CURS 3

I.MEDICATIA OBEZITATII

1.Intrebuintarea medicamentelor nu este o regula in tratamentul obezitatii. Fiecare obez

trebuie sa stie acest lucru si sa nu astepte de la „miraculoasele tablete de slabit” efecte pe care
ar trebui sa le obtina printr-un regim alimentar sever, restrictiv. Daca totusi medicul decide
utilizarea lor aceasta se face:
 Pentru a inhiba apetitul crescut al obezului.
 Pentru a stimula metabolismul general al organismului si in felul acesta sa grabeasca
negativarea balantei energetice.
 Pentru a favoriza eliminarea apei din organism (diuretice).
Inhibarea apetitului se obtine cu ajutorul Silutinului, medicament cu actiune asupra SNC si a
Gastrofibranului care actioneaza _la periferie_ producand senzatia de satietate precoce.
Silutinul se administreaza cate un drajeu cu 30 minute inaintea celor 3 mese. Efectul sau de
scadere a apetitului dureaza 6-7 ore. In acest interval cei care incearca sa manance nu simt
nici o placere.
Gastrofibranul se administreaza cate 4-5 tablete, inghitite cu putina apa in momentul aparitiei
senzatiei de foame. Inhibarea apetitului dureaza aproximativ 4 ore, dupa care doza se poate
repeta.
Tratamentul cu Silutin si Gastrofibran dureaza 1-2 luni, in functie de indicatia medicului.
Silutin si Gastrofibran se administreaza pentru a usura respectarea dietei si nu pentru a
permite obezului abuzuri alimentare.
Alte medicamente utilizate in obezitate: Reductil, Orlistat, Preludinul, Entermina.
Medicamentele din categoria stimulentelor catabolismului sau diuretice se intrebuinteaza rar
pentru perioade scurte, sub supravegherea medicala stricta. Este bine ca obezul sa cunoasca
acest lucru.

2. MEDICAŢIA HIPOLIPEMIANTĂ
Hiperlipidemiile reprezintă o cauză importantă pentru apariţia aterosclerozei şi a bolilor
asociate: cardiopatie ischemică, accidente vasculare cerebrale şi arteriopatii obliterante, iar
aceste boli sunt principala cauză de mortalitate şi morbiditate in ţările dezvoltate.
Dislipidemiile sunt boli multifactoriale, in determinismul lor intricandu-se factorii genetici şi
cei de mediu (obezitate, sedentarism, dietă bogată in grăsimi saturate şi colesterol).
Hipolipemiantele sunt medicamente care reduc nivelul plasmatic crescut al lipidelor şi
lipoproteinelor, readucandu-le la valori normale.
Medicamentele acţionează prin mai multe mecanisme: scăderea producţiei de lipoproteine
care leagă colesterolul şi trigliceridele in ţesuturi; creşterea metabolizării lipoproteinelor in
plasmă; creşterea eliminării colesterolului din organism. Desigur, se asociază cu un regim
dietetic hipocaloric, sărac in colesterol şi grăsimi saturate.

STATINELE inhibă prima etapă enzimatică a sintezei colesterolului.

Se administrează oral, seara. Pot produce hepatotoxicitate şi miopatie (manifestată prin dureri
musculare intense, slăbiciune musculară, sindrom pseudogripal, rar se complică cu
insuficienţă renală şi deces).
Reprezentanţi: lovastatina (Mevacor); simvastatina (Zocor, Zeplan); pravastatina
(Lipostat), atorvastatina (Sortis). Sunt contraindicate in sarcină.
FIBRAŢII scad trigliceridele plasmatice prin stimularea lipoproteinlipazei, cresc excreţia
colesterolului in fecale. Au şi efect antitrombotic şi antiagregant plachetar. Se administrează
oral, pe stomacul gol. Pot produce greaţă, vărsături, litiază biliară deoarece cresc eliminarea
biliară a colesterolului; miozită, rar miopatie. Reprezentanţi: clofibrat, fenofibrat
(Lipanthyl); bezafibrat (Bezalip), gemfibrozil (Innogem), ciprofibrat (Lipanor).

RĂŞINILE SCHIMBĂTOARE DE IONI leagă acizii biliari şi sărurile bilare din intestinul
subţire, ca urmare creşte conversia colesterolului in acizi biliari la nivelul hepatocitului. Se
administrează oral, pot produce tulburări digestive, constipaţie, flatulenţă şi perturbarea
absorbţiei vitaminelor liposolubile. Exemple: colestiramina, colestipol, probucol.

INHIBITORII CAPTĂRII COLESTEROLULUI – ezetimib (Ezetrol) se administrează

oral, inainte sau după masă. Poate produce cefalee, diaree, astenie, mialgii. Nu se asociază cu
colestiramina.

ACIDUL NICOTINIC sau niacina este o vitamină hidrosolubilă din complexul B, care
produce scăderea tuturor lipidelor serice (inhibă lipoliza in ţesutul adipos). Efectul apare la
doze mai mari decat cele in care e folosită ca vitamină. Se administrează oral. Se contraindică
in ulcer, poate produce roşeaţă cutanată intensă, prurit, greaţă, dureri abdominale,
hepatotoxicitate.
Un derivat cu mai puţine efecte adverse este acipimox (Olbetam).

II.MEDICAŢIA ANTIDIABETICĂ
Diabetul zaharat (DZ) se clasifică in două tipuri principale:
DZ detip I (insulinodependent) care apare la tineri şi se caracterizează printr-un
deficit mare de insulină, labilitate metabolică şi tendinţă la cetoacidoză şi in care
administrarea insulinei este indispensabilă;
DZ de tip II(noninsulinodependent) care apare la adulţi, frecvent la obezi, nu prezintă
tendinţă la cetoacidoză, se caracterizează prin prezenţa unei cantităţi de insulină in organism,
dar insuficientă; nu necesită in mod indispensabil insulină, măsurile dietetice sau
antidiabeticele orale fiind de multe ori suficiente.

1.INSULINA - este hormonul hipoglicemiant secretat de celulele beta ale insulelor

Langerhans şi a fost descoperit de Nicolae Paulescu (1921) şi separat de echipa lui Banting şi
Best (Canada). Preparatul medicamentos se obţine prin extracţie din pancreasul de bovine,
porcine, ovine. Insulina mixtă (bovină şi porcină) se deosebeşte de insulina monospecie
(insulina porcină), care estemai apropiată de cea umană, avand o antigenitate mai slabă.
Insulina H.P.(Highly Purified), numită şi insulină monocomponentă (M.C.) conţine o singură
fracţiune polipeptidică cu puritate mai mare.
Preparatele aflate in circulaţie sunt soluţii ale insulinei ce conţin 40 U.I./ml soluţie. Păstrarea
preparatelor de insulină se face la +4 oC, la intuneric.
Există ţesuturi care nu necesită intervenţia insulinei in metabolismul glucozei (celulele
nervoase). Dar există trei organe importante care necesită insulina: ficatul, musculatura striată
şi ţesutul adipos.

In ceea ce priveşte preparatele de insulină există 3 criterii de clasificare:

 in funcţie de sursa de obţinere:
insulina mixtă; insulina monospecie (P) şi insulina umană (H).
  in funcţie de gradul de puritate: preparate de insulină obişnuite (regular) şi preparate
cu puritate mai mare (insulina HP, MC).
 In funcţie de desfăşurarea in timp a acţiunii: insuline cu acţiune promptă şi insuline
retard (suspensii ce se administrează s.c sau i.m.). Acestea din urmă pot fi preparate cu
acţiune intermediară (moderat prelungită) la care efectul se instalează in 1-2 ore şi
durează 12-20 de ore şi preparate cu acţiune lungă, efectul instalandu-se in 6-8 ore şi
durand 20-36 de ore.
 Preparatele de insulină cu zinc: insulina semilentă sau amorfă cu durată moderat
prelungită (efectul incepe după 2 ore şi durează 18 ore); insulina ultralentă sau
cristalină (efectul incepe după 4-6 ore şi durează 36 de ore); insulina lentă (conţine
70% insulină cristalină şi 30% insulină amorfă)- efectul ei incepe după 2-4 ore şi
durează 24 de ore

Indicaţiile insulinei: ca medicament de substituţie in diabetul de tip I; in coma diabetică

cetoacidozică; in toate cazurile de cetoacidoză (şi in diabetul de tip II);
in diabet in perioada de graviditate; in caz intervenţii chirurgicale, traumatisme, infecţii la
diabetici;. Alte utilizări: curele de ingrăşare, cand se administrează inaintea meselor principale
o doză de 10-20 U.I. - prin mecanism vagal este stimulată secreţia gastrică, creşte pofta de
mancare, se imbunătăţeşte digestia şi asimilarea; se mai poate administra in perfuzie impreună
cu glucide pentru creşterea stocului de glicogen hepatic, cu creşterea rezistenţei celulei
hepatice.
Activitatea fizică creşte eficacitatea insulinei prin creşterea efectului la nivelul muşchilor.
Stressul creşte necesarul de insulină. Alcoolul favorizează efectul hipoglicemiant al insulinei.
Pentru fiecare bolnav posologia se stabileşte individual. Doza necesară variază intre 30-
100-120 U.I./zi. Dar există cazuri refractare cand doza creşte la sute de U.I. pe zi. Repartiţia
dozelor in cursul zilei se face in funcţie de mesele principale, după fiecare masă sau de 2 ori
pe zi. Este important să se evite oscilaţiile mari ale glicemiei.
Farmacocinetica: administrarea insulinei nu se face oral, ci numai parenteral, de obicei
subcutanat. Suspensiile se administrează intramuscular, iar soluţiile intravenos (in urgenţe).
Administrată i.v. are un t1/2 de 10 minute, iar efectul unei doze durează 5-8 ore. Se poate
administra in 3 prize pe zi (uneori in 2 prize).

Efectele adverse: stări de hipoglicemie (in caz de supradozare sau aport insuficient de
glucide). Simptomele hipoglicemiei sunt următoarele: senzaţie de foame, transpiraţii profuze,
tremurături, palpitaţii, fenomene neuropsihice (scăderea capacităţii de concentrare a atenţiei,
pierderea conştienţei, convulsii epileptiforme).
Alte efecte adverse: hipopotasemia; hipomagneziemia, lipodistrofia la locul administrării
(atrofia ţesutului adipos şi induraţie locală) - de aceea se schimbă periodic locul injectării;
reacţii alergice locale, mai rar generale (datorită formării de anticorpi

2.ANTIDIABETICELE ORALE
Sunt compuşi de sinteză activi pe cale orală, care sunt eficienţi in forme uşoare sau medii de
diabet de tip 2, cand boala nu poate fi controlată numai prin dietă şi injectarea insulinei nu
este indispensabilă.
Se clasifică in două grupe chimice: derivaţii de sulfoniluree şi biguanidele.
a. Sulfamidele antidiabetice sau derivaţii de sulfoniluree au efect hipoglicemiant la
diabetici şi indivizi normali.. Mecanismul de acţiune cuprinde o componentă pancreatică
-iinsulinici). mobilizarea insulinei stocate in celulele beta, creşterea secreţiei de insulină in
aceste celule.
Efecte extrapancreatice ale acţiunii: creşterea receptivităţii celulelor receptoare faţă de
insulină prin creşterea numărului de receptori insulinici. Se folosesc in diabetul de tip II, dar
sunt contraindicate in comă diabetică, condiţii de cetoacidoză, in graviditate, cand se
administrează insulină.
Toxicitatea este mică.
Reacţii adverse: tulburări digestive, erupţii cutanate, icter colestatic. Riscul reacţiilor
hipoglicemice este crescut prin asocierea lor cu anticoagulante orale, fenilbutazonă care
deplasează sulfamidele antidiabetice de pe proteinele plasmatice Tolbutamidul are o durată
de acţiune de 4-10 ore şi se administrează in doză de 0,5-2 g /zi. Clorpropamida (Diabinese)
are o potenţă mai mare, se elimină lent pe cale renală sub formă activă, doza este de 100-500
mg. Stimulează şi secreţia de hormon antidiuretic. Glibenclamidul (Maninil) doza 2,5-15 mg
pe zi, durata acţiunii 12-24 de ore. Alţi compuşi gliclazida (Diaprel), glipizida (Minidiab).

b. Biguanidele au efect hipoglicemiant la diabetici, dar nu produc hipoglicemie la indivizii

normali. Mecanismul lor de acţiune este condiţionat de păstrarea unei funcţionalităţi limită a
pancreasului, se exercită extrapancreatic şi constă, in principal, in promovarea efectelor
tisulare a insulinei. Scad absorbţia intestinală de glucoză şi lipide, accentuează captarea şi
utilizarea glucozei la nivelul muşchilor. Se folosesc in diabetul de tip II, mai ales la obezi,
deoarece scad pofta de mancare, absorbţia intestinală a lipidelor şi glucidelor şi favorizează
pierderea in greutate. Nu se administrează in timpul sarcinii. Metformina (Meguan) se dă
oral in doză de 1-3 g pe zi. Ca efecte adverse produce gust metalic in gură, anorexie, jenă
abdominală, acidoză lactică datorită favorizării glicolizei anaerobe, mai ales in condiţii de
hipoxie la cardiaci, cei cu insuficienţă respiratorie, insuficienţă renală. Există şi un preparat
retard de metformină (Glucophage retard) care se dă la interval de 12 ore. Buformin
(Diabiten) are o potenţă mai mare şi se dă in doze mai mici (50-300 mg).

ALTE MEDICAMENTE FOLOSITE ÎN DIABETUL ZAHARAT

Acarboza (Glucobay) este o oligozaharidă de origine microbiană care inhibă alfaglucozidaza
din peretele intestinal şi scade degradarea polizaharidelor in monozaharide absorbabile.
Astfel, reduce hiperglicemia postprandială, fiind indicată in DZ de tip II. Se dă oral. Poate
produce dureri abdominale şi diaree.
Rosiglitazon (Avandia) şi pioglitazon (Actos) sunt medicamente care scad rezistenţa la
insulină in ţesutul adipos, muşchii striaţi şi ficat. Se indică in DZ de tip II in asociere cu
metformin la diabeticii obezi sau cu o sulfoniluree la ceilaţi. Nu se asociază cu insulina. Se
administrează oral.
Inhibitorii aldoreductazei (tolrestat, epalrestat) impiedică transformarea glucozei in
sorbitol, care in exces este responsabil de apariţia complicaţiilor diabetului: nefropatie,
neuropatie, retinopatie. Se indică
pentru tratamentul neuropatiei diabetice.

Repaglinid (Novonorm) stimulează eliberarea insulinei din pancreas. Se indică in DZ de tip

II, cu glicemie controlată prin dietă. Este contraindicat in diabetul de tip I, cetoacidoză,
sarcină.
III.DIURETICELE
Diureticele sunt substanţe care stimulează procesul de formare a urinii prin creşterea
eliminării de apă şi electroliţi. Există două grupe principale de diuretice in funcţie de
conţinutul in electroliţi al urinei eliminate:
-diuretice saluretice – care elimină o cantitate mare de urină bogată in sare;
- diuretice apoase – care elimină o urină diluată, săracă in electroliţi.
Diureticele nu sunt medicamente ale bolilor renale, ci ale dezechilibrelor metabolismului
sodiului, fiind folosite in tratamentul edemelor, hipertensiunii arteriale.
Acţiunea diureticelor se produce prin interferarea a 3 procese la nivel renal: filtrarea
glomerulară, reabsorbţia şi secreţia tubulară.
Autolimitarea efectului diureticelor
Prin administrarea diureticelor urmărim creşterea eliminărilor de sodiu la nivel urinar, dar
unele saluretice produc spolierea organismului de potasiu. Apoi, in plus in timpul curelor cu
diuretice, compensator creşte secreţia de aldosteron (hiperaldosteronism secundar), care
determină şi mai mult creşterea eliminărilor de potasiu. Alt proces de autolimitare a efectului
este creşterea secreţiei de renină la nivel renal prin stimularea celulelor din macula densa a
aparatului juxtaglomerular de citre urina mai bogată in ioni de sodiu. Astfel este crescută
secreţia de aldosteron, cu acentuarea reabsorbţiei ionilor de sodiu şi reducerea eliminărilor
(apare mai ales in cure); hipovolemia este un alt factor care scade eficacitatea, de asemenea
modificările echilibrului acido-bazic (acidifierea sau alcalinizarea mediului intern) limitează
acţiunea diureticelor. Totuşi această autolimitare are importanţă in ceea ce priveşte eliminarea
lichidului de edem. Diureticele se administrează in general intermitent, acestă regulă
prevenind deplasarea masivă a echilibrului hidrosalin. in tratamentul hipertensiunii arteriale se
pot administra doze mici de diuretic zilnic.

a.INHIBITORII DE CARBOANHIDRAZĂ. Principalul reprezentant este acetazolamida

(Ederen).
Carboanhidraza are un rol fiziologic important: la nivel renal pentru reabsorbţia de Na,
menţinerea pHului, la nivelul celulelor epiteliale de pe corpul ciliar, la nivelul urechii
interne – secreţia de endolimfă, la nivelul plexului coroid, eritrocitelor, mucoasei gastrice,
pancreasului şi intestinuluiLa nivelul rinichiului ionii de hidrogen se secretă la nivelul tubului
contort proximal şi distal şi fac schimb cu ionii de sodiu, care trec in lichidul extracelular,
impreună cu ionii de bicarbonat.
Astfel scade eliminarea de ioni de sodiu prin schimb cu ionii de hidrogen, care contribuie la
acidifierea urinii.Inhibarea acestor procese se realizează prin acetazolamidă, ca urmare a
inhibării carboanhidrazei.
Dezavantajele acestui medicament sunt reprezentate de modificarea echilibrului acidobazic,
astfel pH-ul urinar creşte şi apare o tendinţă la acidoză metabolică. Totodată se produce şi o
creştere a kaliurezei, care este accentuată prin creşterea eliminărilor de potasiu datorită
scăderii secreţiei de ioni de hidrogen, astfel că apar pierderi importante de potasiu.
Acetazolamida se foloseşte in oftalmologie in tratamentul glaucomului (scade secreţia de
umoare apoasă), in ORL in tratamentul vertijului(sindromul Meniere) datorită scăderii
secreţiei de endolimfă, in gastroenterologie pentru scăderea secreţiei acide şi in neurologie ca
adjuvant in tratamentul epilepsiei. Se administrează in asociere cu bicarbonat de potasiu şi
citrat de sodiu. Doza 250 mg odată. Este contraindicată la bolnavii cu tulburări ale funcţiei
hepatice, la care tendinţa la acidoză este periculoasă.

b.DIURETICELE TIAZIDICE
Tiazidele sunt diuretice cu acţiune de intensitate moderată.
Hidroclorotiazida (Nefrix) care acţionează la nivelul mai multor segmente, mai importantă
fiind intervenţia la nivelul segmentului de diluţie şi in porţiunea incipientă a tubului contort
distal unde inhibă reabsorbţia activă de ioni de sodiu şi clor, avand un efect saluretic marcat.
. Creşte şi eliminarea de ioni de potasiu, de clor şi bicarbonat in aceeaşi proporţie. Dintre
cationii bivalenţi magneziul se elimină sporit, dar scade eliminarea de ioni de calciu. Se
foloseşte pe scară largă in terapie intratamentul edemelor (cardiace, nefrotice, cirotice),
hipertensiunii arteriale, diabetului insipid nefrogen care nu răspunde la hormon antidiuretic, in
hipercalciurie idiopatică (datorită scăderii eliminării urinare de calciu). Nu se foloseşte la
bolnavii cu insuficienţă renală datorită scăderii filtrării glomerulare. Poate produce alergie
(incrucişată cu cea la sulfamide), tulburări electrolitice - hipopotasemie, motiv pentru care se
administrează concomitent cu 1-3 g KCl pe zi, pierdere de magneziu (după tratamente
indelungate), hiponatremie de diluţie, hipovolemie, efecte metabolice (hiperuricemie şi
agravează guta, hiperglicemie, creşte fracţiunile aterogene ale lipidelor plasmatice VLDL şi
LDL şi scade fracţiunea antiaterogenă HDL, poate produce acuze gastrice. Din punct de
vedere farmacocinetic se absoarbe bine digestiv, se elimină prin secreţie tubulară activă la
nivelul tubului contort proximal şi acţionează dinspre lumen asupra celulelor renale.
Doza este de 25-100 mg pe zi (in tratamentul HTA 25 mg pe zi , iar in caz de edeme 50 mg pe
zi). La inceput se poate administra zilnic, dar apoi se dă intermitent (3 zile pe săptămană).
Politiazida, ciclopentiazida sunt tiazide cu durată mai lungă de acţiune (peste 24 ore).
Indapamida, clortalidona, clopamida sunt diuretice asemănătoare, care se folosesc in
special ca antihipertensive.
Indapamida (Tertensif) are durată lungă de acţiune, efect vasodilatator propriu, nu
prezintă efecte adverse ca hiperglicemie şi hiperlipidemie, produce hiperuricemie slabă.

c.DIURETICE DE ANSĂ Au efect diuretic intens, rapid şi de durată relativ scurtă.

Furosemidul (Furantril) Este un diuretic cu plafon ridicat, eficacitatea maximă a eliminării
ionilor de sodiu fiind de 15-30 % din sodiul dinultrafiltrat. Elimină şi alţi ioni: potasiu,
magneziu, calciu. Are efect favorabil asupra hemodinamicii renale, creşte irigaţia sangvină a
corticosuprarenalei, irigaţia glomerulară. Are şi efecte vasculare extrarenale, producand
relaxarea venelor şi scăzand intoarcerea venoasă, efect favorabil in edemul pulmonar.
Se utilizează in cazuri de edeme grave, refractare la alte diuretice, pentru efectul rapid in
edeme acute (edemul pulmonar acut, edemul cerebral, hipertensiune intracraniană), in
tratamentul HTA pentru tratamentul crizelor, in insuficienţa renală, oligoanurie, in intoxicaţii
pentru diureză forţată, in hipercalcemii deoarece creşte eliminarea calciului prin urină. Din
punct de vedere farmacocinetic se absoarbe bine digestiv, timpul de latenţă a
instalării efectului fiind de 30’ iar durata acestuia de 5-6 ore. Se administrează şi parenteral, in
urgenţe i.v, i.m efectul apărand repede in 5- 10’, durata fiind de 3-4 ore.
Efecte adverse: hipovolemie, colaps la varstnici, aterosclerotici; accidente tromboembolice
datorită hemoconcentraţiei; tulburări electrolitice: hipopotasemie, hipomagneziemie,
hiponatremie;
reacţii alergice; ototoxicitate moderată. Doza pe cale orală este de 40-80 mg, iar pe cale i.v,
i.m de 20-40 mg. In insuficienţa renală acută de folosesc doze foarte mari de ordinul a sute de
miligrame chiar pană la 1 g sub formă de perfuzii pentru forţarea diurezei.
Acidul etacrinic este asemănător farmacologic cu furosemidul, se foloseşte mai rar,
administrandu-se in doză de 20-200 mg. Prezintă ototoxicitate mai accentuată.

d. DIURETICELE CARE ECONOMISESC POTASIUL

Medicamentele din acestă grupă antagonizează competitiv acţiunea aldosteronului la nivelul
tubului distal sau au acţiune contrară hormonului mineralocorticoid (antagonişti funcţionali).
Efectul diuretic este util in edeme cu hiperaldosteronism. Ele favorizează reţinerea potasiului
in organism.
Spironolactona (Aldactone) este un antagonist competitiv al aldosteronului, un compus
steroidic. Efectul diuretic nu se produce decat in prezenţa aldosteronului şi intensitatea
efectului variază cu secreţia de aldosteron. Poate elimina 1-4 % din conţinutul de ioni de Na
din ultrafiltrat, prezintă o acţiune saluretică moderată.
Se foloseşte in edeme cu hipersecreţie de aldosteron: cirotice, nefrotice; in alte tipuri de
edeme alături de tiazide, furosemid pentru contracararea pierderii de potasiu; in tratamentul de
durată al hipertensiunii arteriale.
Medicamentul se administrează sub formă micronizată, avand o absorbţie digestivă bună, in
doză de 25 - 50 - 200 mg pe zi.
Tratamentul se incepe cu doză mai mare şi se scade treptat. Efectul se instalează in două zile
şi dispare treptat la sistarea administrării.
Efecte adverse: hiperpotasemie, de aceea nu se asociază cu săruri de potasiu şi este
contraindicat in insuficienţa renală; efecte hormonale: ginecomastie, galactoree la bărbaţi,
tulburări de ciclu menstrual, hirsutism la femei.
Antagoniştii funcţionali ai aldosteronului inhibă secreţia de ioni de potasiu şi reabsorbţia de
ioni de sodiu - amiloridul (cu durată lungă de acţiune) şi triamterenul (cu durată medie de
acţiune). Se asociază frecvent in preparate tipizate cu hidroclorotiazida (Moduretic, Triampur
compositum).

e.METILXANTINELE (teofilina, teobromina şi cafeina) au un efect diuretic slab acţionand

prin vasodilataţie renală, măresc suprafaţa de filtrare şi interferă cu reabsorbţia ionilor de
sodiu. Nu produc dereglări electrolitice.

f.DIURETICELE OSMOTICE acţionează prin creşterea presiunii osmotice, nu se reabsorb

şi atrag cantităţi sporite de apă. Manitolul, un polialcool, nu se absoarbe digestiv şi se
administrează numai in perfuzie intravenoasă sub formă de soluţie hipertonă 10-20 %. In
torentul sangvin creşte presiunea osmotică şi atrage apa din interstiţii. Se foloseşte in edem
cerebral, hipertensiune intracraniană, criză de glaucom. Se foloseşte şi in insuficienţa renală
acută, testandu-se mai intai capacitatea rinichiului de a secreta prin administrarea unui volum
mai mic. Nu se poate administra in decompensarea cardiacă datorită pericolului edemului
pulmonar acut.
Ureea are un efect asemănător, se absoarbe bine digestiv, folosindu-se in glaucom,
hipertensiune intracraniană, ca diuretic osmotic. Se administrează in doză de 10 g pe zi.

g. DIURETICELE ACIDIFIANTE se folosesc rar; ele acţionează prin acidifierea mediului

intern. Se folosesc clorura de amoniu şi clorura de calciu.
Clorura de amoniu este un diuretic slab, care atrage eliminarea unei cantităţi sporite de apă;
se foloseşte şi pentru acidifierea urinii. Doza 2- 4 g/zi. Este contraindicată in leziuni hepatice
şi in insuficienţa renală.

h.CEAIURILE DIURETICE acţionează printr-o hidremie trecătoare, determinand astfel o

scădere a secreţiei de hormon antidiuretic prin acţionarea osmoreceptorilor. Se folosesc in
afecţiuni inflamatorii, calculoză, pentru spălarea căilor urinare de concremente mici. Se
utilizează amestecuri de plante sub denumirea de “ceai diuretic”. Mai importante sunt
cozile de cireşe, mătasea porumbului, seminţele de pepeni verzi, etc.