercat tot. Am mers chiar și la poliție.
Nimeni nu ne poate ajuta.
Vocea lui Jérémy: Îmi deschid ochii, e tot întuneric. În spatele
pupilelor mele, sunt alte pupile pe care nu le pot deschide.
Deschid gura, nu reușesc să pronunț niciun cuvânt. Buzele
mele se deschid peste alte guri care sunt tot închise. (Vântul
se calmează puțin câte puțin. Camera se luminează. Jérémy nu
mai are față) Merg în interiorul meu. Pașii mei fac toc, toc,
toc. Merg și dau de o ușă. Bat, toc, toc, toc, și ușa se deschide
înspre o altă ușă. Merg, merg și deschid ușile care se deschid
înspre alte uși. Și ajung, în cele din urmă, la ultima ușă. Și bat,
toc, toc, toc. Cine este în spatele ușii? Deschid. Tu ești. Ești
chiar tu, tati.
(Ușa se deschide. Adèle intră cu o chitară în mână. Are pe ea un
palton de iarnă)
Adèle: Uite ce am găsit: chitara lui Simon. Sunt sigură că nu
știai că tatăl tău cânta la chitară. Era în pivniță. A ascuns-o
sub o saltea veche. Când am zărit-o, am avut impresia că
acestei chitare îi e dor de tatăl tău. Dacă ai vedea salteaua, e
de-a dreptul putredă. Și pute, e insuportabil. Ce idee, să pui
o saltea într-o pivniță. Nu prea e bine. Tatăl tău, tatăl tău n-a
fost niciodată un om practic. Era mereu pierdut în gândurile
lui. Mereu se gândea la povești mari care nu se țineau pe
picioare. Dar niciodată nu era aici pentru a se ocupa de micile
lucruri ale vieții. Pentru că viața nu e făcută decât din lucruri
mici și e nevoie de tot timpul pentru a ne ocupa de ele. Dacă
nu... dacă nu, ele nu mai merg. Vezi, o chitară nu se pune sub
o saltea, asta nu se face! Pur și simplu! Chiar și așa, să pui
239
o chitară unde trebuie, asta era prea greu pentru tatăl tău.
Pentru că e un lucru mic și pe Simon nu-l interesează decât
lucrurile mari! Precum să-i ajute pe cei mai defavorizați ai
planetei! Tatăl tău, Jérémy, este cel mai generos om pe care-l
cunosc. Cel mai amabil, cel mai frumos. Uite, chitara e pentru
tine. (Jérémy nu reacționează) Ce proastă sunt! Vorbesc
cu tine, vorbesc cu tine și tu nu mă poți auzi! Uit tot. E din
cauza chitarei. Am avut un șoc când am găsit-o adineaori în
pivniță. Mi-a trezit niște amintiri atât de frumoase. Tatăl tău
îmi cânta cântece de Beatles. Îți vine să crezi?
(Ea cântă un scurt fragment din Michelle, înlocuind numele
Michelle cu Adèle)
Adèle! Tatăl tău îmi cânta asta ca să-mi facă pe plac. Știi,
niciodată nu mi-a plăcut numele meu. Adèle! E urât, nu
crezi? E bătrânicios. Ca și cum ar fi mort. (Pune chitara pe
genunchii lui Jérémy) Am fost să-mi caut paltonul vechi de
iarnă. De-asta am coborât în pivniță. E atât de frig în camera
ta. Cum ți se pare? Paltonul meu, Jérémy, cum ți se pare?
Îmi mai vine bine? M-am îngrășat. Îmi poți spune. M-am
îngrășat, nu? Nu te jena, spune-mi. Ce proastă sunt! Tu nu
mă auzi, nu mă vezi. Cred că înnebunesc. Și nimeni nu ne
ajută. Nu mai știu ce să fac. Mi-e atât de frică. (Îi atinge chipul)
E neted. Ca mătasea. Acolo unde erau buzele, simt un râuleț
cum curge sub gheață. Un râuleț de fraze. Și acolo unde îți
erau ochii, simt ceva ca o căldură mare. Ca doi tăciuni care
se înroșesc sub zăpadă. În inima ta e iarnă. Tot frigul ăsta din
jurul tău e din cauza tatălui tău, știu foarte bine. Trebuie să
ai speranță. Îl vor elibera. În fiecare zi îmi zic: se va întoarce,
se va întoarce. Cântă, cântă ceva, Jérémy. Vorbește-mi cu
chitara, am atât de multă nevoie să-mi vorbești.
(Un timp. Jérémy rămâne nemișcat. Adèle părăsește încet camera,
tremurând și plângând. Înainte de a închide ușa, Jérémy cântă
câteva note muzicale la chitară. Adèle face un pas în cameră)
240
Da, cântă, te rog, nu te opri, continuă să cânți. E frumos,

Jérémy, parcă știi să cânți dintotdeauna. (Adèle dansează
încet. Își scoate paltonul) E mai cald acum în cameră. Muzica
ta aduce căldură. E atât de frumoasă, atât de blândă... Îmi
aduce aminte de ceva... Ah, Dumnezeule... De unde știi piesa
asta? Tatăl tău a compus-o înaintea nașterii tale. N-ai de unde
s-o cunoști, nu te-am auzit niciodată. (Se apropie de Jérémy, îi
atinge chipul, își privește degetele) Lacrimi! (Îi atinge din nou
chipul) Ochii tăi, ochii tăi se deschid sub degetele mele. Iar
buzele tale sunt aici din nou. Jérémy, chipul tău revine... (Își
trage mâinile și observă chipul cum apare) ... dar... dar nu e al
tău... e al...
Vocea lui Simon: Adèle, frumoasa mea Adèle...
Adèle: Simon!
Vocea lui Simon: Îți cer iertare. Nu mă voi mai întoarce.
Adèle: Nu!
Vocea lui Simon: Ai grijă de Jérémy.
(Adèle își îmbrățișează fiul care și-a recăpătat chipul)
Jérémy: L-au omorât, mamă. L-au omorât.
Adèle: Nu voiam să cred. Nici în ruptul capului, nu voiam să
cred.
Jérémy: Știu.
Adèle: Era acolo, în chipul tău.
Jérémy: Da, era aici.
Adèle: Melodia pe care ai cântat-o, el a compus-o în ziua
în care l-am anunțat că sunt însărcinată. Muzica asta era
pentru tine.
Jérémy: Știu, tata mi-a povestit tot. El și cu mine, după
ultimele zile, (înălțându-și capul) am vorbit mult.
241
Adèle: Mai cântă. Cântă pentru mine.

(Jérémy cântă)
8.
La cinema. Se disting spectatori care asistă la ultimele imagini
din filmul „Băiatul fără chip”. Se aud ultimele replici pe un fundal
de muzică pentru vioară:
- Melodia pe care ai cântat-o, el a compus-o în ziua în
care l-am anunțat că sunt însărcinată. Muzica asta era
pentru tine.
- Știu, tata mi-a povestit tot. El și cu mine, după ultimele
zile, am vorbit mult.
- Mai cântă. Cântă pentru mine.
Generic. Lumina din sala de cinema se aprinde. Observăm că cei
doi spectatori sunt morți-vii, un bărbat și o femeie. Își șterg ochii
cu batiste, își suflu nasurile foarte tare, apoi ies din cinema ca
niște îndrăgostiți.
242

Teatru Francofon Pentru Public Tânăr - VOL-2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teatru Francofon Pentru Public Tânăr - VOL-2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teatru francofon

pentru public tânăr

EDIȚIE SPECIALĂ ONLINE

Volum editat, coordonat şi tradus de

Editura Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu, 2020

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu

Emanuelle Delle Piane

Traducere de Diana Nechit

Despre autoare, Emanuelle Delle Piane

Mama: Pentru...Inteligent! Și de ce nu vrei să vorbești? Ce se

Mama: Nici nu se pune problema.

posibil, sunt alții care vor să se lanseze în busniss și să facă

Tatăl: Tu să-mi zici asta, draga mea.

Păi, da, părinții nu sunt tâmpiți. Decât să aibă probleme cu

Tatăl: Ce? Eu nu sunt un tip bine?

aici. A vrut să aibă puțin spațiu, timpul necesar ca Lena să-și

Cine e? Aștepți pe cineva?

Lena: Nu ți-e bine!?

Lena: Nu mai știu, s-a întâmplat demult...

Tatăl: Nu crezi ce spui.

Lena: Tre’ să-ți zic o chestie.

Tatăl: Mi-a explicat, da.

Totuși, sunt de o mie de ori mai frumoasă decât mama,

Mama: Trebuie să fie o pernă și o pătură în ultimul sertar...

Iată. Puteți să o faceți să intre. Sunt pregătit.

să o revedem. Și nu vreau să riscăm să dăm peste ea într-o

Hai, poți s-o faci, nu mă doare. Oricum, nu simt nimic. E

Traducere de Andrei C. Șerban

Despre autoare, Sonia Ristic

Sonia Ristic s-a născut în 1972 la Belgrad, și a trăit în fosta Iugoslavie și în

Trebuie s-o facem cum trebuie

Tu ești cea care trebuie să fie de acord. Odată, am citit o frază

Și iată, cum tu nu zici nimic. Îți rozi unghiile și ai privirea în

Știu la ce te gândești. Îți spui: „Mă duce de nas, vrea să mă

Pentru că mai e o chestie la care tu nu te-ai gândit niciodată,

viața noastră nu s-ar schimba. Ar trebui să-i dăm bice, ca și

S-ar zice că treaba asta ar trebui să înceapă acasă. Cum că,

lovituri clare și precise, a machiat-o cât pentru zece zile cu

Eu am auzit despre albine și flori din poveștile amuzante de

Știu că nu e nevoie să vorbești ca să trântești un plod, dar

Mai întâi am văzut chestia asta la TV, într-unul din filmele cu

bune, dar nu chiar. Mă înțelegi.

Băieții din cartier le au cu orice. Băieții din cartier se pricep

ușoară pentru tipi. Ei o să spună apoi că ea a vrut. Orice s-ar

eram niște proști care se iau aiurea și fac comentarii. M-am

Știi ce? Nici nu-ți spun asta ca să te conving. Da, la început,

Trebuie să juri că n-o să mai spui la nimeni asta. Niciodată, la

Cum adică „ok”, te-am convins?

Dar nu ne grăbim, nu? Nu e ca și cum ne-ar obliga cineva s-o

O să fii o Jefi, fata mea

O să fii o Jedi, fata mea. Asta ar fi trebuit să-mi spună. Ar fi

De când eram mică voiam să fiu mare.

o criză de nervi. Mama mi-a spus că eram prea mică, că nu o

Lu’ frate-miu i-a trecut febra cu Războiul stelelor. Dar mie

Și am crescut, în cele din urmă. Cocoțată pe taburet, fără să

Și am crescut, în cele din urmă. Gimnaziul, la zece minute de

Și am crescut, în cele din urmă. La celălalt capăt al orașului,

măcar să pronunțe cuvintele, fără ca măcar să-și dea seama,

După bac și rușinoasa notă de șase la engleză, sejurul

În a patra noapte a sejurului meu lingvistic la Londra, cel mai

Frițul care se plimbă prin casa lui

Spunea des gluma asta. Înainte de a se căra pe ascuns. Cred că