Sunteți pe pagina 1din 5

1.

Oh, amurguri violete…


Vine
Iarna cu plânsori de picoline…
Peste parcul regăsit
Cad regretele
Şi un negru croncănit
Veşnicie,
Enervare…
Din fanfare funerare
Toamna sună, agonie…
Vânt de gheaţă s-a pornit,
Iar sub crengile schelete,
Hohot de smintit.
Nicio urmă despre tine,
Vine, nu vine? ...
Oh, amurguri violete…”
(George Bacovia - „Oh, amurguri...”)

Tematica poemului este condiţia poetului; târgul provincial, iar motivele recurente la nivelul
discursului sunt: toamna, amurgul, plânsul deznădăjduit, parcul, corbii, râsul „hidos”, vântul, iubita
absentă, instrumental muzical/ picolina. În conturarea ideilor, relevante sunt: imaginea dinamică: „vânt de
gheaţă s-a pornit”- semn al disoluției lumii și imaginea sinestezică: „negru croncănit”- ce anticipează
sfîrșitul continuu.
Frecvenţa punctelor de suspensie destructurează discursul liric şi reprezintă una dintre
modalităţile de realizare a fragmentarismului, specific simbolismului. Imaginile sunt fragmentate
deoarece „obiectele sunt evocate prin câte un detaliu, nu epuizate descriptiv” (Rodica Zafiu).
Procedeul dezarticulării vine să amplifice imaginea unei existenţe torturate, în care nici măcar
speranţa nu mai este posibilă.
Deosebit de sugestivă este metonimia „croncănit”(se substituie cauza prin efect) pentru a
desemna simbolul thanatic al corbului, pasăre-emisar al extincţiei. Antepunerea adjectivului „negru”
creează o imagine sinestezică specifică direcţiei decadente a simbolismului, asumată programatic de
scriitor („…am fost şi rămân un poet al decadenţei”). Epitetul metaforic „(vânt) de gheaţă” realizează o
imagine paradoxală, oximoronică, deoarece aparenţa de mişcare sugerată de vânt este imediat suprimată
de determinantul „de gheaţă”, expresie a pietrificării, a neantului „pregătit să ia în custodie lumea şi
ordinea lumii” (Ion Caraion).
Penultima strofă reprezintă un soi de trecere lapidară în revistă, o continuare a procesului-verbal
din strofele anterioare, omul poetic bacovian fiind gata parcă să încheie socotelile cu lumea. Aparenţa de
peisaj, expresie a disconfortului interior, se apropie de percepţia apocaliptică a expresionismului asupra
lumii. Deosebit de expresivă este utilizarea perfectului compus „s-a
pornit” cu valoarea durativă a imperfectului, pentru a actualiza „sfârşitul continuu”. Epitetele metaforice
„vânt de gheaţă” şi „crengile schelete” creează imagini statice, coşmareşti, expresii ale omului în ruptură.
Imaginea auditivă disonantă „hohot de smintit” generează ambiguitate prin indeterminarea posesorului;
poate fi atribuită stihiilor naturii sau omului bacovian care îşi exteriorizează prin râsul patologic
disperarea. Toamna bacoviană „despletită” pare o entitate feminină iraţională, o baba Dochia îndârjită,
care se manifestă vijelios şi spasmodic, vrând parcă să reducă universul la starea de haos.
O caracteristică a limbajului poetic este ambiguitatea rezultată din indeterminare. Astfel forma
pronominală de persoana a doua din ultima strofă permite raportări variate: poate desemna o iubită
niciodată prezentă sau divinitatea de la care nu mai aşteaptă nimic, întrucât „Poetul/ Isus a plecat”
(„Imn”), lăsându-l pe om pradă unei hamletiene deconcertări („Vine, nu vine?...”), fără a atinge însă
sfâşierea extremă a psalmistului arghezian. Incertitudinea generată de jocul presupunerilor reprezintă de
asemenea o strategie de producere a ambiguităţii.
2. „Poezie, poezie…
Galben, plumb, violet…
Şi strada goală…
Ori aşteptări târzii,
Şi parcuri îngheţate…
Poet, şi solitar…
Galben, plumb, violet…
Odaia goală…
Şi nopţi târzii…
Îndoliat parfum
Şi secular…
Pe veşnicie…”
(George Bacovia – „Din urmă”)

Virgula are rolul de a marca dislocarea sintactică, intercalarea conjuncţiei copulative „şi” între
substantivul „poet” şi determinantul adjectival „solitar”.
Teme : condiţia poetului, creaţia poetică, oraşul provincial; motive: parcul, odaia, parfumul, poezia, strada
pustie
Între particularităţile prozodice se remarcă absenţa structurării strofice, versul liber- inovaţie prozodică a
simboliştilor, constând în lipsa preocupării pentru regulile prozodice (de ritm, de măsură sau de rimă).
Enumeraţia cu valoare de laitmotiv „galben, plumb, violet” inventariază gama cromatică preferată a
poetului: galbenul/ culoarea „deznădejdii”, plumbul/ simbolul existenţei apăsătoare şi violetul/ „culoare
care înghite lumina, culoare
a secretului, culoare a morţii” (Chevalier, Gheerbrant). Atipic simbolismului, repetiţia structurii
enumerative nu vizează muzicalitatea, ci urmăreşte contabilizarea şi demascarea unor toposuri resimţite
deja ca perimate. Este ora bilanţului, a scrierii „epitafului”, iar poetul insistă suplimentar. Sinestezia
„îndoliat parfum”, specifică direcţiei decadente a simbolismului, reuneşte alte două ocurenţe: preferinţa
pentru sfera funerarului, respectiv fascinaţia pentru parfumuri, niciodată miresme narcotizante la Bacovia.
Textul se încadrează esteticii simbolismului prin recuzita afişată cu ostentaţie: gama cromatică, procedee
(refren, simbol, sinestezie), prin motivele şi elementele de decor specifice (strada pustie, odaia ostilă,
oboseala existenţială, aşteptarea „lui Godot”, noaptea ca simbol al limitei), prin starea de spleen, prin
solitudinea incurabilă a fiinţei blestemate să agonizeze
suspendată între viaţă şi moarte. Reprezintă, aşa cum remarcă Rodica Zafiu, „o artă poetică retrospectivă”
prin punerea pe tapet a elementelor definitorii ale esteticii simboliste.
Discursul liric discontinuu- o sumă de notaţii fulgurante- resuscitează resursele fundamentale ale
lirismului bacovian, într-o tonalitate stinsă, agonică. La ora bilanţurilor, poetul face o „dare de seamă”
sintetică, dar substanţială. Într-un limbaj de un prozaism delirerat, se perindă prin faţa cititorului „waste
landul” bacovian: „galbenul, plumbul, violetul”- adevărate „ţipete” expresioniste; „strada goală”- topos
coşmaresc, bântuit de indivizi culpabili de a se fi născut; „aşteptări târzii”- expectative ale blestematului
condamnat la eşec (în gramatica bacoviană, „târziu” este un timp favorit); „parcurile îngheţate”- decoruri
teatrale, hâde, mâncate de „cancer şi ftizie”; „odaia goală”- un spaţiu care se metamorfozează diabolic şi
învie duhuri venite din iad pentru a râde de spaimele locatarului; „nopţi târzii”- metafore ale condiţiei
damnate a omului modern, „parfumul îndoliat şi secular”- mefiticele mirosuri bacoviene.
La final, tema preferată a liricii bacoviene: sfârşitul continuu, „pe veşnicie”.
O caracteristică a limbajului poetic este ambiguitatea obţinută cu ajutorul elipsei totale a verbului şi prin
suspensie, dezarticularea sintaxei fiind un semn al manierismului. „Vidul, care era o temă, pare acum să fi
pătruns chiar în discursul liric” (Rodica Zafiu). Bacovia înţelege alunecarea simbolismului în
desuetudine, ca atare „deliteraturizează simulând stângăcia” (Dumitru Micu). Simplitatea limbajului
poetic nu este marca unui deficit de intelectualitate, ci subliniază deliberat o criză a limbajului poetic care
pretindea noi modalităţi de expresie.
3.„Pe drumuri delirând,
Pe vreme de toamnă,
Mă urmăreşte-un gând
Ce mă îndeamnă:
– Dispari mai curând!
În casa iubitei de-ajung,
Eu zgudui fereastra nervos,
Şi-o chem ca să vadă cum plouă
Frunzişul, în târgul ploios.
Dar, iată, şi-un mort evreiesc...
Şi plouă, e moină, noroi –
În murmure stranii semite
M-adaug şi eu în convoi.
Şi nimeni nu ştie ce-i asta –
M-afund într-o crâşmă să scriu,
Sau râd şi pornesc înspre casă,
Şi-acolo mă-nchid ca-n sicriu.
Şi mereu delirând,
Pe vreme de toamnă,
M-adoarme un gând
Ce mă îndeamnă:
– Dispari mai curând!...” (George Bacovia –„Spre toamnă”)

Teme: angoasa, izolarea/ autoclaustrarea, condiţia poetului, moartea.


Sintagma „târgul ploios”, în care se remarcă epitetul „ploios”, construieşte dimensiunea spaţială a
imaginarului poetic, târgul aflat sub imperiul ploii, invadat de elementul acvatic, cu valenţe negative,
distrugătoare, generând sentimentul disconfortului şi îndemnând la izolare/ autoclaustrare. Această ultimă
idee este amplificată în versurile „pornesc înspre casă/ Şi-acolo mănchid ca-n sicriu”, prin comparaţia
casă – sicriu, sugerând captivitatea întrun univers din care nu se mai poate evada.
Strofa a patra este construită pe ideea izolării, conturând condiţia poetului, condamnat să se adâncească în
spaţii ale sordidului, idee ilustrată iniţial de confesiunea „M-afund într-o crâşmă să scriu”. Nu există
posibilitatea salvării din acest univers derizoriu şi prizonieratul e permanent, doar închisoarea se schimbă,
însoţită de râsul nevrotic al poetului care nu poate compensa răul existenţial – „Sau râd şi pornesc înspre
casă,/ Şi-acolo mă-nchid ca-n sicriu”.
Textul poetic se încadrează în simbolism mai ales prin teme şi motive. Cadrul ca pretext pentru
comunicarea angoaselor (toamna, târgul ploios), sentimental morţii, izolarea/ autoclaustrarea, toate
acestea construiesc universul thematic simbolist. De asemenea, simbolismul este susţinut de
simetrie, versurile care se repetă în ultimele două versuri ale primei şi ultimei strofe făcând din
poezie un univers închis. Simetria este, în plus, generatoare de muzicalitate („De la musique avant
toute chose” spunea Verlaine). A se urmări, în acest sens, repetarea verbului la gerunziu,
„delirând”, în prima şi ultima strofă.

„Un hoit, un corb, un câmp, şi eu,


Iarnă... şi-ncepe a ninge –
Ninsoarea-mprejur cu cerul s-atinge...
Nimeni, zăpadă, şi ninge mereu.
- O, corb!
Ce rost mai are-un suflet orb...
Ce vine singur în pustiu –
Când anii trec cum nu mai ştiu,
O, corb!
Ce rost mai are-un suflet orb...
- Chiar!
- O, corb!
Ce rost mai are-un suflet orb –
Întârzieri, mormânt închis –
E oare viaţă, sau e vis –
O, corb!
Ce rost mai are-un suflet orb...
- Chiar!
Târziu, şi ninge, noaptea se lasă
Sunt singur acum...
Iată oraşul, nimeni pe drum –
Pace, nimic, am ajuns acasă!” (George Bacovia – De iarnă)

Teme: singurătatea, condiţia omului, timpul (trecerea timpului).


Dimensiunea spaţială a imaginarului poetic: „Un hoit, un corb, un cîmp, şi eu” sau „am ajuns acasă”.
Dimensiunea temporală: „noaptea se lasă”.
Metafora „suflet orb” subliniază statutul existenţial al omului modern, fiinţând în orizontul singurătăţii,
care nu mai întrevede nicio posibilitate de a se sustrage neantului.
Enumeraţia „Un hoit, un corb, un câmp, şi eu”, din registrul decadent al simbolismului, actualizează
tehnica notaţiei discontinue, sugestia incoerenţei lumii, potenţând tragismul singurătăţii. Elementele
enumeraţiei nu alcătuiesc un tablou propriu-zis, intenţia nu e pur descriptivă, de explicare a obiectului
supus descrierii, peisajul sumar fiind sugestia unei existenţe torturate, absurde.
Prima strofă construieşte un decor specific bacovian, abia schiţat, redus la câteva elemente („Un hoit, un
corb, un câmp, şi eu”), intrat sub imperiul morţii (de notat, în acest sens, şi prezenţa corbului, mesager
funerar în cultura populară şi motiv literar devenit celebru în literatura universal graţie poemului „The
Raven” al lui Edgar Allan Poe). Tabloul este unul al pustiului, halucinant, imagine amplificată de
interferenţa planului cosmic şi terestru – „Ninsoarea-mprejur cu cerul s-atinge”. Albul care cuprinde totul,
disiparea contururilor obiectelor sugerează disoluţia lumii, un strigăt al eului însingurat, agonizând într-un
univers de coşmar din care nu poate evada, trăind „sfîrşitul continuu”, după formula propusă de Ion
Caraion. Simbolismul este susţinut prin teme şi motive (singurătatea, moartea, spleen-ul, corbul, noaptea/
natura, ca expresie a trăirilor eului), prin simetrie – reluarea invocaţiei şi a versului „Ce rost mai are-un
suflet orb...”.

„Fug rătăcind în noaptea cetăţii,


În turn miezul nopţii se bate rar;
E ora când cade gândul amar –
Tăcere... e ora laşităţii...
Te pierzi în golul singurătăţii
O, suflet, mereu pe lume fugar;
E ora când Petru plânge amar –
Ascultă... e ora laşităţii...”
(George Bacovia – Nocturnă)

Singurătatea.
Metafora nominală „golul singurătăţii” sugerează condiţia existenţială a fiinţei care trăieşte sentimentul
solitudinii într-un univers închis. Sintagma are sinonime poetice şi în alte contexte, dacă ne gândim doar
la „golul istoric” din „Lacustra” bacoviană sau la „golul toamnei” din „Pastel”. Prin urmare, putem
considera golul ca definitoriu pentru condiţia omului în ruptură, macerat de singurătate, Bacovia
dovedindu-se tributar marilor apologeţi ai singurătăţii („Solitudinea m-a înghiţit ca o balenă” -
Nietzsche).

Versurile strofei a doua pornesc de la o temă centrală în poezia simbolistă – solitudinea. Fiinţa e un
trecător („O, suflet, pe lume fugar”) care nu poate evada, care nu se poate desprinde, oricât ar încerca, din
universul inexpresiv în care îşi trăieşte prizonieratul. Resemnarea devine singura opţiune şi în acest sens
poate fi înţeleasă trimiterea la episodul biblic al trădării discipolului Petru, transpusă în sintagma „ora
laşităţii”, căci apostolul, de teamă, nu poate face nimic pentru a-şi ajuta maestrul. Trimiterea biblică, însă,
are valoarea unui simplu reper cultural, pentru că, în structura de profunzime, textul face trimitere la
„satanica oră”, la cavalcada de vedenii din noaptea valpurgică.
Se realizează astfel condiţia damnatului, deoarece Bacovia rămâne „singurul poet care a coborât în
Infern” (Nicolae Manolescu).
Textul se încadrează în simbolism, în primul rând, prin temă, singurătatea, prin explorarea lumii
interioare ( a se reţine şi starea nedefinită de nevroză, redată în primul vers, „Fug rătăcind în noaptea
cetăţii”). În plus, poezia simbolistă cultivă muzicalitatea („De la musique avant toute chose”, spunea
Verlaine), susţinută aici de repetiţia obsesivă („e ora laşităţii”).