Sunteți pe pagina 1din 25

INTRODUCERE

Analiza dimensiunii fenomenului de infracţionalitate după gen începe prin a pune


semnul egalităţii între infracţionalitate şi pericol – oamenii care sunt etichetaţi drept infractori
sunt văzuţi de public şi de sistemul penal de justiţie ca meritând să fie controlaţi şi ca
inducând teama victimizării printre cetăţenii care respectă legea.
Femeile infractoare sunt, în general, implicate în tipuri de infracţiuni mai puţin
serioase decât bărbaţii. Mai mult decât atât, în multe cazuri ale femeilor care au comis cele
mai serioase infracţiuni (cum ar fi uciderea partenerilor lor), infracţiunile lor au fost comise
pentru că ele au crezut că viaţa lor, sau viaţa copiilor lor, a fost în pericol mortal. În prezent,
se consideră că femeile infractoare sunt periculoase şi că merită să fie încarcerate. De
asemenea, se discută faptul că cei consideraţi periculoşi – infractorii – nu sunt percepuţi ca
oameni ce pot avea relaţii de zi cu zi cu membrii comunității ce respectă legea.
Astăzi se solicită tot mai mult o “o justiţie socială în funcţie de gen” care să ia în
considerare experienţele şi realităţile cu care se confruntă femeile şi, în cadrul căreia, oficialii
răspunzători să asigure o aplicare corectă a dreptăţii şi din perspectiva genului.
“Teoria infracţiunii în funcţie de gen” se bazează pe o înţelegere adecvată şi pe
explicarea comportamentului infractor. Pentru a explica adecvat infracţionalitatea la femei şi
implicarea mult mai redusă decât a bărbaţilor, trebuie să recunoaştem importanţa genului în
descrierea comportamentului şi a modului în care genul influenţează modul de acţiune. Se
dezvoltă o teorie a infracţionalităţii care ia în considerare genul prin revizuirea factorilor
socioculturali şi biologici care sunt mai probabili să contribuie la frecvenţa şi modelul
infracţiunii femeii. Diferenţele normative în comportamentele acceptate ale femeilor şi
bărbaţilor sunt dictate şi de gen, şi aceste diferenţe au un impact asupra infracţionalităţii
femeilor şi bărbaţilor.
Femeile, în general, reprezintă 50% din populaţie în diferite ţări şi doar 5% dintre
deţinuţi. Cu toate acestea, în majoritatea ţărilor, populaţia feminină din închisori creşte rapid
şi, în unele regiuni ale lumii, mult mai rapid decât cea masculină. În ţări precum Statele Unite
şi Anglia numărul femeilor din închisori creşte dublu faţă de numărul bărbaţilor.
Creşterea criminalităţii feminine a fost în centrul a numeroase studii şi, cu toate că
explicaţiile fenomenului au fost variate în decursul timpului, acum este acceptat faptul că
participarea largă a femeilor în diferite sfere ale vieţii a avut ca rezultat noi oportunităţi,
inclusiv oportunităţi de comitere a infracţiunilor şi că un climat dur de pedepsire în multe ţări
şi o abordare diferită a femeilor infractoare în sistemul justiţiei penale au contribuit, de
asemenea, la aceste schimbări.
1
S-a argumentat adesea că politicienii, procurorii şi judecătorii sunt mai puţin înclinaţi
astăzi să treacă cu vederea unele dintre cele mai puţin grave infracţiuni comise de către femei.
Pe de altă parte, s-a argumentat, de asemenea, că cifrele negre (diferenţa dintre numărul de
infracţiuni comise, calculat din analizele victimizării şi numărul de infracţiuni care sunt
cunoscute de către poliţie) pot fi mult mai mari pentru femei decât pentru bărbaţi, de când o
mulţime de infracţiuni ale femeilor se întâmplă în interiorul casei.
Detenţia femeilor necesită o abordare multidimensională începând cu asigurarea
condiţiilor favorabile de detenţie, alimentare, asistenţă medicală, consiliere psihologică, cît şi
oferirea şanselor şi posibilităţilor de a se instrui, de a avea o muncă remunerată.
Mamele delincvente reprezintă o categorie aparte in domeniul problemelor sociale
legate de criminalitate, cu care societatea românească se confruntă. Aceste femei, pe langă
faptul că poartă stigmatul de delincvente, fiind marginalizate social, se confruntă şi cu
probleme de ordin psihologic şi afectiv, fiind afectate negativ din cauza despărţirii forţate de
copii. Mamele care execută pedepse privative de libertate reprezintă un univers uman specific,
cu o serie de particularităţi. Ele se evidenţiază ca şi grup distinct intre femeile deţinute în
general.
Femeile în penitenciare au nevoi diferite de cele ale bărbaţilor şi în acest domeniu
paritatea genului înseamnă tratament diferit.

CAPITOLUL I

REGLEMENĂRI INTERNAȚIONALE PRIVIND CONDIȚIILE DE DETENȚIE


SPECIFICE PENTRU FEMEI

2
Parlamentului European a adoptat Rezoluția din 13 martie 2008 privind situația
specială a femeilor în închisoare și impactul încarcerării părinților asupra vieții sociale și de
familie. În această Rezoluție Parlamentul reamintește despre "specificul situației" inchisorilor
pentru femei și insistă asupra instituirii măsurilor de securitate în acestea.
Reamintește în plus despre importanța măsurilor de reintegrare sociala într-un mediu decent,
corespunzător necesităților individuale ale femeilor care au fost abuzate sau exploatate.
Parlamentului European cere Statelor Membre, printre altele:
Condiții de detenție
1. să aloce resurse suficiente pentru modernizarea și adaptarea infrastructurilor penitenciarelor
și să pună în aplicare recomandarea R(2006)2 a Consiliului Europei, menționată mai sus, în
vederea asigurării de condiții de detenție care să respecte demnitatea umană și drepturile
fundamentale, în special în ceea ce privește locul de detenție, sănătatea, igiena, alimentația,
aerisirea și lumina;
2. să pună în aplicare regulile penitenciare ale Consiliului Europei, în vederea unei mai bune
armonizări a condițiilor de detenție în Europa, în special conștientizarea nevoilor diferite ale
femeilor, precum și afirmarea clară a drepturilor și obligațiilor deținuților, bărbați și femei;
3. invită Comisia să includă în raportul său anual privind drepturile omului o evaluare a
respectării drepturilor fundamentale ale deținuților, bărbați și femei, și a condițiilor speciale
de detenție prevăzute în cazul femeilor;
4. îndeamnă statele membre și statele candidate la aderare să ratifice protocolul opțional la
Convenția europeană împotriva torturii privind crearea unui sistem de control independent al
locurilor de detenție și invită Consiliul și Comisia să încurajeze ratificarea acestei convenții și
a protocolului său în cadrul politicii externe a Uniunii Europene;
5. reamintește că ar trebui verificat, prin inspecții regulate efectuate de către autoritățile
competente, dacă centrele de detenție sunt administrate în conformitate cu normele juridice
naționale și internaționale;
6. invită statele membre să adopte măsurile necesare în vederea asigurării ordinii în
penitenciare, precum și pentru garantarea siguranței personalului și a tuturor deținuților,
punând capăt cazurilor de violență și abuz la care sunt expuse în special femeile și persoanele
aparținând minorităților etnice sau sociale;
7. invită fiecare stat membru să faciliteze accesul femeilor din închisoare la campaniile de
prevenire adresate publicului larg, care abordează probleme precum depistarea precoce a
cancerului la sân și a cancerului de col uterin, și să garanteze că acestea beneficiază, în
aceeași măsură, de acces la programele naționale de planificare familială;

3
8. reamintește „specificitatea” închisorilor pentru femei și insistă cu privire la crearea unor
servicii de securitate și de reintegrare concepute pentru femei; reamintește în continuare că
este important ca, pentru femeile care au fost abuzate, exploatate și excluse, să fie puse în
practică structuri de reintegrare, într-un mediu care să le ofere sprijin și care să răspundă
nevoilor lor individuale;
9. invită statele membre să integreze dimensiunea egalității între femei și bărbați în politica
lor penitenciară și în centrele de detenție și să ia în considerație și mai mult aspectele specifice
feminine precum și trecutul deseori traumatizant al femeilor deținute, în special prin
sensibilizarea și pregătirea corespunzătoare a personalului medical și penitenciar și prin
reeducarea femeilor în spiritul valorilor fundamentale:
a) prin integrarea dimensiunii de gen în ceea ce privește strângerea datelor în toate domeniile
unde acest lucru este posibil, în vederea evidențierii problemelor și nevoilor femeilor;
b) prin crearea, în fiecare stat, a unei comisii de studiu și a unor sisteme de mediere
permanentă, pentru supravegherea efectivă a condițiilor de detenție, în vederea identificării și
combaterii factorilor de discriminare care continuă să afecteze femeile din sistemul
penitenciar;
c) prin abordarea chestiunii nevoilor deținutelor în cadrul dezbaterilor locale, regionale și
naționale, în vederea încurajării adoptării de măsuri pozitive cu privire la resursele sociale,
condițiile de locuit, formare profesională etc.;
d) prin angajarea unui personal predominant feminin și a unui personal medical predominant
feminin în centrele de detenție pentru femei;
10. solicită statelor membre să garanteze femeilor acces egal și nediscriminatoriu la toate
tipurile de servicii medicale, a căror calitate trebuie să fie echivalentă serviciilor de care
beneficiază restul populației, pentru a preveni și trata eficient bolile specific feminine;
11. reamintește necesitatea de a lua măsuri în favoarea unei mai bune conștientizări a nevoilor
diferite ale femeilor deținute în materie de igienă la nivelul infrastructurilor penitenciare și a
produselor necesare pentru igienă;
12. invită statele membre să adopte o politică de sănătate în penitenciare la nivel global, care
să permită identificarea și tratarea tulburărilor psihice și mentale încă de la începutul perioadei
de detenție și asigurarea unei asistențe medicale și psihologice tuturor deținuților, bărbați și
femei, dependenți, respectând, în același timp, particularitățile feminine;
13. invită statele membre să adopte toate măsurile necesare în vederea acordării de asistență
psihologică tuturor femeilor deținute, și mai ales celor care au suferit violențe sau maltratări,
precum și celor care sunt mame singure sau sunt delicvente minore, pentru a le acorda cea mai
bună protecție și a le îmbunătăți relațiile familiale și sociale și, în consecință, și șansele de

4
reintegrare; recomandă instruirea și sensibilizarea personalului din penitenciare relativ la
vulnerabilitatea deosebită a acestor deținute;
14. recomandă să nu se recurgă la detenția femeilor însărcinate și a mamelor care au în
îngrijire un copil de vârstă mică decât în ultimă instanță și ca, în acest caz extrem, aceasta să
poată obține o celulă mai spațioasă, dacă este posibil, individuală, și să li se acorde o atenție
specială în special în ceea ce privește alimentația și igiena; consideră, de asemenea, că femeile
însărcinate trebuie să aibă posibilitatea să beneficieze de îngrijire prenatală și postnatală,
precum și de cursuri de educație parentală, de o calitate echivalentă cu cele oferite în afara
penitenciarelor;
15. subliniază că, dacă nașterea a decurs normal în închisoare, copilul este în general separat
de mamă în următoarele 24 sau 72 de ore de la naștere și solicită Comisiei și statelor membre
să aibă în vedere soluții alternative;
16. subliniază că sistemul judiciar trebuie să asigure respectul drepturilor copilului, când se
iau în considerare problemele legate de detenția mamelor;
17. invită statele membre să respecte întru totul orientările sexuale și diversele forme de viață
familială, cu condiția ca acestea să fie în conformitate cu legea;
18. subliniază necesitatea de a pune capăt încarcerării fetelor și băieților în vârstă de 18 ani
sau mai mici în centrele de detenție pentru adulți;
Menținerea legăturilor familiale și a relațiilor sociale
19. recomandă să se acorde o mai mare prioritate pedepselor alternative pedepsei cu
închisoarea, cum ar fi cele care implică o implicare socială, în special în ceea ce privește
mamele, în cazul în care pedeapsa este mică, iar riscul pentru securitatea publică este redus,
dat fiind faptul că încarcerarea acestora poate provoca grave perturbări în viața familială, mai
ales în cazul familiilor monoparentale sau cu copii cu vârste mici sau dacă au în îngrijire
persoane dependente sau cu handicap; reamintește că, atunci când stabilesc pedeapsa,
autoritățile judiciare ar trebui să țină cont de aceste elemente, în special de interesul superior
al copilului care are un părinte inculpat; recomandă, de asemenea, să se ia în considerare
posibilitatea ca deținuții bărbați care au în îngrijire minori sau își asumă alte responsabilități
familiale să beneficieze de măsuri similare celor prevăzute în cazul mamelor;
20. subliniază că repercusiunile izolării și suferinței asupra sănătății deținutelor însărcinate pot
avea, la rândul lor, consecințe nefaste, chiar periculoase pentru copil și că acestea trebuie luate
în considerare cu foarte multă seriozitate în momentul luării deciziei de detenție;
21. insistă asupra faptului că administrația judiciară trebuie să se informeze cu privire la
existența copiilor, înainte de a lua o decizie referitoare la detenția preventivă sau în momentul

5
condamnării, și să se asigure că au fost luate măsuri în vederea păstrării tuturor drepturilor
acestora;
22. invită statele membre să mărească numărul centrelor de detenție pentru femei și să ia
măsuri pentru o mai bună repartizare teritorială a acestora pentru a facilita menținerea
legăturilor familiale și de prietenie ale femeilor deținute și pentru a le da posibilitatea de a
participa la ceremonii religioase;
23. recomandă statelor membre să încurajeze instituțiile penitenciare să adopte reguli flexibile
în ceea ce privește modalitățile, frecvența, durata și programule vizitelor care ar trebui
permise membrilor familiei, prietenilor și terțelor persoane;
24. invită statele membre să faciliteze legăturile familiale, în special relațiile părinților
încarcerați cu copiii lor, cu excepția cazurilor în care acest lucru nu este în interesul copilului,
prin crearea unor locuri de primire în care atmosfera să fie diferită de cea din mediul
penitenciar și în care să fie posibilă desfășurarea de activități comune și un contact afectiv
corespunzător;
25. solicită insistent statelor membre să se conformeze obligațiilor lor internaționale,
asigurând egalitatea drepturilor și egalitate de tratament pentru copiii care locuiesc cu un
părinte deținut și să creeze condiții de viață adaptate nevoilor lor în centre absolut
independente și cât mai îndepărtate de mediul penitenciar obișnuit, permițându-le integrarea
în sistemele de îngrijire sau instituțiile școlare clasice, care să prevadă un regim de ieșiri
generos și flexibil, în compania membrilor familiilor sau a personalului asociațiilor pentru
protecția copiilor, permițând astfel buna lor dezvoltare din punct de vedere fizic, mental,
moral și social, și care să dispună de infrastructuri adaptate și de personal calificat care să
poată ajuta mamele deținute în activitățile lor educative și de îngrijire; recomandă, de
asemenea, în cazul copiilor minori aflați în închisoare, facilitarea exercitării autorității
parentale de către celălalt părinte implicat;
26. constată cu regret că un mare număr de deținute sunt mame singure care pierd contactul cu
copiii, câteodată pentru totdeauna; solicită Comisiei și statelor membre să definească și să
aplice politici alternative, în vederea evitării unei separări totale;
27. solicită statelor membre să ofere tuturor deținuților asistență juridică gratuită, orientată
asupra problemelor legate de penitenciare iar, în cazul femeilor deținute, specializată în
domeniul dreptului familiei, pentru a putea răspunde problemelor referitoare la plasare,
separare, violențele sexuale etc.;
28. recomandă desfășurarea unor campanii de informare și de orientare cu privire la serviciile
sociale furnizate de către comunitate și la procedurile de actualizare a documentelor

6
administrative privitoare la situația personală, familială și socială, pentru ca femeile deținute
să își poată exercita pe deplin drepturile cetățenești;
29. invită statele membre să aplice măsurile de asistență psihosocială, pentru a pregăti cât mai
bine separarea copilului de mama deținută și pentru a reduce impactul negativ al acestei
situații;
In incheiere, PE cere Comisiei sa incurajeze, in colaborare cu statele membre, studiile cu
privire la mediul din inchisori, axate pe dimensiunea de gen si sa finanteze studiile dedicate
cauzelor criminalitatii, contextului in care comportamentul infractional apare, precum si
eficacitatii sistemelor penale, cu scopul de a imbunatatii participarea detinutilor si a
detinutelor la viata sociala, familiala si profesionala.

CAPITOLUL II
SPECIFICUL DETENȚIEI ÎN CAZUL FEMEII INFRACTOR

Executarea pedepsei privative de libertate pune multiple probleme. Una din acestea
este aceia a cunoașterii condamnaților, în vederea, repartizării și, apoi, a adaptării și a
individualizării executării acestei pedepse.

7
În știința penitenciară se disting categorii de condamnați bazate pe diferențieri de care trebuie
să se țină seama în procesul de executere a pedepselor. O astfel de categorie este constituită de
condamnate-femei.1
Datele statistice din majoritatea țărilor indică o criminalitate a femeilor, în comparație
cu a bărbaților, mult mai redusă, anume de 8-10%.Femeile comit de regulă infracțiuni mai
puțin grave. La ele predomină infracțiunile de furt, de încălcare a normelor de convețuire
socială, de calomnie, de parazitism social, de fals, etc. Infracțiunile contra vieții, contra
integrității corporale, comise de femei, există, dar numărul lor este mic raportat cu cele
comise de bărbați. În această situație, executerea pedepsei pentru femei trebuie să se facă în
condiții speciale.

2.1. Condiţiile de existenţă din mediul carceral


Regimul de executare a pedepsei – in ceea ce priveşte regimul de detenţie, in
principiu, femeile condamnate sunt supuse aceluiaşi tratament ca si ceilalţi condamnaţi,
diferenţa constând in aceea ca :
○ Femeile execută pedeapsa privativă de libertate separat de bărbați. În acest scop s-au
creat penitenciare speciale sau secții speciale de femei în penitenciarele existente
( penitenciarul Targșor, sectia de femei de la penitenciarul Poarta Albă)
○ Femeile care executa pedeapsa privativa de libertate nu sunt folosite la munci
grele,iar cele care sunt gravide sau cu copii mai mici de 1 an la locul de deţinere, nu
pot lucra mai mult de opt ore zilnic. De asemenea, nu se poate prelungi durata zilei de
muncă condamnatelor care muncesc în mediul toxic sau vătămător.
Ele au dreptul, în condițiile legii, la regim penitenciar semiliber.
○ Pentru cunoaşterea deţinutei, se studiază dosarul penitenciar si se poarta discuţii
individuale de către personalul calificat si anume : sociologi, psihologi si asistenţi
sociali.
○ Aşezămintele pentru femei trebuie sa aibă personal feminin. Aceasta nu exclude totuşi,
ca pentru motive profesionale, cadrele de sex masculin precum medicii si invaţatorii,
sa nu-si exercite atribuţiile in secţiile rezervate femeilor. Personalul feminin trebuie sa
aibă, in măsura posibilităţilor, aceleaşi calităţi care se cer personalului penitenciarelor
pentru barbati.
○ Mamele care au copii mici sunt o problema speciala. Administraţia penitenciara are o
responsabilitate importanta in ceea ce priveşte mamele aflate in detenţie ; astfel, sunt
necesare eforturi deosebite pentru implicarea colectivităţii locale, pentru ca aceasta sa
1 Oancea, Ion, Drept execuțional penal,București, Ed. All, 1998

8
acorde ajutor mamei deţinute, prin susţinerea noii politici de deţinere a femeilor
deţinute care au copii, in sensul ca aceştia sa rămână cu mamele lor până la o vârstă
mai mare. Dilema de a creste copiii departe de mamele lor, sau in mediul închisorilor
este frecvent întâlnita in majoritatea sistemelor penitenciare. Multe ţări au penitenciare
speciale pentru mamele care au sugari sau copii mici, de obicei pana la 2-3 ani. De
exemplu, in Belgia si Danemarca, copiii sunt aduşi in centre de zi aflate in comunitate,
pentru a avea contact cu lumea din exterior, in timp ce seara sunt daţi in grija
mamelor. Aceasta presupune ca penitenciarele sa fie localizate in preajma
comunităţilor.
Traumele copiilor femeilor deţinute si ale acestora ,au dus la acordarea unor facilitaţi precum
mărirea timpului de vizite nerestricţionate si nesupravegheate, pentru ca mama sa-si poată
îndeplini mai bine rolul de părinte. In Franţa, exista voluntari sau membrii ai unor ONG-uri,
care însoţesc copiii in penitenciare si le oferă îndrumare atat lor, cat si părinţilor ,cat timp
aceştia doresc. In Republica Cehă, o mamă isi poate întrerupe pedeapsa pana la 30 de zile pe
an pentru a-si vedea copilul.
In România, Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, prevede ca : ” in cazul
naşterii unui copil la penitenciar, administraţia declara naştere. Copilul poate rămâne cu
mama pana la împlinirea vârstei de 1 an, după care este încredinţat tatălui, unui membru de
familie sau unei instituţii de ocrotire.”
In cazul in care mama deţinuta îşi dă consimţământul pentru ca minorul sa fie încredinţat
unei alte persoane decât tatălui, administraţia penitenciarului instiinteaza despre aceasta
serviciul public specializat pentru apărarea drepturilor copilului din unitatea administrativ –
teritoriala in cuprinsul căreia domiciliază mama. Conform legii, la nivelul fiecărui judet isi
desfasoara activitatea Comisia pentru protecţia copilului care poate stabili măsura ce trebuie
sa tina seama de necesitatea unei continuităţi de creştere si educare a copilului. De asemenea,
legea stipulează ca ” deţinutele care au copii mai mici de un an in locul de deţinere sunt cazate
separat, nu mai pot fi folosite la munca si li se asigura hrana pentru ele si copii, potrivit
normelor legale.”
Pentru o mai clară viziune asupra cadrului legislativ existent in România ,care
stabileşte regulile referitoare la ţinerea copiilor in penitenciare, este important de menţionat ca
prevederile Codului de Procedură Penală stipulează că, in situaţia in care o condamnată este
gravidă sau are un copil mai mic de un an, executarea pedepsei se amână. Continuarea
reformei in sistemul penitenciar presupune si completarea cadrului normativ cu norme
specifice referitoare la cadrul de organizare, standardele minime si ghidurile metodologice de

9
buna practică privind activitatea factorilor instituţionali publici si neguvernamentali cu
atribuţii in domeniu, avandu-se in vedere armonizarea cu normele europene si internaţionale.
Regimul medical aplicat femeilor, femeilor gravide, mama si copilul.
Masurile speciale de tratament ce se adresează femeilor, in general, si celor gravide
sau mamelor sunt impuse de : nevoile fiziologice speciale ale acestora (menstruaţia, naşterea,
lăuzia, alăptarea); impactul special al privării de libertate asupra stării psihice ale deţinutei;
specificitatea patologiei feminine si vulnerabilitatea lor mai mare. Medicul din asezământul
penitenciar trebuie să verifice si să lupte pentru asigurarea nevoilor elementare de igienă si
tratament pentru deţinute (aşa cum sunt ele subliniate de Raportul global asupra drepturilor
omului din închisori – New York, 1993): prosoape igienice, acces zilnic la duş sau echivalent,
amenajări si personal pentru consultaţia si îngrijirea femeii gravide, asigurarea unor condiţii
echivalente cu cele comunitare pentru naşterea si urmărirea lăuziei si nou născutului, condiţii
pentru ca mamele sa-si poată ţine pentru o vreme copilul in închisoare ( alimentaţie,
imbracaminte, igiena, spatii si materiale si joaca), precum si condiţii ca mamele sa poată fi
vizitate de copiii lor intr-o maniera regulata si sa poată contribui la educarea lor. Copiii ar
trebui sa se nască intr-un spital din afara sistemului penitenciar. Daca se nasc in penitenciar,
aceasta menţiune nu trebuie sa apară pe certificatul de naştere al copilului.
Medicii din aşezămintele penitenciare nu trebuie implicaţi in deciziile administrative
privind separarea mamelor de copii lor născuţi in perioada de executare a pedepsei.
Femeile din închisoare sunt mult mai expuse stresului penitenciar:2 ruptura de familie
si de copii, mai ales daca sunt mici, este mai acut resimţita de femei; stigmatizarea lor chiar de
propria familie, pentru infracţiunile savarsite, este mai mare decât in cazul infracţiunilor
similare bărbatilor; soţii lor, ramaşi acasă, sunt mai puţin devotaţi decât sunt femeile in
general, aşa ca fac eforturi mai mici să vina la închisoare si sa viziteze femeia.
Pe de alta parte, femeile sunt mai vulnerabile si mai expuse unor abuzuri, ca pedepse
fizice, hărţuiala si abuzuri sociale. Medicul are obligaţia sa protejeze femeile deţinute, iar
daca vreuna din vatamarile de mai sus se produce, sa o semnaleze, cu consimţământul
victimei, directorului aşezământului si sa acorde asistenţa necesară victimei. Calificarea
medicului din aşezământul pentru femei presupune cunoştinţe de ginecologie, pediatrie si de
psihologie, fiind importanta colaborarea în echipa psiho-socio-terapeutica.
Regimul disciplinar – menţinerea ordinii şi a siguranţei
Conceptul de securitate penitenciară are un conţinut complex datorită primei funcţii a
închisorii, cea custudială. Persoanele condamnate trebuie ţinute in penitenciar, care este
perceput de public ca fiind un loc sigur, de unde nu se poate fugi. ”Securitatea in penitenciar

2 Stănişor, Emilian, (Coord.) Penologie, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2002, pag .178

10
înseamnă prevenirea evadărilor si menţinerea unui mediu uman destins intre deţinuţi si
personal care sa facă improbabile manifestările agresive si autoagresive”3.
Securitatea fizică este asigurată in principal de arhitectura clădirii , cu ziduri înalte,
duble, sisteme de alarma sofisticate, camere de luat vederi, locuri de observare a deţinutelor,
patrule cu câini de paza ; de asemenea, construcţia speciala a celulelor, detectoare de arme,
droguri, etc.
Securitatea dinamică este fundată pe relaţiile profesionale stabilite intre personal si
deţinute, si are in vedere un anumit aspect : se pune accentul pe informaţii, clasificarea
corecta a deţinutelor, pe menţinerea unor bune relaţii intre personal si deţinute si pe vigilenta
constanta a personalului in orice situaţie.
Condiţia de baza privind menţinerea securităţii in mediul penitenciar este aceea de
ordine si disciplina, atat in rândul deţinutelor ,cat si al personalului. Aceasta condiţie este
îndeplinita, dacă deţinutelor li se asigura următoarele :
– posibilitatea de a trăi după un program ordonat ;
– siguranta vieţii in colectiv ;
– dreptul la petiţionare ;
– dreptul la informare ;
– legătura cu familia ;
– desfăşurarea unor activitatăţi vizând viata in detenţie, precum si pregătirea pentru
liberare.
Regimul aplicat este diferenţiat, fiind impuse restricţii pentru anumite categorii de
deţinute si oferite stimulente altor categorii de deţinute. Stabilirea si menţinerea unor relaţii
corecte, profesionale, intre personal si deţinute, contribuie la climatul de ordine si disciplina.
In Regulamentul pentru executarea pedepselor, exista anumite obligaţii si interdicţii pe care
persoanele condamnate trebuie sa le respecte, in cazul in care sunt incălcate, aplicându-li-se
sancţiuni disciplinare. Obligaţiile se refera la respectarea dispoziţiilor prevăzute in
regulamentul de ordine interioara : programul zilnic, supunerea la percheziţii si respectarea
regulilor de igiena, iar interdicţiile privesc adunarea in grupuri, indemnul unor condamnaţi la
evadare, folosirea altor condamnaţi pentru servicii personale, deţinerea de bunuri interzise si
altele. Răspunderea disciplinară poate fi cumulată cu alte forme ale răspunderii juridice,
(administrativă, materială, civilă, penală) de cate ori, prin aceeaşi faptă, sunt lezate mai multe
valori sociale protejate prin acte normative.
Perioada de executare a pedepselor

3 Florian Gheorghe, Dinamica penitenciară, Bucureşti, Ed.Oscar Print, 1998, pag. 82

11
Din punctul de vedere al administraţiei penitenciare, aceasta perioadă se împarte in :
carantina, executarea propriu-zisă si perioada pregătirii pentru liberare.4
Perioada de carantină – este de 21 zile si se poate prelungi, mai ales din motive
medicale, până când deţinuta nou depusă se adaptează, pentru a avea o viaţă acceptabilă in
acest mediu. Şocul depunerii in penitenciar este puternic si astfel pot apare manifestări
somatice de tipul : deţinutele slăbesc, au insomnie, plâng, au dureri, sunt dezorientate. După
circa o lună, se instalează sentimentul de victimizare, când persoanele condamnate
conştientizează situaţia in care se afla ; dezamăgirea se transformă in disperare, prin pierderea
familiei si prietenilor, a bunurilor personale, contactul cu mentalitaţi si stiluri de viata greu de
acceptat. Astfel, deţinutele grăbesc aderarea la normele si valorile informale din penitenciar.
Femeile deţinute încearcă la început sa menţină conduite mai înalte, insa repede constata ca in
acest mediu contează forţa fizica si alte calitatăţi de acest tip, că ”pachetul” are o valoare
extrem de importanta, că munca este primordială in detenţie (deţinutele muncesc acolo unde
sunt văzute, pentru a le ajuta la micşorarea pedepsei) ; încep sa folosească argoul specific si sa
se integreze in viata de detenţie.
Executarea propriu-zisă – cuprinde cea mai mare parte a pedepsei, care are scopul de a
reeduca deţinuţii, munca fiind principala activitate a majoritarii acestora. Greutăţile din
aceasta perioada apar din cauza unei proaste relaţionări intre deţinute, se instalează
dezamăgirea, pentru ca respectul si încrederea nu prea exista in acest mediu. După un timp
insa, deţinuta se linişteşte şi îşi ocupă timpul cu activităţi mai plăcute : iese la munca, are
responsabilitatăţi, participa la activităţi sportive, continua cursurile şcolare, se califica intr-o
meserie, se îndreaptă către Dumnezeu, ia parte la bucuriile si necazurile celorlalţi.
Pregătirea pentru liberare – se referă la săptămânile dinaintea liberării, atunci când
persoana condamnată este supusă la un program special de instruire : i se dau sfaturi practice
privind modul de rezolvare a problemelor cu care se va confrunta, mai ales in ceea ce priveşte
modul de comportare si noul loc de muncă. Persoana liberată din penitenciar are o noua
identitate socială, fiind privită altfel de oamenii din jur, cu neîncredere, si astfel ,deţinutele
sunt încurajate sa aibă tărie morală si răbdare, pentru a face fată noilor condiţii si pentru a se
reintegra treptat in societate.

2.2. Personalitatea femeii deţinute – sănătatea morală a deţinutelor.

4 Florian, Gheorghe, Psihologie penitenciară, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2001, pag. 95

12
Impactul privării de libertate asupra componentelor personalităţii femeilor condamnate
este de multe ori dramatic, generând conduite si manifestări diferite de cele din societatea
civilă.
Este foarte important să considerăm că fiecare femeie deţinută este un unicat, avand
propria individualitate si personalitate, propriile sentimente si trăiri psihice, manifestandu-se
si trăind diferit fiecare moment al vieţii, in funcţie de propria sa subiectivitate. Toate acestea
au multiple cauze si determinări care ţin de trăsăturile sale temperamentale, volitive si de
caracter, de educaţia primita si nivelul sau de instruire, de mediul in care s-a format si a trăit
pana la venirea in penitenciar. Consideram ca deosebit de important pentru evoluţia femeii
deţinute este gradul de siguranţa biologica si psihologica pe care îl va percepe in noul mediu
de viata.5
Astfel, la venirea in penitenciar, deţinuta se confrunta cu situaţii neobişnuite si stări
conflictuale, care o dezechilibrează si care determină izolarea ei fizică si psihică. Singurătatea
o copleşeşte si deţinuta are sentimentul separării de ceilalţi si astfel, va experimenta lipsa de
comunicare, va simţi lipsa suportului afectiv-emoţional, a identificării cu grupul, prin lipsa
sentimentului de apartenenţa.6
Dramatismul condamnării la închisoare devine evident prin dezintegrarea treptată a
personalităţii, fiind afectate toate componentele acesteia : afectivitatea, motivaţia, voinţa,
temperamentul, aptitudinile si caracterul.
Fiind elementul central al personalităţii, afectivitatea ”duce greul” frustrărilor impuse
de privarea de libertate, dezvoltându-se sentimentul de victimizare ; deţinutele resimt puternic
la nivel afectiv, lipsa de intimitate personală, fapt care duce la ”tocirea sensibilităţii” si la
manifestarea frecventă a rautăţilor si a urii, considerate la un moment dat normale. ”Ura, ca
amestec ce ostilitate, intoleranta si agresivitate, este îndreptata câtre acele persoane sau
grupuri care îl fac pe individ sa se simtă intr-o situaţie de inferioritate.”7
Aceste interacţiuni interpersonale, bazate pe intimidare, agresivitate, ură, conduc in
mod inevitabil la apariţia fricii si a înstrăinării umane. Deţinutele se tem pentru propria viată,
se tem că vor contracta boli incurabile sau ruşinoase, le este frica că vor cădea pradă
disperării. Această frică si supunere in fata ”asupritorilor” duc la o dependentă emoţional –
afectiva a celor asuprite, dezvoltându-se ”Cultura tăcerii”. Femeile deţinute nu mai sunt in
stare să exprime clar ceea ce simt, ceea ce vor. Confuzia întreţinută atat la nivel social cat si
psihologic, de modelele socioculturale impuse, le împiedică sa-si formuleze propriile
necesitaţi si să se facă inţelese de cei din jur.8 Neexistând alternative culturale, chiar in
5 Florian ,Gheorghe, Psihologie penitenciară,, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2001, pag. 72
6 Zamfir, Elena, Psihologie socială. Texte alese, Iaşi, Ed. Ankrom, 1997, pag. 181
7 Florian ,Gheorghe, Femenologie penitenciară, Bucureşti, Ed. Oscar Print, 2003, pag. 118
8 Zamfir, Elena, Psihologie socială. Texte alese, Iaşi, Ed. Ankrom, 1997, pag. 367

13
relaţiile dintre deţinute, acestea comunică in formele impuse din afara, nivelul conştiinţei lor
rămânând la un stadiu incapabil să descifreze esenţa evenimentelor cu care se confruntă. In
aceste condiţii, acţiunile deţinutelor sunt îndreptate spre o formă sau alta de adaptare, prin
găsirea unor modalitati de rezolvare a necesitaţilor lor in limitele unui ”strict biologic,
neuman”. Astfel, in aceasta fază, deţinutele isi pierd una din calitaţile esenţiale ale vieţii, si
anume libertatea psihică si spirituală, isi pierd propria semnificaţie existenţială, devenind nişte
simple obiecte. In acest mediu frustrant, pentru a evita ajungerea in stadiul amintit anterior,
deţinutele recurg la mecanisme psihologice de apărare, care să le permită să suporte o
perioadă indefinită universul in care trăiesc.9
Aceste modalitati de apărare pot fi de mai multe feluri : imature (prin somatizare,
introspecţie, proiecţie, comportament pasiv-agresiv, regresie) ; nevrotice (deplasare,
disociaţie, inhibiţie, izolare, reprimare, intelectualizare, sexualizare) ; narcisiace (negare,
distorsiune) sau mature (anticipare, umor, sublimare, altruism). Deţinutele si construiesc astfel
”o nişă de rezistenţă intr-un mediu in care nu exista posibilitatea de luptă si nici de evadare”. 10
Mediul penitenciar nu le apare permisiv si stimulativ ,ci dimpotrivă, ostil. In aceasta situaţie,
deţinutele pot deveni distructive, mai ales atunci când sentimentul de neputinţa le copleşeşte.
”Individul izolat si neputincios este împiedicat in realizarea potenţialităţilor sale
senzoriale, emoţionale si intelectuale. Ii lipseşte securitatea interioara si spontaneitatea, care
sunt condiţiile acestei realizări … s-ar părea ca doza de distructivitate întâlnita la indivizi este
proporţionala cu măsura in care este împiedicată expansivitatea vieţii”.11
Toate aceste aspecte constituie forme de represiune psihologică a persoanelor private
de libertate, represiune accentuată in condiţiile in care reţeaua de suport social a acestora este
foarte redusă, deţinutele găsind cu greu pe cineva care să le ajute in momentele de cumpănă.
Degradarea psihologică, sentimentul însingurării, durerea, dorul de libertate si de cei
dragi, rămaşi in afara penitenciarului, sunt mult mai accentuate in cazul mamelor care executa
pedepse privative de libertate. Aceste mame suferă o durere intensă la separarea de copiilor.
Adesea, ele sunt singurele susţinătoare ale copiilor lor, principala sursă de suport financiar si
emoţionale. In timp ce atunci când un bărbat intra in închisoare, soţia sau concubina isi asumă
sau continuă sa isi asume responsabilităţile pentru creşterea copiilor. Reversul nu este valabil.
De multe ori, femeile nu au la cine să se întoarcă si permanent sunt in pericol de a pierde
custodia copiilor. Pentru toate aceste mame încarcerate, separarea de copii este cea mai mare
pedeapsă, care produce deznădejde, sentimente de vină si anxietate referitoare la bunăstarea
copiilor.

9 Florian ,Gheorghe, Femenologie penitenciară, Bucureşti, Ed Oscar Print, 2003, pag. 119
10 Ionescu, S., Jacquet, M.M., Lhote, C., Mecanismele de apărare, Iaşi, Ed. Polirom , 2002, pag.282
11 Fromm, E., Frica de libertate, Bucureşti, Ed. Teora, 1998, pag 158

14
Efectul încarcerării nu se resimte doar asupra femeilor deţinute, ci si asupra copiilor
acestora. Cercetările au demonstrat ca aceştia au o tendinţă mai mare de a se confrunta cu
multe din problemele care in general sunt legate de absenţa părintească, precum respectul de
sine scăzut sau relaţii slabe cu semenii. In plus, aceşti copii se lupta cu sentimente de
anxietate, ruşine, tristeţe, izolare sau vina.
Se poate constata cu uşurinţa, ca pe tot parcursul executării pedepsei, trăirea afectiva a
femeii deţinute se concentrează asupra problemelor legate de copii ei. Indiferent daca in
libertate a fost o mama bună sau mai puţin bună, acum realizează ca singura investiţie afectivă
pe care o poate realiza in aceste condiţii, este aceea privind copiii lăsaţi afara in cele mai
diferite situaţii. Responsabilitate resimţita fata de soarta copiilor este direct proporţionala cu
vârsta acestora, multe din cauzele abaterilor disciplinare fiind generate de lipsa unor
informaţii sau de aflarea unor ştiri proaste despre copiii lor.
Se pare că in multe situaţii, femeia inselata ca soţie, decăzuta din aprecierea
profesională ca urmare a infracţiunii, sancţionata social pentru moralitatea sa, isi regăseşte in
atributul de mama sprijinul necesar pentru reabilitarea in proprii ei ochi. De altfel, fie că
realizează conceptual sau simte instinctiv, calitatea de mamă este cea care nu i se poate lua in
nici o situaţie, iar deţinutele ridică probleme serioase in acest sens.
Este de remarcat faptul că, atunci când sentimentele materne sunt autentice,
posibilitatea redresării morale a femeii deţinute se conturează cu mai multa speranţă de
finalizare pozitivă. Depinde foarte mult de modul in care se întreţine si se sprijină, in locul de
deţinere, dezvoltarea acestui sentiment, fiind absolut necesare, anumite programe
educaţionale in acest sens. De asemenea, un rol foarte important in reconstrucţia morală si
refacerea personalităţii femeilor deţinute îl au consilierea, terapia psihologică precum si
relaţia care se creaza intre educator, respectiv psiholog, care au responsabilitatea ghidării si
susţinerii deţinutei, si aceasta, care are nevoie de ajutor. Intre psiholog si femeia deţinută
trebuie sa se dezvolte o relaţie nondirectivă, deschisă, onestă, care să ofere posibilitatea
dezvoltării sentimentului de încredere si a dorinţei de schimbare. Cele două persoane invaţă
împreuna să comunice si să descopere sursele umanizării, integrităţii si autonomiei
individuale.
Scopul acestei psihoterapii îl reprezintă refacerea si menţinerea sănătăţii psihice si
morale a femeilor detinute, dezvoltarea abilitaţilor adaptative la mediul de viată penitenciar,
redarea încrederii in propria persoana si a încrederii că reabilitarea este posibilă si că relaţiile
cu persoanele dragi pot fi refăcute si păstrate, că aceste femei pot fi din nou ”mame
adevărate” la ieşirea din penitenciar.

15
2.3. Adaptarea la mediul de viaţă din penitenciar şi modalităţi de relaţionare ale
deţinutelor

Venirea in penitenciar tulbură echilibrul personalităţii individului, marcându-i


existenta in trei aspecte primordiale : spaţiul de viata, timpul personal(suspendarea viitorului
si relativizarea trecutului ), si comportamentul social,(prin dezvoltarea sentimentului de
abandon si izolare psihica si sociala). Prin urmare, privarea de libertate comportă pentru
individ două tipuri de probleme :
– de adaptare la normele si valorile noului cadru de viată ;
– de evoluţie ulterioară a personalităţii sale.
”Normele sociale conţin reguli adresate indivizilor, descriind si detaliind modalităţile
in care valorile trebuie concretizate in comportamente legitime si acceptate de societate”.12
Normele înlătura conflictele existentei in comun, a grupurilor umane şi pot avea ”caracter de
obligativitate” (norma juridica) sau de ” constrângere morala”(norma morala).
In penitenciar, normele si valorile prezintă anumite elemente specifice, determinate de
caracteristicile modului de viata penitenciar. Astfel ”demnitatea, sănătatea, munca, egalitatea,
omul, protecţia, iubirea etc. sunt apreciate prin prisma stării de deţinut si ierarhizate in funcţie
de presiunea trebuinţelor nesatisfăcute in mediul penitenciar”13.
In penitenciar acţionează, ca si in societate, trei tipuri de norme :14
○ organizaţionale - care privesc mecanismul de funcţionare al instituţiei (legea de
executare a pedepselor) ;
○ acţionale - indică regulile de evaluare corecta a situaţiilor cotidiene si a evenimentelor
care interesează colectivitatea deţinutelor ;
○ relaţionale - care se referă la modalităţile considerate eficiente in raporturile deţinut -
deţinut , deţinut – grup de deţinuţi, deţinuţi – personal.
Normele oficiale acţionează in paralel cu normele neoficiale. Acestea, cele neoficiale,
au scopul de a uşura si favoriza procesul de comunicare intre deţinute, de adaptare la viata in
închisoare precum si crearea unui sistem de relaţii informale intre deţinute, necesare pentru ca
executarea pedepsei sa fie suportabila, mai uşor de îndeplinit.
In ceea ce priveşte interiorizarea acestor norme si valori, s-au evidenţiat următoarele
aspecte : individul se adaptează statutului de deţinut si se conformează normelor si valorilor
pe care le consideră adecvate noii situaţii ; de asemenea, aderarea la acestea are rolul de
mecanism de apărare a deţinutelor, in sensul că le ajuta sa se disculpe, sa nu mai aibă
12 Banciu, Dan, Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti, Ed. Hyperion XXI, 1992, pag. 15
13 Florian ,Gheorghe, Psihologie penitenciară, Bucureşti, Ed Oscar Print, 2001, pag. 49
14 Tudosescu, I., Acţiunea uman[ şi dialectica vieţii sociale, Bucureşti, Ed. Politică, 1980, pag 120

16
remuşcări. Deţinutele cu un nivel scăzut de pregătire, cele dezorientate, cu o personalitate slab
structurată, precum si cele care regresează psihologic in prima perioada a detentiei ,sunt mai
receptive, asimilând mult mai repede acest sistem de norme si valori informale.
Impactul detentiei asupra femeii se resimte in mod dramatic, prin imitarea spaţiului de
mişcare si a organizării vieţii, prin ”restrângerea relaţiilor personale, lipsa de informaţii,
regimul autoritar si strict, mediul închis si activitatile monotone. Toate aceste caracteristici ale
mediului carceral sunt percepute de deţinuta ca o atingere a integrităţii sale ca fiinţa umana.
”15. Odată cu intrarea in penitenciar, femeia deţinuta va resimţi, intr-o măsura mai mare sau
mai mica,( in funcţie de vârsta, structura sa psihologica, gradul de maturizare sociala si de
nivelul de cultura), efectele privării de libertate si va reacţiona intr-un mod specific la aceasta
noua situaţie. Astfel, primele date in legătura cu o deţinuta sunt furnizate de conduita acesteia
in momentul depunerii in penitenciar, care va fi in funcţie de normele si valorile pe care ea le
va aprecia ca fiind in concordanta cu împrejurările in care se afla.
Comportamentul femeii deţinute este influenţat de doua aspecte principale : durata
condamnării, pe de o parte, care constituie principalul factor de stres ,si fenomenul
psihosocial, pe de alta parte , manifestându-se ”criza de detenţie”. Manifestarea cea mai
frecvent întâlnita in cazul deţinutelor este anxietatea : potop de lacrimi, ţipete, ameninţări cu
sinuciderea, comportamente autoagresive, de împotrivire in respectarea regulamentului de
ordine interioara a penitenciarului. Alteori, manifestările disperate încep după câteva zile sau
se rezuma doar la plâns, pe care nu-l pot explica, concomitent putând sa apăra diferite stări
somatice : slăbesc, au insomnie, sunt dezorientate in timp. Socul depunerii este resimţit de
femeile deţinute direct proporţional cu dezordinile emoţionale preexistente acesteia. Trebuie
sa se evite transformarea lor in atitudini caracteriale. Este necesar sa se cunoască motivele
care au condus la un asemenea dezechilibru psihic, astfel membrii personalului încercând sa o
convingă ca totul se poate remedia.
O alta categorie de deţinute manifesta la depunerea in penitenciar o totala nepăsare si
indiferenta ; aceasta atitudine este rezultatul faptului ca, ajungând in penitenciar, femeia
constata cat de greşita a fost soluţia aleasa si , mai râu, ca cei pentru care ea a riscat nu ii arata
consideraţie, ci o neglijează si chiar o parasesc. Gelozia, ca lupta disperata de apărare a
”proprietaţii” afective, este întâlnita deseori printre deţinute. După o perioadă de ”cerşit
afectiv ” nesatisfăcut, se instalează o răcire si o distanţare de greutăţile familiale. Uneori, sub
aceasta blazare, se pot ascunde intenţii deloc lăudabile. Obişnuite sa disimuleze sub masca
impasibilităţii, câştiga timp pentru a se orienta, încearcă sa câştige bunăvoinţa personalului, sa

15 Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi. T., Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă ”Şansa”,
1992, pag. 308

17
afle care sunt momentele zilei in care supravegherea lor ar putea fi mai slaba, simulează boli,
îşi apropie alte detinute care le-ar putea servi in interese proprii.
”Aşadar, prin însăşi situaţia sa, fiecare deţinuta reprezintă un univers uman specific,
plin de contradicţii, frustrări si neîmpliniri. Ea vine in penitenciar ca urmare a unei conduite
antisociale flagrante, a săvârşirii unor infracţiuni ,dintre care unele deosebit de grave, unele
sunt inadaptate, refractare sau incapabile sa se integreze normelor de convieţuire sociala.16
Este foarte important pentru a înţelege psihicul deţinutei, sa studiem efectele negative
ale izolării fizice, psihice si sociale, caracteristice privării de libertate. Astfel, absolut
specifice privării de libertate – prin detenţie- sunt : înlocuirea simbolurilor exterioare ale
persoanei cu statutul de deţinuta care standardizează modul de viata si estompează pana la
anulare diferenţele dintre detinute.
Cercetările in domeniu au demonstrat ca, in condiţii de detenţie, se manifesta o serie
de fenomene, cum ar fi cele de teritorialitate si fenomenele de agresivitate mărita, care in
acest mediu sunt exacerbate. ”Agresivitatea are si alte forme decât cele violente, la care ne-am
aştepta, si anume : crearea dependentei, manipularea informaţiilor, distribuirea pachetelor cu
alimente, împiedicarea unora sa participe la activitatile recreative, însuşirea hainelor aflate in
cea mai buna stare, etc.17 .Aceasta agresivitate se explica prin faptul ca frustrarea profunda si
continua se face resimţita in planul timpului. Sentimentul de frustrare este sporit de absenta
resimţita a unor obiecte de uz personal, la care au fost obligate sa renunţe, si in plus,
renunţarea forţata la cele mai multe plăceri, astfel incât ,deţinutele vor căuta in permanenta
18
”surogate de satisfacţie” . Schimbarea radicala a mediului de viata, socul încarcerării si
contactul cu subcultura deţinutelor, le va determina pe acestea sa-si dezvolte anumite ”
strategii de supravieţuire ”.
Particularităţile vieţii de penitenciar si caracteristicile personalităţii deţinutelor generează
patru tipuri de situaţii adaptative la regimul de detenţie : 19
○ comportament agresiv – caracterizat prin rezistenta deschisa la regimul vieţii
din penitenciar, reliefându-se adevărate ”crize ale deprimării”, care se
manifesta prin comportamente agresive fata de alţi deţinuţi sau fata de cadre,
ca si prin reacţii autoagresive- automutilari si tentative de sinucidere. In mediul
penitenciar, agresivitatea devine un criteriu important pentru menţinerea
supremaţiei in comunitatea deţinutelor. Când rezistenţa la frustrări este scăzută,
iar aprecierea superiorităţii adversarului, in dezavantajul personalităţii
16 Florian,Gheorghe, Psihologie penitenciară, Bucureşti ,Ed Oscar Print,2001, pag. 72
17 idem, pag. 137
18 idem, pag. 12
19 Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi. T., Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă ”Sansa”,
1992, pag.309

18
deţinutei, se face corect, persoana va interveni printr-o modalitate indirecta de
presiune asupra grupului , care sa-i impună statutul, si anume, autoagresiunea.
○ Comportamentul defensiv – sau de retragere – care semnifica interiorizarea,
izolarea noii detinute de comunitatea celorlalte detinute si de viata din
penitenciar, aceasta construindu-si o lume imaginara, unde încearcă sa se
refugieze.
○ Comportamentul de consimţire – prin care se înţelege conformarea pasiva a
condamnatei la normele si regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind
făcuta in mod formal, astfel incât sa nu atragă sancţiuni suplimentare.
○ Conduita de integrare – conform căreia ,deţinuta relaţionează activ cu ceilalte
detinute si cu mediul de detenţie, aceasta formă de adaptare fiind vizibilă mai
ales la deţinuţii cu pedepse lungi.
2.4.Integrarea in grupul de detinute si relaţionarea intre acestea
Persoana condamnata ajunsa in penitenciar este traumatizata din punct de vedere
psihologic. Venind in locul de detenţie deja tensionată de contactul cu autorităţile judiciare de
desfăşurarea procesului se vede dintr-o data frustrata de ambianta profesionala si familiara, de
limitarea drastica a spaţiului de mişcare si de imposibilitatea de petrecere a timpului liber aşa
cum si doreşte. In aceasta situaţie, primul pas motivat psihologic, va fi stradania deţinutei de a
se integra grupului informal de detinute, de a-si dezvolta conduitele dezirabile in acest grup si
de supunere necondiţionata fata de liderul grupului. Astfel, are loc fenomenul de prizonizare-
definit ca socializarea la cultura deţinutelor, proces prin care aceasta ajunge sa adopte si sa
împărtăşească, punctul de vedere al persoanelor condamnate privind lumea din penitenciar si
societatea in general.20 Deţinutele adoptă o atitudine ostilă faţă de personalul închisorii, faţă
de ” lumea din afara” si dezvolta loialitatea fata de celelalte detinute, sprijinindu-se reciproc
atunci când este nevoie. Adoptarea acestor norme carcerale sunt generare dintr-o puternică
motivaţie, prin necesitatea ”apartenenţei la grup”. Fenomenul de prizonizare este rezultatul
presiunii sociale exercitate de grupul informal de detinute si reprezintă o forţă de contra-
educare, faţă de efortul educativ- terapeutic al personalului specializat din penitenciar.
Deţinutele trăiesc intr-un mediu închis, in care relaţionează mereu cu aceleaşi
persoane, si pentru a putea supravieţui, este necesar sa se integreze intr-un anumit grup.
Pentru aceasta, ele isi calculează toate eforturile pentru o anumita perioada de timp, încercând
sa interacţioneze, sa-si dezvăluie sentimente, sa facă schimburi de informaţii, de idei, isi arată
dezacordul fată de anumite proceduri, fată de conflicte. Cu timpul, deţinutele încep să aibă

20 Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi. T., Psihologie judiciară, Bucureşti, Casa de Editură şi Presă ”Sansa”,
1992, pag.309

19
anumite roluri in grup, să participe la rezolvarea problemelor si la luarea deciziilor, intr-un
final integrându-se, devenind membre ale acestei structuri.
In grupul de detinute este dificil sa vorbim de echilibru, normalitate si moralitate,
pentru ca atmosfera de bună înţelegere este, de fapt, o succesiune de momente foarte fragile,
iar normalitatea si moralitatea sunt subordonate in principal intereselor materiale si biologice.
Relaţiile personale sunt bazate pe simpatii si antipatii, subordonate satisfacerii trebuinţelor
fundamentale pentru toate deţinutele. Structura de statusuri si roluri este foarte importantă
pentru funcţionalitatea grupului de detinute – foarte multe detinute au un ego slab, o imagine
de sine nefavorabilă, crescuta nevoie de dependentă, imagine neclară si întunecată a viitorului.
In grupul de detinute se remarcă existenta unor nevoi psihosociale care trebuiesc
satisfăcute :
– nevoia de securitate (doresc sa se simtă protejate, sa aibă încredere una in
cealaltă) ;
– nevoia de afectivitate ( gradul de intensitate si orientarea deţinutelor spre
susţinere) ;
– nevoia de identitate -grupul isi cunoaşte problemele poziţia si spaţiul de viata )
– nevoia de informare ( simt nevoia de a avea informaţii suficiente, pentru a
înţelege evenimentele care se produc) ;
– nevoia de recreere (nivelul de relaxare si buna dispoziţie din grup).
Structura puterii in grupul de detinute reprezinta o problema importanta pentru
administrarea locurilor de deţinere. Max Weber spunea despre putere că este ”capacitatea
cuiva de a impune voinţa in cadrul unei relatii sociale, in ciuda orcărei rezistente si indiferent
de factorii care exercita acea rezistenta”. Liderul, pentru a-si exercita foarte bine funcţia, are
nevoie din punct de vedere al deţinutelor de anumite calitati esenţiale : liderul trebuie sa fie o
persoana civilizata, cu un vocabular adecvat, cu o inteligenta peste cea a majoritaţii grupului,
sa impună respect, sa fie un bun cunoscător al caracterelor umane, sa ofere ajutor deţinutelor
care au nevoie si sa respecte regulamentul existent. Liderul grupului isi asuma anumite roluri,
precum : coordonator al grupului ; elaborarea politicii grupului ; factori de decizie ; purtător
de cuvânt oficial ; deţine controlul structurii si relaţiilor din cadrul grupului ; este arbitru si
mediator ; acorda sancţiuni si recompense si isi asuma rolul de ”ţap ispăşitor ” in cazul unor
probleme exterioare grupului.
Comunicarea este pârghia prin care individul se umanizează si isi dezvolta
personalitatea in relaţiile interpersonale. In lipsa acesteia, deţinutele ar rămâne izolate, inapte
de interacţiune sociala si de reintegrare in colectivitate. Din punctul de vedere al psihologiei
sociale ,pentru comunicarea interumana sunt esenţiale următoarele elemente : relaţia intre

20
indivizi sau grupuri, transmiterea si receptarea de semnificaţii, influenţarea voita sau nu a
comportamentului. Prin comunicarea interumana se vehiculează informaţia, conduita afectiva,
trebuinţele, aspiraţiile, imboldurile spre actiune, se declanşează sau se estompează activitatile
se manifesta rezistenta la eforturi.
Relaţiile interpersonale reprezinta cadrul fundamental de manifestare a psihologiei
sociale, in baza carora indivizii se influenţează reciproc. Întregul comportament uman se
desfasoara intr-un câmp social, in care o persoana, propunându-şi cunoaşterea unei noi
persoane, devine interlocutor si partener de interacţiune. Se creaza astfel un cerc psihologic,
in care toate persoanele implicate isi modifica sensibil atitudinea comportamentele
metamorfozându-se in stări de spirit si mentalitaţi de grup.
2.5.Modalitati de relaţionare a deţinutelor cu personalul penitenciar.
Încarcerarea reprezinta un fapt de excepţie, împrejurare care poate determina
manifestări de excepţie din partea deţinutelor. După cum am specificat, deţinutele prezintă un
grad înalt de frustrare si depresie ; sprijinul care trebuie acordat in momentele respective este
deosebit de important astfel, aprobarea, acceptarea, încurajarea, surâsul, inclinaţia capului,
tonul sau atingerea ( in unele situaţii ) reprezinta premise importante ale cultivării unei relatii
armonioase, bazata pe încredere intre detinute si membrii personalului. Este de dorit ca in
aceasta situaţie deţinuta sa fie orientata spre a-si analiza propria activitate si comportare,
cauze care au făcut-o sa ajungă in situaţia respectiva. Aceasta va reprezenta un prim pas
pentru o funcţionare mai buna a capacitaţilor rezolutive, de apreciere corecta a diferitelor
situaţii, precum si a propriei poziţii in cadrul acestora.
Deţinutele trebuie sa aibă încredere ca vor fi tratate corect si cu umanism de către
personal, fiind totodata protejate de agresiunile si intimidările altor detinute. In cazul unor
tulburări sau ameninţări a ordinii penitenciare, trebuie ca personalul sa aibă capacitatea de a
interveni pentru restaurarea acesteia. Personalul trebuie sa aibă o înaltă calificare si pregătire
in domeniu ; trebuie sa se ocupe zilnic de detinute, de necesitatile lor, de buna funcţionare a
închisorii, a securităţii si a siguranţei. Interesul personal este sa încurajeze o mai buna
comunicare si înţelegere intre detinute pentru ca o situaţie suportabila pentru acestea
semnifica o situaţie suportabila si pentru personal. Daca condiţiile de detenţie nu reuşesc sa
asigure un confort satisfăcător, atunci deţinutele nu apreciază corect activitatea depusa de
cadre pentru a le asigura condiţiile prevăzute de lege, fapt care afectează relaţiile dintre
detinute si personal, generând adesea tensiuni si conflicte.
Exista, după cum am mai spus, o categorie de detinute agresive, manipulatoare, sau
care disimulează adevăratele trăiri sub masca indiferentei. Pentru a preveni si înlatura o astfel
de posibilitate, este necesar sa se aibă in vedere concordanta dintre vorbe si fapte, sa se

21
cunoască si sa se aprecieze, deţinutele nu după aparenta, ci după faptele si comportarea lor.
Supravegherea permanenta care se impune, in cazul acestora trebuie sa fie combinata cu
realizarea unui program de activitatea zilnice in care sa le fie atribuite sarcini mai mici sau
mai mari si sa fie controlate.
Exista situaţii când membrii personalului întâmpina rezistenta la indemnul adresat
unor detinute de a exercita o activitate. De cele mai multe ori, aceasta atitudine provine dintr-
o ” filozofie fatalista ”, exprimata permanent sau ocazional, din care reiese ca deţinuta si-ar fi
” încheiat socotelile cu viata”. Acestea sunt cauze care le dispensează de efortul de a schimba
ceva din comportamentul lor făcându-le nereceptive la influente pozitive. In aceasta situaţie,
munca cu deţinutele trebuie sa se centreze pe distrugerea acestui ”simt”. Primul act complet
care va fi altfel decât ceea ce crede deţinuta că este conduita ei, va face sa se clatine aceasta
părere, să se bucure si ii va da încredere. Deprinsa sa jure si sa jignească pe cei din jur, va fi
foarte surprinsă să observe că i se vorbeşte frumos, civilizat si că este tratata cu încredere.
Convinsă că nu este capabilă să facă ceva bun, se extaziază când poate să duca la bun sfârşit
diferite sarcini care i s-au încredinţat. Deţinuta va capota sensul responsabilităţii pentru
fiecare act comis. La aceasta situaţie se va ajunge prin încurajarea deţinutei de a-si impune
voinţa in realizarea, la început , a unui act uşor de executat, dar care va rupe rutina reacţiilor
greşite si rău adaptate. Deci, orientata intr-un sens pozitiv, voinţa va acţiona ca un factor
stimulator. Deţinuta isi va impune un stil de viata corespunzător, isi va schimba
comportamentul in comportamentul cu cei din jur, membrii ai personalului sau celelalte
detinute. Eficienta muncii de reeducare a deţinutelor depinde in mare parte, de tipul
mijloacelor care sunt folosite, de priceperea de a le selecta si aplica in cazul fiecăreia acele
pârghii si metode, care se dovedesc cele mai potrivite. Toate acestea necesita o cat mai buna
cunoaştere a fiecăreia dintre detinute.
In ceea ce priveşte cadrele penitenciarului, alături de comunicarea si relaţiile
interpersonale formale, alcătuite strict regulamentar prin structura statusurilor si rolurilor
specifica organizaţiei, se stabilesc relatii informale, bazate pe afinitati, interese comune,
simpatie. Aceste tipuri de raporturi informale nu trebuie neglijate, pentru ca o buna
comunicare si înţelegere intre membrii personalului contribuie in mod fundamental la buna
funcţionare a sistemului penitenciar. De multe ori, aceste relatii, indiferent de natura lor, pot
exercita o influenta pozitiva sau una negativa asupra comportamentului individual, asupra
unitarii colectivului, asupra eficientei activităţii. In activitatea profesionala de zi cu zi, cadrele
penitenciarului reuşesc sa se cunoască reciproc, sa isi aprecieze unu altuia calitatile si
defectele si sa-si formeze atitudini unii fata de alţii. Sub influenta aprecierilor reciproce,

22
exteriorizate sau intuite, se formează in interiorul colectivului o reţea de relatii interpersonale,
bazate pe atracţie, respingere sau indiferenta.

CONCLUZII

23
În concordanţă cu Regulile europene condițiile de detenție trebuie să fie conforme
principiilor de demnitate umană, de nediscriminare și de respectare a vieții private și de
familie .
Nevoile și situațiile specifice ale femeilor încarcerate trebuie luate în considerare în
cazul hotărârilor judecătorești, în dreptul penal și în unitățile penitenciare
Sistemul penitenciar trebuie astfel conceput, incât sa le menţină deținutelor și nu
numai lor,ci tuturor condamnaților , starea de sănătate, fizică şi mintala, respectul propriu, sa
le dezvolte simţul responsabilităţii si sa-si formeze acele aptitudini si îndemânări care le vor
permite sa se reîntoarcă in societate cu o şansa mai buna de a trai in conformitate cu normele
legale.
Reabilitarea sociala a femeilor detinute si reintegrarea lor in comunitate respectiv, in
familie înseamnă ca detinuta sa fie ghidata astfel incât sa-si dezvolte noi atitudini sociale, sa-
si schimbe sistemul de valori in sens pozitiv, sa se comporte intr-un mod social adecvat si
responsabil. Îndeplinirea acestor obiective depinde foarte mult de oferirea unor soluţii
alternative, concrete si viabile, atat de catre autorităţile abilitate cat si de catre societate in
ansamblul ei.

BIBLIOGRAFIE

Bruno, Ștefan, Mediul penitenciar românesc cultură și civilizație carcerală, Institutul


European, 2006

24
Florian ,Gheorghe, Psihologie penitenciară, Bucureşti, Ed Oscar Print, 2001
Florian Gheorghe, “Fenomenologie penitenciară”,Ed.OscarPrint, Bucuresti, 2006
G.S. Barbu, A. Serban, “Drept executional penal”, Editura All Beck, Bucuresti 2005
I. Oancea, “Drept penal, partea generala”, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti 1971
I. Oancea, “Drept executional penal”, Editura All, Bucuresti 1996
www.europarl.europa.ro
www.anp-just.ro
www scribd.ro

25