Curs 1.

Noţiuni generale ale conceptului de etică

Studiul problematicii ”Eticii și Integrității” Academice, provine din suprapunerea parțială a
problemelor de care ne lovim în mod curent, în analiza funcție de domeniul sau studiul dezvoltat, de
forma sau intensitatea analizei (cercetare de laborator, cercetare pe subiecți vii/ cazuri, cercetare
fundamentară/teoretică), alcătuind un instrument/model util dar incomplet.
Analiza și evaluarea unei competențe/comportament, din punct de vedere etic, presupune
familiarizarea minimală a unui set de concepte și instrumente argumentate pe baza:
* mecanismele instituționale în domeniul managementului eticii - sunt comune pentru toți;
* argumentele morale împotriva plagiatului rămân aceleași - chiar dacă regulile de citare (tehnicile)
pot fi diferite;
* hărțuirea este respingătoare și când aceasta este întâlnită (se întâmplă) într-un mediu superior
(civilizat) sau când se identifică într-un spațiu lucrativ sau productiv. Cazuistica poate varia, dar
caracteristicile structurale ale situațiilor se suprapun de cele mai multe ori.
Etica este interesantă atunci când:
- se pun în joc intuițiile morale sau valori diferite, și
- când ne confruntăm cu dileme în care decizia nu este evidentă, iar dezacordul este rezonabil.
Etica (din greacă = datină, obicei) – este una din principalele ramuri ale filosofiei, ea se ocupă cu
cercetarea problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la întrebări precum:
- ce este bine/rău?
- cum trebuie să ne comportăm?
Immanuel Kant susține că etica se fondează în împrejurul răspunsului la întrebarea ”ce trebuie să
fac?”. Când spune acestea, el pleacă de la premisa crasă că există o etică veritabilă, universal
acceptată. Întrebarea eticii nu a fost pe atât de corect formulată de Kant, ea fiind nu “Ce pot să știu
despre ce trebuie să fac?”.
Ca denumire a unei discipline filosofice conceptul de "etică" a fost prima dată folosit de Aristotel.
Prin acesta Aristotel intenționa să denumească ansamblul de obiceiuri și tradiții omenești. Important
de reținut este că etica fusese deja mutată în centrul discuțiilor filosofice o dată cu apariția lui Socrate.
Integritate – însușirea de a fi integru, de a fi sau de a rămâne intact, indivizibil, întreg, cinstit,
incoruptibil. Integritate = probitate (cinste, onestitate, respect, stimă, considerație, prețuire). Principiu
de bază al dreptului internațional potrivit căruia fiecare stat are dreptul să-și exercite deplin și
nestingherit suveranitatea asupra teritoriului său. Întregime morală, onestitate perfectă: integritatea
unui funcționar.
În rezolvarea/explicitarea problemelor legate de etică, dilemele și întrebările deschise generează
dezbateri și prilejuiesc reflecții. Sentințele tind să ucidă discuția și să prilejuiască mai curând reacții
de respingere vehementă sau îmbrățișare profundă a verdictului. În comunitățile profesionale și în
societate se impune astfel dialogul – să vorbim mai mult uni cu alții și mai puțin uni la alții sau chiar
uni despre alții – direcția corectă pentru dezvoltarea unei atitudini morale.
De ce oamenii fac uneori acțiuni imorale?
Uneori, răspunsul poate fi dat de lipsa cunoștințelor – nu știu că, prin acțiunea lor încalcă o regulă, un
principiu, o cerință morală.
Deficitul de moralitate nu este generat (de cele mai multe ori) de lipsa cunoștinței sau a informației.
Prejudiciu ar fi astfel rezolvat prin accesarea informației. Situația cel mai des întâlnită este identificat
prin interes.
Cel mai adesea, atunci când oamenii reali nu fac ceea ce trebuie din punct de vedere moral, este
datorat lipsei motivației și nu numai a lipsei cunoașterii. Chiar dacă nu internalizează norma, este
conștient că încalcă (morala/legea) prin acțiunea sa.
Hoțul fură deși știe că nu este moral.
Un șofer beat conduce deși știe că încalcă legea.
Un copil se opune educației fiindcă-i este comod acum, deși conștientizează că-i va fi mai greu
ulterior.
Akrasia (slăbiciunea voinței) – caracteristica ființelor umane care produc deficit tipic de moralitate.
Organizațiile academice și instituțiile, ca și subiecții de interacțiune umană, nu sunt imune la
comportament imoral. În măsura în care sunt populate de ființe umane, akrasia este o posibilitate mai
mult decât plauzibilă.
Astfel, etica academică identifică intersecția rezultată din aplicarea instrumentelor specifice a:
eticii profesionale;
eticii cercetării și managementului;
eticii și integrității organizațiilor la zona vieții academice.
Sintagma ”etică academică” este adesea folosită pentru a identifica două lucruri diferite:
un domeniu de cercetare, cu toate caracteristicile atașate (publicații, reviste,
conferințe, proiecte de cercetare), și
o mișcare mai generală, care își propune să crească gradul de atenție pentru cerințele
etice și de internalizare a lor în viața academică.
Moral, imoral, non-moral

Conceptul de Moral (din latină moralitas, moralis, sau franceză morall) – caracterizează noțiunea de
maniere, caracter, comportament adecvat. Este o percepție a comportamentului care diferențiază
intențiile, deciziile și acțiunile între cele bune (sau corecte) și rele (sau greșite). Un cod moral e un
sistem de moralitate, bazat pe o anumită filozofie, religie sau cultură. Morala este o ramură a eticii,
disciplină a filozofiei.
Moral, - care aparține moralei, conduitei admise și practicate într-o societate. Un concept etic, care
este conform cu morala, care este cinstit, bun, moralicesc. Conține o învățătură și/sau este
moralizator. 
Morala, derivă din cuvântul latin care înseamnă obicei, se referă la obiceiuri, valori și comportamente
care sunt acceptate de un anumit grup. Mai poate desemna o concluzie (lecție) înțeleasă dintr-o
poveste sau experiență.
Moral, aparține psihicului, spiritului, intelectului, se face referință la psihic, spirit sau intelect,
spiritual, intelectual. Caracterizează ansamblul facultăților sufletești și spirituale.
stare afectivă, dispoziție sufletească temporară care privește puterea, dorința,
fermitatea de a suporta pericolele, oboseala, dificultățile. Curaj, tărie sufletească.

Trăsături ale moralului:

Care este în conformitate cu principiile sau cu regulile moralei
Care aparține moralei
Care se referă la morală
Care provine de la morală
Care moralizează
Care aparține psihicului, spiritului, intelectului sau caracterului
Care se referă la psihic, la spirit, la intelect sau la caracter
Calitate de a fi moral
Ansamblu al facultăților sufletești
Stare, dispoziție sufletească
Curaj, tărie sufletească
Principii etice recunoscute ca atare de specialişti, în funcţie de nevoi:
Principiul respectului autonomiei
Principiul binefacerii
Principiul nefacerii răului
Principiul dreptăţii
Principiul respectului demnităţii
Principiul vulnerabilităţii
Principiul publicităţii
Principiul egalităţii
Principiul fericirii
Imoral - care este în contradicție cu principiile moralei; lipsit de integritate morală, fiind contrar
moralei. De fapt nemoral.
este contrar moralei, contrar principiilor moralei, care calcă principiile moralei, care
nu are nici un principiu moral.
 ne-etic, nemoral, corupt.
depravat, desfrânat, destrăbălat, dezmățat, stricat, curvar, preacurvar, preacurvitor.
Un bărbat imoral – un bărbat obscen. O femeie imorală - o femeie depravată.
non-moral – fără legătură cu morala; neavând nici o legătură cu etica sau morala;
neimplicând considerații etice sau morale.
care nu se încadrează sau nu există în sfera moralei sau eticii
neavând nici o legătură cu moralitatea; nici moral nici imoral
A dezvolta o problemă complet non-morală care a implicat numai judecăți
cu privire la eficacitate.

În cadrul conceptului moral, apar alte două concepte care sunt, fiecare în felul său, antonime și care
nu trebuie confundate.
Unul este conceptul este cel cunoscut drept imoral - care se referă la tot acel comportament sau la
persoana care, in mod deliberat, încalcă (violează), o anume moralitate sau vreo socială morală. Când
se spune că o persoană acționează imoral, înseamnă că el acționează incorect, producând rău
(producând pagubă).
Celălalt conceptul, de amoral (sau de amoralitate) - se referă la o postură în care persoanele sunt
considerate ca lipsite de moralitate, și prin urmare care nu au capacitatea de a percepe că actele sau
faptele lor sunt rele sau bune, corecte sau incorecte. Cea mai mare apărare a amoralității o manifestă
taoismul, în cadrul căruia se consideră că moralitatea  corupe ființa umană, constrângând-o să facă
lucruri bune atunci când nu este preparată pentru asta și interzicându-i să facă lucruri rele atunci când
ar fi trebuit să experimenteze spre a-si da seama de repercusiunile actelor (acțiunilor) sale.
Tot ce este moral implică forțarea naturii ființei umane și este fructul neîncrederii și fricii față de
ceilalți, a ceea ce ar putea face dacă nu ar fi supuși strictei guvernări ale unor legi care să le controleze
(conducă, călăuzească).
Ființa umană este o ființă morală, deoarece are capacitatea de a alege atunci (in momentul) când
acționează, este responsabilă pentru acțiunile sale și este capabilă să evalueze consecințele care derivă
din ele.
Conștiința morală se manifestă în întrebarea: Ce trebuie să fac? Pentru a-si răspunde, omul trebuie să
reflecteze (să cântărească) asupra a ce este bine să facă și a ceea ce este rău (păgubos) să facă. Ceea
ce o persoană consideră bun devine o valoare morală, iar normele morale dezvoltă și protejează aceste
valori. Normele și valorile nu au pentru ele nici un sens, deoarece nu au capacitățile reflexive
necesare. Cineva este imoral dacă nu respectă, standardele morale ale comunității sale.
Spunem adesea că anumite bunuri, fapte, comportamente, intenții și chiar persoane sunt morale sau
imorale în funcție de rezultatul acceptat. Criteriile după care facem astfel de evaluări pot fi diferite
sau semnificativ diferite, în funcție de importanță și moment, fiind încadrate în trei mari categorii:
acțiuni care contravin cerințelor moralității – imorale;
acțiuni care realizează o cerință morală – moralmente dezirabile;
acțiuni oarecum indiferente sau neutre din punct de vedere morală – acțiuni comune.
Unul din obiectivele tradiționale ale eticii este cel a identificării tipurilor de criterii în funcție de care
putem distinge între ceea ce este moral și ceea ce este imoral, moralmente corect și incorect în cazul
acțiunilor pe cere le întreprindem, ca membrii ai comunității.
Principii, valori și reguli morale

Tratează umanitatea, atât în persoana ta cât și în persoana altora, întotdeauna la fel, în același timp ca
scop în sine, fără delimitări, și niciodată doar ca mijloc.
Libertatea este o valoare importantă a vieții academice.
Să nu furi.

Fiecare dintre aceste trei principii fundamentale ne comunică viziuni despre moralitate. Există
diferențe notabile între nivelurile de generalitate și cele de stringență ale cerințelor pe care le
formulează.
În primul principiu, se evidențiază formula umanității a imperativului categoric, concept aparținând
lui Kant, fundament justificativ pentru ideea respectului demnității persoanelor, pe care mulți autori o
consideră ca stând la baza culturii morale europene moderne, fiind preluată în constituții, în legislații,
în reglementări comportamentale și/sau instituționale și menționată continuu în lucrări de etică.
Cel de-al doilea principiu face trimitere la valoarea libertate. Statului valorilor a fost intens dezbătut,
ba chiar se stabilește sub-diviziunea acestei, axiologia – care se ocupă de elucidarea conceptului de
valoare. Valorile morale reprezintă standarde ale binelui pe care îl asumăm, la nivel individual sau
comunitar/colectiv.
Al treilea enunț, reprezintă o regulă. Spre deosebire de principii, regulile morale tind să fie mult mai
bine specificate și să prevadă cu mai multă precizie, calea de urmat într-o situație dată.

Principii, valori și reguli morale

Putem afirma cert, că religia nu este același lucru cu moralitatea. Pentru mulți, etica se reduce la
religie, întrucât primii pași ai educației morale se bazează pe cunoașterea, învățarea, aprofundarea și
respectarea celor zece porunci biblice. E la îndemână să credem că religia reprezintă un sistem de
reguli etice. Întrucât diferitele confesiuni religioase, diferitele rituri susțin o serie de principii
conforme propriilor fundamente religioase, între etică și religie vor exista răspunsuri diferite la o serie
majoră de întrebări.
Nici moralitatea nu se identifică cu legalitatea. Este ușor să le confundăm întrucât ne așteptăm ca
legile să fie drepte și în conformitate cu valorile morale universale. Legile codifică și impun prin
sancțiuni juridice (sau restricții permisive) o serie de reguli considerate a fi esențiale pentru bunul
mers al societății.
Sfera moralității este însă destul de largă/mare, iar reguli morale nu sunt menționate sau prinse în
sistemul legislativ decât în măsura în care aceste fapte generează prejudicii de natură financiară sau
juridică. (sclavia – imoral dar practicat; interzicerea drepturilor femeilor de a vota, de a practica
anumite meserii).
 Normativ și descriptiv
Atributele de tipul ”bun” sau ”rău”, aplicate unei anumite persoane, sau unui anumit bun economic
(obiect), creează o evaluare făcută sub impulsul unei judecăți de valoare. Statutul lor este mai
complicat decât al unei propoziții prin care comunicăm prin simple stări de fapt (propoziții
descriptive). Prin simpla afirmație, părere, nu mai este la fel de clar ce trebuie să fac pentru a verifica
afirmația sau a putea contrazice. În susținerea argumentului, putem folosi standarde care să confere
apreciere, mulțumire sau încredere.
Relația dintre normativ și descriptiv ridică multe dificultăți și a fost intens și dezbătută în filozofia
morală. Astfel, s-a ajuns la concluzia la argumentarea că, propoziției de tip ”trebuie” (normative) nu
pot deduse doar utilizând (din) propoziții de tipul ”este” (descriptive). Ca să avem o evaluare ca și
concluzie a unui argument, trebuie să regăsim cel puțin o altă propoziție normativă printre premise,
care să-i întărească susținerea. Propozițiile (afirmațiile) factuale (care se referă la fapte, care prezintă
numai faptele (fără a le interpreta), oricât de complexe și de concludente ar fi, nu sunt suficiente
pentru a deduce din ele norme, nu susțin o poziție expresă sau o delimitare radicală între fapte și
valori.
Chiar dacă nu se pot deriva logic normele din fapte, nu rezultă că între cele două domenii se
realizează o prăpastie de netrecut și că nu poate exista un alt fel de relație. Devine tot mai clar ce este
mai important să distingem între normativ și descriptiv dacă ne gândim la dezacordurile tipice dintre
noi (persoană) și sursa lor (obiect). Uneori certurile sau contradicțiile apar doar în mod aparent în
susținerea valorii morale.
altă problemă legată de atribuirea valori morale, o reprezintă stabilirea noțiunii apreciative care țin de
normative ale eticii. Facem evaluări estetice, tehnice, logice și de comportament. Problema clarificării
relației acestora cu faptele, este una care nu privește exclusiv etica.
S-ar cuveni să se observe că se apelează la o paletă (serie) de mijloace pentru a semnaliza că ceea ce
comunicăm este doar o evaluare. Există o serie de ”semnale” strict lingvistice pe care le folosim, dar
și o serie de ”elemente suplimentare” în comunicare cu care reușim să transmitem aprobarea sau
dezaprobarea noastră morală.

Analiza problemei eticii, forme ale evaluării moralei

• Curs 2.
Argumentarea etică
 
Moralitatea este însușirea a ceea ce este moral, care prezintă natura, caracterul, valoarea unui fapt, a
conduitei unei persoane sau a unei colectivități din punct de vedere moral. Este o comportare, o
conduită, care explică moravuri în conformitate cu principiile morale, a cinstei, a bunei purtări.
Moralitatea nu este o trăsătură biologică a speciei, care a fost adaptată pentru a obține avantaje în
raport cu alte specii, ci ea este un rezultat social și cultural. Noi suntem produse ale interacțiunii
sociale, iar raționamentul moral este dezvoltate doar ca urmare a angajării în aceste interacțiuni
sociale
Incertitudinile asupra soluției morale corecte, au existat, și există dintotdeauna. Susținerea vehementă
a unor argumente, a unor opinii contrare, se suprapun pe intervenția celor apropiați pentru atenuare a
conflictului. Susținerea unei poziții este văzută destul de des ca o ceartă fără ieșire și care nu face
decât să-i deranjeze pe ceilalți, interesați să relaxeze conflictul într-un mod cât mai amiabil.
De ce discuția contradictorie este înflăcărată? Ne exprimăm dezacordul puternic atunci când simțim
că s-a produs o nedreptate, când s-a încălcat un drept sau când unui lucru valoros nu i s-a acordat
importanța (atenția) cuvenită. Când miza dezbaterii este dincolo de interesul personal, și implică
binele unei comunități sau al unei asociații, nu avem cum și nu putem rămâne indiferenți (pasivi).
Percepția că un dezacord reprezintă, determină, sau este o ceartă, indică ceva bun. Credem că suntem
îndreptățiți să ne cerem drepturile, să susținem cauza sau să ne certăm pentru unele lucruri mari,
frumoase, susținute, importante pentru existență care au o implicație continuă, perenă. Multe
personalități au murit în numele iubirii și al dreptății, motivați de puritate. Pentru lucrurile mărunte,
nu se merită să luptăm, să ne batem capul.
Recomandarea să nu ne certăm distorsionează cu ceea ce trebuie să facem când argumentăm.
Argumentarea este procesul de formare a motivelor, a justificării credințelor și tragere de concluzii,
cu scopul de a influența gândurile și/sau acțiunile altora. Argumentarea (sau teoria argumentării)
face referință la studiul acestui proces. Este un domeniu de studiu interdisciplinar și o preocupare
centrală a cercetătorilor din disciplinele logicii. Dialecticii și retoricii.
Argumentarea înseamnă să-ți exprimi pur si simplu o opinie, să-ți susții cauza. Aceasta este o
imagine incompletă. Atunci când exprimăm o opinie, pășim peste mai multe etape și trecem direct la
punctul final al argumentației, prezentând concluzia pe care dorim să o împărtășim direct celorlalți.
Un argument este tot odată ceea ce se întâmplă înaintea concluziei, adică exprimă efortul de a aduce
temeiuri și dovezi în susținerea opiniei în care credem. Un argument este de fapt un răspuns, o
precizare certă.
Pentru a depista sau a construi argumente, nu trebuie să ne concentrăm pe (asupra) a ceea ce cred
oamenii, pe dovezile care susțin și conduc la adevărul credinței lor. Astfel, o opinie nu este în sine, și
întotdeauna, un argument. Ea reprezintă doar o teză, o prezentare, care trebuie apoi demonstrată și/sau
susținută pe baza, sau prin, argumente.
Argumentarea în contradictoriu este vehementă atunci când sunt criticate lucrurile la care ținem. Ne
interesează cum interacționează oamenii din jurul nostru între ei, cât de bine viețuiesc (o duc)
prietenii și membrii familiei noastre, ce se întâmplă (sau se va întâmpla) cu noi în viitorul apropiat.
Dar nu tot ce are importanță pentru noi este și moral. Este necesar să înțelegem ce este un argument
moral și cum îl putem distinge de alte tipuri de argumente. Dacă un argument este o însușire de
dovezi și temeiuri care susțin o concluzie, atunci un argument moral va susține o concluzie morală.
Concluzia (morală) este acea descriere de stare asamblabilă într-un limbaj determinat, pe care o
poate extrage un sistem interpretant, dintr-o analiză, după un algoritm prestabilit, a unor mesaje cu un
conținut coerent și relativ complet. Coerența mesajelor implică inexistența unor descrieri de stare
contradictorii în mesaj, iar completitudinea vizează suficiența informațiilor de detaliu pentru a
permite extragerea unei unice concluzii, sau pentru construirea unor criterii de ordonare a unui set de
concluzii derivabile din mesaj.
Concluzie, încheiere a unui șir de judecăți, gânduri deduse dintr-o serie de argumente sau constatări,
rezultat dintr-un raționament, dintr-o deducție. Judecată nouă care rezultă din alte judecăți date și al
cărei adevăr depinde de adevărul judecăților date. Ultima parte a unei expuneri sau a unei lucrări, care
cuprinde rezultatele finale.
◊ A trage concluziile = a rezuma ideile emise de participanți în cadrul unei dezbateri și a arăta
consecințele care se impun în urma celor discutate, în legătură cu problemele dezbătute. Judecată
finală a unui silogism. Judecată care confirmă datele unei teoreme pe baza demonstrației. Expunerile
părților și ale procurorului într-un proces, sau încheiere a unei chestiuni, făcută de o autoritate
judiciară sau ministerială; o avizare, o propunere.
◊ A pune concluzii = a formula pe scurt acuzarea (sau apărarea) într-un proces.
O concluzie morală, reprezintă un imperativ care ne spune ce trebuie să facem sau ce este bine să
facem. Putem recunoaște un argument moral identificând termenii evaluativi: ”bun”, ”rău”, ”corect”,
”greșit”, ”suficient”, ”sever ”suferință”, ”cruzime”, ”compasiune”, ”inuman”, ”umilință”. Acești
termeni descriu modul în care ar trebui să acționăm.
Nu toți termenii evaluativi sunt de natură morală. Datoria morală poruncește categoric, indiferent de
dorințele de la un anumit moment sau de răzgândiri.
Un imperativ moral reprezintă imperativul care poruncește categoric, independent de dorința noastră
particulară, și fără modificări ale conduitei sau ale comportamentului, fără ezitări, fără compromisuri.
Un imperativ prudențial reprezintă imperativul care conține și ceea ce dorim la un anumit moment
dat, ceea ce acceptăm a urma și ceea ce credem (la un anumit moment dat) că este mai bine.
Nu este suficient ca un argument moral să sfârșească într-un imperativ sau o recomandare morală.
Este nevoie să urmărim natura raționamentului care susține un punct de vedere privind moralitatea
comportamentelor. Este posibil ca recomandările etice să susțină (să fie susținute de)
raționamentele non-etice. În ceste condiții putem confunda argumentele morale cu alte tipuri de
argumente. Un raționament moral, poate invoca principiul că ”orice individ, ființă umană, are
libertatea să trăiască așa cum dorește, câtă vreme nu-i vătămează (deranjează) pe ceilalți, și fără
restricții”.
Așadar, un argument moral ajunge la o concluzie morală pe baza unor raționamente morale. Un
argument moral care susține o concluzie, se identifică cu argumentul naturii soluției susținute (un
argument economic, susține o soluție economică, un argument social, susține o soluție socială, un
argument educațional, susține o soluție a educației).
Cum analizăm o problemă etică
 
Atunci când analizăm o problemă etică, avem nevoie de un ajutor care să ne orienteze asupra unui
răspuns despre ce trebuie sau ce este permis să facem. Există o varietate de soluții la care apelăm în
viața cotidiană: propria intuiție – instinctele personale de aprobare/dezaprobare a
comportamentelor, autoritatea regulilor – învățate de la predecesori (părinți, bunici, profesori,
preoți, mediul social).
Intuiția este ceva dincolo de intelect. Ceva ce vine dintr-un loc total necunoscut acestuia. Intelectul o
poți simți, dar nu o poți explica. Atunci când simți că un lucru nu este pentru tine, îl respingi, dar nu
poți explica de ce. Aceea este intuiția. Sau dimpotrivă, când simți că faptul respectiv este de parcă
pentru asta te-ai născut, tot intuiția este.
Intuiția nu poate fi explicată științific, pentru că însuși fenomenul este neștiințific și irațional. Toți
oamenii sunt înzestrați cu intuiție, dar aceasta poate fi mai mult sau mai puțin dezvoltată. Nu numai
marile genii și inventatorii celebri au intuiții. Și noi putem trăi asemenea stări de “pătrundere” în
realitatea invizibilă, iar tot ce avem de făcut este să ne dezvoltăm această înzestrare minunată ascunsă
în ființa noastră. Intuiția se bazează pe experiențele trecute, pe informațiile și cunoștințele pe care le-
am acumulat de-a lungul timpului.
Chiar dacă nu ne dăm seama, tot ce am citit, învățat, acumulat, a rămas înmagazinat într-o zonă a
minții noastre. În cazul în care latura noastră conștientă a uitat o anumită întâmplare sau informație,
subconștientul o păstrează și o folosește sub diferite aspecte. Unul din aceste aspecte este intuiția.
Așadar cu cât avem mai multă experiență într-un domeniu, cu atât intuiția noastră va fi mai dezvoltată
și mai precisă în domeniul respectiv. Intuiția nu poate fi forțată sau provocată, dar sunt câteva trucuri
prin care o putem stimula.
Intuițiile – sunt semnale foarte puternice care indică faptul că o acțiune este greșită. Prin intuiție,
fiecare condamnăm o faptă greșită, imorală, condamnându-o, catalogând făptuitorul ca fiind o
persoană ”rea”, ”imorală”, și că acțiunea trebuie condamnată prin oprobriu1 public și pedepsit de
instituțiile statului. Credem că sentimentul de aversiune ne conduce la răspunsul corect față de
comportamentul celui care abuzează. Sunt destule situații în care intuiția ne spune (anunță) că ceva
este suspect la anumite persoane, care ne cer ajutor. De obicei refuzăm motivat (sau nu), întrucât
simțim o lipsă de sinceritate sau intenții perfide, dovedindu-se ulterior că am avut dreptate.
Intuiția se poate ghida cu încredere, existând cazuri în care instinctele noastre de aprobare sau
dezaprobare sunt influențate de factor morali irelevanți, cum ar fi sensibilitatea de dezgust, lipsa
susținerii motivaționale, delăsarea. Dezgustul nu pare a fi esențial pentru evaluarea morală a acțiunii,
dar reprezintă percepția personală și proprie, dezgustul având relaționare puternică cu aversiunea.
Asemenea rezultate ridică probleme serioase cu privire la cât de mult trebuie să ne încredem în
intuiție. În aceste condiții, intuițiile pot fi ușor influențate de reacții emoționale irelevante moral.
Regulile învățate de la predecesori (părinți, bunici, profesori, preoți) sunt utile pentru a decide asupra
a ceea ce trebuie să facem.
În aceste condiții, verificăm dacă există reguli, ne uităm dacă există soluții exprese care să indice
cum să acționăm, să decidem și să respectăm morala. Aceste situații sunt complicate și nu avem
timp să cântărim (analizăm) toate detaliile. De aceea, folosim reguli care funcționează mai mereu, și
nu ne complicăm cu întrebări justificative. Respectăm fără deliberare poruncile morale pe care le
cunoaștem (le-am învățat, ni le-am însușit), iar rezultatele se dovedesc a fi favorabile pentru buna
înțelegere dintre oameni.
Dacă acceptarea necritică a autorității regulilor, ne ajută să rezolvăm problemele moralei pe care le
întâlnim, trebuie să fim conștienți că regulile morale admit uneori excepții. Astfel, ascunderea
adevărului pare singura opțiune.
 
1. Oprobriu – dispreț, dezaprobare prin care societatea condamnă faptele socotite nedemne sau
oamenii săvârșesc astfel de fapte.
Acest mecanism rezolvă uneori probleme ale moralei care lor li se par esențiale, față de alții care le
consideră neacceptate.
Respectarea riguroasă a legilor în vigoare, creează încredere între oameni și servește binelui general,
dar trebuie să păstrăm mintea deschisă pentru excepții și opțiuni necondiționate. Uneori acțiunea
morală și împotrivește autorității regulilor existente.

Ce sunt teoriile etice și de ce ne sunt utile?

Teoriile etice - vizează domeniul filosofic în care se studiază diverse concepte morale (ex: bine, rău).
Există trei subdomenii în etică: meta-etica, etica normativă și etica aplicată.
Problemele de meta-etică privesc natura eticii: Ce facem când spunem că o acțiune este morală sau
imorală? Descriem obiectiv o acțiune sau ne exprimăm doar sentimentele noastre subiective? Sunt
adevărurile etice universale sau relative la o cultură sau alta sau de la un individ la altul? Ce face ca o
întrebare sau problemă să fie etică și nu, să zicem, științifică? De ce cineva ar trebui să fie interesat de
etică?
În etica normativă sunt formulate răspunsuri sistematice (teorii) la întrebări de genul: Ce este corect
moral? Când este o acțiune bună sau rea? Ce valori sau principii ar trebui să adopt?
Etica aplicată este domeniul filosofiei morale în care se discută probleme morale specifice (ce țin de
avort, pedeapsa capitală, drepturile animalelor, valoarea ecosistemelor, eutanasia, sinuciderea,
drogurile, prostituția). Pentru a putea discuta diverse probleme (ce țin de drepturile animalelor, de
biodiversitate sau suprapopulare) trebuie întâi să înțelegem care sunt principalele teorii etice: având
un răspuns general la întrebarea ce este binele și răul moral, atunci putem să spunem dacă este moral
să creștem sau să vânăm animale pentru a le mânca sau pentru blană, care este valoarea speciilor (sau
a biodiversității), care este valoarea unei păduri sau a unei deltei (a unor ecosisteme) sau dacă este
moral să impunem reducerea natalității (printr-o politică de genul ”un copil pe familie”).
Astfel, teoriile etice sunt interesate să găsească răspunsuri care să ne ajute să răspundem problemei
moralei cu care ne confruntăm, încercând să evităm erorile instituțiilor și limitele autorității regulilor.
Ele sistematizează experiența morală și diversitatea valorilor morale, cu scopul de a extrage unu sau
mai multe principii generale care acoperă diferitele variante de cazuri.
Pentru a înțelege logica dezvoltării unei teorii etice trebuie să analizăm și să comparăm mai multe
situații. În condițiile unor situații similare (ca și cauză), putem extrage următorul principiu: atunci
când ne stă în puterea noastră, trebuie să prevenim un lucru foarte rău și să determinăm posibilitatea
ca acest lucru să nu aibă loc (să fie evitat), fără sacrificii importante, având obligația morală să o
facem.
Acest principiu ne indică faptul că este necesar să decidem și când nu avem obligația morală de a
ajuta pe cineva, sau că avem obligația morală de a interveni numai dacă pierderile personale întâlnite
(determinate), nu sunt semnificativ morale, riscând să ne accidentăm, să avem pierderi sau chiar să ne
pierdem viața.
Principiu, nu precizează ce sacrificii sunt semnificative morale pentru fiecare sau personal, dar
stabilește că viața este importantă moral. Afectarea parțială a vieții (a gradului de sănătate) rămâne o
motivație strict personală. Rămâne astfel deschisă provocarea, prin care înțelegem sistematizează
morală (ce înțelegem prin sacrificii semnificativ morale).
Ce sunt teoriile etice și de ce ne sunt utile?
 
“Etica” și “Respectul”, sunt cele două valori care reprezintă ceea ce este important pentru un grup
astăzi. Ele ne unesc și ne definesc cultura: modul în care luăm deciziile și în care acționam pe baza
acestora. Prin “Etică și Respect”, se generează valoare durabila, pe termen lung, din activitățile
noastre. Scopul nostru este să cream un loc de muncă bazat pe diversitate și incluziune, unde toata
lumea are oportunitatea de a contribui la succesul nostru. Valorile UniCredit sunt reflectate în
politicile noastre de resurse umane, care promovează activ respectarea completa a drepturilor,
valorii și demnității oamenilor și a mediului, făcându-ne un angajator de top.
Minciuna egoistă, trădarea și umilirea sunt greșeli esențiale ale valori, sau a eticii morale. Știm ce
ne indică (spun, prezintă) regulile morale că ar trebui să facem, dar nu reacționăm întotdeauna,
imediat așa. De ce stau lucrurile așa?
Teoria etică își propune să identificăm și să justificăm un principiu moral care arată mult mai în
profunzime de ce unele acțiuni sunt permise, iar altele interzise. În aceste condiții, nu mai invocăm
autoritatea regulilor, ci trebuie să ținem cont și să răspundem la setul de întrebări:
- de ce să respectăm regulile de la bun început?
- ce datorii morale avem cu adevărat?
- cum putem adopta soluții morale obișnuite și în cazurile noi?
Moralitatea acțiunilor nu poate fi determinată doar pe baza consecințelor acțiunilor. Este natural să ne
raportăm la consecințele acțiunilor, de vreme ce o bună parte a moralității privește felul în care
acțiunile noastre personale îi afectează pe ceilalți. Deși ceea ce ne atrage în aceste condiții sunt
consecințele acțiunilor noastre, moralitatea se bazează în ultimă instanță pe modul în care ne
raportăm la ceilalți ca persoane și ființe raționale, iar valoarea ființelor umane nu se stabilește pe
utilitatea acestora. Nu există oameni care au în sine o importanță morală mai mare față de alții. Ceea
ce contează în mod fundamental este că ființele umane sunt persoane cu o demnitate ce trebuie
respectată în sine, nu comparativ cu ceilalți (să faci ce spune popa, nu ceea ce face popa).
Principiul universalizării explică - ca să aflăm ce datorii avem, trebuie acționat astfel încât, ceea ce
vrem să facem (să înfăptuim), să poată deveni o lege universală pentru toți membrii societății.
Întrebarea se pune: dacă vrem cu adevărat ca acțiunea noastră să fie imitată de toată lumea. Când
punem astfel problema (în acești termeni), observăm că, deși ne convine personal să mințim ca să
putem ieși dintr-o încurcătură, dintr-o situație dificilă în care am intrat singuri, nu dorim ca acțiunea
noastră să fie un exemplu pentru ceilalți.
Principiul universalizării - face apel la voința noastră, dacă vrem ca regula acțiunii noastre să
devină regulă generală, ce poate fi urmată de ceilalți, dar nu trebuie să-l gândim (principiul) în
termenii preferinței individuale.
În procesul de a ridica o acțiune individuală la rang (grad) de lege universală, nu dorințele noastre
sunt cele care contează, ci poziția acestei acțiuni din zona (situația) în care judecăm. Principiul ne
cere să decidem din poziția unei ființe raționale și imparțiale, nu din poziție personală, cu intenții de
moment (guvernanții).
Această procedură de decizii ne constrânge să ne gândim dincolo de interesul personal și al
comunității din care facem parte (principiul avantajului). Corectă ar fi decizia care obține
consimțământul celorlalți și apreciază nevoile fundamentale ale omenirii.
Principiul umanității - acționează astfel încât trebuie să tratăm orice ființă umană ca scop în sine,
nu doar prin mijloace. Valoarea scopului în sine nu este ceva produs într-o serie de fapte, ci o
modalitate prin care ne raportăm la existența semenilor (oamenilor). A trata pe ceilalți ca scop în sine
presupune să le acordăm tuturor o importanță egală, chiar în relația cu propria noastră persoană. Nu
putem să ne folosim de ceilalți doar pentru a ne atinge scopurile.
Principiul umanității surprinde dezamăgirea pe care oamenii o întâlnesc deseori, mărturisind că au
fost folosiți și abandonați când nu se mai avea nevoie de vre-o utilitate pentru așa-zișii prieteni.
Principiul surprinde această dezamăgire profundă și interzice să ne raportăm la orice ființă umană ca
și cum ar fi o simplă unealtă. În interacțiunile sociale, trebuie să avem în vedere nu doar scopurile
noastre personale, ci și respectul pe care-l datorăm celorlalți, în calitate de persoane cu propriile
dorințe, nevoi, doleanțe și aspirații.
Etica fericirii generale
 
Cu toți ne dorim fericire, cu toate că nu știm foarte exact în ce constă propria fericire, însă avem
idei (aspirații) aproximative despre ce ar putea să ne facă fericiți. Deși există momente în care ne
angajăm în mod direct și voluntar să trecem prin încercări mai mult sau mai puține greoaie
(groaznice), o facem tot în vederea abținerii fericirii. Așadar, acceptăm durerea (efortul) doar pentru
că există o recompensă, o modalitate (o parte, o direcție) în vederea atingerii fericirii.
Dacă nu conduce la rezultate pozitive, căutăm să evităm (eliminăm) pe cât posibil durerea (efortul),
sau să căutăm (depunem) durerea (efortul), dacă ea în sine aduce plăcere.
Cu toții am trecut (traversat) măcar odată prin suferințe cumplite, eforturi majore sau sacrificii
justificative, sperând la un rezultat favorabil, la un succes sau la viță mai bună după multă muncă
depusă (efortul realizat), obținând în final ceea ce ne-am propus (rezultatul scontat). Durerea și
bucuria din viața fiecăruia, ne arată cât relative sunt fiecare ființă umană. Trăindu-le în mod direct,
întâlnindu-le fiecare conform situațiilor, reușim să empatizăm cu dificultățile celorlalți și să înțelegem
cât de importantă fericirea noastră, dar și a lor.
O persoană empatică poate identifica ușor emoțiile celorlalți, iar aici precizez evident emoțiile
latente, care nu sunt exprimate. Oricine își poate face o idee despre cum se simte un om care plânge,
dar puțini reușesc să identifice faptul ca o persoană suferă atunci când acea persoană face tot posibilul
să nu o arate, ascunzându-se după o masca. Oamenii empatici vad dincolo de măști, cu ușurință. Ei
fac însă mai mult decât a identifica automat ceea ce simt persoanele din jurul lor. Au și capacitatea de
a își imagina foarte exact cum trebuie să se simtă persoana respectivă, chiar daca ei nu au trecut
niciodată prin exact aceeași situație.
De asemenea, empatia îi ajuta pe oameni să citească mai ușor limbajul corpului sau să vadă acele
sclipiri în ochii oamenilor. Datorită acestei înțelegeri, a firii umane de care sunt capabili, oamenii
empatici sunt de obicei înțelegători cu cei din jur și dau dovadă de compasiune.
* Empatia – abilitatea de a recunoaște, percepe și a simți în mod practic direct emoțiile celorlalte
persoane.
– empatia e capacitatea de a te pune în pielea celuilalt sau într-un fel, de rezona
emoțional cu ceilalți participanți direcți.
Empatizăm – acțiunea de a intui, formă de intuire a realității prin identificare afectivă.
Având în vedere că suntem ființe sociale, însăși fericirea noastră depinde de fericirea celorlalți. Există
situații în care obținem un succes (profesional, o promovare, o mărire de salariu), dar nu ne putem
bucura pentru că cineva apropiat (o persoană/prieten) suferă pentru o problemă majoră (sănătate,
cauze sociale, mod de viață). Asta arată că suntem fericiți în măsura în care și ceilalți sunt fericiți.
Sarea noastră de bine nu ne poate fi indiferentă față de ce li se întâmplă semenilor noștri.
În aceste condiții se formează fericirea generală.
Teoria utilitaristă, susține că urmărirea fericirii a oamenilor este scopul moral final (ultim). Fiecare
individ își caută propria fericire, dar etica utilitară ne cere să producem fericire tuturor ființelor
capabile să resimtă durerea și plăcerea. Principiul utilității, (principiul fericirii generale) ne spune că
acțiunile sunt morale în măsura în care produc cea mai mare cantitate de fericire pentru cel mai
mare număr de oameni. Acest principiu nu prescrie doar scopul moral de a produce o fericire
generală oarecare, ci de a produce cea mai mare cantitate de fericire generală, să facem cel mai
mare bine pe care-l putem face..
Cum în viața reală nu avem niciodată destule resurse încât să ajutăm pe toată lumea, și suntem puși
în fața situației dificile de a decide (alege) unde putem face cel mai bine. Când vrem să ajutăm pe
cineva, apar efecte secundare care îi prejudiciază pe ceilalți, iar alteori, când ne urmărim propriu
interes producem avantaje și pentru ceilalți. De fapt, orice am face, tot nu putem face totul sau evita
totul. Acțiunile corecte nu sunt cele care provoacă cea mai mare cantitate de plăcere și atât, ci
acțiunile care au cele mai bune consecințe, scăzând cantitatea de durere provocată.

• Necesitatea problemei eticii și a integrității academice

• Curs 3.
Rostul moralei - în viziune modernistă
 
Indiferent de profilul uman întâlnit, rostul moralei (moral), nu este acela de a ne forma ca specialiști
și cercetători, ci acela de a ne forma ca oameni civilizați, culți, de și cu caracter, care ne respectăm
semenii și instituțiile, oameni moralii.
Un mediu imoral favorizează formarea de oameni imorali, iar unul moral creează oameni morali.
Există multe instituții în lume care au inclus în ”menirea” lor acest obiectiv: să devină o unitate
integră, morală, integră, populată de oameni integri. Obiectivele lor strategice conțin
scenarii/mijloace concrete prin care pot atinge aceste obiective. Dar care sunt aceste obiective?
– Cum definim cât mai detaliat comportamentul imoral?
– Ce pedeapsă este cuvenită (cum se sancționează comiterea și intenția) pentru
comiterea/săvârșirea actului imoral?
– Cum descurajăm intenția și înfăptuirea actului imoral?
– Cum evităm repetarea lui?
– Cum stabilim un (nou) climat favorabil eticii?
Fiecare instituție se confruntă periodic cu diferite ”comportamente imorale”, peste care se trece cu
nonșalanță, ignoranță sau cu neputință, considerate drept neimportante sau greu de evaluat obiectiv
moral. Ele contribuie la crearea unui mediu organizațional imoral, în care se pare că totul este
permis, ceea ce conduce (favorizează) la crearea a și mai multe comportamente imorale.
Crearea spațiului adecvat moral, va conduce neapărat la o conduită morală 1, iar orice conduită
imorală, atacă și periclitează aprecierea încrederii (bonității) acordate, conducând la o degradare
comportamentală sau de conduită. O instituție este ”morală” dacă practicile sale curente, stimulează
membrii săi să adopte conduite morale.
1. Conduită - comportare, comportament, (în societate, în viață). Fel de a se purta. Purtate, fel de a se
purta, ținută, manieră, atitudine în societate, atitudinea deprinderi morale.
Elementul care caracterizează, analizează și definește conduita, este reprezentat de deontologie 2 ,
respectiv deontologia profesională.
Un aspect care vine în susținerea conduitei, în ansamblu, și a deontologiei, în special, îl reprezintă
forma sau nivelul educațional 3.
Educația, fenomen social, reprezintă o activitate socială cu caracter fundamental de transmitere a
experienței de viață copiilor, tinerilor și generațiilor adulte a culturii și abilitării necesare în
integrarea lor în societate. Determină cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate
conform acestora.
Tot odată, educația privește (vizează) ansamblu de metode și de măsuri aplicate sistematic (în cadru
organizat) cu scopul formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale, fizice și psihice ale
copiilor, ale tineretului sau ale oamenilor,ori ale colectivităților umane, ale societății. Proces de
influențare sistematică a formării și dezvoltării însușirilor intelectuale, morale, fizice și psihice ale
populației, ale colectivităților umane prin cunoaștere și practicare a regulilor de conviețuire
socială. Comportare civilizată în societate. Bună creștere. Manieră. 
Educaţia morală este o latură a educaţiei care ca scop formarea profilului moral al personalităţii şi al
comportamentului socio-moral al individului. Specificul său este determinat, pe de o parte de
particularităţile moralei, ca fenomen social, care-l conferă conţinutul, iar pe de altă parte, de condiţiile
socio-psihologice ce sunt implicate în realizarea ei. Raportarea la societate şi raportarea la subiect
sunt cele două cadre de referinţă indispensabile unei fundamentări pedagogice a educaţiei morale.
Etica are un caracter aplicativ materializat în elaborarea şi recomandarea unor soluţii ştiinţifice,
pentru soluţionarea optimă a problemelor morale. Morala, însă, este o formă a conştiinţei sociale, care
reflectă şi fixează în principii, norme, reguli, cerinţele de comportare privind raporturile dintre
indivizi şi dintre individ şi colectivitate (naţiune, societate, familie). Normele de comportament moral
nu sunt cuprinse în articole de lege, ele constituie cerinţe de conduită.
2. Deontologie - Doctrină privitoare la normele de conduită și la obligațiile etice ale unei profesiuni.
 - Știință care se ocupă cu normele și cu obligațiile specifice fiecărui domeniu de
activitate, specifice unei activități profesionale. Teorie despre originea, caracterul și normele
obligației morale în general, a datoriei și a obligațiilor morale. Grupează totalitatea normelor de
conduită și obligațiilor etice, a regulilor și uzanțelor care reglementează relațiile dintre oameni,
compartiment al eticii care se ocupă cu studiul normelor și obligațiilor specifice unei activități
profesionale, teorie despre datorie și despre obligațiile morale. Ansamblu al normelor de conduită și
de obligațiuni pe care trebuie să le respecte un angajat.
3. Educațional - care aparține educației, învățământului, care contribuie la educația cuiva; a nivelului
educativ.
- care urmărește dezvoltarea capacităților și formarea aptitudinilor în vederea
împlinirii multilaterale a personalității.
Comportamentul moral, obiectivul final al educației morale și condiție a exercitării relațiilor
interumane, este determinat si filtrat de actele intelectuale, declanșat si stimulat de mecanisme
motivațional-energetice, reglat voluntar. Cunoașterea si înțelegerea cerințelor sociale, anticiparea
sensului adecvat al relațiilor cu ceilalți, reglarea comportamentului sunt posibile datorita conștiinței
morale a individului.
Practicile instituțional-organizaționale, specifice fiecărei unități în parte, sunt exprimate propriu-zis
prin acțiunile membrilor instituției, formând contextul moral în care sunt luate deciziile etice.
Contextul sau mediul instituțional, joacă un rol activ în procesul de luare a deciziilor etice, prin
acțiunea care poate constrânge, după caz, stimularea membrilor decidenți să acționeze moral sau
imoral, sau să aleagă soluția convenabilă.
Acest aspect (fapt) poate fi explicat sau motivat explicat:
- explicit - prin intermediul implicației politicilor (instituției) sau procedurilor în vigoare
(formale, la nivelul implicațiilor structurii); sau
- implicit – prin atitudini, tradiții perpetui (perene), valori asumate informal, protecții și protejări
ale membrilor, ale culturii tradiționale, a renumelui, a poziției, a influenței.
 
Comportamente imorale la nivel instituțional și consecințele lor
 
În vederea creării și/sau a evaluării posibilităților de realizare (funcționare) a instituțiilor morale,
deseori ne confruntăm cu situații care ne conduc spre deziluzie funcțională. Pare mai degrabă un
ideal față de ceea ce am putea transmite în realitate, sau ceea ce am putea realiza. Putem și ignora
dimensiunea implicațiilor moralei în viața reală, dar o facem asumându-ne riscurile, consecințele și
daunele asupra evaluării satisfacției muncii, a reputației profesionale, a performanțelor și a
pierderilor financiare.
Lipsa unui sistem de etică a cercetării moralității, pune în evidență dificultatea decidentul în a-și
prezenta propunerea (părerea), care trebuie să argumenteze și să-și susțină motivația, atunci când
trebuie să-și prezinte susținerea.
Mediul instituțional al economiei - este o combinație de reguli fundamentale legale, sociale, politice
și economice care definesc cadrul comportamentului uman. Datorită lor, se formează baza pentru
producție, distribuție și schimb.
Acest fapt (aspect) a determinat parțial și a plasat pe un loc modest (rușinos) poziționarea
instituțiilor în context ierarhizării lor mondiale, iar lipsa unor sisteme eficiente anti-plagiat, anti-
fraudă, a condus la formarea unor criterii care penalizează instituțiile, le defăimează, scăzându-le
reputația. Inexistența unor mijloace securizate de a depune contestații, de a depune plângeri și de a
urmări rezolvarea acestora de către consiliile (consilierii) de etică (profesioniștii în domeniu), a dus
la sporirea tensiunilor dintre membrii salariați și procesele pierdute în tribunale, adică pierderi
financiare și afectarea satisfacției muncii. Inexistența unor reguli explicite de etică, duce la
conflicte cu personalul administrativ, la perpetuarea acuzelor reciproce.
A ignora aceste surse de dizarmonie, într-o instituție, este similar cu a cultiva pierderi de rigoare.
Aceste pierderi sunt numite și ”risc moral” – adică probabilitatea producerii unor consecințe rare și
grave, atunci când înfăptuim un anumit tip de acțiuni.
Sunt de remarcat o serie de acțiuni imorale, așa cum sunt identificate prin cercetări empirice, iar
dintre acestea sesizăm:
- nepotismul, favoritismul și evaluarea subiectivă (din partea evaluatorului);
- hărțuirea sexuală pe linie ierarhică;
- nerespectarea proprietății intelectuale;
- scurgerea de informații;
- comunicarea deficitară;
- asumarea de atribuții non conforme;
- perturbarea (întârzierea) programului;
- mită, cadouri și favoruri;
- utilizarea unui limbaj superior, licențios, ofensator și impulsiv;
- utilizarea unui limbaj rece, nepoliticos, vanitos și neclar în comunicare;
- exercitarea de presiuni datorate implicării politicului sau concepțiilor conducerii unității.
Trebuie dezvoltat un mediu etic și practic la nivelul oricărei instituții, pentru a pretinde
comportamente etice la nivel individual.
Principiile și normele morale au fost prezente permanent, dar în marea majoritate a timpului s-au
remarcat sub forma unor reguli nescrise, a unor obiceiuri, datini (tradiții) și practici profesionale
variabile. Unii confruntă morala etică cu morala creștină ce domină în societate și în viața privată.
Introducerea codurilor de etică (după anul 2000) nu a schimbat radical situația existentă, deoarece
majoritatea lor (a codurilor, a conduitelor, a normelor și a recomandărilor) au rămas simple hârtii
întru-un dosar, în lipsa unei infrastructuri etice, care să urmărească, să instituționalizeze și să
impună caracter obligativ valorilor morale ale instituțiilor.
 
Cum putem crea o unitate morală?
 
Folosind terminologia specifică managementului eticii în organizații5, pentru a crea o unitate
morală este necesar ca aceasta să internalizeze 6 o serie de virtuți organizaționale în toate practicile și
procesele sale interne, astfel încât să îi stimuleze pe toți membrii acestei comunități instituționale să
se comporte etic, în același timp, și să prevină totodată compartimentele imorale ale acesteia. O
instituție morală este cea care creează un context moral pentru membrii săi prin dezvoltarea unor
virtuți morale organizaționale. Măsura în care instituția dezvoltă astfel de virtuți ne indică măsura în
care putem considera ca fiind morale, întrucât aceste virtuți reprezintă condiții pentru un
comportament individual etic și reflectă capacitatea instituției de a stimula un astfel de comportament.
5. Managementul Eticii este o nouă disciplină şi o nouă meserie care se ocupă de inventarea unor
metode şi structuri instituţionale care să facă dintr-o firmă o firmă morală, adică o firmă în care
angajaţii să acţioneze moral, respectând regulile unui cod etic creat de ei înşişi şi ajutaţi de alte
structuri care urmăresc impunerea codului etic, îmbunătăţirea lui continuă, educaţia morală în spiritul
standardelor morale ale instituţiei, crearea unui climat instituţional favorabil eticii, avizarea etică a
proiectelor de cercetare. Intervenţia moralizatoare apare la început, cu scop preventiv, nu după
comiterea faptelor, cu rol punitiv (care pedepsește, dedicat, destinat să pedepsească).
Managementul Organizațiile considerate ca fiind etice, beneficiază de o percepție publică mai
bună, de angajați mai loiali, de un goodwill îmbunătățit. Etica este un element cheie, pentru
îmbunătățirea (obținerea) de profit, respectiv pentru furnizarea unor servicii publice de calitate, iar
lipsa sau absența de la etică afectează capacitatea organizației de a-și îndeplini obiectivele în condiții
de eficacitate și eficiență [ATC training].
6. Prin internalizare se definește procesul de introducere în propria organizaţie a unor măsuri,
principii sau servicii furnizate de alte entități şi pe care organizaţia proprie le obține
contracost. Internalizarea presupune crearea unei structuri proprii care să asigure mulțumire
propriilor angajați.
Din rațiuni economice, întreprinderile acționează întotdeauna în serviciul unor persoane. Binele
comun al organizației reprezintă un ansamblu de obiective pe care membrii săi încearcă să le obțină.
De aceea, putem spune că etica în organizație se bazează pe două principii fundamentale:
1. supremația omului asupra organizației;
2. atingerea scopurilor sau binelui comun respectând principiile morale.
Când vorbim despre etică în întreprindere, trebuie să avem în vedere toate dimensiunile acesteia:
 - etică personală;
- etica indivizilor, ca membri ai organizației (atingerea scopurilor respectând regulile interne);
- etica organizației (reguli, obiceiuri, norme în atingerea scopurilor) și etica întreprinderii în
relațiile sale cu mediul exterior (furnizori, clienți, concurenți, mass-media, societatea în ansamblul
său, mediul natural).
Aceste dimensiuni sunt interdependente și se influențează reciproc. O organizație nu poate fi etică
dacă membrii săi nu au un comportament care poate fi astfel calificat. De asemenea, o organizație
care promovează principiile morale, prin instituționalizarea unui set de reguli de conduită, nu va
tolera în interiorul său indivizii care încalcă aceste reguli sau valorile morale. Mai mult, practica arată
că respectarea unor principii morale în interiorul firmei se prelungește și în relațiile acesteia cu
mediul extern.
Însăși strategia organizației poate oglindi poziția acesteia din punct de vedere etic; ambiția unui înalt
nivel al eticii profesionale este inseparabilă de ambiția unui înalt nivel al eficienței economice și a
investiției în progres; uneori, exigențele eticii în întreprindere pot ajunge să modifice strategia aleasă.
De aceea, putem spune că o strategie de înaltă eficiență oferă mijloacele unei practici exigente a eticii
și invers. Strategia și etica se conjugă astfel la nivelul organizației. Ajungem astfel la concluzia
că etica este rentabilă; ea trebuie percepută ca o investiție a organizației, mai ales pe termen mediu și
lung. Ea nu se opune profitului, ci doar profitului injust obținut ilegal și/sau imoral.
Calitatea etică a întreprinderii și a personalului său depinde, în mare măsură, de calitățile și
capacitatea de conducere a managerilor săi. Orice conducător are o responsabilitate morală deosebită:
el trebuie să dea dovadă de un înalt profesionalism, să conducă oamenii spre atingerea obiectivelor
firmei, să fie un exemplu de conduită pentru colaboratorii săi; mai mult, el trebuie să contribuie la
instituționalizarea eticii în cadrul organizației (cultură, mijloace, reguli, obiceiuri, practici).
Atunci când membrilor instituției nu li se acordă un cadru moral explicit, care să ghideze
comportamentul dezirabil, aceștia vor trata spontan diversele probleme etice pe care le vor întâlni,
folosind o scală vagă și nedefinită a ceea ce este permis sau interzis, a ceea ce este rău sau bun.
Virtuțile, calitățile organizaționale ale instituției, funcționează în acest context drept repere morale
pentru participanții la comunitatea respectivă. Putem evalua astfel unitatea dacă este morală, urmărind
dacă aceasta internaționalizează o serie de virtuți organizaționale.
Pentru modul în care putem evalua concret prezența virtuților organizaționale necesare unei unități
morale, trebuie să avem în vedere:
1. Claritatea – evaluarea măsurii în care exigențele morale ale instituției, față de conduita
membrilor sunt exprimate clar, fără ambiguități, sub forma unor reguli sau direcții de
comportament în cadrul politicilor formale de etică, precum și în discuții informate. Exigențele
morale nu trebuie să fie sufocante și nici specificate până în ultim detaliu, scopul final fiind
acela de a ghida comportamentul moral, nu de a anula propriile judecăți morale ale membrilor
instituției.
2. Consistența – evaluarea gradului în care exigențele morale ale instituției față de conduita
membrilor sunt coerente, fără contradicții, fiind în acord cu norme morale exprimate de
politici și proceduri etice ale instituției.
3. Realizabilitate – evaluarea manierei în care instituția stabilește exigențe morale de
comportament, care pot fi atinse în mod realist de membrii acestuia, verificând dacă aceștia au
la dispoziție resursele necesare de timp, cunoștințe, echipamente, buget sau autoritatea de a
 îndeplini responsabilitățile ce le-au fost repartizate, astfel încât să nu fie presați să încalce
regulile morale datorită imposibilității de a gestiona aceste responsabilități, din lipsă de resurse.
4. Susținere – evaluarea modului în care instituția încurajează sau demotivează membrii acestuia
să adopte un comportament etic și moral, și dacă aceștia, prin respectarea normelor morale au
de câștigat sau de suferit în activitatea lor cotidiană sau marginalizat.
5. Vizibilitate – evaluarea forma în care instituția alege și asigură monitorizarea
comportamentelor imorale, astfel încât acestea să poată fi depistat și aduse la cunoștință celor
în măsură să ia atitudine, iar cei care ar putea fi tentați să încalce regulile morale, să comită
infracțiuni 7, să știe că vor fi descoperiți și sancționați (penalizați).
6. Criticabilitate8 – evaluarea raportului în care instituția asigură mijloacele formale și informale
prin care membrii pot să discute deschis probleme și dileme etice cu care se confruntă în
activitatea lor zilnică.
7. Sancționabilitate – evaluarea poziției în care exigențele morale ale instituției, pedepsesc
încălcările regulilor morale și răsplătește comportamentele morale ale membrilor săi,
introducând în procedura de evaluare a unui indicator privind conduita morală. De regulă,
măsura sancțiunilor sau recompenselor morale trebuie să fie proporționale cu gravitatea
abaterilor, respectiv cu meritul de a respecta regulile etice și conduita moral profesională.
Prezența opțională a acestor virtuți, în cadru instituțional, creează totodată premisele necesare
funcționării codului de etică, dat fiind faptul că asigură condițiile pentru ca membrii comunității
academice să poată respecta în practică prevederile acestui cod.
 
Un sistem de management al eticii ne ajută se vedem societatea în ansamblu şi să o păstrăm curată.
Instituţionalizarea normelor morale ar trebui, cel puţin în teorie, să pună în mişcare acele mecanisme
care înlătură automat elementele perturbatorii.
Cu teoria, ca de obicei, stăm bine. Avem însă şi voinţa să o aplicăm?
 
7. Infracțiunea - este o acțiune ilegală, faptă ce prezintă un pericol social, constă în săvârșirea cu
vinovăție a unei abateri de la morală, de la legea penală, care este sancționată de lege.
8. Criticabil - blamabil, condamnabil, neîngăduit, neonorabil, nepermis, regretabil, reprobabil,
rușinos, urât, vinovat, reprehensibil.

• Instrumente instituționale necesare promovării eticii

• Curs 4.
Rostul moralei - în viziune modernistă
 
Pentru a prezenta ce tip de instrumente intervin în implementarea unei instituții etice, cum pot fi
aceste instrumente, cine să le dezvolte și mai ales cine să le utilizeze, este necesară o cunoaștere cât
mai obiectivă, mai clară și mai bună a acestora, a identifica cui sunt adresate atunci când
identificăm victime sau martori la un comportament care ridică suspiciuni de etică din punct de
vedere moral. O mai bună cunoaștere a acestor dispoziții, ar putea duce la o implicare mai activă în
cunoașterea cauzei, sau pentru a contribui la dezvoltarea și/sau implementarea unui sisteme de reguli
necesare pentru a rezolva probleme de natură etică. O cunoaștere a acestor instrumente ar putea
conduce la o implicare cât mai activă, mai elocventă și în cunoștință de cauză a membrilor acesteia,
pentru a contribui la dezvoltarea sau implementarea acestora în activitatea instituției.
Termenul de ”instrumente instituționale”relevă faptul că, sistemele de reguli pe care le adoptă o
instituție au drept scop rezolvarea unor diferite probleme, de natură etică, care apar ocazional în
desfășurarea activității instituției. Adesea, termenii ”instituție” și ”organizație” sunt confundați.
organizație sunt deseori confundați.
Când vorbim despre ”instituții” ale statului, ne gândim la organizațiile guvernamentale, ministere sau
departamente afiliate sau subordonate. Acestea sunt forme fundamentale de organizare a guvernării
care au în componența lor mai multe sisteme de reguli ce reglementează o activitate, propun și aplică
sancțiuni.
”Organizațiile”, sau mai exact membrii unei organizații, sunt cei care monitorizează activitatea
vizată de către un anumit sistem de reguli ce impun sancțiuni.
Codul Muncii este o instituție, el fiind un sistem de reguli pe care diferite organizații le aplică așa
cum sunt ele formulate, stabilite.
Managementul eticii 1 dezvoltă instrumentele precum:
- coduri de etică,
- comisii de etică;
- coduri profesionale:
- de etică;
- de conduită;
- onoare;
- audit etic;
- traininguri de etică;
- birouri de etică.
Este diferență între managementul eticii și etica managementului. Managementul eticii, așa cum
indică clar sintagma, se preocupă de organizarea și crearea unor instituții care vizează aspectele etice
ale unei organizații.
 
Cadrul normativ specific eticii instituționale
 
Având la dispoziție strategii diferite care delimitează conceptele funcționale:
Prima strategie face referință asupra unor serii de reguli care ar combate plagiatul 2 , ca fenomen
cultural, informativ descriptiv (științific și universitar). Această abordare poartă denumirea de
”conformitate” (compliance).
A doua strategie vizează mai degrabă caracterul membrilor organizației, sens, caz (situație), în care
ne orientăm în funcție de cauzele care îi determină pe aceștia să plagieze.
1. Managementul eticii este disciplina care dezvoltă și implementează o serie dec măsuri
instituționale, necesare pentru a preveni și combate comportamentele imorale la nivelul societății și la
nivelul organizației.
2. Plagiatul reprezintă însușirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau
textelor unei alte persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obținute, prezentându-le drept
creație proprie.
Un răspuns ar exista: fie că membrii nu știu, nu cunosc cum ar trebui să redacteze, să scrie un text
academic, sau ce să scrie, precum și de ce sunt importante regulile care interzic plagiatul și de ce
este importantă onestitatea intelectuală. Această abordare poartă denumirea de ”integritate 3”
(integrity). Cele două abordări aderă la presupoziții normale diferite.
Onestitatea 4 şi corectitudinea intelectuală, aplicarea acestui principiu, este esenţială pentru
realizarea deplină a actului de educaţie şi a dezvoltării cunoaşterii. Lipsa de onestitate academică, de
conduită şi de corectitudine intelectuală, poate duce la evaluarea incorectă a performanţelor
personalului, la încălcarea dreptului de proprietate intelectuală.
În cazul conformității, accentul cade în special pe reguli și respectarea lor precum și sancționarea
încărcărilor lor. Miza este de a identifica ce reguli ar trebui implementate și cum ne putem asigura
de respectarea lor.
Integritatea se concentrează pe caracterul moral al agenților și răspunderile lor. În etică,
integritatea este evaluată prin acuratețea acțiunilor cuiva. Integritatea este opusul unor metehne cum
ar fi: inconsecvența, ipocrizia sau falsitatea.
Integritatea exprimă virtuțile, trăirile și aplicarea convingerilor, fără discrepanțe între afirmații și
exemplul trăirii personale și în acest context se referă la totalitatea calităților unui individ, exprimate
prin onestitate și consecvență de caracter.
Când cineva face aluzie la lipsa de integritate a altei persoane, acea persoană se erijează într-un
judecător care consideră că deține aceste calități pe care le implică “integritatea”, și ca atare, judecata
lui/ei este un act în conformitate cu propriile convingeri și cu valorile pe care pretinde că le posedă și
le practică în acel moment. Pentru evaluarea corectă a integrității unei persoane, a unui sistem sau
a unei organizații, este necesar un sistem de valori și principii, cu o exprimare simplă, dar și corectă
în același timp. Lipsa unui sistem de valori și principii poate devia în afirmații abstracte care, foarte
ușor pot fi interpretate greșit de către oricine.
3. Integritatea este un concept care vorbește despre acțiuni consecvente, conform valorilor,
metodelor și elementelor de măsură, precum și de raportare la principii și așteptări care pot fi
verificate prin rezultate.
4. Onestitatea academică este definită prin respectul pe care-l acordăm cunoaşterii produse de
ceilalţi. Acest respect se manifestă prin folosirea regulată şi sistematică a unor proceduri standardizate
de o practică constantă şi universală. Cea mai importantă dintre ele este citarea, cu alte cuvinte
indicarea precisă şi amănunţită a autorului de la care am preluat date, informaţii, idei.
Sistemul de valori și principii generate de mințile umane, este validat numai în timp, și are un proces
de ajustare și revizuire determinat de rezultatele obținute. Această afirmație nu anulează nicidecum
nevoia unui sistem de principii și valori, deoarece, lipsa unui astfel de aranjament promovează
invariabil inconsecvența și confuzia.
 
Conformitate 5
 
Primul pas care ar trebui realizat în condițiile acceptării noțiunii de ”conformitate” este acela de a
identifica (realiza) un sistem de reguli (de regulă inclus în Codul de Etică) care să vizeze plagiatul.
În ciuda intuiției comune că plagiatul este imoral, acest lucru trebuie menționat explicit într-un Cod.
Ulterior ne putem imagina, sau chiar căutăm, o serie de alte modalități prin care am putea combate
acest fenomen.
Un mod de susținere și implementare6 a conceptului conform căreia am putea eradica plagiatul
(copyright-ul sau drepturile de autor), ar fi să susținem faptul că fiecare lucrare, înainte de a fi
evaluată, trebuie verificată cu ajutorul unui program anti-plagiat. Menționarea obligatorie într-un cod
de etică, monitorizarea comportamentului și aplicarea unor sancțiuni sunt elementele care, din
perspectiva abordării conformității și a combaterii plagiatului, ar trebui să îi motiveze pe agenți în a
adopta un comportament moral și integru 7 și mai ales să nu plagieze.
Implementarea acestei abordări se face din exterior, în sensul în care se creează un grup separat care
dezvoltă aceste reguli și evaluează situațiile care nu se plasează sub incidența regulilor (legii).
Esențiale sunt și rutele etice. Ele impun situația de a stabili traseul care ar trebui urmat de către o
sesizare de plagiere sau ce traseu trebuie să parcurgă lucrările pentru a ne asigura că acestea nu
plagiază.
5. Conformitate - raportul dintre două lucruri conforme; potrivire, concordanță. Formulă prin care se
confirmă, se atestă exactitatea unei copii scoase după un act sau după un document.
6. Implementa – a pune în practică, în funcțiune, a aplica, a integra, a îndeplini, a realiza.
7. Integru - cinstit, virtuos, cumpătat, onest, incoruptibil.
Unul din aspectele negative specifice abordării instituționale a conformității este tendința excesivă
de birocratizare, de a crea din ce în ce mai multe reguli care devin incognoscibile 8 celor care nu le
dedică foarte mult timp și atenție. Un astfel de sistem îi poate descuraja pe cei nedreptățiți 9 să ia
atitudini.
Rolul şi funcţiile ”Codului de Etică”, formulează principiile, valorile şi normele morale pe care
membrii acestei comunităţii academice consimt să le respecte, precum și modalităţile de
realizare ale acestora, faptele şi acţiunile care constituie încălcări ale conduitei etice, precum şi
sancţiunile aferente.
Codul de etică contribuie la realizarea coeziunii membrilor instituției, la cultivarea încrederii în
mediul academic și universitar ca mediu de educaţie şi pregătire profesională, la asigurarea unui
climat de competiţie după reguli corecte, la protejarea membrilor comunităţii academice de
comportamente nedrepte cu privire la evaluarea calităţilor profesionale ale acestora, la
protejarea lor faţă de abuzul de putere.
Codul de etică arată angajamentul conducerii de a respecta normele eticii universitare. Acestea au
obligaţia de a aduce acest cod la cunoştinţa membrilor comunităţii academice. Codul de etică este un
îndreptar, un ghid al comportamentului academic care sprijină libertatea şi autonomia fiecărui
membru al comunităţii şi cultivă responsabilitatea individuală. Principii şi valori ale conduitei etice
instituționale, principiile şi valorile pe care le promovează codul de etică sunt următoarele: libertatea
academică, autonomia personală, meritul, profesionalismul, dreptatea şi echitatea, onestitatea şi
corectitudinea intelectuală, transparenţa, responsabilitatea, respectul şi toleranţa, bunăvoinţa şi grija.
8. Incognoscibile - care nu poate fi cunoscut de rațiunea omenească, deși se presupune că există în
realitate.
9. Nedreptățiți – a trata pe cineva nedrept.
1. Libertatea academică. În condiţiile unui învăţământ laic, ale respectării statului de drept şi
drepturilor omului, spaţiul academic este un spaţiu liber de orice constrângeri politice, economice şi
religioase, membrii săi fiind protejaţi de cenzură, de manipulări şi persecuţii care încalcă libertatea
academică. Respectarea libertăţii celuilalt reprezintă un principiu esenţial al statului de drept. Ea
include respectul pentru diferenţe şi descurajează orice formă de discriminare, promovând cooperarea
şi parteneriatul intelectual.
2. Autonomia personală. Autonomia personală în spaţiul academic presupune posibilitatea de a
alege individual, în cunoştinţă de cauză, programele de studiu şi cercetare, traseele de carieră
academică, oportunităţile şi nivelul de excelenţă la care o persoană doreşte să acceadă. În acest sens,
toate informaţiile de importanţă pentru membrii comunităţii academice sunt puse la dispoziţia tuturor
celor interesaţi.
3. Meritul. Recunoaşterea la nivel de instituție a meritului individual şi colectiv (creativitate,
eficienţă, talent, performanţă) este esenţial pentru funcţionarea instituţiei academice. Stabilirea
ierarhiei calitative la nivel este direct legată de realizarea principiului meritului.
4. Profesionalismul. Principiul profesionalismului este încurajat în mediul academic în vederea
creşterii competitivităţii şi prestigiului cercetării, a calităţii ştiinţifice şi educaţionale, a eficienţei la
nivel managerial şi administrativ. Profesionalismul este dat de: competenţa în exercitarea profesiei,
recunoscută în interiorul spaţiului academic, în ţară şi în străinătate; prestigiul prin dedicarea faţă de
cariera academică; încrederea studenţilor în autoritatea intelectuală şi morală a cadrului didactic;
obligaţia morală a acestuia de a lucra în serviciul pregătirii profesionale a studenţilor, solidaritatea
colegială cu cei care respectă standardele morale şi de profesionalism.
5. Dreptatea şi echitatea. Codul de etică are în vedere respectarea criteriilor corecte de evaluare şi
promovare profesională, de împărţirea corectă a puterii şi eliminarea abuzului de putere, promovând
egalitatea şanselor în ceea ce priveşte accesul la studii, la angajare, la programe. Realizarea valorilor
morale de dreptate şi echitate în mediul academic presupune respectarea următoarelor principii:
a. Nediscriminarea şi egalitatea şanselor. Încălcarea drepturilor persoanei pe baza rasei, genului,
orientării sexuale, dizabilităţi 10, naţionalităţi, etniei, religiei, categoriei sociale, stării materiale sau a
mediului de provenienţă în mediul academic reprezintă acte de discriminare.
b. Prevenirea şi eliminarea conflictelor de interese. Conflictele de interese ce apar din cauza
intersectării mai multor tipuri de relaţii sau poziţii afectează evaluarea corectă a membrilor
comunităţii academice şi pot duce la încurajarea nepotismului şi favoritismului, la aplicarea unor
standarde neconforme cu criteriile de apreciere şi de evaluare.
c. Prevenirea şi combaterea corupţiei. Corupţia este una dintre maladiile sociale redutabile. În
mediul academic generează tratamente inechitabile, nedreptăţi, favoritisme, înlătură aplicarea
principiului meritului producând neîncredere în valoarea diplomelor, în competenţa profesională a
absolvenţilor şi a cadrelor.
6. Onestitatea şi corectitudinea intelectuală. Aplicarea acestui principiu este esenţială pentru
realizarea deplină a actului de educaţie şi a dezvoltării cunoaşterii. Lipsa de onestitate academică şi de
corectitudine intelectuală poate duce la evaluarea incorectă a performanţelor studenţilor, a cadrelor
didactice şi a personalului administrativ, la încălcarea dreptului de proprietate intelectuală.
10. Dizabilităţi - stare fizică, psihică sau mintală, care limitează o persoană în deplasare, activitate,
receptare; handicap.
Dizabilitate - Termenul de handicap vine de la sintagma „hand in cap” care desemna un joc în
care partenerii își disputau diverse obiecte personale după un preț fixat de un arbitru. Obiectele erau
puse într-o căciulă (cap) și erau extrase la întâmplare cu mâna (hand).
7. Transparenţa. Spaţiul academic este un spaţiu public şi presupune accesul la informaţie în ceea ce
priveşte admiterea, evaluarea studenților, a personalului didactic şi nedidactic, angajarea şi
promovarea, cu privire la utilizarea surselor de finanţare sau de cercetare şi criteriile după care sunt
luate diverse decizii în facultate. Facultatea se angajează să aplice un tratament corect tuturor
membrilor săi, în ceea ce priveşte admiterea, angajarea, promovarea, acordarea gradaţiilor salariale şi
a premierilor.
8. Responsabilitatea. Instituția încurajează aplicarea principiului responsabilităţii personale şi
profesionale pornind de la a cere membrilor săi să evite să facă rău unul altuia. Responsabilitatea
personală şi profesională are în vedere un comportament corect faţă de ceilalţi asigurând exercitarea
drepturilor fiecăruia. Prin aceasta se încurajează diversitatea culturală şi intelectuală precum şi
individualitatea experienţelor.
9. Respectul şi toleranţa. Mediul academic presupune şi respect reciproc, toleranţă şi cooperare. Nici
o dispută nu se rezolvă prin acţiuni ce reprezintă atacuri la persoană sau printr-un limbaj necivilizat
(cuvinte, etichetări, stil, ton), ci prin argumente şi probe clare. În acest sens, trebuie dezaprobate orice
tip de hărţuire: rasism, xenofobie, misoginism, sexism, şovinism, homofobie, hărţuire cu privire la
convingerile religioase sau politice.
10. Bunăvoinţa şi grija. Facultatea trebuie să-şi manifeste bunăvoinţa şi grija faţă de toţi membrii
comunităţii academice, încurajând aprecierea, recunoştinţa, mândria faţă de cei meritoşi şi sprijinul
celor aflaţi în nevoie, care trec prin crize de adaptare, drame, necazuri. Cultivă altruismul,
amabilitatea, politeţea, înţelegerea, solidaritatea, solicitudinea, promptitudinea şi optimismul. Nu
consideră dezirabile: invidia, cinismul, impostura, vanitatea, aroganţa, servilismul, lipsa de
amabilitate, dezinteresul.
Integritate
 
În cazul integrității, integrității academice, se pune accent mai degrabă pe dezvoltarea caracterului
moral al membrilor instituției, și nu pe dezvoltarea sistematică a unui cod sau a unei comisii care să
monitorizeze respectarea principiilor etici morale.
Prin dezvoltarea caracterului moral se urmăresc valorile sau (principiile) morale dezirabile 11 pe care
membri comunității le urmăresc și, și le însușesc.
Din perspectiva integrității, pentru diminuarea fenomenului plagiatului, membri entității trebuie să
fie onești din punct de vedere intelectual, adică să fie motivați să nu plagieze și să reacționeze
vehement împotriva acestui comportament dacă membri vor să demonstreze, sau sunt, onești
intelectual.
Implementarea unei strategii instituționale care ar susține integritatea se face din interior, membrii
comunității academice:
- participând la traininguri de sensibilizare,
 - dezbat problemele pe care le prezintă (ridică) problema plagiatului,
- asumare de acord asupra unor soluții care trebuie să fie în acord cu valorile morale care
trebuiesc asumate.
Instrumente specifice abordării integrității:
Trainingul de sensibilizare: sensibilizarea comunității vizavi de o problemă de ordin moral
(plagiatul / trișatul). Pot fi invitați o serie de ”idoli sau discipoli” care să ”prezinte” și/sau să
”argumenteze” anumite scenarii motivaționale, susținând ”onestitatea”.
Dezbaterea problemelor de natură morală: un act prin care membrii participanți la însușirea valori
morale, realizându-se dezbateri argumentative care realizează ierarhizarea argumentelor, ajungându-
se la forma de ”impostură academică”.
Schimbul de idei: prin inversarea rolurilor între făptuitor și acuzator, vinovatul fiind pus în postura
de judecător, de a analiza, fapta/frauda și de a stabili sancțiune făptașului. Acest schimb de roluri
poate avea un efect esențial impact inductiv, intuitiv în schimbarea comportamentului tuturor
participanților
Vizionarea (audierea) de cazuri reale. Ele prezintă un avantaj deoarece pot avea impact emoțional
direct.
11. Dezirabile - care corespunde dorinței, care stârnește dorință.
Printre dezavantajele abordării instituționale bazate pe integritate îl constituie faptul că măsurile
implementate nu oferă soluții clare și elocvente, iar însușirea (acceptarea) valorilor morale poate
dura destul de mult. Astfel, niște reguli simple sau anumite rute (căi) etice specifice abordării
conformității ar putea fi mult mai eficiente.
Există susțineri care afirmă că cele două abordări ”conformitatea și integritatea” sunt
complementare, se pot implementa concomitent și se completează reciproc.
 
Codurile și comisiile de etică: rol și tipologie
 
Comisiile de etică sunt cele care dezvoltă și promovează cultura instituțională integră. Aceste
comisii au ca prim obiectiv dezvoltarea unui cod de etică au unui ghid sau a unei broșuri de
conduită, raportat la tipul de probleme pe care le urmăresc, sau cu care se confruntă comisiile și
codurile de etică.
Comisia de Etică
 
La nivelul fiecărei unități, instituții, organizații profesionale, trebuie să existe și să funcționeze așa
numitele (spusele) Comisii de Etică a Instituției Respective care vizează întreg personalul
aparținător, personalul auxiliar și membri colaboratori și cei corespondenți.
Studiind atribuțiile care revin membrilor Comisiei de Etică, acestea sunt reglementate prin Lege,
Cartă, Cod și Regulamentul de Etică, aprobat de organizația proprie și cea internă, dar și
regulamente naționale sau internaționale.
Atribuții membrilor Comisii de Etică sunt următoarele:
 – Analizează și soluționează comportamentele imorale tipice unei instituții, sesizate de
către membrii comunității academice sau de către alte persoane din afară;
– Elaborează și dezvoltă Codul de Etică și Deontologie Profesională al Instituției;
– Se poate implica uneori în/la cercetarea conducerii instituției, în dezvoltarea
activităților care vizează etica și integritatea instituțională.
– Comisia de Etică poate formula un punct de vedere apelând inclusiv la experți interni
sau externi (internaționali) și poate propune o serie de sancțiuni în funcție de
gravitatea fiecărei fapte, sancțiunile putând fi de la simple (avertisment) la grave
(penal).

• Libertatea academică și dezacordul în știință – provocări și dileme eticii

• Curs 5.
Provocări și dileme eticii

Nu este greu de a observa, a vedea, de ce libertatea academică (fie în forma ei instituțională a

autonomiei, fie în forma aplicabilă la nivel individual) este atât de importantă. Instituțiile
universitare, au ca primă misiune, faptul de a produce și a transmite cunoaștere, atunci când
căutarea liberă a adevărului trebuie să stea la baza funcționării acestora.
Procesul istoric de autonomizare a universităților și de recunoaștere a libertății intelectuale a
cercetătorilor a fost unul de lungă durată, și deloc lipsit de greutăți (asperități). Formularea și
susținerea publică de ipoteze științifice sau de poziții filosofice, este însoțită uneori de repercusiuni
serioase pentru deponenți, mergând de la cenzură până la întemnițări și execuții.
Tendința puterilor politice, economice sau religioase de a controla fluxul ideilor din instituțiile de
învățământ (universități), a fost permanent prezentă, deoarece ideile deține potențialul de a
submina autoritatea acestora, iar încercările de a păstra controlul politic rămâne constant și comun
chiar și în condițiile în care libertatea academică este îndeosebi recunoscută și acceptată
internațional. Există o serie de rețele și organizații internaționale de cercetători care au drept scop
principal promovarea libertății academici și monitorizarea limitărilor acestora față de
manifestări abuzive.
Codul de etică Universitar și Magna Carta Universitarum, statuează 1 din start locul central al
libertății academice și al autonomiei personale și universitare în cultura etică și organizațională a
universităților.
Universitățile se obligă să asigure pentru membrii comunității ei libertate academică deplină și să-i
protejeze împotriva ingerințelor, a persecuției și a presiunilor politice, economice sau religioase.
Cadrul libertății academice este însă conturat printr-o serie de clauze limitative privind
responsabilitatea profesională, iar libertatea academică nu poate fi folosită drept scut împotriva
respingerii criticilor științifice, sau pentru denaturarea rezultatelor cercetărilor la presiunea
finanțatorilor sau altor părți interesate.
1. Statuează - a hotărî, a rezolva, a decide în mod oficial (printr-un statut, printr-o lege).
Libertatea academică, ca orice formă de libertate de exprimare, conduce la diversitate de opinii
creând dezacorduri. Chiar și atunci când o anumită teorie sau opinie este dominantă în interiorul
unei comunități științifice sau academice, ea va fi mereu testată și supusă examinării ei critice. Pentru
că nu avem certificarea adevărului, avem nevoie de libertate în al cerceta. Libertatea academică
conduce la dezacorduri și opinii diferite.
Nu este întotdeauna ușor de stabilit o delimitare clară între ceea ce ar trebui și nu ar trebui să fie
permis. Dificultatea trasării unei granițe ferme poate crește riscul de manipulare abuzivă a
interdicției pentru servirea unor interese de alt tip. Limitarea libertăților academice prin interdicții
riscă să pună un instrument facil de control și presiune în mâna cuiva și ar să se stabilească un
acord care ar putea fi folosit cu maximă precauție și doar în mod excepțional. Dacă libertatea
academică și diversitatea de opinii ce rezultă sunt valori supreme ale vieții științifice și
universitare, ele merită a fi asumate.
Un alt tip de dificultate legat de libertatea academică vizează învățământul și cercetarea
științifică universitară, care, prin misiunea lor, presupun explicit stabilirea adevărului unor
propoziții (afirmații). Fără a sugera vre-un răspuns, remarcăm doar dificultăți ale întrebărilor și
modul de abordare a acestora care va antrena inevitabil recurs la instrumentele conceptuale din
zone de reflecție diferite (teologie, filozofie, drept).
Colaborare, complicitate și avertizare de integritate (whistleblowing)
Persoanele din interiorul unor organizații care își asumă rolul de a semnala public acțiuni ale
organizației ce încalcă în mod semnificativ normele etice și/sau legale sunt numiți în literatura de
specialitate whistleblowing-i (avertizori de integritate).
Importanța avertizărilor de integritate pentru sănătatea sistemelor instituționale este aproape
unanim recunoscută în lumea euro-atlantică, și există în fiecare țară prevederi legale menite să îi
protejeze. Cu toate acestea, este o observație relativ comună aceea că numărul avertizorilor de
integritate este mai curând mic în raport cu frecvența comportamentelor imorale (reale sau
percepute). Ar fi interesantă o explorare a acestui fapt aparent și discrepant.
Organizațiile profesionale mari (ministerele, băncile, învățământul, companiile multinaționale)
oferă relații extrem de complexe și alambicate. Deși în mod tipic ele sunt hiper-proceduralizate și
reglementate, partea formală relaționează și coexistă cu un nivel informal în care regăsim un hățiș de
note informative difuze, cu așteptări reciproce cu privire la comportamente disparate, valori asumate,
relații personale și dependențe instituționale. Culturile organizaționale pot veni dese ori în
contradicții cu ideea avertizărilor de integritate, printr-o respingere sau condamnare a lor ”de
facto”2, în ciuda prevederilor legale. În țările foste socialiste, post-comuniste, este plauzibilă ipoteza
că avertizările de integritate pot fi repede asociate cu delațiunea și turnătoria, față de care există
un grad mare de repulsie. Un element descurajant îl constituie activitatea în ceea ce s-a întâmplat
după momentul avertizării. Asumarea rolului de avertizărilor de integritate pare să presupună
adesea o mare disponibilitate pentru sacrificiu de sine. De facto – de fapt, este o expresie
latinească care înseamnă „referitor la faptă”. În justiție este folosită cu înțelesul „în practică, dar nu
neapărat condiționat de lege” sau „în practică, dar fără reglementare legală”. E de obicei folosit ca
opus al termenului de jure (care înseamnă „de drept”, „reglementat de lege”) care se folosește în
materie de lege, administrație, sau tehnică (în standarde).
2. De facto – de fapt, este o expresie latinească care înseamnă „referitor la faptă”. În justiție este
folosită cu înțelesul „în practică, dar nu neapărat condiționat de lege” sau „în practică, dar fără
reglementare legală”. E de obicei folosit ca opus al termenului de jure (care înseamnă „de drept”,
„reglementat de lege”) care se folosește în materie de lege, administrație, sau tehnică (în standarde).
Etica teoretică face de obicei distincție între acțiunile obligatorii din punct de vedere moral și
anumite acțiuni numite uneori supererogatorii 3 (deziderate, recomandate, care ne plasează dincolo
de ceea ce ne cere datoria). Un act eroic și înălțător, nu obligatoriu.
O altă manieră de a trata dilema etică a avertizării de integritate, vizează problema tratării motivației
ideii de conflict între datorii. Problema ar putea fi asupra modului în care angajații urmăresc datoria
morală de loialitate față de angajator dar și față de colegi. Ca profesioniști ai unui domeniu, dar și ca
ființe umane, avem alte datorii publice în sens larg (derivate din deontologia profesională și din
raportarea la societatea în care trăim). În cazul tensiunilor între cele două seturi de datorii, avem
obligația alcătuirii priorităților față de modul cum vom decide asupra stabilirii ordinii problemelor.
Întrebările acestei situații sunt dificile și abordarea lor prin recursul la intuiții imediate s-ar putea să
nu ducă nicăieri. Maniera ideală de a evita dilema ar fi aceea în care s-ar activa în organizații mari și
suficient de integre încât să nu fie necesar angajat să-și pună problema avertizării de integritate. O
organizație se află pe un drum etic corect doar dacă-și tratează cu seriozitate propriile programe de
etică organizațională.
3. Erogator – administrator, risipitor.
Supererogatorii – supererogatio „plată dincolo de ceea ce este necesar sau cerut”, de la super -
„dincolo” și erogare - „a plăti, cheltui”, din „afară” și rogare - „a cere”.
– este performanța a utiliza mai mult decât este cerut; acțiunea de a face mai
mult decât cere datoria. În etică, un act este supererogatoriu dacă este bun, dar nu se cere moral să
fie făcut. Se referă la un act care este mai mult decât este necesar, atunci când un alt curs de acțiune -
care implică mai puțin - ar fi totuși o acțiune acceptabilă. Acesta diferă de o datorie, care este un act
greșit de a nu face, și de acțiuni neutre din punct de vedere moral. Supererogarea poate fi
considerată ca realizând mai mult decât dincolo de un curs normativ al datoriei de a beneficia de
beneficii și funcționalități suplimentare.
Autoritate, ierarhizare și respectul datorat demnității umane
Hărțuire, favoritism și nepotism
 
Nu există organizații fără ierarhii și nici autoritate care să reziste în timp fără legitimitate.
Ierarhiile apar și în situații informale sau acolo unde nu există un mod de organizare formal: în
grupurile de prieteni și rețele de cunoștințe, sau în echipele lucrărilor pe care le au de realizat în
comun membrii unei organizații. Existența ierarhiilor se poate observa în întreaga lume naturală
(oameni și animale) și nu reprezintă doar un atribut, un act, al culturilor. Ierarhia poate fi analizată
prin prisma autorității. Ierarhia poate fi pusă uneori sub semnul întrebării, și/sau poate fi uneori
contestată.
Prin contestarea autorității, contestăm de fapt ierarhia. Aceste contestări pot avea nu numai
forme diverse, dar și motive variate, unele fiind întemeiate, altele nu. Unul dintre motivele des
invocate în contestarea (combaterea) autorității, și implicit a ierarhiei pe care o susține, este unul de
natură morală: încălcarea demnității umane prin tratamente preferențiale aplicate unor membri
ai grupului, comunității și/sau societății. Dacă autoritatea se comportă abuziv sau aleatoriu, când
principiile și/sau regulile nu mai contează sau sunt aplicate preferențial și discriminatoriu, atunci
indivizii afectați simt, în mod justificat, că nu mai sunt respectați. Respectul datorat persoanelor, în
virtutea simplului fapt al umanității (de a fi persoană umană), ar trebui să fie cel care ordonează
moral lumea. Situația devine cu atât mai problematică atunci când ne aflăm într-un mediu care în
mod esențial se rânduiește (organizează) după valori și principii, nu după forță și dominație.
Înțelegem autoritatea și într-un alt mod, într-un sens politic și moral, care se legitimează într-o
organizație sau comunitate organizată democratic și meritocratic strict printr-o structură de reguli,
norme și proceduri, care permite participarea tuturor și care acordă merite conform rezultatelor.
Cei care exercită autoritate în diverse momente sunt legitimați instituțional prin mecanisme
formale. Rămâne însă o legitimare morală, și de aici vine integritatea cu care își exercită funcția.
O datorie pe care o avem este să acționăm în conformitate cu cerințele și/sau standardele acestor
funcții în mod coerent, predictibil și transparent. Această datorie implică să avem o poziție critică
atunci când normele și procedurile sunt încălcate, să vrem să îndeplinim dreptatea, echitatea și
onestitatea.
Chiar dacă accesul în comunitate (profesională, universitară, academică) este liber, deschis tuturor,
indiferent de: sex, rasă, etnie, orientare sexuală, convingere militară sau politică, el trebuie probat
printr-o serie de cunoașteri (cunoștințe). Aici se poate observa o parte din caracterul dual atât
democratic cât și meritocratic al lumii academice. Calitatea de membru se poate pierde în diverse
condiții care țin de comportament academic (științific) dar și cel social (moral). Consistent cu
demnitatea cerută de funcție, mediul este constituit (construit) în jurul valorii (ideii) de respect
pentru demnitatea umană. Ideea respectului pentru demnitatea umană, intim legată de cea a
respectului pentru autonomia morală și libertate de gândire a subiectului uman, este un produs al
gândirii filosofice moderne. În istoria eticii, s-a discutat despre două tipuri de datorii: cele față de
sine, și cele față de ceilalți.
 
O problemă gravă, dar nespecifică este hărțuirea.
 
Ultimii ani au adus (prezentat) foarte multe scandaluri legate de hărțuire, mai ales cea sexuală.
Astăzi avem atât de multe metode și mijloace mediatice cât și instituționale ca să observăm, să
constatăm, un denunț.
Trăim și un fenomen al progresului moral, adică reușim să conceptualizăm și să conștientizăm
aceste practici ca fiind imorale. Cazurile de hărțuire sunt variate și fiecare caz își are
particularitățile sale concluzive. Fenomenul de hărțuire, denumit bullying 4 este cel mai răspândit.
Codul de Etică are un capitol întreg dedicat prevenirii și denunțării hărțuirii. Valoarea morală la
care atentează hărțuitorul este tocmai cea a respectului datorat persoanelor. Demnitatea umană
este cea căreia i se aduce atingere. Hărțuirea este comportament care degradează, intimidează
și/sau umilește pe ceilalți. Efectele hărțuirii au întotdeauna un potențial negativ: de la pierderea
capacităților de muncă, incapacitate de a funcționa intelectual și moral, până la pierderea
personalității și a respectului de sine.
Uzând de autoritatea lor instituțională, unii membri ai comunității ar putea dori să modifice
decizii, să-și creeze rețele de influență, să controleze resurse, iar acest aspect se poate face
hărțuindu-i pe ceilalți, criticându-i pur și simplu pe cei care vor să respecte legea.
4. Bullying-ul este definit ca fiind un comportament ostil/de excludere și de luare în derâdere a cuiva,
de umilire. Cuvântul „bullying” nu are o traducere exactă în limba română, însă poate fi asociat cu
termenii de intimidare, hărțuire, terorizare, brutalizare. Bullying-ul nu presupune existența unui
conflict bazat pe o problemă reală, ci pe dorința unor persoane de a-și câștiga puterea și autoritatea,
punându-i pe alții într-o lumină proastă. Fenomenul bullying poate fi prezent în orice tip de
comunitate, în grupuri sociale, unde persoanele interacționează unele cu altele: la școală, la locul de
muncă, în familie, în cartiere, în biserică, în mass-media, chiar între țări. Se creează astfel o stare de
conflict, care nu poate fi depășită decât dacă se conștientizează existența fenomenului.
Bullying-ul este o acțiune care produce injurii celorlalți efectuată în mod repetat, care se poate
manifesta fizic, prin agresivitate fizică sau psihologic, prin producerea unor daune emoționale.
Instrumentele acestui fenomen sunt cuvintele, acțiunile sau excluderea socială. Fenomenul de
bullying poate fi inițiat de o persoană sau de un grup de persoane (mobbing), implicând un raport de
putere inegal, deoarece victima, în cazul acestui fenomen nu dispune de resurse (fizice, psihologice,
sociale) pentru a se apăra. Victima pozează într-o ipostază de regulă vulnerabilă, care prezintă
anumite slăbiciuni pe care bully-ul le poate exploata. Victima manifestă imposibilitate de apărare și
sentimente de neputință. Spectatorii (bystanders) sunt și ei persoane implicate în fenomenul de
bullying, chiar dacă nu în mod direct, însă asistă la acțiune. Bullying-ul este considerat o formă de
violență fizică și psihologică, o conduită intenționată care vizează producerea unor prejudicii (rănire,
distrugere, daune) unor persoane (inclusiv propriei persoane), cu diferite cauze care determină noi
forme de violență.
Nu toate hărțuirile se fac din poziții de autoritate și nu toate implică favoruri sexuale, dar toate sunt
cazuri predominante 5. Lupta pentru putere ia astfel de forme, iar provocarea este demonstreze nu
numai imoralitatea, ci și lipsa de legitimitate pe care o generează autoritățile.
Hărțuirea sexuală se practică astăzi în moduri subtile și/sau înjositoare, și de la încercările
repetate de flirt, de la mesaje indecente dar sugestive, la gesturi directe (care exprimă evident
intenția) este doar un pas. Acest comportament care exprimă evident intenția este tocmai opusul
unei situații acceptabile moral, așa cum ar fi relația voluntar și liber consfințită de dragoste. În
hărțuire lipsește reciprocitatea, iar relației de intenții erotice de seducție, nu i se răspunde.
Mai grav este că hărțuirea sexuală este născută dintr-o intenție de condiționare, de dominare și
control, dorință alimentată și de poziția de autoritate, de decident (când acesta există). Este un act
care transformă pe cineva într-un obiect și un simplu instrument al dorinței unei singure părți,
împotriva voinței celelalte părți. În ceastă situație, persoana vizată va fi lipsită de autonomia sa, își
va condiționa libertatea, se consideră umilită, tratată inuman (imoral). Finalitatea cazului conduce
la pierderea respectului de sine.
La nivel instituțional distingem două mari abateri fundamentale de la etica comportamentală
morală:
- favoritismul – favorizarea sau avantajarea unei persoane sau grup de persoane din organizație,
pe criterii non-academice, care nu țin de meritele acelor persoane și care sunt împotriva
normelor/regulilor comun acceptate. Acordare abuzivă și nemeritată de favoruri, de avantaje, din
partea unor persoane suspuse, pe baza unor preferințe sau interese personale, familiale, favoruri
acordate în mod abuziv și nemeritat.

6. Predominant – care predomină (dominant, predominator, predomnitor), în privința numărului,

ponderii, extinderii, greutății, puterii, influenței, prestigiului, importanței.
- nepotismul – o formă de favoritism între rude sau persoane apropiate. Mai exprimă și faptul sau
modalitatea de a uza de autoritatea sau de influența personală în favoarea rudelor sau a prietenilor,
promovare prin protecția rudelor personale și ale prietenilor influenți. Poate exprima și parvenire prin
protecția rudelor sau a prietenilor influenți, care urmează să-ți întoarcă un serviciu, în deosebi să te
susțină. Autoritate pe care o aveau în conducerea treburilor publice nepoții anumitor papi.
Efectul nedezirabil 7 este că ne abatem de la scopul nostru: producerea și asimilarea cunoașterii.
Chiar dacă bunăvoința normează comportamentul, ea nu se traduce cu bunăvoință exagerată față
de cei apropiați sau față de cei care avem obligații personale ascunse (inclusiv mită).
Dreptatea și echitatea rămân valorile constitutive activității individuale, în conjuncție cu mediul.
Ar fi nedrept ca persoanele care nu au competențe și calificare să ocupe poziții și să exercite
funcții. Nu numai că nu merită aceste poziții, dar activitatea lor pe posturile ocupate ar produce
efecte negative asupra calității educației, cercetării, moralei, adică ar crea nedreptăți sau chiar ar
face rău celorlalți.
7. Nedezirabil - Care nu corespunde dorinței, care contrazice, care nu stârnește dorință.