LEGEA APLICABILA CONTRACTELOR COMERCIALE

INTERNATIONALE

1. Noţiunea de contracte comerciale internaţionale

Diferenţa fundamentală între contractele comerciale interne şi cele
internaţionale este dată de caracterul internaţional al celor din urmă. În esenţă,
este contract internaţional, contractul susceptibil de a fi guvernat de două sau
mai multe legi naţionale diferite, respectiv contractul care conţine elemente de
extraneitate.
Din perspectiva concepţiei subiective, va fi internaţional contractul în care
cel puţin una din părţile contractante are, în momentul încheierii contractului,
sediul, domiciliul sau reşedinţa situat/e într-un stat diferit de cel al partenerului.
În concluzie, potrivit concepţiei subiective, contractul internaţional „este
încheiat între părţi de naţionalităţi diferite”.
Din perspectiva concepţiei obiective, este internaţional contractul a cărui
executare prezintă un element de extraneitate, respectiv marfa, serviciul,
lucrarea ş.a. ce fac obiectul contractului, se află în tranzit internaţional, aceasta
presupunând ca în timpul executării contractului, bunul, lucrarea, serviciul să
treacă cel puţin o frontieră de stat.
Dintr-o perspectivă mai amplă, a criteriului economic, în jurisprudenţa
franceză s-a reţinut că vor fi internaţionale contracte care pun în cauză
interesele comerţului internaţional.
2. Conflictul de legi
Dreptul sau legea aplicabilă unui raport juridic reprezintă o problemă
primordială, ce se ridică ori de câte ori se încearcă un demers juridic legat de
contractele internaţionale.
Regula este aceea că numai în cazul contractelor comerciale
internaţionale, nu şi în cele interne, poate interveni problema conflictului
dintre legile ce pot fi aplicate, deoarece, prin caracterul lor internaţional aceste
1
contracte au vocaţia de a fi supuse mai multor legi naţionale, aflate „în
conflict”. Acest „conflict de/între legi” va fi soluţionat prin determinarea legii
aplicabile contractului prin intermediul normelor conflictuale a căror funcţie
originară este de a desemna legea competentă a se aplica unui raport juridic.
Conflictul de legi tradiţional este un conflict pe orizontală ce intervine
între două norme conflictuale (naţionale) egale. Evoluţia dreptului a generat
apariţia conflictelor de legi pe verticală, între o normă conflictuală naţională şi
una rezul-tând din tratate, şi a conflictelor de legi pe diagonală, între o normă
conflictuală naţională şi dreptul european.
Ca atare, distingem între conflictele de legi ce apar pe verticală, pe
diagonală şi pe orizontală, de aici şi ideea tridimensionalităţii conflictelor de
legi.
Regăsim această regulă şi în art. 1 alin. (1) din Regulamentul Roma I:
„Pre-zentul regulament se aplică obligaţiilor contractuale în materie civilă şi
comercială, în situaţiile care există un conflict de legi”.
Prin intermediul normelor conflictuale, a metodei conflictuale, se
localizează un raport juridic, care are legături cu mai multe sisteme naţionale
de drept, în cadrul sistemului de drept naţional cu care are cele mai strânse
legături.
Legile nu sunt niciodată în conflict. Ele sunt diferite, dar nu sunt în
conflict. Diferenţa, chiar şi cea mai puternică, nu înseamnă conflict. Conflictul
este o situaţie patologică. Alegerea între două legi sau situaţii nu este o
problemă de conflict, ci de decizie.
Prin lege aplicabilă contractului vom înţelege întregul drept material al
unui sistem de drept, cu excluderea normelor conflictuale.
3. Importanţa determinării legii aplicabile contractelor internaţionale
Pentru părţile contractante cunoaşterea legii aplicabile contractului,
anterior sau concomitent momentului încheierii acestuia, reprezintă un aspect

2
important, deoarece valabilitatea şi efectele contractului sunt stabilite de legea
aplicabilă acestuia.
Dintr-o altă perspectivă, la naşterea unui litigiu, pentru părţile contractante
se ridică următoarele probleme succesive:
 Determinarea instanţei competentă internaţional să soluţioneze litigiul,
cu excepţia cazului în care părţile au ales, în temeiul autonomiei de voinţă,
instanţa competentă;
 Determinarea legii care apreciază pretenţiile părţilor: lex fori sau un
drept străin;
 În situaţia aplicării legii străine ca lex causae se ridică probleme supli-
mentare cum ar fi: proba dreptului străin, aplicarea lui din oficiu, controlul
corectei aplicări a legii străine ş.a.;
 Ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti/arbitrale se ridică problema
recunoaşterii efectelor acestei hotărâri în afara teritoriului ţării în care a fost
pronunţată.
4. Libertatea de alegere a legii contractelor internationale
Exprimarea voinţei părţilor privind dreptul aplicabil contractului este o
practică frecventă în comerţul internaţional şi are ca scop evitarea unui conflict
de legi.
Fundamentul dreptului de alegere a dreptului aplicabil contractului,
recunoscut de toate sistemele de drept, îl reprezintă libertatea voinţă a părţilor.
La nivel european, pe linia Convenţiei de la Roma, Regulamentul Roma
recunoaşte, în mod expres, dreptul părţilor contractante de a alege legea
aplicabilă contractului, prin intermediul clauzei electio juris.
Părţile pot conveni ca întreg contractul sau numai anumite clauze ale
acestuia să fie guvernat de o lege naţională aleasă de părţi, cu singura condiţie
ca alegerea legii aplicabile să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din
cuprinsul acestuia sau din alte circumstanţe.

3
 În acest sens, conform art. 3 alin. (1) din Regulamentului Roma I,
contractul este guvernat de legea aleasă de către părţi. Această alegere trebuie
să fie expresă sau să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine, din clauzele
contractuale sau din împrejurările cauzei.
Părţile îşi pot modifica opţiunea iniţială şi pot conveni, în orice moment,
să supună contractul altei legi decât cea care îl guverna anterior. Dar orice
modificare efectuată de către părţi cu privire la legea aplicabilă, care intervine
ulterior încheierii contractului, deşi va avea efect retroactiv, nu aduce atingere
validităţii formei contractului şi nu afectează în mod negativ drepturile terţilor.
Mai mult, Regulamentul Roma I acordă libertatea de voinţă a părţilor ce
pot alege ca lege aplicabilă contractului o lege cu care actul juridic nu are nicio
legătură, voinţa părţilor reprezentând un punct de legătură suficient.
Existenţa şi validitatea de fond a consimţământului părţilor referitor la
legea aplicabilă contractului sunt determinate de însăşi legea pe care au ales-o;
dacă această lege declară nevalabilă alegerea astfel convenită, contractul este
cârmuit de legea stabilită de normele conflictuale obiective.
La rândul său, legea română recunoaşte dreptul părţilor de a alege legea
aplicabilă contractului, chiar atunci când raportul juridic are o legătură foarte
îndepărtată cu acea lege.
Părţile contractului pot alege legea aplicabilă întregului contract sau
numai unei părţi a contractului, conform art. 3 alin. (1) teza finală din
Regulamentul Roma I.
Aşadar, Regulamentul Roma I acceptă dreptul părţilor de a alege mai
multe legi naţionale aplicabile diferitelor aspecte ale contractului.
5. Metode obiective de determinare a legii aplicabile contractelor
comerciale internaţionale
a. Normele conflictuale obiective. Atunci când părţile contractului nu
aleg legea aplicabilă acestuia se va recurge la modalităţi obiective de

4
determinare a dreptului aplicabil contractului, respectiv la normele conflictuale
ale forului.
La nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, Regulamentul nr.
593/2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale civile şi comerciale
– Roma I reprezintă principalul instrument de determinare a legii aplicabile
contractelor.
Legea română stabileşte aplicarea prioritară a Regulamentului Roma I, a
reglementărilor UE şi a convenţiilor internaţionale în determinarea legii
aplicabile contractului. Astfel, potrivit art. 2640 C. civ. legea aplicabilă
obligaţiilor contractuale se determină conform reglementărilor UE.
Sub aspectul domeniul (teritorial) de aplicare, Regulamentului Roma I
include toate statele membre ale UE.
Numai în materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor UE sunt
aplicabile dispoziţiile Codului civil român privind contractele comerciale
internaţionale, cu excepţia situaţiilor în care nu se prevede altfel prin convenţii
internaţionale sau prin dispoziţii speciale.
Prin urmare, în relaţiile cu statele terţe, determinarea legii aplicabile
contractului internaţional, când lex fori este legea română, se va face conform
criteriilor stabilite de Codul civil român.
Criteriile de determinare a legii contractului, stabilite în funcţie de
anumite puncte de legătură, conţinute şi oferite de normele conflictuale ale
diferitelor sisteme de drept sunt, în majoritatea lor, similare.
b. Regulamentul Roma I conţine criterii de determinare a legii aplicabile
contractelor ”în cascadă”.
În lipsa unei alegeri, legea aplicabilă contractului ar trebui determinată
în funcţie de norma prevăzută pentru tipul specific de contract.
Astfel, prin art. 4 alin. (1) din Regulamentul Roma I se stabileşte că, în
măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost aleasă prin voinţa părţilor

5
contractante, cu excepţia contractelor de transport şi a celor încheiate cu
consumatorii, legea aplicabilă contractului se determină după cum urmează:
(a) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri este reglementat de
legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită vânzătorul;
(b) contractul de prestări servicii este reglementat de legea ţării în care
îşi are reşedinţa obişnuită prestatorul de servicii;
(c) contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de
locaţiune asupra unui imobil este reglementat de legea ţării în care este situat
imobilul;
(d) fără a aduce atingere lit. c), contractul de locaţiune având drept
obiect folosinţa privată şi temporară a unui imobil pe o perioadă de maximum
şase luni consecutive este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa
obişnuită proprietarul, cu condiţia ca locatarul să fie o persoană fizică şi să îşi
aibă reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară;
(e) contractul de franciză este reglementat de legea ţării în care îşi are
reşedinţa obişnuită beneficiarul francizei;
(f) contractul de distribuţie este reglementat de legea ţării în care îşi
are reşedinţa obişnuită distribuitorul;
(g) contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitaţie este
reglementat de legea ţării în care are loc licitaţia, dacă se poate stabili care este
acest loc;
(h) orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care
reuneşte sau facilitează reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de
instrumente financiare ale terţilor, astfel cum sunt definite la art. 4 alin. (1) pct. 17
din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu normele nediscreţionare, şi care este
reglementat de o lege unică, este reglementat de legea respectivă.
În cazul în care contractul nu poate fi încadrat în niciunul dintre tipurile
definite sau când, prin prisma elementelor sale, aparţine mai multor tipuri
definite, contractul ar trebui să fie reglementat de legea ţării în care partea
6
obligată să execute prestaţia caracteristică din contract îşi are reşedinţa
obişnuită. În cazul unui contract care constă dintr-o serie de drepturi şi obligaţii
care se încadrează în mai multe categorii de contracte definite, prestaţia
caracteristică din cadrul contractului ar trebui determinată în funcţie de centrul
său de greutate.
În ultimă instanţă, în cazul în care din ansamblul circumstanţelor cauzei
rezultă fără echivoc că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai
strânsă cu o altă ţară decât cea menţionată la alin. (1) al art. 4 din Regulamentul
Roma I sau cu cea în care îşi are reşedinţa obişnuită partea care efectuează
prestaţia caracteristică, se aplică legea din acea altă ţară.
Prin urmare, în această ultimă situaţie, contractul este reglementat de
legea ţării cu care are cele mai strânse legături.
c. Codul civil român dispune că, în lipsa alegerii legii aplicabile de către
părţile contractante, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă
legăturile cele mai strânse (proper law), iar dacă această lege nu poate fi
identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat.
Se consideră că există legăturile cele mai strânse cu legea statului în care
debitorul prestaţiei caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data
încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comerţ sau sediul
social (art. 2638 C. civ.).
Menţionăm că dispoziţiile Codului civil român se aplică contractelor
comerciale internaţionale ce nu cad sub incidenţa legislaţiei europene.