Ordinea mondiala din perioada Interbelica

Înfrângerea Puterilor Centrale(1919) a impus forțelor Antantei adoptarea unei

formule de organizare a păcii în Europa și în lume. Criteriile Americii pentru ordinea
mondială erau democrația, securitatea colectivă și autodeterminarea. Ordinea mondială
presupunea asocierea tuturor națiunilor, recunoașterea și impunere draptului internațional
și instituirea unei forțe colective. Conducătorii europeni nu dispuneau de niciun fel de
categorii ale gândirii în care să includă asemenea viziuni. Diplomația europeană s-a
articulat pe înclinația lor spre război. Instrumentul meni a realiza și a menține securitatea
colectivă a fost Societatea Națiunilor care a funcționat pe baza unui Pact negociat de
Puterile Aliate și Asociate la Paris și adoptat de Conferința de Pace, cu recomandare de a
fi reprodus ca preambul al sistemelor tratatelor de pace de la Versailles. Prin acest
document se definea scopul Societății Națiunilor, modul ei de funcționare care în esență
era dezolvatarea cooperării între națiuni, garantarea păcii și a siguranței, precum și
eliminarea războiului. În articole se prevedea că, în scopul menținerii păcii, statele
membre recunoșteau necesitatea reducerii armamentelor naționale; statele membre își
asumau obligativitatea de a respecta și păstra integritatea și independența politică; se
indicau mijloacele și procedeele aplicabile în cazul unor conflicte. Contradicțiile dintre
Sitemul relațiilor internaționale și viziunea diferită asupra arhitecturii de securitate au dus
la întâmpinarea unor dificulatăți în îndeplinirea rolurilor și a misiunilor.
În primul rând, SUA au încheiat tratate separate de pace cu țările învinse din care
lipseau clauzele privitoare la Ligă și au promovat propriile interese prin Conferința de la
Washingto. În al doilea rând, în organizarea Ligii Nașiunilor n-au fost luate în considerare
interesele statelor învinse. Franța a fost categoric ostilă admiterii statului german, SUA și
Marea Britanie doreau o integrare mai rapidă, Germania dorea să fie primită în Ligă pe
picior de egalitate cu Franța și Anglia. În momentul în care Europe își edifica sistemul de
securitate și principiul naționalității, revoluția bolșevică propunea o altă viziune care avea
la bază teoria statului social al proletariatului. Lenin a ignorat recunoașterea de la
Versailles și a considerat forumul păcii drept ,, Internațională neagră destinată să conserve
orânduirea capitalistă”. Statul sovietit a acționat în permanență penru revizuirea granițelor
și tratatelor.
Secolul de pace asigurat de Congresul de la Viena(1815) s-a fundamentat pe 3 piloni:
o pace conciliatoare cu țara învinsă(Franța), uun echilibru de forțe și un sentiment al
legitimității. Tratatul de la Versailles nu a îndeplinit niciuna dintre condiții. Înainte de
războiul mondial, Germania avusese vecini puternici, ea nu se mai putea extinde în nicio
direcție din cauza Franței și Austro-Ungariei. După Tratatul de la Versailles nu a mai
existat nicio piedică de extindere a Germaniei în est. Franța și Rusia ambele slăbite
făceau ca estul european să nu poată oferi un potențial credibil. În 16 aprilie 1922, prin
Tratatul de la Rapallo se restabileau relațiile diplomatice sovieto-germane. Ambele state
renunțau reciproc la datorii, Germania, cu ajutorul URSS, a pus presiune pe Anglia și
Franța pentru a revizui tratatele de la Versailles. Germania promitea să intre în Liga
Națiunilor numai dacă i se acorda statutul de mare putere și un loc permanent în Consiliu.
Între anii 1924-1929, Societatea Națiunilor a adoptat măsuri colective pentru
reconstrucția Austriei, Unagriei, Bulagariei și a altor țări membre. Prestigiul Societății
Națiunilor a dus și la lichidarea unor conflicte militare Italia-Grecia, Turcia-Grecia,
Grecia-Albania. După Conferința de la Locarno (1925) Germania a fost primită în
Socitatea Națiunilor.
După un deceniu în care diplomația se concetrase asupra Europei, Japonia a
tranformat anii 1930 într-un deceniu al violențelor. Forțele japoneze au ocupat Manciuria,
care aparținea Chinei. China a făcut apel la Societatea Națiunilor, dar aceasta nu avea
cum să aplice sancțiunile. În urma comisiei de cercetare (Comisia Lytton) s-a demonstrat
că Japonia a avut pretenții justificate asupra Manciuriei, dar a greșit pentru că nu a
epuizat toate mijloacele pașnice de rezolvare a problemei. Japonia s-a retras din Liga
Națiunilor ceea ce a dus la declinul securității colective. În 1932, Japonia a ocupat China
la nord de Marele Zid. Eșecul conferinței pentru dezarmare a fost pecetluit de retragerea
Germaniei de la negocieri în 1933, folosind acest prilej pentru a se lansa într-un plan
general de înarmare. Guvernul francez a declanșat startul în cursa înarmărilor, dar nu a
reușit să o parcurgă. La inițiativa Italiei, Germania, Franța și Marea Britanie au constituit
un fel de directorat european ce trebuia să stabilească regulile jocului. Franța simțindu-se
deavantajată a boicotat proiectul spre mulțumirea URSS. O încercare de a repune ecuația
de securitate pe continent s-a făcut la Stressa în 1935. La nici o lună, Hitler a repudiat
ultimele clauze referitoare la dezarmare. Tratatul din 2 mai 1935 între Paris și Moscova
prevedea că dacă una din părți va fi atacată, celelalte două state își vor acorda ajutor
reciproc. Când Italia a atacat Abisinia, Marea Britanie a cerut sancțiuni contra
agresorului. În 1936, Hitler a nulat complet Acordul de la Versailles prin faptul că a
ordonat armatei germane să intre in Renania. Prin urmare, a fost convocat Consiului Ligii
la Londra. Consiliul Ligii Națiunilor a hotărât că tratatele de la Versailles și Locarno au
fost încălcate. În momentul reocupării Renaniei s-a creat un punct de cotitură în istorie.
Politica pacifistă pe care Franța o aplica a fost urmată și de Anglia in relatiile cu
Germania.
Prima mare criză a relațiilor internaționale a fost provocată de un conflict izbucnit în
Spania-Razboiul Civil. În 1936 Spania devenise republică. Opoziția fascistă și cea
conservatoare au declanșat o revoltă armată. Frontul Popular a fost apărat de Franța,
Marea Britanie și Uniunea Sovietică, conservatorii și fasciștii au fost apărați de Iatlia și
Germania. Războiul Civil din Spania a distras atenția de la problemele grave și a pecetluit
apropierea dintre Hitler și Mussolini. În 1937, Japonia transformă conflictul cu China în
război deschis, chinezii nu au găsit ajutor la Societatea Națiunilor, Marea Briatanie a dorit
să se implice. Negocierile dintre Hitler și Mussolini ar fi fost în defavoarea Franței și
Marii Britanii. În noiembrie 1937, la Berlin se discuta ,,Memorandumul Hossbach” prin
care Germania să se transforme într-o mare putere dominantă în Europa. Tot în noiembrie
1937, la Londra, primul ministru englez a gândit un plan pentru a evita războiul și a
pacifica Europa. În acest context, Mussolini a declarat că Italia a obosit să mai păzească
independența Austriei, ceea ce însemna pentru Hitler calea deschisă pentru anexarea
Austriei. Conferinta de la Munchen a părut un nou sistem de securitate bazat pe egalitate
și încredere reciprocă a celor 4 mari puteri care dominau Europa. Pentru Hitler anexarea
sudeților a fost o etapă în acțiunea de cucerire a Cehoslovaciei. Ungaria, prin ,,Arbitrajul
de la Viena”(1938), obține sudul Slovaciei. Dezmembrarea statului cehoslovac a
demonstrat că Hitler nu ținea transpunerea în practică a principiului autodeterminării
nationale, ci dominația continentului.