Etimologic, cuvântul antropologie derivă din 2 termeni greceşti: antropos = „om” şi logos

însemnând cuvânt, relatare, ştiinţă. Din acest punct de vedere, antropologia poate fi definită ca
studiu al omului. Este o disciplină holistică din două puncte de vedere: se ocupă de studiul tuturor
oamenilor, din toate epocile şi tratează toate dimensiunile umanităţii1
Depăşind viziunea etimologică am putea spune că antropologia este un conglomerat sau o
configuraţie de direcţii diferite de studiere a omului. Deseori definiţiile date antropologiei implică
sintagma fiinţe umane, respectiv considerându-se că antropologia este studiul fiinţelor umane. În
aceeaşi orientare, la diferiţi autori găsim definirea antropologiei ca ştiinţă a tuturor oamenilor şi
mai nou, antropologia este definită ca ştiinţa umanităţii.
Antropologia a debutat ca ştiinţă a istoriei. Inspirată de triumful metodei ştiinţifice în
ştiinţele naturale, antropologii secolului al XIX-lea considerau că fenomenele socio-culturale erau
guvernate de legi şi principii care pot fi descoperite. Această convingere, existentă încă înainte ca
ştiinţele sociale să-şi formeze teorii şi metode, era dublată de viziunea iluministă a umanităţii -
concomitent încrezătoare în emanciparea socio-culturală a oamenilor şi critică faţă de
îndepărtarea acestora de natura lor inocentă. Această dublă sensibilitate, faţă de tradiţiile culturale
(tradiţie) şi faţă de procesele schimbării sociale (modernizare) va caracteriza întotdeuna discursul
antropologiei.

Istoria antropologiei

Secolul al XIX-lea este caracterizat de dezvoltarea teoriilor evolutioniste, deterministe, şi

mitologiste în explicare omului şi culturii sale. Ca metodologie, studiul antropologic este văzut ca
o analiză a informaţiilor coroborate din scrieri istorice, jurnale de călătorii şi speculaţii literar-
filozofice. Ideea centrală a antropologiei evoluţioniste, care domină această perioadă, este aceea
că este posibil studiul formelor incipiente ale umanităţii prin studierea triburilor "primitive",
deoarece acestea se află pe o treaptă inferioară de evoluţie, informându-ne astfel exact asupra
modului în care arătam şi noi, "civilizaţii", în zorii umanităţii.

Principalele teorii antropologice ale epocii sunt cele datorate lui Herbert Spencer
(organismul social), Karl Marx (determinismul social şi evoluţia umanităţii ca luptă între
clase), Morgan (periodizarea culturii şi a etnicităţii), Tylor (definirea culturii).

1
wikipedia
 În perioada de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea se impune
treptat metoda etnografică a cercetării vieţii oamenilor prin locuirea pentru o perioadă împreună
cu aceştia şi urmărirea lor îndeaproape. Tot acum se formulează teoriile moderne în ştiinţele
sociale datorate lui Emile Durkheim şi Max Weber. Secolul XX prilejuieşte diversificarea
teoriilor antropologice şi producerea de analize asupra unor teme antropologice, respectiv
descrieri culturale (etnografii) dintre cele mai diverse.

Lucrări reprezentative de antropologie

O listă de lucrări reprezentative ar putea cuprinde opere cum ar fi:

 James George Frazer, Creanga de aur

 Emile Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase
 Arnold Van Gennep, Riturile de trecere
 Franz Boas, Metodele etnologiei
 Bronislaw Malinowski, Argonauţii Pacificului Occidental
 Marcel Mauss, Eseu despre dar
 Margaret Mead, Modele ale culturii
 Claude Levi-Strauss, Antropologie structurală
 E. Evans-Pritchard, Antropologie socială
 Marshall Sahlins, Evoluţie şi cultură
 Victor Turner, Procesul ritualului
 Clifford Geertz, Interpretarea culturilor

Teorii antropologice

Marile teorii antropologice enunţate în secolul XX sunt:

 particularismul istoric,
 difuzionismul,

 personalismul,

 funcţionalismul,

 structuralismul,
  materialismul,

 interpretativismul,

 criticismul.

Ramurile antropologiei

Există trei mari perspective asupra antropologiei, fiecare având pretenţia de a oferi o
imagine generală asupra întregii problematici a omului. Prima este cea care priveşte antropologia
ca ştiinţă socială, alături de sociologie, economie generală, politologie, psihologie socială.
Aceasta a dat naştere antropologiei culturale în sensul cel mai larg al cuvântului. A doua
perspectivă este cea biologică. Antropologia rezultată din această viziune studiază omul şi creaţia
lui ca un domeniu al lumii biologice şi este o parte integrantă a ştiinţelor naturii. A treia
perspectivă înţelege antropologia ca o parte a disciplinelor umaniste. În acest ultim caz este
vorba de antropologia filosofică, ce ar putea fi definită ca studiul filosofic al omului, studiul
naturii şi esenţei umane.

Antropologia cuprinde patru mari ramuri:

 Antropologia culturală/socială, care studiază evoluţia, condiţiile de trai, relaţiile între

oameni şi instituţii şi modul în care aceştia performează simbolurile socio-culturale - cercetarea
presupunând, de regulă, o interacţiune cu cei cercetaţi;
 Antropologia lingvistică, care studiază limba şi limbajul în contextul lor socio-cultural, ca
sistem simbolic şi de comunicare culturală;
 Antropologia fizică, care studiază alcătuirea corpului uman din punct de vedere biologic
şi trăsăturile distincte ale raselor umane;
 Antropologia arheologică, care studiază preistoria (dar şi cultura modernă), a umanităţii
pornind de la obiectele rămase în urma trecerii oamenilor.

În funcţie de tradiţiile naţionale şi de modul în care s-au dezvoltat aceste ştiinţe în diferite
ţări, ceea ce se înţelege prin antropologie culturală mai este numit şi antropologie socială în
Marea Britanie sau etnologie în Franţa, Italia şi ţările est europene. Există, totuşi, şi o accepţiune
mai restrînsă a termenului etnologie, ca însemnând studiul propriilor comunităţilor rurale
(îndeosebi a aspectelor "folclorice" ale acestora), adică apropiat de înţelesul ştiinţei poporului
naţional în Germania (Volkskunde). Dimpotrivă, alte accepţiuni restrâng termenul antropologie la
înţelesul de "antropologie fizică".

Antropologia fizică (Mihu, 2000, 13)

Antropologia fizică sau biologică este studiul umanităţii ca un fenomen biologic şi este în
cea mai mare măsură legată de ştiinţele naturii.

Arheologia – reconstruieşte, descrie şi interpretează comportamentul uman şi modelele

culturale prin analiza rămăşiţelor materiale.

Antropologia lingvistică – examinează variaţia limbajelor în timp şi spaţiu.

Antropologia culturală

Viziunea holistă în antropologia culturală

Holismul reprezintă acea presupoziţie metodologică conform căreia sistemul are întâietate
asupra părţilor. Altfel spus, toate componentele unui sistem dat (fizice, biologice, chimice,
sociale, economice, mentale, lingvistice etc.) nu pot fi explicate sau înţelese separat. Doar
sistemul ca întreg influenţează modul de „funcţionare” a fiecărei părţi componente. Ca şi
consecinţă, individul uman, în calitate de element component fundamental al oricărui sistem
social, trebuie considerat ca fiind integral modelat de cerinţele respectivului sistem.
Viziunea holistă, atotcuprinzătoare face din antropologie o disciplină integratoare a tuturor
ştiinţelor sociale şi disciplinelor umaniste, asigurându-i un fel de statut aparte. Pentru a vedea în
ce constă această viziune este necesar să fie relevate mai multe aspecte:
a). Antropologia nu se ocupă doar de o parte a lumii, ci în obiectivele sale de studiu intră
toate societăţile şi culturile l][umii (Europa, Australia, insulele din Pacific).
b). Perspectiva în care ea priveşte timpul nu se reduce doar la prezent cum fac de cele mai
multe ori sociologii. Antropologia studiază viaţa socială şi culturală în trecutul omenirii, în
prezent şi încearcă să-şi imagineze cum va arăta viitorul.
 c). Antropologia, aşa cum am mai arătat, studiază toate domeniile ce constituie natura
umană: biologicul, societatea şi cultura, relevând toate relaţiile mutuale, foarte strânse dintre
aceste domenii.
d). Caracterul holistic al antropologiei culturale rezultă şi din ansamblul de ramuri şi
subramuri din care e constituită. De aici decurge caracterul multidisciplinar care e organic
antropologiei.
e). Antropologia culturală se bazează pe o paradigmă constituită din câteva elemente
importante:
 viziunea integralistă – toate aspectele culturii sunt privite în
interdependenţa lor reciprocă.
 viziunea adaptativă – cultura este privită ca fiind constituită din strategii de
adaptare la mediu.
 viziunea contextuală – are în vedere legăturile dintre societate şi cultură,
dintre societăţi, dintre culturi.
 viziunea dinamică – ceea ce există este permanent supus schimbării, se
schimbă condiţiile, scopurile, strategiile, cunoaşterea, umanitatea evoluând
permanent.