Sunteți pe pagina 1din 10

Lucrare de specialitate realizata

de UNGUR ANDREEA PAULA-LLR II

Nichita Stanescu
1. Date biografice:

"Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai
mareata sau mai putin mareata."

Nascut: 31 martie 1933, la Ploiesti, Judetul Prahova

Tata: Nicolae H. Stanescu - nascut la 19 aprilie 1908. În linia paterna, Nichita Stanescu se
trage dintr-o solida familie de mici mestesugari si comercianti români, la origine tarani
prahoveni veniti în Ploiesti pe la începutului secolului nouasprazece .

Mama: Tatiana Cereaciuchin - nascuta în 16 februarie 1910, la Voronej, într-o familie de


conditie nobila din partile Donetului, refugiata apoi în România. Se muta la Ploiesti unde va
întâlni pe Nicolae Stanescu. Tinerii se vor casatori la 6 decembrie 1931

Se casatoreste cu Magdalena Petrescu, iubirea sa din adolescenta, în 1952, dar tinerii se


despart dupa un an. La 6 iunie 1962 se casatoreste cu Doina Ciurea, a carei dragoste de
aproape zece ani va fi subiectul volumului "O viziune a sentimentelor".

Educatie

1944-1952 - Liceul "Sf. Petru si Pavel", devenit "I.L. Caragiale" din Ploiesti
1952-1957 - Facultatea de filologie a Universitatii din Bucuresti

Activitatea literara

1955 - Transcrie " Argoticele" sale, care nu au fost publicate si vazute ca profund neserioase.
1957 - În martie Nichita Stanescu debuteaza simultan în revistele ‘’Tribuna si Gazeta
literara’’ din Cluj cu trei poezii.
1957-1968 - Este pentru scurt timp corector si apoi redactor la sectia de poezie a Gazetei
literare (director Zaharia Stancu).
1960 - La sfârsitul anului debuteaza cu volumul " Sensul iubirii", 112 de pagini de poezii.
1963 - Primul pas peste hotare al poetului, în Cehoslovacia
1964 - Apare la începtul anului " O viziune a sentimentelor", un volum cu care poetul
primeste Premiul Uniunii Scriitorilor. O cunoaste pe Gabriela Melinescu, în tensiunea relatiei
lor poetul creeaza cele mai explozive opera ale sale.
1965 - Apare în martie volumul de poezii " Dreptul la timp", 84 de pagini
1966 - Publica doar " 11 Elegii", toate Elegiile vor apare in anul urmator, în prima sa
antologie, " Alfa"
1967 - Trei carti ale sale sunt tiparite, " Rosu Vertical", antologia "Alfa", si volumul de poezii
" Oul si sfera". Poemele sale încep sa aiba o aura melancolica cu o stare de regret

2
1969 - Tipareste " Necuvintele", care primeste Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare si
volumul de poezii " Un pamânt numit România". Este numit redactor sef adjunct al revistei
Luceafarul, alaturi de Adrian Paunescu .
1970-1973 - Este redactor sef adjunct la România literara, revista condusa de Nicolae Breban
1970 - Publica " În dulcele stil clasic" si a doua sa antologie" Poezii". Sustine o rubrica lunara
în revista Arges
1971 - Apar în Iugoslavia doua carti traduse, " Belgradul în cinci prieteni", editie bilingva de
poezii inedite si " Nereci"
1972 - Publica doua noi volume de poezii, " Belgradul în cinci prieteni" si " Maretia Frigului".
Pentru volumul de eseuri " Cartea de recitire" obtine pentru a treia oara Premiul Uniunii
Scriitorilor
1973 - Scoate o antologie numai de poezii de dragoste " Clar de inima"
1974 - În martie, de ziua lui, are o revelatie a mortii sub forma unui îngrozitor tunel oranj -
odiseea sa "spatiala" va continua
1975 - Obtine pentru ultima oara Premiul Uniunii Scriitorilor si i se atribuie premiul
international "Gottfried von Herder". Tipareste a patra sa antologie, " Starea poeziei", în
populara colectie "Biblioteca pentru toti". E publicist comentator la România literara. Se muta
în ultima sa locuinta, Str. Piata Amzei nr. 9
1977 - La 4 martie poetul încearca, în zadar, sa salveze pe prietenul sau Nicolae Stefanescu, si
este lovit de prabusirea unui zid dupa cutremur. În urma socului face o scurta paralizie a partii
stângi a corpului care va lasa urme si dupa vindecare
1978 - Publica volumul de poezii " Epica Magna", care primeste premiul "Mihai Eminescu" al
Academiei Romane
1979 - Lanseaza volumul de poezii " Opere imperfecte"
1980 - Propus de Academia suedeza, poetul candideaza la Premiul Nobel alaturi de Elitis,
Frisch, Senghor si Borges. Premiul este dat poetului grec Odysseas Elitis. Discul "Nichita
Stanescu - o recitare" este scos de "Electrecord"
1981 - În august are prima criza hepatica. Aceste crize vor continua în toamna si poetul se
interneaza la spitalul Fundeni
1982 - În februarie moare tatal poetului. Volumul " Noduri si semne", subititulat "Recviem
pentru moartea tatalui" este o selectie din tot ce a scris poetul de la ultima sa aparitie
editoriala. În iulie se casatoreste cu ultima sa sotie, Todorita Tarîta (Dora). Calatoreste prin
Macedonia si Iugoslavia înainte sa-si fractureze piciorul stâng în noiembrie în Vrancea care-l
va imobiliza în casa sase luni.
1983 - Ascunde fata de toti semnele maladiei sale si afiseaza un optimism cu care si medicii
sunt uimiti de rezistenta si vitalitatea sa extraordinara. La 31 martie, împlinirea a 50 de ani a
poetului este aproape o sarbatoare nationala în lumea artei si literaturii. Continua sa apara
traduceri a poeziilor sale peste hotare, în mod special în Iugoslavia unde va avea o criza foarte
grava, necesitând interventia medicilor. Mai recita poezii si la Timisoara si la Drobeta-Turnu
Severin, la nunta prietenilor sai de familie pe 9 decembrie. Se întoarce cu trenul, si cu greu, la
Bucuresti cu Dora si cu tinerii nou casatoriti seara târziu pe 12 decembrie. Pe la miezul noptii
durerile din zona ficatului sunt îngrozitoare si este adus cu salvarea la spitalul de Urgenta
unde crizele devin extrem de violente si poetul se stinge din viata la orele doua si zece minute.

2. Universul poetic
Nichita Stănescu s-a impus ca unul dintre cei mai interesanţi şi valoroşi creatori de
poezie modernă; ca o recunoaştere a valorii creaţiei sale, i s-a conferit în 1975, la Viena,
premiul Herder, iar în 1982, în Iugoslavia, premiul “Cununa de Aur”.

3
Nichita Stănescu este mai interesat, mai emoţionat de idee decât de sentiment. Calea
care să-i satisfacă nevoia de siguranţă ducea spre disciplinele riguroase ale spiritului, spre
geometrie şi fizică. Critica literară consideră că de la Ion Barbu, poezia românească nu a mai
cunoscut o asemenea capacitate de abstractizare ca în cazul lui Nichita Stănescu.
Poetul s-a situat într-o ascendenţă “nobilă”: prin tendinţa de a ajunge până la esenţa
liricului, el se apropie de Eminescu şi Blaga; prin forţa inovaţiei la nivelului limbajului
artistic, se apropie de Arghezi; prin capacitatea de încifrare a mesajului în formule de maximă
abstractizare, se apropie de Ion Barbu.
Criticul Eugen Simion defineşte poezia lui Nichita Stănescu “poezia poeziei”.
Stănescu însuşi afirma: “poezia nu este numai artă, este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii”.
De-a lungul întregii sale creaţii se disting încercări de a defini concepţia sa despre cunoaştere
prin artă, despre echilibrul dintre conţinutul şi forma poeziei, despre relaţia poetului cu
cuvântul. Poezii pe această temă: “Ars poetica”, “Arta poeziei”, “Arta poetică”, “Arta
scrisului”, “Autoportret”, “Poezia”, “Poetul ca şi soldatul”, “Căutarea tonului”, “Poetul”,
“Tonul”, “Timbrul”.
Nichita Stănescu demontează elementele artei, pe care le reaşează dupa o ordine
proprie. În poemul “Nod 33”, poetul încearcă să lămurească, să descifreze această ordine
proprie: “Am gândit un mod atâta de dulce / De a izbi două cuvinte / De parcă iarba verde ar
înflori / Iar florile s-ar ierbi.”.

Prima etapă - Lirica sentimentelor, adolescentină, în care predomină idealurile


romantice, subiectul cunoaşterii este eul liric în jurul căruia se circumscrie lumea reală.
În primele două volume (“Sensul iubirii”, “O viziune a sentimentelor”), majoritatea
poeziilor sunt de dragoste, erosul este un prilej de a comunica frământatele întâmplări alre
fiinţei interioare, care sunt mai puternice decât ale condiţiei fizice date. Iubirea produce o
senzaţie de plutire, zborul se naşte din dragoste ca o coloană a infinitului între pământ şi cer.
În poezia “Cântec”: “Du-mă, fericire, în sus şi izbeşte-mi / Tâmpla de stele, până când
/ Lumea mea prelungă şi în nesfârşire / Se face coloană sau altceva / Mult mai înalt şi mult
mai curând.”, starea de iubire e starea din afara incertitudinii, este “cântecul de izbândă a
sunetului şi a luminii”. Iubirea este o stare lirică complexă, este o ieşire din somn, motivul
fundamental fiind cel al răsăritului: “Soarele saltă din lucruri strigând / Clatină muchiile
surde şi grave.” (“O călătorie în zori”).

A doua etapă - Lirica necuvintelor, maturităţii creatoare începe cu volumul


“Dreptul la timp”. Vizionalismul lui Nichita Stănescu se abstractizează, viziunea asupra
spaţiului şi timpului se schimbă.Poemul “Enghidu” este un poem despre moarte. Pierzându-şi
prietenul Enghidu, uriaşul Ghilgameş descoperă sentimentul morţii, necunoscut până atunci.
Poetul, din perspectiva abstractă a durerii dă o definiţie afectivă a timpului: “trecerea durerii
în trecerile timpului”. Timpul este o absenţă care crează şi o creaţie care nu se poate numi:
“Ceea ce nu e, fără de margini este / Pretutindenea călătoreşte, pete mari întâlnind / Cărora
Timp le spun / [...] / Ceea ce nu e, fără Timp este, ca amintirea / E asemenea văzului mâinilor
/ Asemenea / Auzului ochilor”.
Miturile nu apar doar cu sensurile lor iniţiale, cu sunt un pretext pentru a transmite o
stare lirică complexă. În poemul “Enghidu” este un pretext pentru a comunica durerea
generată de scurgerea ireversibilă a timpului, scurgere care înseamnă moarte.
În poemul “Către Galateea”, poetul reînvie mitul Galateei, care este atât opera cât şi
femeia neîndurătoare. Creatorul modern cere îndurarea de a fi de la cea creată de el.

Volumul “11 Elegii” este considerat cea mai bună carte a lui Nichita Stănescu. Poetul
dezvoltă un număr de raporturi care delimitează poezia şi existenţa poetului. Punctul de

4
plecare este criza de natură existenţială pe care poetul încearcă să o depăşească prin meditaţie.
Stilul acestor poezii este solemn şi ermetic, ex. “Elegia întâia”: “Totul este inversul totului /
Spune Nu doar acela / Care îl ştie pe Da / Însă el care ştie totul / La Nu şi la Da are foile
rupte” (Nu poţi nega ceva ce nu cunoşti; pe măsură ce cunoşti mai mult eşti mai conştient de
relativitatea lucrurilor sale).
De fapt, elegiile sunt “definiţii” filosofico-lirice ale unor concepte fundamentale ale
existenţei poetului. În elegii tema este suferinţa de diviziune, tânjirea după unitate: “Durere a
ruperii în două a lumii / Ca să-mi pătrundă prin ochii, doi / Durere a ruperii în două a
sunetelor / Lumii, / Ca să-mi lovească timpanele, două” (“Elegia 4”). Refacerea unităţii
primordiale nu este posibilă până când poetul nu va şti limba ierbii, a sâmburilor, a stelelor.
În “Elegia a 10-a”, poetul îşi exprimă dorinţa de a atinge prin intermediul gândirii
poetice neauzul, nevăzul, negustul, nepipăitul, deci de a exprima inexprimabilul. Spiritul
suferă de ceea ce nu poate cuprinde, de imposibilitatea de a materializa imaterialul: “Dar eu
nu sunt bolnav. Sunt bolnav / De ceva între auz şi vedere / De un fel de ochi, un fel de
ureche / Neinventată de ere.”. Această aventură spirituală se încheie prin acceptarea realului,
prin întoarcerea la lumea fenomenală.
În ultima elegie, poetul exprimă întoarcerea propriul pământ: “A fi în lăuntrul
fenomenelor, mereu / În lăuntrul fenomenelor / A fi sămânţă şi a te sprijini / De propriul tău
pământ”. Poetul reia această temă în volumele următoare, “Alfa” şi “Oul şi sfera”.

În volumul “Laus Ptolemei”, cele două căi de cunoaştere poezia şi matematica, care
apar şi în lirica lui Barbu tind să fie reduse la limbajul unic iniţial şi iniţiatic. Principala temă a
acestui volum este refacerea simbolurilor.
În volumul “Necuvintele”, poetul abordează o altă perspectivă a lucrurilor şi anume
privirea din afară într-o intenţie nouă de stăpânire a universului. Poezia este “ochiul care
plânge, lacrima celui care trebuie să fie fericit”.

În ultima etapă, numită lirica frigului, tema fundamentală este moartea. Volumele de
poezii din această etapă sunt “Măreţia frigului”, “Noduri şi semne”, “Epica Magna”,
“Operele imperfecte”. Moartea este o experienţă limită, însemnând întoarcerea în mit, în
necuvânt. Moartea este o încheiere metaforică a aventurii spirituale a eului poetic în spaţiul
cunoaşterii
Criticul literar Aurel Martin consemna că universul liricii lui Nichita Stănescu este “o
pădure de simboluri”. Ca toţi marii poeţi, Nichita Stănescu a fost fascinat de esenţe, de ceea
ce exprimă sau ascunde fenomenalul. Poetul a încercat să pătrundă dincolo de lumita
cunoaşterii, descoperind că tainele nu se lasă învinse, nu-şi divulgă nucleul intim.
Poetul a avut însă vocaţia de a pătrunde impenetrabilul, de a-şi închipui realităţi
indefinibile. De aici frecvenţa în vocabularul său a cuvintelor construite cu prefixul ne,
acestea valorificând simultan o afirmaţie şi o negaţie.
Întreaga sa lirică pendulează între polii centralizatori, între da şi nu, între lumină şi
întuneric, între iluzie şi real, între stare de veghe şi stare de vis. Modernitatea şi valoarea liricii
sale rezidă în viziunea poetică originală şi în limbajul poetic. Poetul conferă cuvântului
independenţă, considerându-l creator de lumi: “Numai cuventele zburau între noi / Înainte şi
înapoi, / Vârtejul lor putea fi aproape zărit / [...] / Ca să privesc iarba înclinată de / căderea
unui cuvânt”. Limbajul său poetic este abstract, bazat pe metaforă şi parabolă.
În volumul “Cartea de recitire”, poetul distinge trei moduri de a crea poezia:
 fonetic - bazat pe sonoritatea sunetelor, pe aliteraţie
 morfologic - bazat pe mobilitatea cuvântului, la fel ca la Arghezi
 sintactic - bazat pe construcţiile sintetice ca în cazul lui Barbu.

5
Nichita Stănescu experimentează un lirism semantic prin cultivarea simbolurilor
existenţiale. El realizează mutaţii de sens prin consstrucţii sintactice aparent absurde, prin
schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor (văzul mâinilor).
La nivelul expresiei poetice, poezia lui Nichita Stănescu este o ţesătură de noduri şi
semne. Semnul este sensul convenţional al cuvântului, iar nodul este nucleul semantic al
cuvântului poetic.

3.Nichita Stanescu Si Neomodernismul


NEOMODERNISMUL defineste orienterea literara manifestata in literatura romana dupa
1960 fiind cunoscuta si sub denumirea de generatia saizecista.
Generatia anilor ’60 este reprezentata de poeti precum: Nichita Stanescu, M. Sorescu, Ana
Blandiana, I. Alexandru, A. E. Bacovsky. Prin intermediul acestora, realismul socialist este
parasit, poezia se liricizeaza si se deschide perspectiva neomodernismului.

Trasaturi ale liricii:


• Expansiunea imaginatiei
• Luciditatea si fantezia
• Sensibilitatea si ironia
• Exotismul si confesiunea
• Elemente suprarealiste si ermetice
• Universul afectiv al omului contemporan
• Formulele artistice se diversifica
• Preferinta pentru metafora de toate tipurile

Conform opiniei lui E. Lovinescu, N. Stanescu schimba sensul si planul


speculatiei poetice. Lirismul stanescian este `neasteptat si atenteaza` la intelegerea
cititorului.
Edgar Papu situeaza poetul `intr-un anumit spatiu pur, intr-o zona superioara a realitatii`.
Iar N. Manolescu surprinde in poezia lui N. Stanescu `o rasturnare de perceptii`, `o
metafizica a realului si o fizica a emotiilor`.
`Poveste sentimentala` este integrata in vol. `O viziune a sentimentelor` (1964), ce reprezinta,
impreuna cu vol. `Sensul iubirii`, momentul liric initial, de manifestare a elanurilor
adolescentine. Lirismul este pur, universul este diafan, iar tema centrala este iubirea.
Si in `Poveste sentimentala`, erosul tulbura fiinta si face posibila materializarea abstractului
sau abstractizarea concretului – iubitii sunt `doua toarte de amfora`, intre care `Numai
cuvintele zburau`, `inainte si inapoi`. Asadar poezia ilustreaza tema iubirii resimtite ca o
stare de fratie, ca un moment unic al recunoasterii in celalalt.
Substrantivul `poveste` din titlu sugereaza epicitatea poeziei, ilustrata in fluxul narativ al
devenirii perechii de indragostiti. Incipitul sta sub semnul …………., poemul incepand brusc,
atunci cand intensitatea sentimentului atinsese deja punctul maxim: `Pe urma ne vedeam din
ce in ce mai des.` Si chiar daca cei doi se afla la o oarecare dinstanta unul de celalalt,
imaginea este a unui cuplu, ce trimite la simbolica unitate primordiala: `Eu stateam la o
margine-a orei,/ tu-la cealalta,/ ca doua toarte de amfora.`
Abstractiile se plasticizeaza, timpul se solidifica (`marginea-a orei`), iar cuvintele sunt
insufletite, zburand intre cei doi: `Numai cuvintele zboara intre noi.` Astfel, cuvintele devin

6
ele insele `personaje` ale `povestii`. Treptat, discursul liric se transforma dintr-o meditatie
asupra iubirii, intr-o meditatie asupra limbajului.
Miscarea cuvintelor se intensifica, acestea capata corporalitate, au greutate, se misca,
pentru-ca in final acestea sa se roteasca `inainte si inapoi` si ritmul trairii sa se precipite.
Puterea dragostei este uimitoare, face posibila transversarea materialitatii, trecerea cu
usurinta din plan concret in abstract si invers. Mai mult, dragostea da nastere unei energii
rare nu doar concretizeaza cuvintele, ci le face sa zboare: `Vartejul lor putea fi aproape
vazut.` Comunicarea concretului cu abstractul intra pe nesimtite, in zona comunului, starea
de surpriza fiind anulata:`… iar cotul mi-l infigeam in pamant,/ numai ca sa privesc iarba
inclinata/ de caderea vreunui cuvant.`
Iubirea este aceea care-l ajuta pe eul liric sa intuiasca legile devenirii, ale nasterii, tot
iubirea este cea care `naste` cuvintele, care refac structura materiei si care recreeaza lumea
`de la inceput`: `Cuvintele se roteau, se roteau intre noi,/ inainte si inapoi,/ si cu cat te
iubeam mai mult, cu atat/ repetam, intr-un vartej aproape vazut,/ structura materiei de la-
nceput.`
Asadar iubirea este magica, dar si cuvintele care centreaza o ………… misterioasa, care face
posibila unirea materiei cu spiritul si a afectului cu rostirea. Actul creator, realationeaza si
cu iubirea. Sentimentul uneste, repeta `structura materiei`, da viata si conduce spre o alta
perceptie asupra lumii si asupra cunoasterii. Poezia devine o cosmogonie, pentru ca iubirea
este o sursa inepuizabila a creatiei: `Povestea sentimentala proiecteaza, prin intermediul
vorbelor la imperfect (`ne vedeam`, `stateam`, `zburau` etc.), intr-un timp si intr-un spatiu
nedeterminat, clipa trairii; ce induce o viziune tulburatoare a cosmogoniei:
Discursul este simplu si firesc, chiar daca el ilustreaza concepte precum: `timp`, `spatiu`,
`iubire`, `limbaj`, intr-un stil original.

4.Jocul stanescian
Inca de la prima sa carte, Nichita Stanescu aseaza lirismul sub semnul jocului. Jocul
stanescian este definit in esenta o „strategie a instaurarii semnului”, dupa cum afirma Ion
pop, o multiplicitate de tentative ale aproximarii in expresie a unei realitati virtuale aflate in
mare masura la dispozitia poetului,si nu subordonandu-l.
De exemplu poezia „Leoaica tanara iubirea” e o descriere a insusi mecanismului ce
genereaza jocul.Declansata de eros, fantezia produce imagini pe care visatorul cu ochii
deschisi le contempla intr-o stare de entuziasm ,de incantere ingenua,amintind-o pe aceea a
copilariei:’’ Leoaica tanara iubirea /Mi-ai sarit in fata […..]Si deodata-n urul meu,natura/se
facu un cerc de-a dura, /cat mai larg,cat mai aproape/ca o stangere de ape.” Specificul
lirismului sau e dat de o fervoare a imaginatiei. ‚,Betia” stanesciana e pur spirituala abandon
de sine in miscarea acaparanta a reveriei:,, Mi-am dus mana la spranceana ,/la tampla si la
barbie,/ dar mana nu le mai stie. /si aluneca-n nestire/ pe-un desert in stalucire ,/peste care
trece-alene /o leoaica aramie”.(ibidem).Iar in alta parte,descriind un moment similar de intrare
sub fascinatia imaginarului:,, Si nu mai stiam unde-mi lasasem in lume odaia”(Ploaie in luna
lui marte).Jocul este prezentat ca o necesitate vitala, dictata de preaplinul fiintei fericitr sa-si
afirme disponibilitatea imaginativa.Acesta nu contrazice radical ,,realul” ci propune o figura
mai pura a existentului:fata lui sarbatoreasca,solara ,paradisiaca.Dematerializarea
obiecteloe,imponderabilul,transparenta,miscarea de dans si zbor, stlirizarea gesticulatiei, nu
pot fi gandite la Nichita Stanescu in afara atitudinii ludice. De altfel,poetul insusi le inscrie in
acest spatiu:el se vede ca un jucator ,se infatiseaza ca un spectator al propriilor reverii prin
care remodeleaza realul:,,Parca intr-o zi cu soare/ ce-l lovisem cu privirea/ Isi turti rotundul
aur/ si veni atat de-aproape /ca-l racii cu rasuflarea /cu privirea modelandu-l/intr-o tanara
femeie /aromita visatoarea./. /Trup de aur,sani de aur./sta intinsa o femeie ”.(Dansul)

7
O opozitie semnificativa constient afirmata, intre spatiul ludic si cel al seriosului existential
sta la baza poemului Laus Ptolemaei. Ipostazei euforice a eului visator,fascinat de propriul
joc intr-o lume deschisa miscarilor fanteziei,i se substitue acum ,,sufletul nelinistit’’ care
descopera,dincolo de ,,realitatea unidimensionata ludic”(sintaga apartine lui Ion Pop). , un
teritoriu marcat de o alta unidimensionalitate ,rigida si constrangatoare din punc de vedera al
poezie ,care e aceea a adevarului rational ,stiintific. Libertatea discursului poetic polosemic se
opune reductiei la monosemie a limbajului conceptual;e o tensiune in raza careia se
construeste un nou spectacol,avandu-l ca protagonist pe poetul insusi.Si Elegiile fusesera un
fel de joc,in spatiul virtualitatii sensului,poetul scimba rorurile , imprumuta mastile posibile
ale poeziei,recurgea la experiente alternative,menite sa-i probeze capacitatiile de cuprindere
,sa delimiteze frontierele discursului sau. ,,Iata pana unde se poate ajunge’’ versul din Elegia
atreia fusese graitor pentru acest demers al tatonarii orizonturilor catre care ,in chip de nou
arpentor se indrepta poetul.Intrand prin magia mastii lirice ,in lumea sensului multiplu,poetul
incearca sa-l stapaneasca prin jocul sau specific.Seria de metamorfoze imaginata in 11 elegii
este resimtita insa,ca incapabila sa epuizeze sensul, incat migratia printre roluri lasa mereu
sentimentul neimplinirii.
Poezia ,, Atmosfera’’,dezvaluie ca inainte ca jocul discursului liric din piesele urmatoare sa
se declanseze tocmai o asemenea ambiguitate a raportarii poetului la jocul lumii. Jubilatia in
fata universului in metamorfoza este anticipata aici de incertitudine si angoasa. Bucuria
angajarii in jocul lumii apare xa si obligata de imperativul depasirii acestei stari.,,Bucura-te
suflet nelinistit’’,pierderea la ,,jocurile de noroc’’ din interiorul marelui joc al tuturor
existentelor ,la fel de nesigur si el ,dominat de impulsuri contradictorii,a caror valoare nu
poate fi fixata cu certitudine.Dupa cum am vazut mai sus jocul se defineste ca mod al
desprinderii si delimitarii eului poetic de lumea data ,capata relief indeosebi in prima etapa a
scrisului lui Nichita Stanescu ,intr-o ,,lume a obiectelor’’ mostenita,care apare ca insuficienta
spiritului tentat sa propuna el insusi un univers mai dinamic,mai complex . Cu timpul ,pe
masura ce miscarea imaginatiei se impune ca realitate decisiva ,se poate vorbii de un joc al
lumii in stricta ,exclusivista dependenta de dinamica launtrica si in consonanta cu ea. La sera
acestor modele putem adauga si taoismul,postuland existenta unui Principiu universal ca sursa
inepuizabila si eterna a tuturor lucrurilor ,imanent vietii insasi,intreaga realitate privita in
devenirea ei fara sfarsit . De exemplu in jocul dintre unu si multiplu dintre eu si altul,dintre
indeterminarea haotica a lumii ca virtualitate pura si universul fapturilor individualizate si
determinate temporal, subiectul poetic apare cand angajat intr-o stare de entuziasm al
participarii si provocarii la metamorfoza, cand retras intr-o rece,distanta contemplatie.Acord
cu jocul limii si refuz al acestiua:stare ,,trimbulida’’ ca in acest Cantec in doi,din Necuvintele:

,,Noi nu vrem sa fim geniali


noi vrem sa fim trimbulinzi
legati cu o tremorata culoare
in fata,la volan,de oglinzi,
mereu balansand spre-un adanc
se el mereu in mutare----‚’’
In viziunea lui Nichita Satnescu lumea ca joc apare deci,ca o dezlantuire de forte aproape
incontrolabile,in continua desfasurare ,atingand momente de apogeu in coagularea
cvasigeometrica aformelor si pandita mereu de amenintarea destructurarii haotice. Subiectul
poetic se insereaza in acest germen ,sursa de infinite ipostazieri .Nichita Stanescu
reedteaza,in poezia romaneasca,ipostaza poetului ca,,metodician al delirului”. Dupa cum
afirma Hugo Friedrich in ,,Structura liricii moderne” ,referindu-se la magia limbajului,
insistenta cu care ,,liricii moderni sublineaza mereu :poemul nu inseamna cine este?,pentru o
asemenea poezie nu e reala lumea ,ci singur cuvantul’’. Jocul stanescian raspunde in mare

8
masura caracterizarii ,ea evidentiaza mai degraba ,specificul expreiel lirice si constiiinta tot
mai limpede a acestuia la creatorii mai noi si prea putin o dezlegare de orice sens.Asa cum am
vazut in cazul poetului roman, experinta ludica nu e deloc gratuita ci primeste o profunda
valoare existentiala.

Leoaica tanara,iubirea……..
Alexandru Stefanescu in „Introducere in poezia lui Nichita Stanescu’’ afirma despre
poezia noastra acestea:’’ Declaratie inflacarata de dragoste care are factura unei
relatari,se remarca intuitia psihologica a poetului,relatrea este dezordonata si
cuprinde repetitiii ca si cum eroul s-ar fi aflat inca sub impresia a a ceea ce i s-a
intamplat si ar vorbii sufocat de emeotie”.
Tema iubirii da seama despre intimitatea si profunzimea fiintei ,despre importanta
recuperarii lumii prin sentiment, Evolutia sentimentului este redata ludic,printr-un joc
al concretizarii dimensiunii abstracte a acestuia la care contribuie imaginile
insolite,asocierile neasteptate. Primul vers genereaza un soc lectorului si marcheaza
o ruptura mai intai din punctul de vedere formal,printr-un anunt impetuos izolat de
restul discursului poetic,, Leoaica tanara,iubirea’’ .In care leoaica ,in pozitie de
subiect se asociaza iubirii,printr-o apozitie.Acesta situeaza sentimentul iubirii in sfera
de semnificatii a leului,respectiv putere,forta,agresivitaedar si
eleganta,noblete,simbol care,prin feminizarre capata noi valente.Imbogatindu-se cu
ideea de posesivitate,leoaica, prin partea materna a ei,garanteaza perpetua
regenerare. Dinamismul celui de-ai doilea vers trebuie pus in relatie ce agresivitatea
leoaicei, alaturi de care induce ideea de surpriza naucitoare pe care o produce
aparitia sentimentului.Primele momnte ale receptarii sentimentului sunt asociate cu
ale imaginii gresivitatii respectiv ale socului provocat de contact:,, Ma pandise-n
incordare/,mai demult./Coltii albi mi i-a infipt in fata,/m-a muscat,leoaica azi de fata’’.
Panda, asteptarea camuflata,din perspectiva leoaicei-iubirii,presupune intentie; in
asteptare se afla si eul poetic dar asteptarea acestuia este nedeterminata
intentional,asfel motivandu-se si surpriza pe care i-o provoca aparitia iubirii.Panda
este deci urmata de seductie. Iubirea ca abstarctiune este concretizata in imaginea
felinei versate,iar contactul cu fiinta este receptat ca atac fizic.Izolarea versului ,,mai
demult” concentreaza atentia asupra pandei preagatirii momentului,iubirea asteapta
parca din atemporalitate implinirea comuniunii cu fiinta. ”.Pronumele la persoana
I,”mi”,”mặ”,”m”,potenteaza confesiunea eului poetic in sensul ca poetul era constient
de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste,care-l „pậndise-n incordare’’.
A doua segventa a poeziei surprinde o dubla transfigurare a fiintei invadate de
sentiment si a lumii,receptata prin prisma noii identitati a fiintei. Ca intr-un joc lumea
se recreeaza ,evocand momentul genezei,, in jurul meu natura se facu un cerc,de-a
dura/cand mai larg,cand mai aproape ,/ca o stangere de ape’’. Cerul si pamantul
comunica,unul pare a fi reflex celuilat,rotundul nu este, inca semn al
stagnarii,lunecand spre moarte ca in poeziile de mai tarziu. Eul este in centrul
lucrurilor,neinteresat de rigoarea lumii,ci de unitatea ei,unite conceputa ilimitat.
Privirea,ca si auzul,pot fi simboluri ale perspectivei sinelui,se inalta
„tocmai langa ciocarlii”,sugerand faptul ca aparitia iubirii este o manifestare
superioara a bucuriei supreme,a fericirii,care este perceputa cu toate simturile,mai
ales ca se spune ca ciocarlia este pasarea care zboara cel mai sus si are un vers cu
totul aparte.Poetul este extaziat de noul sentiment neasteptat,care-l copleseste,”Si
privirea-n sus tậsnii,/curucubeu taiat in doua”,curcubeul,ca simbol al unei fericiri

9
nesperate,poate semnifica un fenomen rar si fascinant,ca si iubirea,sau poate fi un
adevarat arc de triumf,de izbậndặ cereascặ,reflectat in sufletul prea plin al poetului.
A treia strofa pateu fi vazuta ca o renuntare la iubire,,Mi-am dus mana la
spranceana ,la tampla si la barbie dar mana nu le mai stie….”,in favoarea unei alte
modalitati de perceptie sentimentul pe care poetul il definea ca fiind ,,forma vaga a
ideii sferice adica a modalitatii integrale anti-discontinui de cunoastere. Simturile nu
mai au functionalitate in contextul une fiinte care nu mai este determinata de
corporalitate.Receptarea lumii se face de acum afectiv,intr-o perpetua regenerarea a
sentimentului mereu recuperat de dimensiunea sa originar-mitica:,,Aluneca-n
nestire/pe-un desert in stralucire,/peste care trece alene o leoaica aramie/cu
miscarile viclene,/inca-o vreme,si inc-o vreme…..’’.Fiinta intra intr-o dimensiune a
fiintarii afective,a carei stralucire imateriala se perpetueaza in eternitae fapt sugerat
atat de repetitia structurii…,,inca-o vreme’’ cat si de punctele de suspensie
valorificate aici stilistic.

Bibliografie:
• Carmen Darbus-Nichita Stanescu:Experiment poetic si limbaj,ed.Casa cartii
de stiinta,Cluj-Napoca,2001
• Alex Stefanescu:Introducere in opera lui Nichita
Stanescu,ed.Minerva,Bucuresti,1986
• Alexandru Piru:Poezia Romaneasca vol II, ed.EminescuBucuresti
1975,pag:253-264
• Eugen Simion:Scriitorii Romani,Vol I,Ed.Univers,Bucuresti,1987 pag:156-189
• Ion Pop:Jocul POEziei,ED.Cartea Romaneasca, Bucuresti 1985; Nichita
Stanescu-spatiul si mastile poeziei,Ed. Albatros,Bucuresti 1960.
• Doina Uricariu:Lirismul paradoxal-Nichiata Stanescu,Ed. Du Style,Bucuresti
1998.
• Dragos Vranceanu:Nichita Stanescu”Clar de inima”
Ed.Eminescu,Bucuresti,1976 pag:130-133
• Ivan Evseev:Dictionar de simboluri, ed:Vox,Bucuresti,2007.

10