Iubirea din toata inima

Iubirea din toata inima

“Acum, Israele, ce alta cere de la tine Domnul Dumnezeul tău, decât să te temi de
Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui, să iubești și să slujești Domnului
Dumnezeului” tău din toată inima ta și din tot sufletul tău” (Deut 10:12)

“Și, dacă de acolo vei căuta pe Domnul Dumnezeul tău, Îl vei găsi, dacă-L vei căuta din
toată inima ta și din tot sufletul tău.”(Deut 4:29)
“Astăzi, Domnul Dumnezeul tău îți poruncește să împlinești legile și poruncile acestea;
să le păzești și să le împlinești din toată inima ta și din tot sufletul tău.” (Deut 26:16)
“Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul
tău și cu toată puterea ta.’ Iată porunca dintâi”. (Mc 12.30)
“Orice faceți, să faceți din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni” (Col
3:23)
• Inima. În esența ei, ea este simțire, iar activitatea simțirii este ceea ce numim
viață. A trăi înseamnă a simți; și suntem vii în măsura și în sensurile în care
simțim.

• Astfel, atunci când iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot cugetul și cu toată
puterea, putem spune că-l iubim cu tot sufletul. Datorită acestui fapt, viețile
oamenilor diferă calitativ și cantitativ între ele.

• Nu toți simțim aceleași lucruri, iar pe acelea pe care le simțim nu le simțim în

aceeași măsură, astfel încât perimetrul vieții fiecăruia este unic.

• În Scriptură, inima este prezentată ca o realitate dinamică. Ea se poate bucura

și se poate umple de dorințe. În ea se află iubirea de frați, dar și pacea.

• Tot ea poate fi plină de mulțumire și se poate înviora, dar se poate umple și de

întristare; poate fi zdrobită sau plină de durere.1
• După cum găsim în Scriptură, ea este „smerită”,
„aleasă”, „ascultătoare”, plină de „râvnă”, iertătoare și
generoasă. Cu o astfel de inimă și numai cu ea putem
slăvi cu adevărat pe Dumnezeu.2
• Inima își asumă forma divină a chipului lui Hristos,
atunci când vede frumusețea sau slava lui Dumnezeu, o
frumusețe care, în urma contemplării cu inima, devine
frumusețea inimii noastre.
• O inimă astfel formată lucrează după principiul bucuriei,
nu după principiul plăcerii.
• Inima lumească, pe de altă parte, ascultă de principiul plăcerii și este „rea
și necredinciosă”, „deprinsă la lăcomie”, „netăiată împrejur”, adică, păgână,
și împotrivitoare față de Duhul Sfânt.3

• În consecință, inima este fie locașul virtuților, fie sălașul păcatelor/viciilor, de

unde îndemnul Scripturii: „ca niște aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și preaiubiți,
îmbrăcați-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu
blândețe, cu îndelungă răbdare”4.

• Inima își primește forma păcătoasă sau neprihănită de la cuvântul pe care-l

primește în lăuntrul ei și care devine astfel obiectul iubirii sale.
• Inima își primește forma păcătoasă sau neprihănită de la cuvântul pe care-l
primește în lăuntrul ei și care devine astfel obiectul iubirii sale.
• Lipsa credinței atrage după sine desființarea moralității.

• Un exemplu de felul acesta este ispravnicul

necredincios, care „zice în inima lui: «Stăpânul meu
zăbovește să vină».” Consecința acestui cuvânt, pe care
inima lui îl acceptă, este imediată.

• Astfel, spune Scriptura, el „începe să bată pe slugi și pe

slujnice, să mănânce, să bea și să se îmbete”5.

• Dacă stăpânul lipsește, sluga necredincioasă îi ia locul,

deși continuă să se poarte ca o slugă.
• Un alt exemplu este cel oferit de Anania și Safira. Inima
lor a acceptat frumusețea falsă a unui cuvânt mincinos.

• Astfel, „Petru i-a zis: «Anania, pentru ce ți-a umplut

Satana inima ca să minți pe Duhul Sfânt și să ascunzi o
parte din prețul moșioarei?»”6

• Prin cuvântul viclean pe care l-au acceptat în inima lor,

oamenii aceștia nu l-au iubit pe Dumnezeu cu toată
inima, iar inima lor a luat forma cuvântului pe care l-a
acceptat.
• Avem însă și versetul care zice: „Strâng cuvântul Tău în inima mea,
ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!”7

• Aceasta este o inimă îndrăgostită de frumusețea lui Dumnezeu; este

inima miresei lui Hristos. Când o inimă trece de la neforma păcatului
la forma neprihănirii, se spune despre ea că s-a convertit.

• Începutul și temelia vieții duhovnicești se află în această convertire a

inimii, care este o lucrare de formare a inimii de către Cuvântul lui
Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.

• La temelia credinței, se află așadar întoarcerea inimii spre

frumusețea lui Dumnezeu și dorința ei de a se asemăna cu el.
• Forma chipului lui Hristos, pe care inima o primește prin Cuvântul lui
Dumnezeu, se numește credința din inimă.
• La temelia credinței, se află așadar întoarcerea inimii spre frumusețea lui Dumnezeu
și dorința ei de a se asemăna cu el. Credința se întemeiază pe dragoste, iar dragostea
se întemeiază pe frumusețe.

• Nu putem reduce credința la convingeri, deși le presupune. Astfel, există o mare

diferență între credință și crezare.

• Credința este forma omului lăuntric, în primul rând a inimii; este orientarea generală a
vieții cuiva și aspirația lui cea mai adâncă.

• Adevărata credință se vede din ceea ce faci, nu din ceea ce spui, iar dacă nu înțelegi
acest lucru, tu însuți ești principala victimă a unei astfel de confuzii.

• Crezarea este un act simplist al omului, pentru că ea nu implică transformarea omului

lăuntric și pentru că are ca obiecte ale sale produsele gândirii omenești.

• Credința, în schimb, ține de ceea ce ești în inima ta și abia apoi de ceea ce crezi cu
mintea.
• Definiția credinței din Epistola către Evrei nu trebuie să ne determine să credem că
credința este o simplă crezare.8

• Viața oamenilor credinței, prezentată în același capitol, demonstrează din plin lucrul
acesta.

• Credința e forma pe care Cuvântul lui Dumnezeu o dă inimii omului, după cum aflăm
din gura apostolului care zice: „Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta.
Și cuvântul acesta este Cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi.”9

• Crezarea, deși necesară, nu este și suficientă, după cum ne atrage atenția apostolul
Iacov, atunci când zice: „Tu crezi că Dumnezeu este unul și bine faci; dar și dracii
cred… și se înfioară!”10

• Această credință din inimă este condiția mântuirii și a neprihănirii. Despre ea ni se

spune că: „Dacă mărturisești… cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că
Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit. Căci prin credința din inimă se capătă
neprihănirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.”11
• ,,Mintea nu poate însă călători spre Dumnezeu decât în barca inimii
transformate”.

• Credinței din inimă i se face promisiunea mântuirii, nu credinței cu

mintea sau crezării, deși nu poate exista o credință cu inima care să nu
producă și o credință cu mintea.

• Importanța mântuitoare a credinței din inimă stă în faptul că ea ne aduce

lumina mântuitoare a neprihănirii. Nu există mântuire fără transformarea
inimii; pot exista doar iluzii teologice.

• Credința se întemeiază pe dragoste, iar dragostea se întemeiază pe

frumusețe. Nu putem reduce credința la convingeri, deși le presupune.
• Aceeași credință din inimă este și condiția primirii Duhul Sfânt.
• Hristos însuși afirmă că: „Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri
de apă vie, cum zice Scriptura”12.

• Primirea Cuvântului în inimă dă inimii forma lui divină. Această formă a

inimii este credința care dă naștere neprihănirii care duce la mântuire.
Neprihănirea condiționează apoi primirea Duhului Sfânt. Prin traversarea
acestui proces al schimbării inimii, omul devine creștin.

• Urmărind această evoluție, cei care-i primesc pe alții în biserică știu

momentul în care trebuie să facă lucrul acesta.

• Credința din inimă este semnul pregătirii pentru primirea botezului. Iată
de ce „Filip a zis: Dacă crezi din toată inima, se poate. Famenul a răspuns:
Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.”13
• În inimă, se află apoi cheile vorbirii și ale minții, pentru că forma inimii
dictează natura discursului și orientarea gândirii.

• Din această cauză, Isus le-a spus fariseilor: „Pui de năpârci, cum ați
putea voi să spuneți lucruri bune, când voi sunteți răi? Căci din
prisosul inimii vorbește gura.”14

• Forma rea a inimii împiedică forma bună a vorbirii. Dacă cineva

vorbește răutăți, acesta e rodul inimii lui și semnul formei acesteia.
Undeva, în adâncul acestei inimi, se află acceptat un cuvânt al
răutății.

• Cine vorbește, dar mai ales cine predică, își oferă inima spre
contemplare publică, după cum aflăm din versetul care spune că:
„Omul bun scoate lucruri bune din vistieria bună a inimii lui; dar omul
rău scoate lucruri rele din vistieria rea a inimii lui.”15
• Forma inimii naște și orientează orice gând, pentru că gândirea este o consecință a
simțirii.

• Inima îți poate deschide mintea sau ți-o poate închide. Din pricina ei poți înțelege
anumite lucruri și nu le poți înțelege pe altele. Din această cauză omul firesc nu poate
înțelege omul duhovnicesc, deși cel duhovnicesc poate să judece toate lucrurile.

• Importanța mântuitoare a credinței din inimă stă în faptul că ea ne aduce lumina

mântuitoare a neprihănirii. Nu există mântuire fără transformarea inimii; pot exista
doar iluzii teologice.
• Tot din această cauză, apostolul Pavel le spune efesenilor: „Și mă rog ca
Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de
înțelepciune și de descoperire, în cunoașterea Lui, și să vă lumineze ochii inimii
ca să pricepeți care este nădejdea chemării Lui, care este bogăția slavei
moștenirii Lui în sfinți”16.

• Duhul de înțelepciune operează asupra ochilor inimii, pentru că înțelepciunea divină

ține de deschiderea lor de către Dumnezeu.
• Tot asupra ochilor inimii operează și duhul de întunecare a minții, după cuvintele apostolului
care zice: „măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au
mulțumit; ci s-au dedat la gândiri deșarte, și inima lor fără pricepere s-a întunecat”17.

• Când mintea își imaginează că este independentă de forma inimii, lucrul acesta este deja
dovada întunecării ei.

• Faptul este afirmat explicit de apostolul Pavel, atunci când ne îndeamnă: „să nu mai trăiți cum
trăiesc păgânii în deșertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind străini de viața
lui Dumnezeu, din pricina neștiinței în care se află în urma împietririi inimii lor”18.

• Semnul păgânătății cuiva stă tocmai în convingerea autonomiei minții și în neînțelegerea

faptului că abstracțiunea nu este calea spre adevăr.

• Adevărul este o componentă a vieții, nu un aspect al facultăților noastre calculative.

• Prin ele însele, gândurile sunt deșarte, deoarece sensurile și valoarea lor depind nemijlocit de
experiențele inimii, pe care le împachetează.
• Forma inimii naște și orientează orice gând, pentru că gândirea este o
consecință a simțirii.
• Din pricina importanței pe care o are pentru gândire și pentru viață în
general, inima poate fi considerată cârma vieții.De modul așezării ei
depinde ceea ce devenim.

• Inima este organul cu care percepem valoarea; și unde vedem valoarea,

acolo ni se duce inima; iar unde merge inima, acolo mergem și noi, după
cum aflăm din Evanghelia după Luca: „Căci unde este comoara voastră,
acolo este și inima voastră”19. Iată de ce Scriptura ne îndeamnă cu
înțelepciune: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies
izvoarele vieții”20.

• Reformulat: Păzește-ți simțirea mai multe decât orice, pentru că

frumusețea care o va cuceri te va cuceri.
• Învățătura biblică privitoare la formarea divină a inimii ne dă apoi cheia
educației autentice.

• Un prim adevăr pe care nu trebuie niciodată să-l uităm este faptul că

educația este mai întâi a inimii și abia apoi a minții, ocupându-se abia în
al treilea rând de formare profesională.

• Aceasta este o ordine pe care școala de azi a reușit să o inverseze,

ocupându-se în primul rând de formarea profesională, apoi de educația
minții necesară formării profesionale, iar de educația inimii, care este o
educație a simțirii, nu se mai ocupă cu seriozitate aproape nimeni.

• Pentru a înțelege mai bine rațiunile educației, trebuie să pricepem că lipsa

de educație constă din prețuirea egoului în exces față de prețuirea sinelui,
a lucrurilor din lume mai mult decât a celor spirituale.
• În esența ei, ignoranța este de natură axiologică, este nepriceperea și
dezinteresul față de faptul că prețuirea lucrurilor din lume se face în
detrimentul lucrurilor sufletești.

• Omul needucat este controlat de latura exterioară a existenței lui; este o

făptură a percepției, indiferent de mulțimea cunoștințelor de care dispune.

• Tragedia lui nu stă atât în faptul că nu cunoaște adevărul, ci mai degrabă

în impresia că-l cunoaște, lucrul acesta făcând din lipsa de educație o
specie a îngâmfării nu o specie a umilinței.

• În sensul acesta, Scriptura ne spune că: „Dacă vezi un om care se crede

înțelept, poți să ai mai multă nădejde pentru un nebun decât pentru el”21.
• Când mintea își imaginează că este independentă de forma inimii, lucrul acesta este
deja dovada întunecării ei.

• Lipsa de educație este un blocaj al inimii și al minții, care nu poate fi depășit prin
eforturi teoretice, ci numai prin influența nemijlocită a omului educat, pentru că
educația reală are loc prin contagiune, de la suflet la suflet.

• Iată de ce apostolul Pavel îi îndemna pe creștinii din Filipi: „Urmați-mă pe mine, fraților,
și uitați-vă bine la cei ce se poartă după pilda pe care o aveți în noi”22.

• Același principiu al învățării prin contagiune îl găsim și în Cartea Proverbelor, unde ni

se spune că: „Cine umblă cu înțelepții se face înțelept, dar cui îi place să se însoțească
cu nebunii o duce rău”23.

• Așadar, numai un om educat poate educa, iar dacă educatorul împărtășește sistemul
valoric al celui needucat, educația se transformă într-o rătăcire a sufletelor.
• Mântuitorul ne informează, în acest sens, că: „Ucenicul nu este mai presus de învățătorul său,
nici robul mai presus de domnul său24, o constatare pe care ar trebui să o luăm ca pe un
semnal de alarmă.

• Educația are un caracter metanoic. Ea presupune înlocuirea valorilor trupești, necesare în

timpul copilăriei, cu sistemul valorilor spirituale, necesar maturizării omului, după cuvintele
apostolului Pavel: „când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, gândeam ca un
copil; când m-am făcut om mare, am lepădat ce era copilăresc”25.

• Educația metanoică nu e consecința unui efort de voință, ci mai degrabă rezultatul unui act de
iluminare a minții și a sufletului.

• Educația este o artă și, ca orice artă, presupune exercițiu, talent și inspirație, mai ales atunci
când artistul însuși este lucrarea pe care o oferă privitorilor.

• Educația este, apoi, o activitate spirituală, al cărei scop ultim este înțelegerea transcendenței.
Un astfel de om este cu adevărat intelectual, pentru că numai el poate flămânzi și altfel decât
trupește.
• Înțelegem în felul acesta că orice criză a culturii este o criză a educației
metanoice, pentru că intelectualul adevărat nu este un manipulator de
concepte, ci un înțelept care trăiește din virtute și adevăr.

• El privește cu durere și milă la sclavii care susțin cu trudă și sânge o

civilizație de hârtie creponată. El nu-și găsește satisfacția în laudele
oamenilor, ci în lauda care vine de la Dumnezeu, pentru că este mai bine
să fii un om simplu, trecut prin metanoia educației, decât să fi împăratul
întregului vacarm pământesc, lipsit fiind de ea.

• Numai educația ne eliberează de halucinațiile vieții și de impactul

halucinatorilor, motiv pentru care nici credincioșii și nici ateii nu sunt
educați, ci doar înțelepții.
• Educația este mai întâi a inimii și abia apoi a minții, ocupându-se abia în
al treilea rând de formare profesională
 INTREBĂRI

•Intrebări?