Problema unui principiu unic din care ar lua naştere şi la care s-ar reduce toată

varietatea de fenomene a preocupat intens pe gînditori încă din antichitate. Fără

să intrăm în amănuntele acestor concepţii, se impune să precizăm că meritul lor de
seamă constă, în primul rînd, în faptul că au pus problema unui principiu unitar al
existenţei, şi, în al doilea rînd, în faptul că acesta era conceput ca ceva
obiectiv ; prin aceasta, materialiştii antici au intuit ideea unităţii materiale a
lumii.

Epoca modernă — secolele XVI-XVIII — constituie o nouă etapă în dezvoltarea

concepţiei despre materie. Filozofia acestei epoci nu mai reduce materia la o anume
substanţă şi operează, de regulă, cu conceptul general de materie. În afară de
aceasta, concepţiile materialiste ale acestei epoci nu se mai întemeiază exclusiv
pe observarea comună şi directă a realităţii, ci caută să se fundamenteze pe
rezultatele cunoaşterii ştiinţifice.

Materialismul premarxist nu a putut face însă distincţia între perspectiva

filozofică a cunoaşterii şi modalităţile specifice ale cunoaşterii în domeniul
ştiinţelor ; materia nu este definită la nivel de concept filozofic, ca esenţă a
diversităţii fenomenelor, ci din punctul de vedere particular al ştiinţelor naturii
şi în mod special al mecanicii. Materia este redusă de obicei la o anumită formă
fizică de manifestare a ei, caracterizată prin proprietăţi studiate de matematică
şi mecanică, dar ridicate la rangul de proprietăţi universale, absolute. Reducerea
materiei în general la forma ei de substanţă (dar nu la o substanţă
individualizată, oa la unii materialişti antici), precum şi reducerea planului
general filozofic la planul unei anumite ştiinţe (particulare) în definirea
materiei reprezintă un punct de vedere mecanicist al concepţiilor premarxiste
despre materie. Iar de aceasta se leagă caracterul metafizic şi inconsecvent al
acestei concepţii.

Plecînd de la rezultatele noi ale cunoaşterii ştiinţifice, valorificînd criticile

aduse materialismului metafizic şi mecanicist de către cei mai de seamă gînditori
din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-
lea, folosind metoda dialectică de gîndire, Marx şi Engels au dezvăluit
incompatibilitatea vechii concepţii despre materie cu datele şi cu tendinţele noi
în dezvoltarea cunoaşterii.

În mod special Engels, în lucrările sale, pune — pentru prima dată în istoria
filozofiei — problema dintr-o perspectivă filozofică, renunţînd la caracterizarea
materiei prin însuşirile particulare ale corpurilor studiate de mecanică sau de
oricare altă ştiinţă particulară ; categoria de materie este un produs teoretic
care păstrează în conţinutul său numai ceea ce este comun şi esenţial tuturor
formelor de manifestare ale existenţei. „Materia ca atare este o pură creaţie a
gîndirii şi o abstracţie. Faoem abstracţie de deosebirile calitative ale lucrurilor
atunci cînd le înglobăm... în noţiunea de materie. Materia ca atare, spre deosebire
de materiile determinate, existente, nu are deci existenţă sensibilă“2. Precizîndu-
şi ideea, Engels arată că acest aspect este pus în evidenţă şi de modalitatea
cunoaşterii materiei şi mişcării : „Substanţa, materia nu este altceva decît
ansamblul substanţelor din care a fost abstrasă această noţiune ; ...cuvinte ca
„materie“ şi „mişcare“ nu sînt decît abreviaţii în care cuprindem multe lucruri
diferite, perceptibile senzorial, după criteriul proprietăţilor lor comune. De
aceea materia şi mişcarea nici nu pot fi cunoscute altfel decît prin cercetarea
diverselor substanţe şi forme de mişcare şi, întrucît le cunoaştem pe acestea,
cunoaştem pro tanto (în aceeaşi măsură) şi materia şi mişcarea ca atare“3.

Metoda dialectică de analiză şi gîndire a permis lui Engels să formuleze importante

teze teoretice, confirmate ulterior de dezvoltarea ştiinţelor şi care stau la baza
concepţiei moderne despre materie. Astfel, combătînd identificarea materiei cu
atomul, absolutizarea proprietăţilor mecanice ale acestuia şi a caracterului
corpuscular al materiei, Engels a anticipat cu aproximativ două decenii ideea că
atomul este o particulă compusă şi aprecia în perspectiva dezvoltării ştiinţei că
„noua atomistică (de după Dalton — n.a.) se deosebeşte de toate cele anterioare
prin aceea că nu afirmă (...) că materia este numai discretă, ci că părţile
discrete de diferite grade (...) reprezintă diferite puncte nodale care determină
diferite moduri calitative de existenţă a materiei universale...“4. Pe aceeaşi
linie, Engels se pronunţă împotriva absolutizării masei şi ponderabilităţii ca
însuşiri ale materiei : „Gravitaţia este concepută curent ca determinaţia cea mai
generală a materialităţii. Cu alte cuvinte, atracţia este o proprietate necesară a
materiei, nu şi respingerea. Dar atracţia şi respingerea sînt tot