Articol apărut în ediţia tipărită a ziarului Cotidianul de luni, 14 noiembrie

Din sfintele taine: consiliere, terapie, diagnostic, spovedanie

,,Dacă tu vorbeşti cu Dumnezeu, înseamnă că te

rogi. Dacă Dumnezeu vorbeşte cu tine, înseamnă că ai
schizofrenie.” (Thomas S. Szasz)

Fiecare cabinet de psihologie sau de psihoterapie sau de psihiatrie are, de regulă,

acelaşi cadru: o canapea, nişte fotolii, o măsuţă, poate şi un birou, poate şi un raft cu nişte
cărţi de specialitate. Este un spaţiu în care ai nevoie ca tu să te simţi în siguranţă pentru a
fi deschis şi dispus să vorbeşti despre frământările şi probleme tale existenţiale.
Psiholog, psihoterapeut, psihiatru. Ne asemănăm prin cuvinte. Ne deosebesc
faptele. Adică? Tu vorbeşti despre trăirile tale şi fiecare te ascultă pentru început. Ca
apoi, pe scurt, psihologul face evaluări şi consiliere, psihoterapeutul face terapie şi
moderează grupuri-suport, psihiatrul consultă şi pune un diagnostic. Adică fiecare avem o
altă pregătire sau formare, asta după ani de studiu diferit într-un domeniu diferit.
Eu sunt psiholog clinician şi psihoterapeut. Îmi rezerv şi timp pentru a merge la
biserică, iar acolo vorbesc cu preotul, am nu credinţa, ci încrederea mea.
Treaba psihologului nu este să te repare, treaba psihoterapeutului nu este să te
schimbe, treaba psihiatrului nu este să te închidă sau să te lege la nebuni, acolo să te facă
din nebun un om bun în rândul societăţii. Nu. Tot ce poate face fiecare este să-ţi ofere
prezenţa sa, atenţia şi curiozitatea pentru ceea ce eşti aici şi acum. Fără judecăţi, fără
aşteptări, fără să încerce să-ţi manipuleze experienţa pentru a se potrivi cu ideea sa despre
cum ar trebui să fim.
Conversaţiile acestea pot însemna o singură întâlnire sau o serie de întâlniri.
Conversaţiile acestea, da, sunt intervenţii psihologice. Dar una este consilierea, altceva
este psihoterapia, încă altceva este spovedania, şi încă altceva este întâlnirea pentru
testarea sau evaluarea sau expertiza psihologică. Adică? Consilierea se referă întotdeauna
la o problemă concretă, care se manifestă în planul concret, al acţiunii, determinată aşadar
de o situaţie la un moment dat. Consilierea este focalizată pe prezent şi pe viitor. Prin
urmare, toată activitatea de consiliere este orientată spre găsirea de soluţii, dar pe care tu
să le poţi aplica cu propriile tale forţe.
De investigarea trecutului tău, mergând apoi către momentul prezent, se ocupă
psihoterapia. Terapia, în fine, se referă la lucrul cu lumea ta lăuntrică, relaţionezi cu tine
însuţi. Adică problemele cu care vii, modurile tale de comportament, acestea se situează
într-un plan secund. Ca psihoterapeut mă interesează mecanismele profunde care te
determină să acţionezi într-un fel sau altul. Las aparent situaţia deoparte şi caut o breşă,
caut un acces la trăirea ta. Mergem astfel la cauzele care au dus la manifestarea
respectivă. Să vedem cât provine din situaţia actuală şi cât datorită unor altor cauze,
adeseori ascunse, mascate, ocolite. Or, rădăcinile acestea duc, cel mai adesea, se află
adânc în inconştientul fiecăruia şi chiar în copilăria ta.
Nu faci cu oricine terapie, nu faci terapie cu un om care are schizofrenie. De zona
patologică se ocupă psihiatrul. Psihologul, psihoterapeutul, preotul nu sunt autorizaţi să
prescrie medicamente, dar te pot recomanda pentru asta unui psihiatru. Sunt bune şi

1
necesare medicamentele în anumite cazuri. Acum, medicamentele pot să te ajute pe
termen scurt şi doar la suprafaţă. Unele medicamente doar ascund boala. Psihoterapeutul,
dar şi psihologul, te pot în schimb ajuta să ajungi la rădăcinile frământărilor tale. Şi apoi
te implică la nivelul alegerilor, deciziilor. Pe termen lung.
Uneori, oamenii vin la cabinet ca să vorbească pur şi simplu, să se dezvăluie, să se
exteriorizeze, să mărturisească. Simplu fapt că ai vorbit despre suferinţa şi despre trăirea
ta, acestea îşi pierd din intensitate. Pentru moment. Căci acestea revin, că ascunse uneori,
că mascate uneori, că pe după căi ocolite uneori, dar revin mai nervoase, mai turbulente,
tocmai pentru că acestea nu au fost şi soluţionate. Or, asta va trebui să facem în terapie:
să săpăm adânc după acestea, să le găsim şi să le înţelegem. Este, prin urmare, un proces
lung şi nu lucrăm cu (nu există) medicamente minune.
Psihologul sau psihoterapeutul sau psihiatrul nu posedă mereu cunoştinţele
adecvate, nu ştie tot despre tot, nu are soluţii pe care să le ofere de îndată ce tu ai intrat în
cabinet şi ai expus situaţia. Dar avem formarea să te ascultăm. Altfel decât o fac
apropiaţii. Altfel decât o face preotul.
Desigur, fiecare cu responsabilităţile sale. Diferite. Preotul are o credinţă şi-i
urmează rânduiala, psihologul se prea poate că nu are vreo credinţă, sau chiar dacă are, se
prea poate că nu urmează neapărat şi întocmai vreo atare rânduială.
Spovedania nu înseamnă a enumera păcate sau greşeli, înseamnă ceva mai mult.
Cel căruia i te adresezi astfel, că preot, că duhovnic, trebuie mai întâi să fie cineva cu
experienţă, să pot avea încredere încât să spun totul şi să vorbesc cu acesta aşa cum aş
vorbi cu chiar Dumnezeu. Despre mine, nu doar despre păcate. Un asemenea duhovnic
este, aşadar, mai întâi om. Care ştie de asemenea să asculte, să înţeleagă, să spună acel
cuvânt de care sufletul are nevoie, dar cuvântul să fie de la Dumnezeu. Pentru că
spovedania este un act de împăcare cu Dumnezeu. Împăcare prin care, primind iertarea,
în chip tainic te curăţă, te uşurează, te eliberează, te sfinţeşte. Fiecare simte, trăieşte în
felul său acest lucru. Dar este ca şi cum ai găsi din nou tot ce era pierdut, legătura care
duce din nou la unirea cu Dumnezeu. În fine, unirea aceasta aduce liniştea, pacea, lumina
şi, mai ales, dragostea Lui divină, cerească, de care nu doar sufletul, cât şi trupul are
nevoie, pentru că au suferit despărţirea după acele şi păcate, după acele şi gânduri şi
simţuri rele sau necurate, atunci când ,,capul” nu a condus unde şi cum trebuie, după
anumite rânduieli (se îmbolnăveşte fiinţa întreagă). Mintea se întoarce şi le aranjează pe
toate la locul lor, în făgaşul lor, treptat – ca un Terapeut cu putere de Sus – în măsura în
care am primit dezlegarea prin chiar mărturisirea păcatelor, prin pocăinţă, adusă nu doar
în biserică, dar şi pe mai departe, acasă şi în lumea ispititoare.
Altfel stau lucrurile în cabinet. Preotul poate să spună că anume faptă
(infidelitatea, întreruperea de sarcină) este un păcat şi, prin urmare, trebuie să ţi-l
ispăşeşti. În cabinet, că la psiholog, că la psihoterapeut, că la psihiatru, nu există aşa ceva:
păcatele spuse acestora sunt povestite, nu spovedite. În cabinet se povesteşte. Ai nevoie
de cineva care să te asculte, nu să te judece, nu să-ţi auzi pedeapsa. Şi dacă, în plus, într-o
discuţie tu îţi modifici atitudinea faţă de propriile-ţi fapte, lucrurile se schimbă. Avem
dreptul să ne stabilim priorităţile.
În cabinet nu ţi se spune ce trebuie să faci sau să nu faci, nu vreau să te conving
de nimic. Nu. Eu nu împart sfaturi, nu vreau să te bazezi pe mine. Nu-ţi pot spune decât
că ai posibilitatea să alegi. Mi se pare mult mai util să alegi. Şi există atâtea alternative.
Dar alegerea este o decizie extrem de importantă şi extrem de personală. Este a ta. Nu am

2
cum, nu pot să-ţi spun dacă este bine sau dacă este rău doar proptindu-mă pe nişte valori
morale şi după o anume rânduială, consilierea sau terapia nu înseamnă un asemenea
demers. Nu pot decât să te ajut să afli ce anume este mai bine pentru tine, la acest
moment. Psihoterapia, consilierea psihologică, înainte de toate, este discuţie şi mai ales
alegere. Ca întreaga noastră viaţă, de altfel.
Şi există o regulă pentru toţi: nu pot vorbi cu nimeni despre cele vorbite cu tine,
nici despre cele auzite de la tine, nici despre relaţia mea cu alţii care au intrat aici. Nu am
voie să povestesc nimănui, dacă nu am acordul tău, chiar dacă celorlalţi nu le spun nume
şi date. Aşadar, tot ceea ce vorbim aici rămâne strict confidenţial. Ştim doar noi. Mai
mult încă: toate intervenţiile psihologice, că îi spunem consiliere, că îi spunem terapie, că
îi spunem consultaţie, cu toate sunt un demers care presupune nu doar confidenţialitate,
cât şi respectul faţă de aspectele intime, extrem de personale care sunt discutate în timpul
întâlnirilor. Cam despre asta este vorba. Pe scurt.
Cam atât pentru azi.

***

Apropo, tu crezi în Dumnezeu sau te încrezi în Dumnezeu?

Liviu Predescu
psiholog clinician

liviu.predescu@yahoo.com

articol apărut în ediţia tipărită a ziarului Cotidianul de luni, 14 noiembrie

https://www.cotidianul.ro/consiliere-terapie-diagnostic-spovedanie-2/