Concepţia filozofică marxistă despre materie depăşeşte astfel unilateralitatea

mecanicistă şi metafizică a vechii concepţii şi oferă o imagine largă, cu

deschidere spre universal, capabilă să surprindă esenţa unitară a infinitei
diversităţi a existenţei. În această viziune dialectică asupra materiei îşi găsesc
locul, în egală măsură, şi fenomenele sociale obiective ; concepţia filozofică
marxistă despre materie are, astfel, un caracter unitar în ce priveşte raportarea
ei la existenţă în general. Pe această bază, filozofia marxistă dobîndeşte
consecvenţă, caracter de teorie unitară a existenţei — a naturii, societăţii şi
gîndirii —, de concepţie generală despre lume.

Marx şi Engels nu au definit materia în sensul propriu al cuvîntului, considerînd

că nu formularea unei definiţii logic-formale este lucrul cel mai important, ci au
dat elementele fundamentale pentru înţelegerea ei la nivelul cunoaşterii din epoca
lor, anticipînd chiar unele elemente pe care le-a confirmat dezvoltarea ulterioară
a ştiinţei. Noua concepţie despre materie reprezenta o bază teoretică şi
metodologică pentru dezvoltarea ulterioară a ştiinţelor particulare şi pentru
interpretarea rezultatelor acestora. Ea oferea înţelegerea unităţii şi deosebirii
între planul filozofic şi cel naturalist-ştiinţific al cunoaşterii, între
obiectivele şi caracterul rezultatelor acestora.

Dar majoritatea oamenilor de ştiinţă au rămas, de-a lungul întregului secol ai XIX-
lea, străini de noua concepţie despre materie. În majoritatea lor, savanţii
înţelegeau că ştiinţa este indisolubil legată de materialismul filozofic, dar îl
identificau pe acesta în general cu materialismul mecanicist, considerat ca unica
formă posibilă a materialismului.

În aceste împrejurări, ştiinţele naturii — şi, în mod special, fizica — au intrat

la sfîrşitul secolului trecut într-o epocă de descoperiri cu adevărat revoluţionare
; descoperirile noi ale fizicii (structura atomului, electronul, radioactivitatea
etc.) au intrat în conflict cu vechea concepţie mecanicistă, impunînd renunţarea la
aceasta. Dar, cum mecanicismul era identificat cu materialismul în general, mulţi
dintre savanţii vremii — între care unii de renume, ca Poincaré, Duhem, Ostwald
etc. — considerau că noile date ale ştiinţei impun renunţarea la materialism şi
adoptarea idealismului.

Acest fenomen, denumit în mod curent „criza fizicii“, cu produsul ei nelegitim

denumit idealism „fizic“, a pus în circulaţie concluzii pripite, concretizate în
tezele despre „dispariţia materiei“ sau „transformarea“ ei în energie, „infirmarea
materialismului filozofic de către fizica modernă“, despre „falimentul fizicii
clasice“ şi complementarul ei — teza că ştiinţa nu reprezintă o cunoaştere adecvată
a realităţii obiective, ci un sistem de convenţii cu ajutorul cărora omul pune
ordine în faptele empirice ; ştiinţa ar avea cel mult o valoare practică, dar nu şi
una cognitivă, teoretică de vreme ce tezele sale pot fi infirmate de descoperirile
noi.

Pe fondul acestei situaţii s-au înrolat în luptă şcoli şi curente idealiste noi,
alături de cele existente. Cea mai largă răspîndire în această perioadă a avut-o
machismul (varianta empiriocriticistă a pozitivismului, întemeiată de Mach şi
profesată de Avenarius, Pearson, Petzoldt etc.). Principalul conţinut al
machismului este doctrina lui Mach despre senzaţii ca elemente prime ale lumii : nu
senzaţiile sînt simboluri ale lucrurilor, ci lucrurile sînt simboluri ale
senzaţiilor.

Sarcina istorică de a apăra materialismul marxist şi concepţia acestuia despr