În fiecare dimineață ne trezeam la ora trei, aveam o oră de rugăciune la chilie și după

aceea, la ora patru mergeam la bisericuță, care era tot în corpul de chilii. Aveam
Miezonoptica, Utrenia cu două catisme, Ceasurile și de cele mai multe ori
dumnezeiasca Liturghie, deși era un singur preot. După aceea urma încă o oră de
rugăciune la chilie. Începeai cu rugăciune, continuai la biserică cu rugăciunea, veneai la
chilie și te luptai puternic cu somnul; era istovitor câteodată.

Apoi, după o mică cherasmă sau mic dejun, mergeai la ascultare, fără să te mai

odihnești. La ora 12 era masa de obște, unde se citea frumos, cu toată bunacuviința.
Între 13 și 15 aveai ore de liniște, în care obligatoriu trebuia să te odihnești. De la ora
15, ori lectură la chilie, ori ascultările care mai erau până la vremea Vecerniei, iar masa
de seară era la ora 18. Mai apoi ne ocupam de grădinărit și ce mai era și la 21.30, după
ce-ți mai făceai vreo jumătate de oră de pravilă, obligatoriu la somn, ca să te poți trezi la
ora 3 cu mintea întreagă. Aceasta e o zi obișnuită în Sfântul Munte, care și acum se
întâlnește la chilii românești.

E destul de riguros.

Și totodată de frumos pentru că, am spus și la început: prea puțin dăm noi, față de cât
ne dă Dumnezeu. Prea puțin întoarcem. N-ar ajunge o mie de vieți trăite așa. Plus
că acolo erau persoane care își asumau un program mult mai dificil, dar țineau tainic.
Am cunoscut și pustnici care dormeau maximum o oră pe noapte. Și credeți-mă, n-a
fost nevoie ca ei să vină în mijlocul orașului ca să cunoască suferința și să o plângă,
fiindcă ei aveau acolo stări atât de grele provocate de suferința lumii și sufereau cumplit
pentru ceea ce traversează umanitatea astăzi și se rugau la o măsură pe care noi, aici,
în lume, nu știu dacă o s-o ajungem vreodată. Cu adevărat aceia erau de folos lumii.