DESPRE O EDUCAŢIE ÎN ABSENŢA PEDEPSEI

PRINCIPII ADLERIENE PENTRU PĂRINŢI, PROFESORI, EDUCATORI

-disciplină fără lacrimi, fără pedepse şi fără recompense,
doar cu respect, încredere, încurajări şi consecinţe-

În această lucrare vor fi prezentate aspecte din biografia şi opera a doi medici vienezi
care s-au specializat în psihologia copilului: Alfred Adler şi Rudolf Dreikurs, unul dintre cei
mai importanţi colaboratori ai săi. De asemenea, lucrarea prezintă principiile psihologiei
adleriene şi importante elemente ale viziunii celor doi autori despre educarea copiilor, în
familie şi în clasă, la şcoală.

“OMUL ŞTIE MAI MULTE DECÂT ÎNŢELEGE.”-ALFRED ADLER

Precizare
“Adlerian” este un termen umbrelă care cuprinde o diversitate de abordări psihologice
şi psihoterapeutice care derivă din ideile lui Alfred Adler.
În întreaga lume există numeroase organizaţii care promovează orientarea adleriană privind
sănătatea mintală şi socială. Acestea includ: Comitetul Internaţional al Institutelor şi Şcolilor
de Vară Adleriene, Societatea Nord-Americană de Psihologie Adleriană (NASAP), şi
Asociaţia Internaţională de Psihologie Individuală. Institute şi programe de formare adleriene
există în Austria, Canada, Anglia, Grecia, Israel, Italia, Letonia, Elveţia, S.U.A., Jamaica,
Peru, Ţara Galilor. În România există Asociaţia de Psihologie şi Psihoterapie Adleriană, care
oferă programe de pregatire profesională.
Alfred Adler a fost un avocat timpuriu al psihologiei prevenirii şi al formării
părinţilor, profesorilor, asistenţilor sociali ş.a.m.d. în abordarea democratică, care să
permită copilului să-şi exercite puterea prin luarea unor decizii (raţionale), în timp ce
cooperează cu alţii.

Adler a fost un om foarte pragmatic şi a crezut că oamenii neinstruiţi pot face uz de

insight-urile psihologiei. El a căutat să construiască o mişcare socială unită sub principiile
sentimentului de comuniune socială şi interesului social (conform acestora acţiunile practice
care sunt exercitate în folosul binelui social). Adler a fost influenţat de ideile filosofului Hans
Vaihinger (despre filosofia lui „ca şi cum”), de romancierul rus Dostoievski, de filosofii
I.Kant, F. Nietzsche, Rudolf Virchow, precum şi de omul politic Jan Smuts (cel care a lansat
termenul de „holism”). Şcoala lui Adler, cunoscută ca „psihologie individuală” face
referinţă la termenul latin „individuus”- însemnând indivizibilitate, un termen propus pentru a
sublinia holismul fiinţei. La rândul său, Adler a influenţat figuri notabile ale viitoarelor şcoli
de psihoterapie: Viktor Frankl, Abraham Maslow (care i-a fost şi ucenic) şi Albert Ellis. Adler
a fost un suporter timpuriu al feminismului în psihologie şi în lumea socială, considerând că
sentimentele de superioritate şi de inferioritate sunt deseori asociate genului (biologic) şi
exprimate simptomatic în stiluri masculine şi feminine caracteristice. Aceste stiluri ar putea
forma baza compensării şi conduc spre tulburări ale sănătăţii mintale. Adler a subliniat
întodeauna în felul său direct dar plin de umor, responsabilitatea pe care o avem faţă de
designul inadvertent dar orientat spre scop al simptomelor şi conflictelor noastre. În ultimele
sale lucrări Adler a scris mai puţin despre patologie şi mai mult despre sănătate şi despre lupta
(nietzscheiană) pentru superioritate şi compensare, transformată într-o tendinţă
unidirecţională către auto-stăpânire şi auto-depăşire în serviciul interesului social, opus
egoismului. În concepţia sa persoana sănătoasă nu se pierde pe sine în ficţiunile Eu-lui Ideal şi
nici nu trăieşte prin alţii, cele două feţe ale egoismului nevrotic; persoana sănătoasă îşi
conştientizează cele mai profunde scopuri, integrându-le în activităţi care duc spre binele
familiei şi al comunităţii. Adler a anticipat dictonul lui Erich Fromm conform căruia iubirea
de sine şi iubirea de celălalt apar împreună şi se susţin una pe cealaltă.
Deşi a vindeca oamenii bolnavi era foarte important pentru el, principala preocupare a
lui Adler a reprezentat-o educaţia şi reeducarea indivizilor. Ştia că astfel va fi capabil să
influenţeze societatea în valorile sale. Adler a privit educaţia ca pe un mod de a-i ajuta pe
oameni să trăiască împreună ca egali, fiecare cu grijă pentru bunăstarea celuilalt. El a
subliniat importanţa încurajării, a motivaţiei şi a stimei de sine.
Adler a călătorit foarte mult şi a ţinut conferinţe (lecturi) timp de 25 de ani,
promovându-şi abordarea orientată social. Popularitatea lui Adler a fost pusă pe seama
optimismului său şi a comprehensibilităţii ideilor sale. El a scris foarte mult pentru publicul
larg, în comparaţie cu Freud sau Jung, ale căror scrieri tindeau să fie exclusiv academice.
Se spune că oricine l-a cunoscut pe Alfred Adler i-a admirat empatia, sociabilitatea,
simţul umorului, dragostea de distracţie şi insistenţa delicată dar fermă în a susţine că noi
creăm ceea ce suntem.

ALFRED ADLER (7 februarie 1870 - 28 mai 1937) s-a născut în localitatea

Rudolfsheim, Viena, Austria. A crescut în oraşul Viena. A fost cel de-al 3-lea copil (şi al
doilea băiat) din cei 7 ai unui comerciant de cereale evreu şi al soţiei acestuia. Din cauza
rahitismului de care a suferit în copilărie, nu a reuşit să meargă decât de la vârsta de 4 ani.
Când avea 5 ani aproape că era să moară din cauza unei pneumonii şi se pare că la această
vârstă s-ar fi şi hotărât să devină medic. Adler a fost un copil activ, popular şi un elev de nivel
mediu, cunoscut pentru atitudinea sa competitivă faţă de fratele său mai mare, Sigmund Adler
(cu doi ani mai mare ca Alfred). Deşi a avut o relaţie bună cu tatăl său, se pare că Alfred
Adler s-a simţit mereu în umbra fratelui mai mare.
A urmat cursurile Şcolii Medicale din cadrul Universităţii din Viena, pe care a
absolvit-o în anul 1895. În timpul anilor de colegiu a devenit ataşat de un grup de studenţi
socialişti, printre care se afla şi viitoarea sa soţie, Raissa Timofeievna Epstein, o intelectuală
activistă social din Rusia, care studia la Viena. În anul 1897 s-au căsătorit. Au avut 4 copii, 3
fete şi 1 băiat. Doi dintre copiii lui Adler, respectiv Alexandra Adler şi Kurt Alfred
Adler, au devenit psihiatri.
Adler şi-a început cariera medicală ca oftalmolog dar curând a trecut la practica
medicinei generale şi şi-a stabilit cabinetul într-o parte a Vienei populată de clasa mai puţin
înzestrată socioeconomic, de-a lungul zonei Prater, o combinaţie între parc de distracţii şi circ.
Clientela sa includea oameni care lucrau la circ şi s-a sugerat că neobişnuitele abilităţi şi
slăbiciunile performerilor au dus la insight-urile sale privind “inferiorităţile organelor” şi
“compensarea”.
Începând cu anul 1898 Adler începe să publice articole pe teme medicale. Devine tot
mai interesat de psihologie, în legătură cu afecţiunile fizice. În anul 1899 în întâlneşte pe
Sigmund Freud. În anul 1902 Adler primeşte o scrisoare de la acesta, prin care era invitat să
se alăture unui grup de discuţii informal, din care mai făceau parte Rudolf Reitler şi Wilhelm
Stekel. Ei se întâlneau regulat miercurea seara în casa lui Freud, în timp ce numărul
membrilor creştea treptat. Acest grup a fost începutul mişcării psihanalitice(“Societatea de
Miercuri”, ulterior numită Societatea Psihanalitică din Viena). Adler se alătură grupului. În
anul 1904 Adler publică cel mai important articol al său de până atunci, “Medicul ca
educator”. În acelaşi an se converteşte de la iudaism la creştinism (protestantism). În anul
1905 publică “Un studiu asupra inferiorităţii organelor”.
Ca membru care a slujit multă vreme grupul psihanaliştilor, Adler a devenit Preşedinte
al Societăţii Psihanalitice Vieneze după 8 ani, în 1910. În timpul asocierii cu Freud, Adler şi-a
susţinut frecvent propriile idei, care deseori erau divergente de cele ale lui Freud. Diferenţa
primară între cei 2 consta în opinia lui Adler că tărâmul real (exterioritatea socială) este la fel
de important pentru psihologie ca şi tărâmul interior (interioritatea); dinamica puterii şi a
compensării se extinde dincolo de sexualitate . Adler a scris despre complexul lui Oedip că
apare la un fiu narcisist, crescut de o mamă care îl răsfaţă şi de un tată rece. De asemenea,
antipatia lui Adler pentru politică şi nonconformismul său, chiar şi adunările sale informale
din cafenelele vieneze au fost văzute ca reproşuri implicite la formalismul cultivat al
Societăţii de miercuri noaptea.
În anul 1911 Adler este expulzat din Societatea Psihanalitică Vieneză la imboldul
lui Freud. Împreună cu un grup de suporteri Adler s-a îndepărtat oficial de psihanaliza
freudiană (precedând sciziunea notorie a lui Jung din anul 1914). Această plecare a convenit
atît lui Freud cât şi lui Adler întrucât ei ajunseseră să se antipatizeze din ce în ce mai mult.
În acelaşi an 1911 Adler îşi formează propriul grup, iniţial numit “Societatea pentru
Explorarea Psihanalitică liberă”. În 1912 Adler o redenumeşte Societatea Individuală de
Psihologie. Iniţial acest grup a inclus aderenţi ortodocşi nietzscheieni, care considerau că
ideile lui Adler despre putere şi inferioritate se apropie mai mult de cele ale lui Nietzsche
decât de cele ale lui Freud.
Lăsând la o parte adversitatea, Adler a păstrat o admiraţie de o viaţă pentru ideile lui
Freud despre vise şi l-a creditat pe acesta pentru a fi creat o abordare ştiinţifică a utilizării lor
clinice (apud Fiebert, 1997). Dar chiar şi în domeniul interpretării viselor, Adler a avut
propria sa abordare clinică şi teoretică. După despărţirea de Freud, Adler s-a bucurat de un
succes considerabil şi de celebritate în construirea unei şcoli independente de psihoterapie şi a
unei teorii unice a personalităţii.
Freud a fost şi el influenţat de Adler; astfel, el şi-a amendat ulterior teoria cu idei care
iniţial fuseseră sugerate de Adler, cea mai notorie fiind ipoteza agresivităţii înnăscute, pe care
Adler a dezvoltat-o ulterior. “I-o fac cu plăcere cadou.” a glumit el despre concepţia
presupusă originală a lui Freud despre instinctul morţii.
Adler era preocupat de învingerea dinamicii superioritate/inferioritate şi a fost unul
dintre primii psihoterapeuţi care au lăsat la o parte divanul analitic în favoarea a 2
scaune. Aceasta permite clinicianului şi pacientului să stea împreună – mai mult sau mai
puţin – ca egali.
Eforturile lui Adler au fost oprite de Primul Război Mondial, în timpul căruia a servit
ca medic în armata austro-ungară. În anul 1918 este eliberat din serviciul militar. În scrierile
sale începe să sublinieze importanţa sentimentului social. După război influenţa lui Adler a
crescut extraordinar. Începând cu anul 1921 a ţinut frecvent conferinţe în Europa şi S.U.A.,
devenind profesor invitat la Universitatea Columbia (1927).
Metodele sale de tratament urmăreau descoperirea scopurilor ascunse ale
simptomelor prin utilizarea funcţiilor terapeutice ale insight-ului şi semnificaţiei
(clarificarea, explicarea scopului simptomului către pacient duce deseori la dispariţia
simptomului).
Clinic, metodele lui Adler nu se limitează la un tratament post-factum , ci se extind la
prevenirea şi preîntâmpinarea viitoarelor probleme ale copilului.
Din anul 1922 începe să organizeze echipe de consultanţă educativă pentru
ghidarea copiilor din şcolile publice vieneze.
Strategiile de prevenire a problemelor comportamentale includ încurajarea şi
promovarea interesului social , a apartenenţei şi o schimbare culturală în familii care să
conducă la eradicarea răsfăţului şi a neglijării (în special a pedepsei corporale). Adler a
menţinut întotdeauna o abordare pragmatică, care era orientată spre sarcină. “Sarcinile vieţii”
sunt după Adler următoarele: ocupaţia/munca, societatea/prietenia şi iubirea/sexualitatea.
Aceste sarcini ale vieţii nu trebuie luate izolat, având în vedere că, aşa cum comenta Adler,
toate aruncă lumini încrucişate una spre alta.
 În anul 1924 Adler devine profesor la Institutul Pedagogic din Viena.
În anul 1929 devine profesor adjunct la Universitatea Columbia din S.U.A. dar în 1930
demisionează.
În anul 1930 Adler a înfiinţat mai multe clinici de ghidare pentru copii. În anul
1932, după ce cele mai multe dintre clinicile adleriene din Austria se închiseseră din cauza
originii sale evreieşti, Adler a părăsit Austria pentru a fi profesor la Colegiul de Medicină din
Long Island, S.U.A.
În anul 1934 Austria este cucerită de fascişti iar mişcarea psiho-educaţională a lui
Adler este suprimată.
Se spune că Adler era dependent de muncă. El a murit în urma unui atac de cord, în
Aberdeen-Scoţia, în timpul unui turneu de conferinţe (1937).
Adler nu a sondat profunzimile şi nici înălţimile psihismului inconştient iar
teoreticienii de mai târziu, uitând de ce şi-a numit el abordarea “Psihologie Individuală”, au
folosit accentul pus de el pe comunitate şi adaptare pentru a echivala normalitatea cu
utilitarismul social.
Dintre psihologii adlerieni mai amintim : Kurt Alfred Adler (fiu), Sophia de
Vries, Anthony Bruck, Lydia Sicher, Henry Stein.
Adler a publicat numeroase lucrări :"Un studiu al inferioritãtii organelor"-1905,
"Constituţia nevrotică"-1912, "Vindecare şi educaţie"-1914, "Teoria şi practica psihologiei
individuale"-1922, "Înţelegerea naturii umane"-1927, "Cazul domnişoarei R: interpretarea
poveştii unei vieţi"-1928, "Psihologia individualã în şcoli", "Probleme ale nevrozei: o carte cu
istorii de cazuri", "Ştiinţa trãirii", "Ghidând copilul: despre principiile psihologiei
individuale"- 1929, "Educaţia copiilor", "Modelul vieţii","Copilul problemã: stilul de viatã al
copilului dificil, analizat în cazuri specifice"-1930, „Ce ar trebui sã însemne viaţa pentru
tine"-1931, "Religie şi psihologie individualã"-1933, "Sentimentul de comuniune socialã: o
provocare pentru omenire".

Adler a ajuns la concluzia că multe din problemele familiei sunt rezultatul direct
al slabelor relaţii din cadrul acesteia. Pe măsură ce societatea a început să treacă de la
modelul autocratic la cel democratic, relaţiile dintre părinţi şi copii au fost afectate. În timp ce
lucra cu pacienţii Adler şi-a dat seama că multe din problemele acestora erau rezultatul a
ceea ce li se întâmplase în copilărie, deseori din cauză că părinţii lor nu fuseseră
pregătiţi pentru sarcina de a susţine o familie. Noua structură a societăţii, mult mai
democratică, necesită metode mai potrivite şi mai eficiente de creştere a copiilor. De
asemenea, Adler a observat că nu doar părinţii au probleme cu copiii dar şi profesorii
sunt în dificultate în faţa comportamentului tot mai dificil al copiilor. Adler a realizat că
aceste probleme din familie şi de la şcoală sunt interrelaţionate. În loc să se concentreze pe
cazuri individuale, Adler a conceput ideea de a înfiinţa Clinici de Ghidare a Copilului,
care să faciliteze accesul psihologilor la mai mulţi părinţi, profesori şi viitori părinţi. El
a invitat părinţii să participe la întruniri şi să-şi împărtăşească propriile experienţe, succese şi
dezamăgiri. Clinicile de ghidare a copilului au fost extrem de populare în Austria dar au fost
închise de fascişti în 1934.

Citate din cartea „PSIHOLOGIA INDIVIDUALĂ”- de Alfred Adler

۞ Mult mai importantă decât înclinaţia înnăscută, decât experienţa obiectivă şi

decât mediul, este evaluarea subiectivă a acestora. În plus, această evaluare stă într-o anumită,
deseori stranie, relaţie cu realitatea.
 ۞ O mână dreaptă neîndemânatică nu poate fi antrenată să devină îndemînatică
doar câzând pe gânduri, dorindu-ne să fie mai puţin stângace sau evitând stângăcia. Ea poate
deveni îndemânatică doar prin exersarea unor achiziţii practice iar stimulentul spre succes
trebuie să fie resimţit mult mai profund decât descurajarea provocată de stângăcia de până
acum.
۞ Semnificaţiile nu sunt determinate de situaţii, dar noi ne determinăm pe noi
înşine prin semnificaţiile pe care le dăm situaţiilor.
۞ Noi nu putem spune că dacă un copil este prost hrănit el va deveni criminal.
Noi trebuie să vedem ce concluzie a tras copilul.
۞ Putem înţelege fiecare fenomen al vieţii ca şi cum trecutul, prezentul şi viitorul
împreună cu o idee supraordonată, directoare, sunt prezenţi în el, în urme.
۞ Atunci când ştim scopul unei persoane, ştim aproximativ ce va urma.
۞ Un copil care a fost răsfăţat preia toate formele de expresie corespunzătoare, cu
toate dezavantajele lor. Pe măsură ce copilul creşte, el devine conştient de nenorocirea
(adversitatea) spre care se îndreaptă. Dacă un astfel de copil ar întreba care este cauza acestui
fapt, oricine ar răspunde că mama. Şi noi am fi tentaţi să fim de acord şi să o blamăm pe
mamă. Dar acest argument cade atunci când copilul îşi schimbă comportamentul din proprie
iniţiativă sau cu ajutor din afară, şi nu mai face aceleaşi greşeli.
۞ Orice cură terapeutică, şi mai mult chiar, orice încercare incomodă de a-i arăta
pacientului adevărul, îl smulge pe acesta din leagănul de a fi liber de responsabilitate şi de
aceea trebuie să se ţină seama de cea mai vehementă rezistenţă din partea acestuia.
۞ Fiecare individ acţionează şi suferă în acord cu teleologia sa particulară, care
are întreaga inevitabilitate a destinului, atâta vreme cât el nu o înţelege.
۞ Idealul fictiv, abstract este punctul de origine pentru formarea şi diferenţierea
resurselor psihologice în atitudini pregătitoare, în pregătirea şi în trăsăturile de caracter ale
individului. Individul poartă apoi trăsăturile cerute de ţinta sa fictivă, aşa cum în cazul
actorului antic masca personajului (persona) trebuia să se potrivească finalului tragediei.
۞ Mintea umană arată un imbold spre a surprinde/captura în forme fixe – prin
presupuneri ireale- adică ficţiuni, tot ce este haotic, mereu în flux şi de neînţeles. Servind
acestei nevoi, copilul-aproape în general, foloseşte o schemă pentru a acţiona şi a-şi găsi
calea. Procedăm la fel atunci când împărţim pământul în meridiane şi în paralele, pentru că
doar aşa obţinem puncte fixe pe care le putem pune în relaţie unul cu altul.
۞ Nevroza este dezvoltarea logică, firească, a unui individ care este comparativ
inactiv, plin de străduinţa personală egocentrică spre superioritate şi care din această cauză
este retardat în dezvoltarea interesului său social, aşa cum găsim în mod constant printre
stilurile de viaţă pasive şi răsfăţate.
۞ Nevroticul este fixat pe crucea ficţiunii sale.
۞ La urma urmelor nu există nici un principiu după care să trăieşti care să fie
valid până la sfârşit; chiar şi cele mai corecte soluţii la probleme interferează cu cursul vieţii
atunci când sunt împinse prea tare în prim-plan, cum ar fi de exemplu, atunci când cineva face
din curăţenie şi adevăr principalul scop pentru care luptă.
۞ Nu trebuie să fim uimiţi dacă în cazurile în care găsim complexul de
inferioritate, vom descoperi şi complexul de superioritate, mai mult sau mai puţin ascuns.
۞ În spatele fiecărei persoane care se comportă ca şi cum ar fi superioară altora,
putem suspecta un sentiment de inferioritate care solicită eforturi speciale de tăinuire. Este ca
şi cum un om s-ar teme că este prea mic şi ar merge pe vîrfuri pentru a face să pară mai înalt.
۞ Toate simptomele nevrotice au ca obiect sarcina de a-i garanta pacientului
stima de sine şi prin urmare de a-i apăra viaţa în care el a crescut.
۞ Noi nu trebuie să neglijăm niciodată modul cum îşi utilizează pacientul
simptomele.
 ۞ Cea mai eficientă atitudine a nevroticului de a demoraliza este aceea de a-i
vorbi unei alte persoane reale despre un ideal, în aşa fel încât să o poată deprecia pe aceasta
cât doreşte.
۞ Unul dintre cele mai interesante complexe este complexul salvatorului. El
caracterizează oamenii care în mod evident dar fără să o ştie, adoptă atitudinea că ei trebuie
să salveze sau să să răscumpere pe cineva. Există mii şi grade şi variaţii dar întodeauna este
clară atitudinea unei persoane care îşi găseşte superioritatea în rezolvarea complicaţiilor
altora.
۞ În investigarea stilului de viaţă nevrotic aproape întotdeauna noi trebuie să
suspectăm un adversar, şi să observăm cine suferă cel mai mult din cauza condiţiei
pacientului. De obicei este vorba despre un membru al familiei. Există întotdeauna un element
de acuzare ascuns în nevroză, respectiv sentimentul pacientului că a fost deprivat de dreptul
său – adică de a sta în centrul atenţiei, şi vrea să atribuie responsabilitatea pentru acest fapt şi
să blameze pe cineva.
۞ Individul sfidător îi va persecuta întotdeauna pe alţii deşi mereu se va considera
el însuşi persecutat.
۞ O actriţă nevrotică vorbind despre amorurile sale clandestine spunea:” Nu mă
tem de astfel de relaţii. De fapt eu sunt complet amorală. Doar un lucru: am descoperit că toţi
bărbaţii miros urât şi asta îmi violează simţul estetic.” Vom înţelege că cineva cu o astfel de
atitudine îşi poate permite să fie amoral fără să înfrunte nici un pericol.
۞ Să răneşti o altă persoană prin remuşcare este una dintre cele mai subtile
şmecherii ale nevroticului, ca de ex. atunci când el încurajează autoacuzările.
۞ Există un singur motiv pentru individ de a trece de parte inutilităţii (de a nu fi
de folos) : frica de a fi înfrânt fiind de partea utilităţii (de a fi de folos).
۞ Lacrimile şi reclamaţiile (plângerile) – pe care le-am numit „puterea apei” –
pot fi o armă extrem de utilă pentru a tulbura colaborarea şi a-i reduce pe alţii la condiţia
sclaviei.
۞ Să vezi prin ochii celuilalt, să auzi prin urechile celuilalt, să simţi cu inima
celuilalt.- Pentru moment aceasta mi se pare o definiţie acceptabilă a ceea ce numim
sentiment social.
۞ Dacă cineva mă întreabă de ce ar trebui să-şi iubească aproapele, nu aş şti ce
să-i răspund şi aş putea doar să-l întreb, la rândul meu, de ce a pus o astfel de
întrebare...Individul care nu este interesat de seamănul său este cel care are cele mai mari
dificultăţi în viaţă şi care aduce cele mai mari necazuri celorlalţi. Din rândurile unor astfel de
indivizi răsar rateurile umane.
۞ Cred că nu sunt legat de nici o regulă strictă sau prejudecată dar prefer să
subscriu la principiul : „Totul poate fi şi altfel.”
۞ Opinia unei persoane despre sine şi despre mediu poate fi dedusă cel mai bine
din sensul pe care îl dă vieţii şi din sensul pe care îl dă propriei vieţi.
۞ Nici o experienţă nu este cauză de succes sau de eşec. Noi nu suferim din şocul
experienţelor noastre – aşa numite „traume”- dar facem din ele exact ceea ce se potriveşte
scopurilor noastre.
۞ Aceleaşi tonuri spun o altă poveste în Richard Wagner decât în Liszt.
۞ Toate posibilităţile moştenite şi toate influenţele corpului, toate influenţele
mediului, inclusiv programa educaţională, sunt percepute, asimilate, digerate şi li se răspunde
printr-o fiinţă care trăieşte şi luptă, luptă pentru a atinge succesul conform propriei viziuni.
Subiectivitatea individului, stilul său special de viaţă şi concepţia despre viaţă modelează
toate influenţele. Viaţa individului colectează toate aceste influenţe şi le utilizează ca pe nişte
cărămizi provocatoare în a construi o totalitate care ţinteşte spre un scop de succes în relaţia
dintre sine şi problemele din exterior.
 ۞ Oamenii cred deseori că stânga şi dreapta sunt contradicţii, că bărbat şi femeie,
cald şi rece, uşor şi greu, puternic şi slab sunt contradicţii. Din punct de vedere ştiinţific ele nu
sunt contradicţii, ci varietăţi. Ele sunt grade pe o scală, aranjate în acord cu apropierea lor de o
ficţiune ideală. În acelaşi mod, bun şi rău, normal şi anormal nu sunt contradicţii, ci varietăţi.
۞ Dumnezeu, care este complet veşnic, care ghidează stelele, care este stăpânul
destinelor, care îl înalţă pe om din umilinţa lui către Sine, care vorbeşte din Cosmos fiecărui
suflet uman este cea mai strălucitoare manifestare a perfecţiunii spre care poţi ţinti. În
natura divină omenirea religioasă percepe drumul spre înalt. În chemarea Sa se aude vocea
înnăscută a vieţii care trebuie să-şi aibă direcţia spre ţinta perfecţiunii, spre depăşirea
sentimentului de umilinţă şi de vremelnicie a existenţei de aici, de jos. Sufletul uman, ca parte
a mişcării vieţii, este înzestrat cu abilitatea de a participa la înălţare, elevare, perfecţiune,
completitudine.

„ESTE MAI UŞOR SĂ LUPŢI PENTRU PRINCIPIILE CUIVA DECÂT SĂ

TRĂIEŞTI DUPĂ ELE”-Alfred Adler (citat din Phyllis Bottome, „Alfred Adler: Apostolul
Libertăţii”, cap.5, 1939)

Consilierea şi psihoterapia adleriană favorizează o relaţie terapeutică

cooperativă, suportivă şi empatică. Consilierii utilizează şi încurajează o abordare creativă a
rezolvării problemelor, bazată pe simţul comun şi care implică identificarea şi analizarea
percepţiilor din copilărie asupra vieţii, care încă sunt folosite în viaţa adultă, aceasta în scopul
susţinerii clientului de a se mişca de la un minus (-) trăit/simţit, spre un plus (+). Activitatea
terapeutică cu clienţii implică o muncă intensă pe termen scurt spre mediu pentru a creşte
interesul social – un simţ mai puternic al responsabilităţii personale, al sentimentului de
comuniune, al cooperării şi respectului reciproc. Insight-ul este utilizat terapeutic ca un
instrument analitic care facilitează o auto-înţelegere mai profundă şi dezvoltarea personală.

Pentru a încuraja insight-ul psihologii de orientare adleriană lucrează cu:

-STILUL VIEŢII – este amprenta unică a atitudinilor noastre, a percepţiilor despre

sine, despre alţii şi despre lume, şi comportamentul consecutiv şi strategiile utilizate pentru a
compensa sentimentele de inferioritate trăite ca şi copil, la care aderăm pentru a fi capabili să
ne mişcăm prin viaţă.

-AMINTIRILE TIMPURII – sau amintirile copilăriei – care ne descoperă percepţia

copilului despre viaţă.

-LOGICA PRIVATĂ şi NOŢIUNILE GREŞITE – ca opuse faptelor reale care sunt

percepute de copil.

-CONSTELAŢIA FAMILIALĂ- percepţia copilului despre locul său în familie

-VISELE- atât visele recurente din copilărie precum şi visele curente.

Insight-ul şi afirmaţiile sunt utilizate ca un instrument terapeutic pentru a facilita o mai

profundă înţelegere şi dezvoltarea personală. Schimbarea vine atunci când începem să
realizăm că nu trebuie să mai percepem lumea şi să mai reacţionăm la lumea
înconjurătoare aşa cum făceam când eram copii, ci, ca adulţi, avem posibilitatea unor
alegeri alternative de a simţi şi a ne comporta.
 PRINCIPALE IPOTEZE de lucru ale PSIHOLOGIEI INDIVIDUALE

Precizări :
-psihologia adleriană este o psihologie socială în care individul este privit şi înţeles în
context social
-sănătatea mintală este măsurată prin gradul în care noi împărtăşim altora /împărţim
cu alţii şi suntem preocupaţi de bunăstarea lor
-psihologia individuală este un sistem teoretic şi practic construit pe principii
umaniste, existenţialiste, psihodinamice şi cognitiv-comportamentale.

1.Orice comportament are o semnificaţie socială.

Conform lui Adler comportamentul uman este motivat de trebuinţe sociale, oamenii
fiind în mod inerent fiinţe sociale. El oferă o viziune optimistă şi umanistă asupra vieţii,
considerând fiinţele umane profund capabile de cooperare pentru a trăi împreună, de a lupta
pentru îmbunătăţire, autoîmplinire şi de a contribui la binele (bunăstarea) comună. Conceptul
central al psihologiei sale este „sentimentul de comuniune socială” (numit şi interes social,
sentiment social, sentiment comunitar, simţ social).

2.Personalitatea umană are unitate şi teme directoare.

Persoana este o unitate indivizibilă şi are nevoie să fie înţeleasă ca „persoană totală”,
în care gândurile, sentimentele, acţiunile, visele, amintirile şi chiar fiziologia merg în aceeaşi
direcţie. Persoana este un sistem în care întregul este mai mare (decât) şi diferit de părţile
sale. În acest întreg Adler a văzut unitatea persoanei, în al cărei comportament există o temă
consistentă, directoare (în cazul fiecărei persoane).

3.Comportamentul este o funcţie a percepţiilor noastre (subiective).

Cum ajungem să dezvoltăm această temă? Este un proces activ şi creativ în care
indivizii atribuie semnificaţii experienţelor de viaţă cu care se confruntă. Din acest material
brut ei construiesc realitatea subiectivă la care răspund. Nu experienţele din copilărie sunt
cruciale ci actualele interpretări ale acestor evenimente.

4.Orice comportament urmăreşte un scop.

Adler susţine că orice comportament urmăreşte un scop şi este direcţionat spre o ţintă,
deşi indivizii nu sunt întotdeauna conştienţi că au astfel de motive. Dacă indivizii au anumite
capacităţi pe care nu şi le dezvoltă sau nu le utilizează, această lipsă de acţiune serveşte unui
scop. Utilizarea este mai importantă decât posesia.
Indivizii nu sunt victime pasive ale eredităţii sau mediului ci sunt construiesc şi
interpretează în mod activ situaţiile (subiecţi).

5.Străduinţa spre semnificaţie explică motivele.

Adler a descoperit că, drept urmare a neajutorării sale iniţiale, un copil mic se simte
inferior şi se luptă să depăşească sentimentul de incompletitudine prin progresarea către un alt
nivel al dezvoltării. Trăirea inferiorităţii şi compensarea acesteia devin principiul dinamic
al motivaţiei, mişcând individul de la un nivel de dezvoltare spre altul. Această
străduinţă/ambiţie durează întreaga viaţă. Acest proces începe în copilăria mică, atunci când
copilul devine conştient de inadecvarea sa, în special când se compară cu copiii mai mari sau
cu adulţii. Ca rezultat ei trăiesc ceea ce Adler numea „situaţie –„(minus). Sentimentele de
inferioritate devin motivaţia străduinţei spre ceea ce el numea „situaţie+”(plus).
Adler susţinea că noi nu ne ghidăm întotdeauna în acţiunile noastre după realitate, ci şi
după ficţiune. Adler a lansat conceptul de „scop final”, care este o creaţie fictivă, o situaţie
ideală imaginară care ghidează persoana în prezent. Scopul final este rezultatul unui
proces care este unic pentru fiecare individ, un proces numit de Adler „logica privată”.
Fără suport potrivit şi încurajare în anii formativi ai vieţii, indivizii pot ajunge să
dezvolte sentimente exagerate de inferioritate şi să se străduiască spre atingerea unui scop de
superioritate imaginară, evitând testele reale pentru sine. Scopul lor final va fi egocentric, pe
partea nefolositoare (celorlalţi) a vieţii, în loc de scopul cooperării şi al sentimentului de
comuniune. Astfel de indivizi îşi vor dezvălui auto-interesul, preocuparea pentru putere,
evitarea şi retragerea.

6.Stilul vieţii
Adler a numit abordarea individuală caracteristică a vieţii „stilul vieţii”, modul unic
în care individul încearcă să-şi realizeze scopul final fictiv şi întâlneşte sau evită ceea ce
el numea „sarcinile vieţii”: munca, societatea/comunitatea şi iubirea. Stilul vieţii se
formează în copilărie şi este unic. Nu există doi oameni care să aibă acelaşi stil al vieţii. În
cazul indivizilor sănătoşi, confruntarea cu sarcinile vieţii este relativ flexibilă. Ei pot găsi
modalităţi de rezolvare a problemelor iar atunci când o cale este blocată, ei pot alege o alta,
dar acest lucru nu este caracteristic şi indivizilor tulburaţi, care de obicei insistă într-o singură
direcţie, pe o singură cale.

Adler a subliniat importanţa egalităţii sociale în prevenirea variatelor forme de

psihopatologie şi a susţinut că dezvoltarea interesului social şi structurile familiei
democratice reprezintă etosul ideal pentru creşterea copiilor.

Abordarea adleriană a personalităţii

În cartea sa „Caracterul nevrotic” Adler argumenta că personalitatea umană poate fi
explicată teleologic, aspecte separate sunt dominate de un scop director al eului ideal
inconştient al individului, care converteşte sentimentele de inferioritate în superioritate (sau în
completitudine). Dorinţele eului ideal sunt contracarate de cerinţele etice şi sociale. Dacă
factorii corectivi sunt ignoraţi şi individul supra-compensează, atunci ar putea apare un
complex de inferioritate, şi există şanse ca individul să devină egocentric, flămând de putere
şi agresiv sau chiar mai rău. În terapie se utilizează umorul, referirile la circumstanţele
biografice, recomandările paradoxale.

Psihodinamica şi teleologia
Adler credea că psihologia umană are o natură dinamică; spre deosebire de Freud care
sublinia importanţa cerinţelor instinctuale, Adler susţinea că psihologia umană este ghidată
de scopuri şi alimentată de o forţă creatoare necunoscută. Ca şi instinctele, scopurile
fictive sunt în mare măsură înconştiente. Aceste scopuri au o funcţie teleologică. De obicei
există un scop fictiv final care poate exista alături de un număr incomensurabil de sub-
scopuri. De ex. în anorexia nervoasă scopul fictiv final este „ a fi perfect subţire”
(supracompensare pe baza unui sentiment de inferioritate). De aceea, scopul final fictiv poate
servi unei funcţii persecutorii care este mereu prezentă în subiectivitate (deşi originea sa este
de obicei inconştientă). Scopul final de a fi „subţire” este fictiv, având în vedere că nu a fost
niciodată achiziţionat subiectiv.
Teleologia serveşte şi o altă funcţie vitală. „Hora telos”- „ vezi sfârşitul, ţine cont de
consecinţe” atât pentru sănătoşi cât şi pentru maladaptaţi. Adler pune accentul pe
responsabilitatea personală în cazul subiecţilor sănătoşi psihic care caută atât binele lor cât şi
pe cel al celorlalţi.

Constructivism şi metafizică
Psihologii adlerieni caută să mărească insight-ul asupra forţelor ficţiunilor
inconştiente- care îndepărtează de la „inevitabilitatea sorţii” (aceasta are impact atâta
timp cât nimeni nu o înţelege). Adlerienii „escavează” trecutul clientului/pacientului cu
scopul de a-i influenţa/modifica viitorul şi de a-i îmbunătăţi integrarea în comunitate aici-şi-
acum.

Tipologie adleriană
În anul 1933 Adler a dezvoltat o schemă a tipurilor de personalitate. Aceste tipuri sunt
provizorii şi euristice în esenţă deoarece Adler nu credea în tipuri. Pericolul tipologizării este
acela că se pierde din vedere unicitatea individului şi se priveşte reducţionist, credea Adler.
- Acaparatorul (Achizitorul) sau tipul Aplecat -sunt acei oameni care iau în
mod egoist fără a dărui înapoi. Aceşti oameni tind să fie antisociali şi au un scăzut nivel de
activitate.
- Evitantul – sunt cei care urăsc să fie învinşi. Ei pot avea succes dar nu şi-au
asumat nici un risc pentru această condiţie. Sunt înclinaţi să aibă un slab contact social din
teama de a nu fi respinşi sau învinşi, în oricare mod.
- Cel care conduce sau Dominatorul -se luptă să preia puterea şi vrea să
manipuleze situaţiile şi oamenii, orice, pentru a obţine ce vor. Astfel de oameni sunt
predispuşi la comportamente antisociale.
- Tipul util social sunt acei oameni foarte deschişi şi foarte activi. Au bogate
contacte sociale şi luptă pentru a face schimbări spre bine.
Aceste tipuri se formează în copilărie şi sunt expresii ale stilului vieţii.

Despre ordinea naşterii

Adler a subliniat deseori că ordinea naşterii are influenţă asupra stilului vieţii. Ordinea
naşterii se referă la ordinea apariţiei fraţilor în familie. Adler credea că primul copil ar urma
să fie iubit şi bine îngrijit pînă la apariţia celui de-al doilea copil. Acest al doilea copil îi
provoacă primului născut sentimentul detronării, nemaifiind în centrul atenţiei. Adler (1956)
credea că într-o familie cu 3 copii, cel mai mare dintre copii este cel mai predispus la nevroză
şi dependenţă de substanţe, care ar rezona cu o compensaţie pentru sentimentele de
responsabilitate excesivă („greutatea întregii lumi pe umerii săi”) – dat fiind faptul că trebuie
să poarte de grija fraţilor săi –şi de pierdere melancolică a poziţiei de răsfăţ suprem în care se
afla odată. Ca rezultat, el a prezis că acest copil este cel mai înclinat să sfârşească la
închisoare sau la azilul de boli mintale. Copiii care ocupă poziţia de mezin al familiei tind să
aibă o empatie socială mai scăzută deoarece au parte de prea multă indulgenţă şi li se face
prea des pe plac. Copilul mijlociu, care nu trăieşte nici detronarea şi nici supraindulgenţa, are
cele mai mari şanse să devină un individ de succes dar în egală măsură poate deveni un rebel,
care simte din plin presiunea familiei.
 Adler nu a oferit niciodată un suport ştiinţific pentru interpretarea sa privind rolul
ordinii naşterii. De fapt, valoarea ipotezei sale a fost aceea de a fi crescut importanţa rolului
pe care îl au fraţii în marcarea psihologiei individului, dincolo de accentul limitativ pe care
Freud îl pusese pe relaţia dintre copil şi părinţi.

Despre homosexualitate
Adler a clasificat homosexualitatea alături de prostituţie şi criminalitate, ca fiind
printre „eşecurile vieţii”. Ideile sale privind sexualitatea non-heteronormativă şi variatele
forme de devianţă au fost subiect de controverse mult timp. În anul 1917 el şi-a început
scrierile despre homosexualitate cu o broşură de 52 de pagini iar sporadic şi-a publicat o mare
parte dintre idei tot restul vieţii. Cei care îi analizează ideile astăzi cred că Adler a ajuns la
concluziile sale prin stabilirea unei conexiuni între homosexualitate şi complexul de
inferioritate legat de propriul gen (engl. -gender). Acest punct de vedere diferă de cel al lui
Freud – care credea că homosexualitatea îşi are rădăcinile în narcisism, precum şi de cel al lui
Jung- care atribuia homosexualitatea unei exprimări inadecvate a contrasexualităţii vis-a-vis
de arhetipurile Anima şi Animus.
Psihologii adlerieni contemporani nu-i mai situează pe gay, lesbiene şi bisexuali
printre „eşecurile vieţii”. Există câteva dovezi că şi Adler şi-a abandonat ipoteza. Spre
sfârşitul vieţii, la mijlocul anilor 1930, opiniile sale despre homosexualitate au început să se
schimbe. Elizabeth H.McDowell, o asistentă socială de familie (care lucra în statul New
York) îşi aminteşte că a cerut supervizarea lui Adler privind cazul unui tânăr care „trăia în
păcat” cu un bărbat mai în vârstă din oraşul New York. Adler a întrebat-o „este fericit? ce
spui?”, “oh, da” a replicat Elizabeth. “Ei, şi de ce nu-l laşi în pace?” a spus Adler. (Manaster,
Painter, Deutsch şi Overholt, 1977, pag.81-82). Reflectând asupra acestui dialog Elizabeth a
considerat acest comentariu ca având « o profundă înţelepciune ».
In anul 1973 Asociaţia Americană de Psihiatrie a scos homosexualitatea de pe lista
tulburărilor mintale din nomenclatorul de diagnostic.

Despre educaţie parentală şi prevenţie

Adler a pus accentul atât pe tratament cât şi pe prevenire. În calitate de adepţi ai
orientării psihodinamice, adlerienii subliniază importanţa fundamentală a copilăriei în
dezvoltarea personalităţii şi a oricărei tendinţe spre variatele forme de psihopatologie. Cel
mai bun mod de a « vaccina » împotriva a ceea ce se numeşte azi « tulburări de
personalitate » (echivalentul actual pentru ceea ce Adler numise« caracter nevrotic »)
sau împotriva oricărei tendinţe spre variate condiţii nevrotice (depresie, anxietate) este
să formezi copilul astfel încât să fie şi să se simtă un membru al familiei egal cu ceilalţi.
Acest fapt stimulează dezvoltarea unui caracter democratic şi a abilităţii de a-şi exercita
puterea în mod rezonabil, nu prin compensare. Adler a militat împotriva pedepsei
corporale şi a prevenit părinţii să se abţină de la apelul la cei « 2 drăcuşori gemeni :
răsfăţul şi neglijarea ». Responsabilitatea dezvoltării optime a copilului nu este limitată la
mamă şi tată, ci revine şi profesorilor iar într-un sens larg chiar societăţii. Adler a susţinut că
profesorii, asistentele medicale, asistenţii sociali şamd au nevoie de formare în educaţia
parentală pentru a-şi îmbunătăţi lucrul cu familia în vederea democratizării relaţiilor cu copiii.
Atunci când un copil nu se simte egal şi este abuzat prin răsfăţ sau neglijat, el e înclinat
să dezvolte complexe de inferioritate sau de superioritate şi variate strategii de
compensare. Aceste strategii determină creşterea ratei divorţurilor, dezorganizarea
familiilor, tendinţele criminale şi suferinţele subiective în diverse forme psihopatologice.
Adlerienii au promovat de mult timp grupurile de educaţie parentală, în special cei
care urmează renumitului adlerian austriaco-american Rudolf Dreikurs.
 Spiritualitate, ecologie şi comunitate
Într-o lucrare târzie « Interesul social : o provocare pentru umanitate »,1938, Alfred
Adler se întoarce spre ideea de metafizică. El îşi argumenta viziunea sa asupra societăţii :
Sentimentul social înseamnă mai presus de toate o luptă pentru o formă de comuniune care
trebuie gândită ca etern aplicabilă…cînd umanitatea îşi va atinge scopul perfecţiunii …o
societate ideală a întregii umanităţi, împlinirea finală a evoluţiei. » (pag.275)
Şi continuă cu apărarea metafizicii :
“ Nu văd nici un motiv pentru a ne teme de metafizică; a avut o influenţă majoră
asupra vieţii şi dezvoltării umane. Noi nu suntem binecuvântaţi cu deţinerea adevărului
absolut ; şi pe această bază noi suntem obligaţi să ne formăm propriile teorii despre viitorul
nostru, despre rezultatele acţiunilor noastre. Ideea noastră despre sentimentul social ca formă
finală a umanităţii -a unei stări de imaginat în care toate problemele vieţii sunt rezolvate şi
toate relaţiile noastre cu lunea exterioară sunt corect ajustate- este un ideal reglator, un scop
care ne dă direcţie. Acest scop al perfecţiunii trebuie să poate în el scopul unui ideal
comunitar, deoarece tot ce valorizăm în viaţă, tot ce durează şi continuă să dureze, este veşnic
produsul acestui sentiment social. »

PRINCIPII ADLERIENE DE CREŞTERE ŞI EDUCARE A COPILULUI

(din ideile lui Adler, Dreikurs şi ale altor adlerieni)
 Respectul reciproc, bazat pe prezumţia de egalitate, este dreptul de netăgăduit
al tuturor fiinţelor umane. Părinţii care arată respect copilului- în timp ce îi
câştigă acestuia respectul- îl învaţă pe copil să se respecte pe sine şi să-i
respecte pe alţii.
 Încurajarea implică încredere în copil şi respect pentru copil aşa cum este el.
Un copil se comportă urât (indisciplinat) de obicei când este descurajat şi crede
că nu poate avea succes prin mijloace folositoare.
 Sentimentele de securitate sunt foarte subiective şi nu sunt legate neapărat de
situaţia prezentă. Adevărata siguranţă nu poate fi găsită în exterior, ea poate fi
dobândită doar prin experienţă, odată cu sentimentul că dificultăţile au fost
depăşite.
 Recompensa şi pedeapsa sunt ineficiente. Dacă e recompensat frecvent,
copilul ajunge să creadă că acesta este propriul său drept şi va cere recompensă
în schimbul a orice va face. El va considera că pedeapsa îi va da dreptul să fie
pedepsit. Deseori copiii se răzbună după ce au primit pedeapsa prin a refuza să
mai mănânce, prin a se certa, a-şi neglija temele sau alte moduri care îi vor
afecta puternic pe părinţi.
 Consecinţele logice şi naturale sunt tehnici care permit copilului, întodeauna
în condiţii de siguranţă, să simtă rezultatele propriului comportament.
Consecinţele naturale sunt rezultatul direct al comportamentului, de ex.
Tommy refuză să îşi îmbrace haina când afară plouă: el se va uda. Consecinţele
logice sunt stabilite de părinţi şi sunt consecinţe directe şi logice – iar nu
impuse arbitrar- ale comportamentului.; de ex., Helen nu vrea să-şi mănânce
prânzul: îi va fi foame până la următoarea masă de la ora 17.
 Părinţii trebuie “să îşi vadă de treburile lor” şi să-i lase pe copii să înveţe
din consecinţele logice ale comportamentului propriu.
 Este mai eficient să acţionezi decât să vorbeşti. Cearta cu copilul îi oferă
acestuia oportunitatea argumentării iar copilul îşi poate învinge părintele. Dacă
 părintele păstrează o atitudine calmă, răbdătoare, el poate, prin acţiune tăcută,
să obţină rezultate pozitive. Retragerea (lăsarea copilului în cameră şi plecarea
părintelui într-o alta) este cea mai eficientă metodă atunci când copilul cere o
atenţie necuvenită sau încearcă să vă implice într-o competiţie pentru putere.
DESEORI A FACE NIMIC ARE REZULTATE MINUNATE.
 Cu cât un copil obţine mai puţină atenţie când este obraznic, cu atât mai
multă atenţie trebuie să i se ofere când se comportă cooperant. Poate
simţiţi că furia vă ajută să scăpaţi de tensiunile personale dar acest fapt nu îi va
învăţa pe copii ce credeţi dvs. că ar trebui ei să înveţe.
 Nu interveniţi în certurile dintre copii; permiţându-le copiilor să îşi rezolve
propriile conflicte, ei vor învăţa cum să se înţeleagă mai bine între ei. Multe
certuri sunt provocate pentru a-i implica pe părinţi iar separându-i pe copii sau
acţionând ca un judecător cădeţi în faţa provocării lor, stimulându-i să se certe
mai mult.
 Faceţi-vă timp pentru a-l învăţa pe copil principalele deprinderi şi
obiceiuri (bune maniere). NU încercaţi însă asta într-un moment de conflict
sau când sunteţi în compania altcuiva. Părintele care “nu are timp pentru aşa
ceva” va petrece şi mai mult timp corectând un copil needucat.
 Niciodată nu faceţi pentru un copil ceea ce poate el să facă singur. Un copil
dependent este un copil poruncitor. Copiii devin iresponsabili doar când nu
reuşim să le oferim oportunităţi pentru a-şi asuma responsabilităţi.
 Supraprotecţia împinge un copil în jos. Părinţilor poate să li se pară că oferă,
atunci când acţionează în locul copilului; de fapt ei îi iau copilului dreptul de a
învăţa şi se dezvolta.
 Când părinţii încep să aibă încredere că proprii copii se vor comporta într-o
manieră responsabilă şi le şi oferă această oportunitate, copiii îşi vor asuma
propriile responsabilităţi.
 Părinţii supraresponsabili deseori produc copii iresponsabili. Părinţii care
preiau responsabilitatea copilului prin a face ce trebuie în locul acestora sau
reamintindu-le copiilor , încurajează copilul să fie iresponsabil.
 Distingeţi între atenţia pozitivă şi cea negativă, dacă vreţi să influenţaţi
comportamentul copiilor. Simţindu-se incapabil să obţină atenţia pozitivă şi
privind faptul de a fi ignorat ca intolerabil, copiii recurg la activităţi care le
aduc atenţia negativă a părinţilor. Atenţia negativă e mai bună decât deloc!!!
 Înţelegeţi scopul copilului. Orice acţiune a copilului are un scop. Ţelul său de
bază este să fie conectat, să fie valorizat şi să aibă un loc în grupul său, fie că
este vorba despre familie, despre clasa de la şcoală, despre organizaţia de tineri
etc.copiii au nevoie să simtă că aparţin grupului.
 Cele 4 scopuri ale comportamentului indisciplinat. De obicei copilul nu este
conştient de scopurile sale. Comportamentul său, deşi ilogic pentru alţii, este
consistent cu propria sa interpretare privind locul pe care îl are în grupul
familial.
 A.Obţinerea atenţiei: copiii vor atenţie şi servicii. Ne simţim deranjaţi deoarece
ei par să nu reţină sau să nu îşi amintească ce le-am spus.Simţim că trebuie să
le reamintim.
 B.Puterea: copiii vor să fie şefi. Părinţii răspund simţindu-se provocaţi şi intră
în competiţie cu ei . În general un copil care vrea puterea are un părinte care de
asemenea caută puterea. O persoană nu se poate certa singură; când un părinte
nu face nimic (se retrage, de ex. dintr-o competiţie pentru putere), disipează
 puterea copilului, şi poate începe să restabilească o relaţie mai sănătoasă cu
copilul.
 C.Răzbunarea: copiii vor să-şi rănească părinţii deoarece i-au rănit. De regulă
părinţii răspund simţindu-se profund răniţi şi se răzbună la rândul lor.
 D.Afişarea unei inadecvări : copiii vor să fie lăsaţi în pace, să nu li se mai ceară
nimic, abandonează. Părinţii răspund prin disperare, de regulă, “nu ştiu ce să
mai fac”.
 Minimalizaţi greşelile copilului. A greşi e omeneşte. DREIKURS sugera SĂ
AVEM CURAJUL DE A FI IMPERFECŢI. Copilul, la rândul său, este
imperfect. Nu faceţi prea mult tam-tam şi nu vă îngrijoraţi pentru acele greşeli.
Construiţi pe ceva pozitiv, nu pe ceva negativ.
 O întrunire de familie o dată pe săptămână sau cît de des doriţi, poate oferi
fiecărui membru al familiei, inclusiv copilului/copiilor, şansa de a vorbi despre
unele probleme şi de a discuta ce se poate face. Accentul trebuie pus pe “Ce se
poate face în această situaţie.”
 Distraţi-vă împreună şi ajutaţi la dezvoltarea unei relaţii bazate pe bucurie
împărtăşită, pe respect reciproc, iubire/afecţiune, încredere reciprocă, şi pe
sentimentul de apartenenţă. În loc să cicăliţi, să predicaţi, să admonestaţi, să
corectaţi, utilizaţi conversaţia pentru a menţine o relaţie prietenească. Vorbiţi
copilului cu acelaşi respect şi consideraţie ca şi faţă de un bun prieten.
Nici un copil nu este fără speranţă, credea Adler.

Recomandări simplificate pentru părinţi

1. Incurajaţi copilul
2. Evitaţi pedeapsa şi recompensa (Eşecul folosirii pedeapsei şi al recompensei ca
metodă de educare)
3. Uilizaţi consecinţa logică şi naturală
4. Fiţi fermi fără a domina
5. Respectaţi copilul
6. Induceţi respectul pentru ordine
7. Induceţi respectul pentru drepturile celorlalţi
8. Eliminaţi critica şi minimalizaţi greşelile
9. Menţineţi rutina
10. Oferiţi-vă timp pentru antrenament (educare)
11. Câştigaţi cooperarea
12. Evitaţi să daţi atenţie exagerată evenimentelor
13. Faceţti un pas lateral (îinapoi) îin lupta pentru putere (evitaţi confruntările de
putere cu copilul)
14. Retrageţi-vă din conflict
15. Actionaţi ! Ţineţi-vă gura inchisă.
16.Nu alungaţi muşte (exasperaţi de comportamentele deranjante înclinăm adeseori să
încheiem conflictul cu comenzi de genul ,,nu fă asta,, opreşte-te,, nu, nu,, grăbeşte-te,, fii
cuminte,, fii liniştit,,)
17. Aveţi curajul de a refuza, de a spune ,, nu,,
18. Evitaţi primul impuls – faceţi ceea ce este mai puţin aşteptat să faceţi.
19. Stăpâniţi-vă supra- protecţia
20. Stimulaţi independenţa. ,,Să nu faci niciodata ceva pentru copilul tău din ceea ce
poate face singur,,.
 21. Staţi deoparte în timpul certurilor dintre copii
22. Nu vă lasaţi conduşi de frică
23.Vedeţi-vă de treburile dvs (sunt multe situaţii în care nu trebuie să interveniţi
24. Evitaţi capcanele milei
25. Cereţi de la copii actiuni rezonabile ce presupun rezolvare pe o perioadă mai mare
de timp şi nu,, acum si aici”.
26. Ţineţi-vă de cuvânt- fiţi consistenţi
27. Puneţi-i pe toţi copiii “în aceeaşi barcă”, consideraţii egali între ei şi priviţi-i ca
egali!
28. Ascultaţi!
29.Ţineţi cont de tonul vocii dvs
30.Luaţi-o mai îincet, sau încetul cu încetul!
31. Nu încurajaţi ,, obiceiuri proaste,,
32. Distraţi-vă împreună
33.Vorbiţi cu ei, nu lor !
34.Înfiinţaţi un consiliu de familie .

“PERFECŢIUNEA NU EXISTĂ ÎN REALITATE, CI DOAR ÎN VISELE

NOASTRE.!” –RUDOLF DREIKURS.

RUDOLF DREIKURS (8 februarie 1897, Vienna – 25 mai 1972, Chicago) a fost

unul dintre principalii asistenţi şi colaboratori ai lui Alfred Adler. Enciclopedia Britanică îl
descrie ca pe un psihiatru specialist în educaţie care a dezvoltat sistemul psihologiei
individuale într-o metodă pragmatică de înţelegere a scopurilor comportamentului
reprobabil al copiilor şi pentru stimularea comportamentului cooperant fără pedeapsă
sau recompensă.
Ca şi Adler, Rudolf Dreikurs a absolvit Şcoala de Medicină de la Universitatea din
Viena, înainte de a lucra 5 ani ca intern la psihiatrie. Cercetările sale din domeniul
psihiatriei sociale l-au determinat să organizeze primul Comitet de Igienă Mintală din Austria
şi să devină interesat de scrierile lui Adler. Ca director al unuia dintre centrele de ghidare a
copiilor din Viena, el a aplicat metodele adleriene în familii şi în clasele de copii (şcoli).

În calitate de ucenic al psihologului austriac Alfred Adler, pentru Dreikurs a fost firesc
să dezvolte în continuare principiile psihologiei individuale în domeniile pe care şi le alesese:
educaţia şi parentalitatea. El a adoptat valorile care stau la baza psihologiei individuale
adleriene, cu accent pe egalitate, respect, cooperare şi autodisciplină.
Adler susţinea că motivaţia centrală a tuturor oamenilor este aceea de a aparţine şi de a
fi acceptaţi de alţii. Dreikurs a preluat această idee şi a dezvoltat-o , considerând că toate
comportamentele rele (indisciplinate) cu care se întâlnesc profesorii la clasă există
deoarece copiii presupun în mod eronat că acele tipuri de comportamente îi vor ajuta să
îşi găsească un loc în clasă deşi, de obicei, ele au exact efectul opus printre colegi şi
covârstnici.
Rudolf Dreikurs i-a fost ucenic şi apoi coleg lui Alfred Adler. L-a urmat pe acesta în
S.U.A. în anul 1937. Pentru a evita persecuţia nazistă Dreikurs a părăsit Austria în anul 1937
şi a ajuns în S.U.A. Ulterior s-a stabilit la Chicago (1939). Dreikurs a fost Profesor Emerit
de Psihiatrie la Şcoala Medială Chicago. A fost şi editor al jurnalului de Psihologie
Individuală.
În anul 1952 Rudolf Dreikurs a fondat Institutul “Alfred Adler” din Chicago- al cărui
dierector a şi devenit, instituţie care promovează abordarea optimistă conform căreia oamenii
sunt capabili de schimbare; problemele umane sunt văzute ca fiind cauzate interpersonal şi
social. Deja un psihiatru adlerian binecunoscut, el a dezvoltat activitatea pe care o începuse
Adler şi a simplificat multe din ideile acestuia, astfel încât ele să poată fi utilizate de părinţi şi
de profesori. El şi-a dat seama că pentru a putea să-i înveţe pe alţii cum să aplice principiile
adleriene în consiliere, psihoterapie şi educaţie parentală, are nevoie de o organizare
sistematică şi de tehnici de aplicare a acestora. El a construit probabil cel mai eficient
instrument de înţelegere a comportamentului copiilor, “Cele 4 scopuri ale
comportamentului necuviincios/obraznic”, precum şi o serie de tehnici de a repera efectiv
acestea în cazul unui copil obraznic. De asemenea , a dezvoltat sistemul consecinţelor
naturale şi logice ale comportamentului. Dreikurs a înfiinţat şi un al doilea institut adlerian
din lume , la Tel Aviv, în Israel. Rudolf Dreikurs a avut un singur copil, o fiică, Eva Dreikurs
(Ferguson), care este profesor universitar de psihologie (cu orientare adleriană).
Educaţia parentală de tip adlerian urmăreşte să ofere copiilor deprinderile necesare şi
curajul pentru a primi provocările vieţii într-un mod pozitiv şi pentru a evita multele capcane
şi pericole cu care se confruntă copiii în societatea de astăzi. Acest tip de educaţie susţine
părinţii, oferindu-le instrumentele pentru a atenua şi a face faţă la stresul de a fi părinte.
Adler şi Dreikurs au crezut cu putere că încurajarea este esenţială pentru
îmbunătăţirea comportamentului şi relaţiilor umane. Această abordare conţine principiile
unei discipline congruente cu societatea democratică.
Teoria lui Dreikurs s-a ocupat mai ales de problemele comportamentale ale
preadolescenţilor.
După Dreikurs comportamentul indisciplinat este rezultatul sentimentului lipsei de
apartenenţă la propriul grup social. Când se întâmplă aceasta copiii acţionează în funcţie de 1
până la 4 scopuri greşite: atenţia, puterea, răzbunarea şi evitarea (inadecvarea). Primul
motiv pentru comportamentul lor este acela că doresc atenţie. Dacă nu primesc atenţia după
care tânjesc prin acţiunile lor (bune sau rele, de ex. făcîndu-şi bine tema sau manifestându-se
turbulent) atunci vor trece la căutarea puterii (de ex. ar putea refuza să îşi facă tema). Dacă
lupta pentru putere este pierdută, atunci vor încerca să se răzbune. Dacă răzbunarea nu le
aduce răspunsul dorit, atunci încep să se simtă inadecvat. Cărţile lui Dreikurs prezintă mai
multe metode de a combate aceste comportamente. Scopul său major a fost acela ca elevii
să înveţe să colaboreze rezonabil, fără a fi penalizaţi sau recompensaţi deoarece vor simţi că
aduc o contribuţie valoroasă în clasă. Când R.Dreikurs explica cele 4 scopuri greşite deseori
oamenii îl întrebau “cum reuşiţi să puneţi copiii în aceste cutiuţe?” iar el replica “Nu îi pun
acolo, eu doar îi găsesc acolo” (citat din Jeane Nielsen, „Positive Discipline”).
Dreikurs a dezvoltat o abordare practică, de bun simţ, pentru a ajuta familiile să
dezvolte curajul, asertivitatea, responsabilitatea şi independenţa copiilor lor. Dreikurs a
înfiinţat primul centru de ghidare a copiilor din S.U.A. şi a format consilieri din mai multe
ţări. Astăzi există Centre Familiale de tip Adlerian-Dreikursian în mai multe părţi ale
lumii.

AR PUTEA FI FAPTUL CĂ…

Ca o alternativă la pedeapsă sau cicălire, un profesor sau un părinte poate avea
următorul dialog cu un copil/elev indisciplinat:

Profesorul: Ştii de ce te comporţi urât (încalci regulile clasei, te plimbi în jurul clasei
etc.)?
Elevul: Nu.

Profesorul: Aş vrea să-ţi spun ce cred eu.

Elevul: OK
 Profesorul: (începe să ghicească pentru a determina care din cele 4 scopuri greşite
este căutat de copil). Primele 4 grupuri de întrebări sunt pentru scopurile greşite ale : atenţiei,
puterii, răzbunării şi inadecvării. Pe măsură ce experienţa creşte, profesorul va fi capabil să
pună întrebarea corectă iar atunci când ghiceşte , copilul se va simţi instantaneu înţeles şi va
începe să fie cooperant.
Începeţi ghicitul cu o frază nonjudicativă: Ar putea fi faptul că..
√ Ar putea fi faptul că- ţi doreşti mai multă atenţie din partea mea?
√ Ar putea fi faptul că vrei să mă ţii ocupat cu tine?
√ Ar putea fi faptul că vrei să fac mai mult pentru tine?
√ Ar putea fi faptul că vrei să te urmăresc mai mult?
√ Ar putea fi faptul că vrei să te ajut mai mult?
√ Ar putea fi faptul că vrei să vin să te ajut mai mult?
√ Ar putea fi faptul că vrei ca eu să fac ceva special pentru tine?
√ Ar putea fi faptul că vrei să ţii clasa ocupată cu tine?
√ Ar putea fi faptul că vrei să fii special în clasă?

√ Ar putea fi faptul că vrei să fii şeful, responsabilul?

√ Ar putea fi faptul că vrei să-mi arăţi că poţi face ceea ce vrei?
√ Ar putea fi faptul că vrei să-mi arăţi că nu te pot opri?
√ Ar putea fi faptul că vrei să-mi arăţi că nu te pot determina să faci
ceva?
√ Ar putea fi faptul că vrei să faci ceea ce vrei?
√ Ar putea fi faptul că vrei să faci ce doreşti atunci când doreşti ?
√ Ar putea fi faptul că vrei să faci ce doreşti atunci cînd doreşti şi nimeni
nu te poate opri?

√ Ar putea fi faptul că vrei să mă pedepseşti?

√ Ar putea fi faptul că vrei să obţii ceva?
√ Ar putea fi faptul că vrei să te întorci la…?
√ Ar putea fi faptul că vrei să mă răneşti (să o/îl/îi răneşti)?
√ Ar putea fi faptul că vrei să mă faci să mă simt prost?
√ Ar putea fi faptul că vrei să-mi arăţi cum te simţi?
√ Ar putea fi faptul că vrei să mă faci să sufăr?
√ Ar putea fi faptul că vrei să-mi arăţi cât de mult urăşti ceea ce am
făcut?
√ Ar putea fi faptul că vrei să-mi arăţi că nu pot scăpa cu asta?
√ Ar putea fi faptul că vrei să mă răneşti pe mine şi pe alţi colegi din
clasă?

√ Ar putea fi faptul că vrei să fii lăsat în pace deoarece nu poţi face

nimic?
√ Ar putea fi faptul că vrei să fii lăsat în pace deoarece ţi-e frică să nu
greşeşti?
√ Ar putea fi faptul că vrei să fii lăsat în pace deoarece nu poţi fi în top?
 √ Ar putea fi faptul că vrei să fii lăsat în pace deoarece nu poţi fi primul?
√ Ar putea fi faptul că vrei să fii lăsat în pace deoarece nu poţi fi în top?
√ Ar putea fi faptul că vrei să fii lăsat în pace deoarece nu poţi fi
cîştigătorul?
√ Ar putea fi faptul că nu vrei să răspunzi vrei să mă opresc şi să nu te
mai întreb nimic?
√ Ar putea fi faptul că simţi că nu ştii răspunsul şi nu ai vrea ca ceilaţi să
afle?
√ Ar putea fi faptul că nu vrei să faci ceea ce îţi cer, indiferent ce se va
întâmpla?
√ Ar putea fi faptul că te simţi neimportant dacă nu eşti cel mai bun în
tot ce faci?
√ Ar putea fi faptul că te simţi respins dacă nu te plac toţi?
√ Ar putea fi faptul că tu simţi că nu trebuie să greşeşti niciodată ?
√ Ar putea fi faptul că tu simţi că faci tot ce poţi iar oamenii nu te
apreciază?
√ Ar putea fi faptul că tu vrei să fii mai bun decât …?
√ Ar putea fi faptul că tu vrei să mă faci să mă simt vinovat şi să îmi
pară rău pentru ceea ce ţi-am făcut?
√ Ar putea fi faptul că nu îţi pasă de preţul pe care va trebui să-l plăteşti
pentru a mă face să mă simt/ să se simtă (el, ea, ei) astfel?
√ Ar putea fi faptul că vrei să-mi arăţi că eşti mai deştept decât mine?
√ Ar putea fi faptul că te simţi superior faţă de mine atunci când mă pui
într-o postură în care nu ştiu ce pot face pentru tine şi mă simt
neajutorat?
√ Ar putea fi faptul că nu vorbeşti pentru a mă frustra (a-i frustra) şi a
mă face să mă simt fără ajutor şi învins?
√ Ar putea fi faptul că tu nu vrei să faci nimic pentru ca să te simţi ca un
personaj important?
√ Ar putea fi faptul că tu vrei ca oamenilor să le pară rău pentru tine ?
√ Ar putea fi faptul că tu foloseşti starea de boală ca să ai o scuză pentru
faptul că nu-ţi asumi responsabilităţile?
√ Ar putea fi faptul că tu crezi că fiind minor nu poţi fi pedepsit pentru
că furi sau distrugi proprietatea altora?
√ Ar putea fi faptul că tu eşti foarte mulţumit când îi faci pe alţii să
sufere şi să se simtă prost?

REFLEXUL RECUNOAŞTERII:
Cînd seriile de întrebări de mai sus sunt adresate copilului, acesta (mai mic de 10 ani)
se va da de gol printr-un zâmbet, printr-un rânjet , printr-un râs jenat sau prin a da dintr-un
ochi atunci când aţi ghicit. Va divulga fără să vrea că aşa este. Dacă nu aţi ghicit copilul va
ridica din umeri.
Copiii mai mari vor spune „nu” şi vor menţine o expresie rece dar se vor da de gol prin
limbajul corporal cum ar fi : strâng din buze, clipesc, se frământă pe scaun , dau din picior ,
bat din degete sau chiar îşi mişcă degetele de la picioare atunci când aţi ghicit.
În cazul lor , atunci cînd aţi ghicit motivul pentru care se comportă urât , copilul
se simte înţeles şi trece de la a fi ostil şi rezistent la a fi cooperant.
 Este o experienţă plină de bucurie pentru un copil care a fost îndepărtat şi simte
că nu are loc în societate, să se simtă înţeles. Acesta este începutul încrederii .

Lista „Ar putea fi …” este adaptată de Duen Hsi Yen în 2000, după cartea lui Rudolf
Dreikurs „Cum să menţinem bunul simţ în clasă”, 1982.
Acelaşi Duen Hsi Yen povesteşte cum în luna mai a anului 2000 a trebuit să fie
suplinitor la o clasă de matematică într-un liceu. Profesorul titular îl avertizase că acea clasă
poate fi îngrozitoare. Şi într-adevăr, cînd în oră a le-a dat o temă de făcut pentru a putea trece
la lecţia următoare, doar un singur elev din întreaga clasă şi-a făcut tema. De vreme ce
singurul elev din clasă care îşi făcuse tema a spus că vrea să meargă mai departe, profesorul
şi-a făcut datoria. Profesorului i-a luat cam o jumătate de oră să treacă peste toate problemele
iar cea mai mare parte a clasei adormise. După ce a terminat, a pornit o discuţie cu clasa şi a
început cu un joc de matematică improvizat, 20 de întrebări care păreau să le placă. Una
dintre cele mai gălăgioase fete a venit în faţa clasei fără permisiune şi a început să scrie
cuvinte fără rost pe proiector. Profesorul a citit câteva dintre ele şi a comentat că sună ca o
asociaţie liberă . Apoi s-a întors spre ea şi a întrebat-o:
d-l Yen: Ai auzit de Sigmund Freud care a încercat să ajungă la inconştient prin asociaţia
liberă de idei? Asociaţia liberă este o tehnică în care spui tot ce îţi trece prin minte. El a
inventat o metodă de descoperire a motivelor inconştiente. Tu ştii de ce eşti aici?
Kesha (nu e numele ei real): Scriu poezie.
d-l Yen (către Kesha): Eu nu cred că acesta este motivul real. Propun să jucăm „20 de
întrebări” pentru a ghici motivul iar voi, clasa, ajutaţi-mă privindu-i reacţiile.
Kesha (vădit încântată de noul joc): Grozav!
d-l Yen: Ar putea fi faptul că vrei mai multă atenţie?
Kesha (zâmbind): Nu.
Clasa: (strigând şi huiduind): Noi credem că ea vrea mai multă atenţie!
d-l Yen: Nu cred că am reuşit încă să ghicesc judecând după reacţia ei. (Kesha continuă să
rămână în faţa clasei, cu pixul în mână). Ar putea fi faptul că doreşti mai multă putere?
Kesha( expresia i se schimbă , probabil în încercarea de a ascunde ceva; pune pixul jos): Nu.
D-l Yen : Ar putea fi faptul că vrei să arăţi clasei că eşti mai puternică decât profesorul?
Kesha( strigând, stând dreaptă şi ridicând mâinile deasupra capului): Uite! Eu sunt mai
puternică decât profesorul.
„În acest moment ea s-a retras spre locul ei în bancă. Am identificat corect scopul său greşit,
motivaţia ei inconştientă. A rămas la locul ei pentru tot restul orelor şi a participat la discuţiile
pe care le-am avut la clasă cu mai mult respect pentru mine şi pentru colegi.”

FUNDAMENTELE MODELULUI DISCIPLINEI SOCIALE A LUI DREIKURS

Modelul disciplinei sociale propus de Dreikurs respectă premisele de bază ale teoriei lui
Adler:
1.Oamenii sunt fiinţe sociale şi motivaţia lor de bază este cea de apartenenţă.
2.Orice comportament are un scop.
3.Oamenii sunt organisme care iau decizii.
4.Oamenii doar percep realitatea iar această percepţie poate fi greşită sau eronată.

Filosofia educaţională a lui Dreikurs se bazează pe filosofia democraţiei, cu principiul

ei implicit, egalitatea umană, şi pe abordarea socio-teleologică a psihologiei lui Adler. În
acest cadru de referinţă omul este recunoscut ca fiinţă socială, acţiunile sale au un scop şi
sunt îndreptate către o ţintă, personalitatea lui este o entitate unică şi indivizibilă. O
abordare socio-teleologică implică existenţa lui Dumnezeu, un scop mai înalt şi o ordine
naturală a lucrurilor. Dreikurs credea că putem înţelege problemele comportamentale
(indisciplina) ale unui copil identificând cele 4 scopuri sau ţinte principale ale acestuia:
obţinerea atenţiei, lupta pentru putere, căutarea răzbunării şi exprimarea inadecvării.

În esenţă, înţelegerea fiecărei acţiuni a copilului este bazată pe ideea că el îşi caută locul său
în grup. Un copil bine adaptat se va conforma cerinţelor grupului aducând contribuţii
valoroase. Un copil care se comportă urât, pe de altă parte, va sfida nevoile grupului pentru a-
şi menţine statutul social. Oricare ar fi scopul -dintre cele 4 menţionate anterior- spre care
copilul a ales să se angajeze, copilul crede că acela este singurul mod în care poate face faţă
cu succes dinamicii grupului. Dreikurs susţinea că scopul copilului poate să se modifice
ocazional, în funcţie de circumstanţe : el ar putea acţiona pentru a atrage atenţia la un moment
dat , în timp ce altă dată îşi afirmă puterea sau caută răzbunarea. (1968). Indiferent dacă un
copil este bine adaptat sau maladaptat , scopul său principal va fi acceptarea socială.

Copiii (ca şi adulţii, de altfel) nu reacţionează pur şi simplu la forţele lumii exterioare.
Comportamentul este rezultatul propriilor noastre interpretări eronate ale lumii. Nu
reacţionăm conform realităţii care ne înconjoară, ci conform evaluării noastre subiective a
acesteia. Din păcate, atunci când situaţia e deschisă interpretărilor personale, indivizii fac
greşeli inevitabile în percepţie. Când alegem cum să ne comportăm, noi nu avem aproape
niciodată (la „îndemână”) toate faptele de care avem nevoie pentru a face alegeri
adecvate. Mai mult decât atât, alegerile sunt subiective. Doar o mică parte dintre oameni
investighează condiţiile prezente în situaţii particulare. Noi facem presupuneri şi credem că
aceste presupuneri sunt adevărate. Când un elev eşuează în a obţine acceptarea, va începe să
se manifeste un tipar de indisciplină. Toate comportamentele indisciplinate (necuviincioase)
sunt rezultatul presupunerii greşite a copilului despre cum poţi să-ţi găseşti un loc şi să obţii
un statut.
Dreikurs considera că disciplina se bazează pe respect reciproc, aceasta motivând
copilul/elevul să se comporte constructiv datorită înaltului simţ al interesului social.

Pentru a combate comportamentele indisciplinate Drekurs recomandă

următoarele:
-primul pas pentru profesor/educator este acela de a identifica scopul greşit ale
comportamentului copilului, observându-şi propriul răspuns la acestea.
-în al doilea rând profesorul/educatorul trebuie să se confrunte cu scopul greşit oferindu-i
copilului o explicaţie a acestuia, împreună cu o discuţie despre logica greşită pe care o
implică. În acest mod elevului/copilului i se oferă oportunitatea de a-şi examina şi schimba
comportamentul.
-în al treilea rând Dreikurs subliniază importanţa evitării luptei de putere cu copilul ; un
mod simplu este acela de a te retrage, ca o figură a autorităţii ; de asemenea, profesorii
/educatorii pot redirecţiona ambiţiile de putere ale elevului/copilului invitându-l să participe la
luarea deciziilor şi la indicarea direcţiilor de acţiune. Această modalitate a fost numită
„predare democratică” (învăţare democratică). De asemenea Dreikurs recomandă adoptarea
unor paşi pozitivi împotriva comportamentului care caută răzbunarea. Profesorii / educatorii
sunt instruiţi cum să creeze situaţii în care elevii/copiii îşi pot expune/afirma talentele şi
punctele forte pentru ca în final să obţină acceptarea. În ceea ce îi priveşte pe copiii care
manifestă inadecvarea, profesorii/educatorii trebuie să îi încurajeze, oferindu-le suport şi
încurajare fie şi pentru cel mai mic efort pe care îl fac. Scopul final al tehnicilor Dreikursiene
a fost acela ca elevii/copiii să coopereze rezonabil, fără a fi penalizaţi sau recompensaţi, ci
doar pentru că simt că au o contribuţie valoroasă în clasă/grup.
Cum va înţelege profesorul/educatorul scopul indisciplinei copilului?
Dacă profesorul/educatorul se simte contrariat/deranjat atunci scopul copilului este obţinerea
atenţiei.
Dacă profesorul/educatorul se simte învins sau intimidat, atunci scopul copilului este puterea.
Dacă profesorul/educatorul se simte rănit, atunci scopul copilului este răzbunarea.
Dacă profesorul/educatorul se simte incapabil, atunci scopul copilului este neajutorarea.

Despre dezavantajele pedepsei şi recompensei

Nici Adler şi nici Dreikurs nu au crezut nici în utilizarea pedepsei, nici a întăririi
comportamentale şi nici a laudei. De fapt cuvintele „pedeapsă” şi „recompensă” sunt
incompatibile cu principiile adleriene. Ele sunt văzute ca depăşite şi periculoase:
-Un copil va considera curând recompensa ca fiind un drept şi va cere răsplată pentru orice va
face. De asemenea îl va învăţa pe copil cu valorile extrinseci, făcându-l să depindă de
aprobarea cuiva pentru a simţi că are valoare.
- Pedeapsa este menită să sancţioneze şi să rănească pe copil şi îi dă acestuia dreptul să
rănească înapoi deoarece vede pedeapsa ca pe o răzbunare din partea părintelui. Iar unii
părinţi/profesori/educatori ştiu că uneori revanşa copilului este mult mai eficace decât
pedeapsa adulţilor.
-Lauda este o răsplată verbală pentru realizarea unei sarcini. Lauda îi spune copilului/elevului
că a satisfăcut cerinţele altora. Lauda este „dominatoare” deoarece persoana care laudă are o
poziţie superioară. Lauda stimulează competiţia. Lauda stimulează egoismul.
În schimb Dreikurs consideră că cele mai utile tehnici pentru prevenirea problemelor de
disciplină sunt reprezentate de consecinţele naturale şi logice ale comportamentului. De
asemenea încurajarea este mult mai potrivită decât lauda. În conformitate cu modelul
disciplinei sociale propus de Dreikurs încurajarea este mai importantă decât orice alt aspect în
creşterea copiilor deoarece, afirmă el, un copil indisciplinat este un copil descurajat.
Nici un copil nu este fără speranţă, credea Adler. Etichetarea, foarte frecventă în societatea de
astăzi, din păcate, conduce la descurajare care ulterior poate devenie o autoprofeţie care se
îndeplineşte. Atunci când un copil este arătat cu degetul ca un eşec, el este deprivat de
demnitatea sa şi îşi pierde respectul de sine, rezultatele fiind o scăzută stimă de sine şi lipsa
încrederii în sine.
-Copiii caută aprobarea iar încurajarea este modul legitim de a le-o oferi. Încurajarea este
focalizată pe efort mai mult decât pe realizare. Ea oferă un feedback pozitive copiilor care se
străduiesc din greu dar care nu reuşesc. Încurajarea îi motivează să continue. În schimb lauda
se focalizează pe nivelul achiziţiei.
Exemple:
1.Dacă elevul scrie pe pereţii şcolii…
Profesorul îl poate reţine la şcoală după ore (pedeapsă).
Profesorul poate cere elevului să cureţe pereţii (consecinţă logică).
2. Dacă elevul distruge materiale didactice din clasă….
Profesorul poate trimite părinţilor acestuia o notă scrisă (pedeapsă).
Profesorul poate preveni ca pe viitor elevul să nu mai aibă acces la materialele didactice până
când acesta va alege să se comporte adecvat.(cosecinţă logică).
3.Dacă un elev întârzie la oră….
Profesorul poate să îl reţină la şcoală după ore (pedeapsă).
Profesorul îi poate cere elevului să aştepte la uşă până cînd va primi un semnal că intrarea
târzie în clasă nu va tulbura ora de curs (consecinţă logică).

DESPRE CONSECINŢELE COMPORTAMENTULUI- cu aplicabilitate la clasă

Dreikurs a descris 2 tipuri de consecinţe: logice şi naturale.
-Consecinţele logice se referă la rezultate rezonabile care urmează comportamentului,
fie plăcute, fie neplăcute. De regulă ele solicită copilului/elevului să facă bine ceea ce a
greşit anterior. De exemplu: dacă elevul nu şi-a făcut exerciţiile primite de la profesor pentru
lucru individual în timpul orei decurs, i se cere să le continue ca temă pentru acasă . Într-o
clasă democratică elevii ştiu în avans consecinţele indisciplinei lor deoarece în calitate de
membru al clasei a ajutat la formularea lor.
-Consecinţele naturale sunt diferite de cele logice prin faptul că ele rezultă în mod
natural din comportament. De exemplu: dacă un copil se leagănă cu scaunul şi cade, faptul
că va fi rănit sau se va jena de ceilalţi copii din clasă va fi/vor fi o consecinţă naturală
deoarece jena şi lovirea sunt consecinţe care nu au fost stabilite prin acord, ci apar spontan.
Dreikurs a considerat că pedeapsa şi umilirea sunt jignitoare, ofensive. El recomandă ca
elevii să fie implicaţi în deciziile care le influenţează/afectează viaţa şcolară. Dreikurs
considera că elevii/copiii trebuie să ia parte la stabilirea consecinţelor logice care vor fi
suportate atunci cînd înţelegerile nu sunt respectate. Pe această cale ei vor ajunge să
înţeleagă motivele care se află dincolo de reguli şi de consecinţe. El a crezut în prevenire şi s-
a centrat în principal pe comportamentul constructiv, nu pe disciplina coercitivă. El a
recomandat profesorilor să aibă atmosferă democratică la clasă şi să adopte un stil de predare
democratic, pentru a ajuta elevii să capete simţul apartenenţei (scopul autentic al fiecărei
fiinţe umane). În această manieră elevii vor căpăta interes social: o condiţie în care elevul va
realiza singur că este în avantajul său să contribuie la binele/bunăstarea grupului. Mai mult
decât atât, pentru a înţelege copiii, ei trebuie observaţi în locuri/conjuncturi sociale, în
relaţie cu ceilalţi, pentru a descoperi motivele comportamentului său.

TIPOLOGIA PROFESORILOR
Dreikurs a definit 3 tipuri de profesori:
- autocratici- o fac pe şeful, exercită presiune, impun cooperare, utilizează un ton
ascuţit al vocii, comandă, domină, critică, găsesc greşeli, pedepsesc şi stabilesc
unilateral toate procedurile, regulile şi consecinţele.
- permisivi- stabilesc puţine limite pentru comportamentul elevului, nu invocă
consecinţele logice atunci când indisciplina izbucneşte în clasă ci mai degrabă
caută scuze pentru elevii indisciplinaţi
- democratici-se caracterizează prin leadership, atitudine prietenoasă, primitori,
stimulează elevii să gândească, cooperează, ghidează, încurajează,
conştientizează elevii, sunt de ajutor, împart responsabilităţile.
Profesorii democratici pot evita indisciplina la clasă folosind cuvinte de încurajare
care transmit respect pentru abilităţile elevului. De ex.” O încercare bună, se vede că
te străduieşti.” –este o încurajare, în timp ce „ Ce treabă bună ai făcut la tema
pentru acasă.” – este o laudă.

În continuare vor fi prezentate o serie de tehnici recomandate de Dreikurs pentru a

contracara cele 4 scopuri ale comportamentului indisciplinat, tehnici utile mai ales la
clasă.

A. Pentru cazul în care copilul urmăreşte obţinerea atenţiei

 Minimalizaţi atenţia: ignoraţi-i comportamentul, staţi aproape şi scrieţi o notă
(faceţi însemnări).
 Legitimaţi comportamentul: creaţi o lecţie din comportamentul lui şi atrageţi
clasa în această lecţie
 Faceţi ceva neaşteptat: stingeţi lumina, cântaţi la un instrument muzical, vorbiţi
la pereţi
  Distrageţi atenţia elevului: puneţi-i o întrebare sau cereţi-i o favoare, schimbaţi
activitatea.
 Recunoaşteţi comportamentul adecvat: mulţumiţi-i elevului, oferiţi-i felicitări
în formă scrisă
 Mutaţi elevul: cereţi-i elevului să treacă pe un alt scaun, trimiteţi elevul pe
„scaunul de gândire”
B. Pentru cazul în care copilul urmăreşte caută puterea şi controlul:
 Faceţi-vă o ieşire graţioasă din decor: confirmaţi-i elevului puterea, eliminaţi
audienţa, amânaţi discutarea problemei.
 Utilizaţi time-out-ul.
 Aplicaţi consecinţele.

C. Pentru cazul în care copilul urmăreşte răzbunarea:

 Aceleaşi tehnici ca şi în cazul „lupta pentru putere”.

D. Pentru cazul în care copilul urmăreşte afişarea inadecvării:

 Modificaţi metodele de instruire
 Utilizaţi materiale concrete pentru învăţare şi instruirea mediată de computer
 Fracţionaţi predarea în paşi mărunţi
 Oferiţi îndrumare
 Învăţaţi copii convorbirea pozitivă cu sine (autodialogul pozitiv) şi cu ceilalţi
 Învăţaţi-l că greşelile sunt ok
 Întăriţi încrederea elevului
 Focalizaţi-vă pe succesele sale din trecut
 Arătaţi-i că poate învăţa
 Recunoaşteţi-i realizările

Dreikurs a fost fondatorul şi directorul medical al Centrului Comunitar de

Ghidare a Copilului din Chicago. Şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în şcolile publice
explicând cum poate fi tradusă teoria sa în idei practice pentru managementul clasei şi pentru
obţinerea ei în clasă.
Şi alţi autori adlerieni au observat că unii dintre copiii consideraţi „fără speranţă” (din
cauza obrăzniciei) au avut schimbări formidabile de comportament când au fost abordaţi altfel
Ceea ce părinţii numeau deseori „miracol” nu era altceva decât rezultatul respectului
arătat copilului, încrederea în potenţialul copilului şi creşterea încrederii în sine. Mulţi
părinţi, în special cei care urmează programe bazate pe psihologia adleriană, precum şi
profesori şi copii care au ajuns să cunoască aceste idei, le-au interiorizat şi ele au devenit o
filosofie de viaţă.
Aceasta nu înseamnă că poţi opri apariţia problemelor, ci înseamnă să fii mai bine
pregătit pentru a găsi soluţii.