Ordinea juridică pe care a creat-o Uniunea Europeană a devenit astăzi o componentă constantă

a vieții politice și a societății noastre. În fiecare an, se iau în temeiul tratatelor Uniunii mii de decizii care
influențează în mod esențial statele membre ale UE și viețile cetățenilor acestora. Oamenii nu mai sunt
numai cetățenii propriilor țări, ai propriului oraș sau district; ei sunt și cetățeni ai Uniunii. Fie și numai
din acest motiv, este deosebit de important ca aceștia să fie informați cu privire la ordinea juridică ce le
afectează viața de zi cu zi. Totuși, complexitatea structurii Uniunii și ordinea juridică a acesteia nu sunt
ușor de înțeles. Această dificultate este cauzată, în parte, chiar de formularea tratatelor, care este
adesea oarecum neclară și ale cărei implicații nu sunt ușor de apreciat. Un alt factor este faptul că
numeroase concepte cu care tratatele operează în încercarea de a controla situația nu sunt familiare.

De la Paris la Lisabona, trecând prin Roma, Maastricht, Amsterdam și Nisa

Până în perioada care a urmat imediat după sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial,
conceptul pe care îl aveam despre stat, precum și viața noastră politică se dezvoltaseră aproape exclusiv
pe baza Constituțiilor și legislațiilor naționale. În țările noastre democratice, aceste Constituții și legi
stabileau regulile obligatorii atât pentru cetățeni și partide, cât și pentru stat și instituțiile acestuia. A
fost necesară prăbușirea totală a Europei și declinul său politic și economic pentru a fi create condițiile
necesare unui nou început și relansării ideii unei noi ordini europene.

În termeni generali, eforturile în direcția unificării Europei după cel de Al Doilea Război Mondial
au dat naștere unui amestec deconcertant de organizații complexe, asupra cărora este dificil de avut o
privire de ansamblu. De exemplu, OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică), NATO
(Organizația Tratatului Atlanticului de Nord), Consiliul Europei și Uniunea Europeană coexistă fără nicio
reală legătură între ele.Această varietate de organizații capătă o structură logică doar din punctul de
vedere al obiectivelor lor concrete. Astfel, se pot distinge trei mari grupuri:

I. Organizațiile euroatlantice

Organizațiile euroatlantice au fost rezultatul alianței dintre Statele Unite ale Americii și Europa
după cel de Al Doilea Război Mondial. Deloc întâmplător, prima organizație europeană din perioada
postbelică, OCEE (Organisation for European Economic Cooperation = Organizația pentru Cooperare
Economică Europeană), a fost creată în 1948 la inițiativa Statelor Unite. În 1947, secretarul de stat de
atunci al Statelor Unite, George Marshall, a cerut țărilor europene să își reunească eforturile pentru a-și
reconstrui economiile și a promis sprijinul țării sale. Acest sprijin s-a concretizat în Planul Marshall, care
a creat bazele reconstrucției rapide a Europei Occidentale. Inițial, principalul obiectiv al OCEE a fost
liberalizarea schimburilor comerciale între state. În 1960, atunci când SUA și Canada s-au alăturat
organizației, s-a adăugat un nou obiectiv – cel al promovării progresului economic în țările din lumea a
treia, prin intermediul ajutoarelor pentru dezvoltare. OCEE a fost transformată în OCDE (Organisation
for Economic Co-operation and Development = Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică),
care numără în prezent 35 de membri.

În 1949, sub forma unei alianțe militare cu Statele Unite și Canada, a luat ființă Organizația
Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Obiectivul NATO este asigurarea apărării colective, respectiv a
asistenței colective. Aceasta a fost concepută sub formă de componentă a unei centuri globale de
siguranță, pentru limitarea influenței sovietice, și, după căderea „Cortinei de Fier” în anul 1989 și
procesul ulterior de dezmembrare a Uniunii Sovietice, s-a transformat tot mai intens într-o organizație
având ca scop soluționarea crizelor și promovarea stabilității. Din NATO fac parte 28 de state, printre
care 22 de state membre ale UE (cu excepția Austriei, a Suediei, a Finlandei, a Irlandei, a Maltei și a
Ciprului), precum și SUA, Canada, Turcia, Norvegia, Islanda și Albania. Uniunea Europei Occidentale
(UEO) a fost creată în 1954, în scopul consolidării cooperării țărilor europene în domeniul politicii de
securitate. UEO a marcat debutul politicii de securitate și apărare în Europa. Totuși, dezvoltarea rolului
UEO nu a continuat, întrucât cea mai mare parte a competențelor organizației a fost transferată altor
instituții internaționale, în special NATO, Consiliului Europei și Uniunii Europene. Prin urmare, UEO a fost
dizolvată la 30 iunie 2011.

II. Consiliul Europei și OSCE

Organizațiile europene care formează al doilea grup se caracterizează printr-o structură ce

permite includerea unui număr cât mai mare de țări. În același timp, s-a acceptat în mod intenționat
faptul că aceste organizații nu vor depăși sfera cooperării internaționale tradiționale.

Între aceste organizații se numără Consiliul Europei, înființat la 5 mai 1949, în calitate de
organizație politică, având în prezent 47 de membri, incluzând toate statele membre actuale ale UE.
Statutul Consiliului Europei nu face nicio referire la o eventuală transformare în federație sau uniune și
nu prevede transferul sau exercitarea în comun a drepturilor de suveranitate națională. Deciziile cu
privire la toate aspectele importante se iau conform principiului unanimității. Astfel, fiecare stat se
poate opune adoptării deciziilor prin exercitarea unui drept de veto. Prin urmare, Consiliul Europei este
conceput doar ca organism de cooperare internațională.

Consiliul Europei a încheiat numeroase convenții în domeniul economiei, culturii, politicii sociale
și justiției. Cea mai importantă și cea mai cunoscută dintre acestea este Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 4 noiembrie 1950 (CEDO = Convenția
europeană a drepturilor omului), încheiată între timp de toți cei 47 de membri ai Consiliului Europei.
Convenția nu a permis numai stabilirea unui nivel minim de protecție a drepturilor omului în țările
membre, ci a creat, de asemenea, un sistem de protecție juridică prin care organismele înființate în
temeiul convenției de la Strasbourg (Comisia Europeană a Drepturilor Omului și Curtea Europeană a
Drepturilor Omului) pot condamna încălcarea drepturilor omului în țările membre.

Din acest grup face parte și Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE),
înființată în 1994 în urma „Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa” (CSCE). OSCE, din care
fac parte în prezent 57 de state, are obligația de a respecta principiile și obiectivele stabilite prin Actul
Final de la Helsinki din 1975 și prin Carta de la Paris din 1990. Pe lângă măsurile de promovare a
încrederii între țările Europei, aceste obiective includ și crearea unei „rețele de securitate” care să
permită soluționarea pe cale pașnică a conflictelor.

III. Uniunea Europeană

Cel de al treilea grup de organizații europene este reprezentat de Uniunea Europeană (UE). Spre
deosebire de asociațiile internaționale tradiționale dintre state, noutatea esențială a UE rezidă în faptul
că statele membre au renunțat la unele dintre drepturile lor de suveranitate în favoarea UE și i-au
conferit acesteia prerogative pentru a acționa în mod independent. În exercitarea acestor prerogative,
UE poate emite acte juridice europene având aceeași putere ca actele de suveranitate adoptate în
statele membre

Piatra de temelie a Uniunii Europene a constituit-o declarația de la 9 mai 1950 a lui Robert
Schuman, ministrul de externe al Franței la acea vreme, în care acesta a prezentat planul pe care îl
elaborase împreună cu Jean Monnet de unificare a industriei europene a cărbunelui și oțelului prin
formarea unei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului. Potrivit declarației, această unificare
reprezintă o inițiativă istorică în favoarea unei „Europe organizate și vii”, care este „indispensabilă
pentru civilizație” și fără de care „pacea în lume nu poate fi menținută”

„Planul Schuman” a devenit în cele din urmă realitate odată cu încheierea Tratatului de instituire
a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) între cele șase țări fondatoare (Belgia, Germania,
Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos), la 18 aprilie 1951, la Paris (Tratatul de la Paris), cu intrarea în
vigoare a acestuia la 23 iulie 1952. Această Comunitate a fost instituită pentru o perioadă de 50 de ani și
a fost „integrată” în Comunitatea Europeană atunci când tratatul său fondator a expirat, la 23 iulie 2002.
În continuare, câțiva ani mai târziu, aceleași state au creat, prin tratatele de la Roma din 25 martie 1957,
Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom), care
și-au început activitatea odată cu intrarea în vigoare a acestor tratate, la 1 ianuarie 1958.

Crearea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht a marcat o nouă etapă a procesului de
unificare politică a Europei. Acest tratat, semnat încă de la 7 februarie 1992 la Maastricht, dar care, din
cauza unor obstacole întâmpinate în procesul de ratificare (aprobarea poporului danez a fost obținută
doar după un al doilea referendum; în Germania a fost introdusă o acțiune juridică împotriva acordului
parlamentar cu privire la tratat), a intrat în vigoare abia la 1 noiembrie 1993, se autodefinește ca „o
nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Europei”. Acesta
conține instrumentul de instituire a Uniunii Europene, cu toate că procesul nu a fost finalizat. Uniunea
Europeană nu a înlocuit în acest context Comunitățile Europene, ci a adus aceste elemente sub același
acoperiș, alături de noile politici și forme de cooperare. Acest proces a condus în mod figurativ la trei
piloni, pe care s-a sprijinit Uniunea Europeană: primul pilon a fost reprezentat de Comunitățile
Europene: CEE (redenumite CE), CECO (până în 2002) și Euratom. Cel de al doilea pilon a fost reprezentat
de cooperarea statelor membre în cadrul afacerilor externe comune și a politicii de securitate. Cel de al
treilea pilon a vizat cooperarea statelor membre în domenii precum justiția și afacerile interne.
 Uniunea Europeană a cunoscut o primă etapă de dezvoltare prin tratatele de la Amsterdam și de
la Nisa, care au intrat în vigoare la 1 mai 1999 și, respectiv, la 1 februarie 2003. Scopul acestor reforme
privind tratatele a fost reprezentat de menținerea în beneficiul UE a capacității sale de acțiune și în
cadrul unei Uniuni extinse cu numeroase state membre noi. Din acest motiv, cele două tratate au
condus în primul rând la reforme instituționale, voința politică de aprofundare a integrării europene
rămânând relativ scăzută în raport cu reformele din etapele anterioare.

Numeroasele critici care au urmat au dat naștere unei dezbateri cu privire la viitorul Uniunii
Europene și la structura sa instituțională. Acestea au determinat adoptarea unei Declarații privind
viitorul Uniunii Europene de către șefii de stat sau de guvern la 5 decembrie 2001 în localitatea Laeken
din Belgia. Prin acest document, UE și-a asumat obligația de a deveni mai democratică, mai transparentă
și mai eficientă și de a deschide calea către adoptarea unei Constituții. Primul pas în atingerea acestui
obiectiv l-a constituit instituirea unei convenții europene, sub președinția fostului președinte al Franței,
Valéry Giscard d’Estaing, a cărei misiune era redactarea unei Constituții europene. Proiectul elaborat în
cadrul acestei convenții având ca obiect „Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa” a fost
înmânat oficial președintelui Consiliului European la 18 iulie 2003 și adoptat cu diferite modificări de
către șefii de stat sau de guvern la 17 și 18 iulie 2004 la Bruxelles.

Constituția avea drept scop transformarea Uniunii Europene și a Comunității Europene existente
într-o Uniune Europeană unică, care ar fi trebuit să funcționeze pe baza unui singur tratat constituțional.
Doar Comunitatea Europeană a Energiei Atomice urma să funcționeze în continuare ca o comunitate
independentă, deși strâns asociată Uniunii Europene, ca și până atunci. Acest proiect constituțional a
eșuat însă în cursul procesului de ratificare al statelor membre. După primele voturi pozitive în 13 din
cele 25 de state membre de atunci, tratatul a fost respins în referendumurile din Franța (54,68 %
împotrivă, la o participare de 69,34 %) și din Țările de Jos (61,7 % împotrivă, la o participare de 63 %).

După o perioadă de reflecție de aproape doi ani, în prima jumătate a anului 2007 s-a reușit
lansarea unui nou pachet de reforme. Acest pachet de reforme se desparte formal de ideea unei
Constituții europene, prin care toate tratatele existente urmau a fi abrogate și înlocuite cu un singur
document, intitulat „Tratatul de instituire a unei Constituții a UE”. În schimb, a fost elaborat un tratat de
reformă care, ca și tratatele anterioare de la Maastricht, Amsterdam și Nisa, a introdus modificări
fundamentale ale tratatelor existente ale UE, vizând creșterea capacității de acțiune a UE în interiorul și
în afara Uniunii, consolidarea legitimității democratice a UE și creșterea eficacității acțiunilor acesteia în
ansamblu. Potrivit tradiției, acest tratat de reformă a fost numit Tratatul de la Lisabona. Proiectul
Tratatului de la Lisabona a fost elaborat extrem de rapid, în special datorită faptului că, în concluziile la
ședința Consiliului European din 21 și 22 iunie 2007 de la Bruxelles, șefii de stat sau de guvern au stabilit
în amănunt prin ce modalitate și în ce măsură modificările negociate privind tratatul constituțional
urmau să fie încorporate în tratatele existente. Au procedat în această privință de o manieră complet
atipică și nu s-au limitat la stabilirea unor direcții generale care ulterior să fie puse în practică prin
dispozițiile unei conferințe interguvernamentale, ci au definit ei înșiși structura și conținutul
modificărilor ce urmau să fie aplicate, formulând uneori chiar textul exact al unei dispoziții.
 Principalele puncte controversate au fost delimitarea competențelor între Uniune și statele
membre, viitorul politicii externe și de securitate comune, noul rol al parlamentelor naționale în
procesul de integrare, încorporarea Cartei drepturilor fundamentale în dreptul Uniunii, precum și
eventualele progrese în domeniul cooperării polițienești și judiciare în materie penală. Drept urmare,
conferința interguvernamentală convocată în 2007 a avut o libertate de manevră redusă, având doar
mandatul aplicării din punct de vedere tehnic a modificărilor impuse. Lucrările conferinței
interguvernamentale au fost astfel finalizate încă de la 18/19 octombrie 2007; acestea au fost aprobate
din punct de vedere politic cu ocazia reuniunii informale a Consiliului European care a avut loc în aceeași
perioadă la Lisabona.

Tratatul a fost în cele din urmă semnat oficial la 13 decembrie 2007, la Lisabona, de către șefii de
stat sau de guvern ai celor 27 de state membre ale UE de atunci (Croația a devenit stat membru al UE în
2013). Cu toate acestea, procesul de ratificare a acestui tratat s-a dovedit a fi extrem de dificil. Deși, spre
deosebire de Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, Tratatul de la Lisabona a fost
ratificat cu succes în Franța și în Țările de Jos, acesta a suferit un eșec la un prim referendum organizat în
Irlanda la 12 iunie 2008 (53,4 % împotrivă, la o participare de 53,1 %). Doar după obținerea mai multor
garanții juridice cu privire la sfera (limitată) a noului tratat, cetățenii irlandezi au fost chemați la vot la un
al doilea referendum privind Tratatul de la Lisabona, în octombrie 2009. De data aceasta, tratatul a
obținut o aprobare largă din partea populației irlandeze (de 67,1 % „pentru”, la o participare de 59 %).
Succesul referendumului din Irlanda a deschis calea ratificării Tratatului de la Lisabona în Polonia și în
Republica Cehă. În Polonia, președintele Kaczyński condiționase semnarea documentului de ratificare de
rezultatul favorabil al referendumului din Irlanda. De asemenea, președintele ceh, Václav Klaus,
intenționase inițial să aștepte rezultatele referendumului irlandez, însă ulterior a condiționat semnarea
instrumentului de ratificare de garanția că „decretele Beneš” din 1945, care exclud orice revendicare
teritorială asupra unor foste teritorii germane din Republica Cehă, nu vor fi afectate de Tratatul de la
Lisabona și, în special, de Carta drepturilor fundamentale, integrată în Tratatul UE. După identificarea
unei soluții la aceste cereri, președintele ceh a semnat instrumentul de ratificare la 3 noiembrie 2009.
Astfel, procesul de ratificare a fost finalizat, iar Tratatul de la Lisabona a putut intra în vigoare la 1
decembrie 2009.

Prin Tratatul de la Lisabona, Uniunea Europeană și Comunitatea Europeană au fuzionat într-o

Uniune Europeană unică. Termenul „comunitate” este înlocuit integral cu termenul „uniune”. Uniunea
se substituie și preia succesiunea Comunității Europene. Cu toate acestea, dreptul Uniunii este în
continuare definit de următoarele trei tratate:

1.Tratatul privind Uniunea Europeană

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) este subîmpărțit în următoarele șase titluri: „Dispoziții
comune” (I); „Dispoziții privind principiile democratice” (II); „Dispoziții privind instituțiile” (III); „Dispoziții
privind formele de cooperare consolidată” (IV); „Dispoziții generale privind acțiunea externă a Uniunii și
dispoziții speciale privind politica externă și de securitate comună” (V); și „Dispoziții finale” (VI).

2.Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

 Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) are la bază Tratatul de instituire a
Comunității Europene. În principiu, TFUE prezintă structura tratatelor UE. Principalele modificări vizează
acțiunea externă a UE și introducerea unor noi capitole, în special cu privire la politica energetică a UE,
cooperarea polițienească și judiciară în materie penală, spațiul, sportul și turismul.

2.Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice

Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul Euratom) a suferit

numai modificări punctuale. Diferitele modificări specifice au fost operate, de fiecare dată, prin
protocoale anexate la Tratatul de la Lisabona.

TUE și TFUE prezintă aceeași valoare juridică și nu se află într-un raport de supraordonare sau de
subordonare. Această clarificare explicită de ordin juridic este necesară, întrucât nivelurile de
reglementare din ambele tratate și noul titlu al fostului Tratat CE („Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene”) creează impresia că TUE este oarecum o Constituție sau un tratat de bază, în timp ce TFUE
este conceput ca un tratat de punere în aplicare. În plus, nici TUE și nici TFUE nu au caracter
constituțional formal. Terminologia utilizată în ansamblul tratatelor reflectă această modificare de
abordare față de proiectul precedent de Constituție: nu se mai utilizează expresia „Constituție”,
„ministrul afacerilor externe al UE” devine „Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate”, iar definițiile termenilor „lege” și „lege-cadru” au fost abandonate. De asemenea,
tratatele modificate nu conțin niciun articol referitor la simboluri ale UE, cum ar fi steagul sau imnul.
Supremația dreptului Uniunii Europene nu este stabilită prin intermediul unei norme exprese în cadrul
unui tratat, ci rezultă, la fel ca și până în prezent, dintr-o declarație care face trimitere la jurisprudența în
materie a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

De asemenea, Tratatul de la Lisabona renunță la cei „trei piloni” ai UE. Cu toate acestea,
procedurile speciale privind politica externă și de securitate comună, inclusiv apărarea europeană,
rămân în vigoare; declarațiile Conferinței interguvernamentale, anexate la tratat, subliniază caracterul
special al acestui domeniu politic și responsabilitățile deosebite pe care le au, în acest sens, statele
membre.

Izvoarele dreptului Uniunii

Noțiunea de „izvor de drept” are două sensuri: sensul original al termenului se referă la motivul
apariției unei dispoziții juridice, și anume motivarea care stă la baza creării unui model juridic. Conform
acestei definiții, „izvorul de drept” al dreptului Uniunii este voința de a menține pacea și de a crea o
Europă mai bună prin relații economice mai strânse, două pietre unghiulare cărora UE le datorează
existența. În termeni juridici, pe de altă parte, „izvorul de drept” se referă la originea și la
implementarea dreptului.

Tratatele fondatoare ale UE, izvorul primar al dreptului Uniunii

În acest sens, primul izvor al dreptului Uniunii este reprezentat de tratatele fondatoare ale UE,
inclusiv anexele, apendicele și protocoalele asociate, precum și completările și modificările ulterioare.
Aceste tratate fondatoare, precum și instrumentele de modificare și de completare a acestora (în
principal tratatele de la Maastricht, Amsterdam, Nisa și Lisabona) și diferitele tratate de aderare cuprind
atât dispozițiile de bază privind obiectivele, organizarea și funcționarea UE, cât și anumite elemente de
drept economic. Această prevedere este valabilă și în cazul Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene care, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, prezintă același rang juridic cu
tratatele [articolul 6 alineatul (1) din TUE]. Acestea formează, astfel, cadrul constituțional al UE, care
este apoi conturat, în interesul Uniunii, prin măsurile legislative și administrative ale instituțiilor Uniunii.
În calitate de instrumente juridice create direct de statele membre, tratatele sunt recunoscute, în
mediul juridic, ca drept primar al Uniunii.

Instrumentele juridice ale UE, izvorul secundar al dreptului Uniunii

Legile adoptate de instituțiile Uniunii prin exercitarea competențelor care le sunt conferite
alcătuiesc legislația secundară, cel de al doilea izvor de drept al UE, ca importanță.

Aceasta cuprinde actele juridice cu caracter legislativ („acte legislative”), actele juridice fără
caracter legislativ (acte simple, acte delegate, acte de punere în aplicare), acte fără caracter obligatoriu
(avize, recomandări), precum și alte demersuri care nu constituie acte juridice (de exemplu, acorduri
interinstituționale, rezoluții, comunicări, programe de acțiune). „Actele legislative” sunt acte juridice
adoptate printr-o procedură legislativă ordinară sau specială (articolul 289 din TFUE). „Actele delegate”
(articolul 290 din TFUE) sunt acte fără caracter legislativ cu aplicare generală și obligatorie, prin care se
pot completa sau modifica anumite dispoziții neesențiale ale unui act legislativ. Acestea sunt adoptate
de Comisie, care trebuie să fie delegată în mod explicit în acest sens printr-un act legislativ. În cazul în
care sunt necesare condiții uniforme de punere în aplicare a actelor UE obligatorii din punct de vedere
juridic, aceasta se realizează prin acte de punere în aplicare corespunzătoare, adoptate în general de
Comisie și, în anumite cazuri excepționale, de Consiliu (articolul 291 din TFUE). Instituțiile Uniunii pot
formula recomandări și avize sub formă de acte juridice fără caracter obligatoriu. În sfârșit, există o
întreagă serie de „măsuri care nu sunt sub forma actelor juridice” pe care instituțiile Uniunii le pot utiliza
pentru a emite măsuri și declarații fără caracter obligatoriu sau care reglementează funcționarea internă
a UE sau a instituțiilor sale, precum acorduri și convenții între instituții sau regulamente interne de
procedură.

Actele juridice cu și fără caracter legislativ pot prezenta diferite forme. Cele mai importante sunt
enumerate și definite în cadrul unei liste (articolul 288 din TFUE). Ca dispoziții juridice obligatorii,
această listă conține regulamente, directive și decizii. Ca dispoziții juridice fără caracter obligatoriu,
această listă conține recomandări și avize. Lista acestor acte nu este însă exhaustivă. Numeroase alte
acte juridice nu se încadrează în categorii specifice. Acestea includ rezoluțiile, declarațiile, programele de
acțiune sau cărțile albe și cărțile verzi. Sunt semnificative diferențele dintre diferitele forme de acțiune
cu privire la procedura adoptării acestora, la efectele juridice și la categoria destinatarilor; din acest
motiv, aceste diferențe sunt abordate ulterior, în cadrul unui capitol prevăzut distinct, având ca obiect
„mijloacele de acțiune” ale Uniunii.
 Crearea legislației secundare a Uniunii este un proces progresiv. Aceasta conferă vitalitate
legislației primare care derivă din tratatele Uniunii și, progresiv, construiește și completează ordinea
juridică europeană.

Acordurile internaționale ale UE

Un al treilea izvor de drept este legat de rolul UE la nivel internațional. Fiind unul dintre punctele
focale ale lumii, Europa nu se poate limita la gestionarea propriilor afaceri interne. Aceasta trebuie, de
asemenea, să depună eforturi pentru a dezvolta relațiile sale economice, sociale și politice cu alte țări
din exterior. În acest scop, UE încheie cu „țările nemembre” ale UE (așa-numitele țări terțe) și cu alte
organizații internaționale acorduri de drept internațional, categorie din care următoarele acorduri
necesită o menționare distinctă:

Acorduri de asociere

Asocierea depășește cu mult simpla reglementare a politicii comerciale și implică o cooperare

economică strânsă și o asistență financiară importantă din partea UE în favoarea țării în cauză (articolul
217 din TFUE). Există trei tipuri de acorduri de asociere:

Acordurile care mențin legături speciale între anumite state membre ale UE și țări terțe

Acordul de asociere a fost creat, în special, pentru țările și teritoriile din afara Europei care,
datorită statutului de colonii din trecut, întrețineau relații economice strânse cu Belgia, Danemarca,
Franța, Italia, Țările de Jos sau Regatul Unit. Întrucât introducerea unui tarif vamal extern comun în UE ar
fi perturbat considerabil schimburile comerciale cu aceste țări și teritorii, au fost, prin urmare, necesare
acorduri speciale. Obiectivele asocierii constau, așadar, în promovarea dezvoltării economice și sociale a
acestor țări și teritorii și în stabilirea de relații economice strânse între acestea și Uniune în ansamblu
(articolul 198 din TFUE). Drept rezultat, există numeroase acorduri preferențiale care autorizează
importurile de bunuri din aceste țări și teritorii la un tarif vamal redus sau fără astfel de tarife. Ajutorul
financiar și tehnic al UE este acordat prin Fondul european de dezvoltare. De departe cel mai important
acord în practică este acordul de parteneriat UE-ACP, încheiat între UE și 70 de state din Africa, Zona
Caraibilor și Pacific. Acest acord s-a transformat recent într-o serie de acorduri de parteneriat economic
care au oferit, progresiv, statelor ACP acces liber la piața internă europeană.

Acordurile care vizează pregătirea unei posibile aderări la UE și instituirea unei uniuni vamale

Acordurile de asociere au drept obiect și pregătirea unei eventuale aderări a unei țări la UE.
Acordul servește drept etapă preliminară a aderării, în timpul căreia țara candidată poate depune
eforturi pentru apropierea condițiilor sale economice de cele ale UE. Această strategie este pusă în
prezent în practică pentru statele din Balcanii de Vest (Albania, Bosnia și Herțegovina, Serbia,
Muntenegru, Kosovo). În aceste state, procesul de aderare trebuie să fie pregătit prin intermediul
procesului de stabilizare și de asociere (PSA) care trebuie să asigure, așadar, cadrul global al înaintării
țărilor din Balcanii de Vest pe drumul lor spre aderare. PSA urmărește trei obiective: 1. stabilizarea și
trecerea rapidă la o economie de piață funcțională; 2. promovarea cooperării regionale; și 3. perspectiva
aderării la UE. PSA are la bază un parteneriat avansat în cadrul căruia UE oferă concesii comerciale,
asistență economică și financiară, precum și un acord contractual sub formă de acorduri de stabilizare și
asociere. Fiecare stat trebuie să înregistreze progrese concrete în cadrul PSA pentru a respecta cerințele
unei eventuale calități de membru. În cadrul rapoartelor anuale este evaluat progresul statelor din
Balcanii de Vest în sensul unei potențiale dobândiri a calității de membru al UE.

Acordul privind Spațiul Economic European (SEE)

Acordul privind SEE alătură pieței interne celelalte țări din Asociația Europeană a Liberului
Schimb (AELS) – Islanda, Liechtenstein și Norvegia – și, deoarece le solicită acestora să transpună
aproape două treimi din legislația UE, stabilește baze solide pentru o viitoare aderare. Obiectivul constă
în libera circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor în cadrul SEE, pe baza acquis-ului
comunitar (legislația primară și secundară a Uniunii), crearea unui regim uniform de concurență și
subvenții și consolidarea cooperării în cadrul politicilor orizontale și complementare (mediu, cercetare și
dezvoltare, educație).

Acorduri de cooperare

Acordurile de cooperare nu au o anvergură la fel de mare ca acordurile de asociere, în măsura în

care vizează exclusiv cooperarea economică intensivă. UE a încheiat astfel de acorduri cu țările din
Maghreb (Algeria, Maroc și Tunisia), țările din Mashrek (Egipt, Iordania, Liban și Siria) și Israel, de
exemplu

Acorduri comerciale

Uniunea a încheiat, de asemenea, un număr considerabil de acorduri comerciale cu țări terțe

individuale, cu grupuri de astfel de țări sau în cadrul organizațiilor comerciale internaționale în materie
de politică vamală și comercială. Cele mai importante acorduri comerciale internaționale sunt: „Acordul
de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului” (Acordul OMC) și acordurile comerciale multilaterale
încheiate în acest cadru, în special: „Acordul general pentru tarife și comerț” (GATT 1994), „Acordul
privind măsurile antidumping și antisubvenții”, „Acordul general privind comerțul cu servicii” (GATS),
„Acordul privind aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală” (TRIPS) și „Înțelegerea
privind normele și procedurile pentru soluționarea litigiilor”. În mod suplimentar, în toate situațiile se
constată că acordurile bilaterale de liber schimb au dobândit o importanță mai ridicată în comparație cu
acordurile multilaterale. Ca urmare a dificultăților enorme, de exemplu în cadrul OMC, de încheiere a
acordurilor multilaterale de liberalizare, toate marile puteri comerciale, între care și UE, au optat pentru
încheierea acordurilor bilaterale de liber schimb. Cele mai recente exemple sunt reprezentate de
finalizarea cu succes a negocierilor cu Canada (CETA – Comprehensive Economic and Trade Agreement =
Acordul economic și comercial cuprinzător) și Singapore, precum și de negocierile curente cu SUA (TTIP –
Transatlantic Trade and Investment Partnership = Parteneriatul transatlantic pentru comerț și investiții)
și Japonia.

Concluzii
 Ordinea juridică a Uniunii Europene constituie fundamentul veritabil al Uniunii și îi conferă
caracterul de comunitate de drept, în baza căreia funcționează. Doar prin crearea unui sistem juridic nou
și prin protecția acestuia pot fi realizate obiectivele principale ale Uniunii. Ordinea juridică a UE a
înregistrat deja succese importante în acest sens. Nu în ultimul rând, datorită acestei ordini juridice,
piața internă europeană a devenit realitatea de zi cu zi a 510 milioane de cetățeni, ca rezultat al unui
număr mare de progrese, cum ar fi deschiderea largă a frontierelor, dezvoltarea considerabilă a
schimburilor comerciale de bunuri și servicii, libera circulație a lucrătorilor și stabilirea unui număr
important de legături transnaționale între întreprinderi. O altă caracteristică de importanță istorică a
ordinii juridice a Uniunii constă în rolul acesteia de instituire a păcii. Având ca obiectiv menținerea păcii
și libertății, Uniunea înlocuiește forța, ca modalitate de soluționare a conflictelor, cu normele de drept
care unesc atât cetățenii, cât și statele membre într-o comunitate solidară. În consecință, ordinea
juridică a Uniunii constituie un important instrument de instaurare și de menținere a păcii.

Comunitatea de drept a Uniunii Europene și ordinea juridică pe care se întemeiază pot

supraviețui atât timp cât cei doi piloni pe care se sprijină, și anume aplicabilitatea directă a dreptului
Uniunii și supremația acestuia față de dreptul național, asigură respectarea și apărarea acestei ordini
juridice. Aceste două principii, a căror existență și menținere este susținută permanent de Curtea de
Justiție, asigură aplicarea uniformă și cu prioritate a dreptului Uniunii în toate statele membre.

În pofida imperfecțiunilor sale, ordinea juridică a Uniunii Europene are o contribuție inestimabilă
la soluționarea problemelor politice, economice și sociale ale statelor membre.