When he was wicked

by Julia Quinn
Toate drepturile rezervate acestui titlu aparţin
Editurii MIRON
 JULIA QUINN

PĂCĂTOSUL CONTE
KILMARTIN

Editura MIRON
Traducerea:
Andreea Radu
 Partea I
Martie 1820, Londra, Anglia

Capitolul I

„Nu pot spune că mă distrez, dar nu e tocmai rău.

Sînt femei aici, şi unde sînt femei, cu siguranţă am ce
face.”
- de la Michael Sterling pentru vărul lui, John,
conte de Kilmartin, scrisoare trimisă de la infanteria a
52-a, în timpul războaielor napoleonice.

în fiecare viaţă există un punct de cotitură, un

moment atît de impresionant, atît de intens şi de clar
încît simţi că te-a lovit ceva în capul pieptului, că nu
mai poţi respira, şi ştii cu absolută certitudine şi fără
nicio umbră de îndoială că viaţa ta nu va mai fi nicioda­
tă la fel. Pentru Michael Sterling acel moment a fost
cel în care i-au căzut ochii pe Francesca Bridgerton.
După o viaţă întreagă în care a alergat după femei,
în care a zîmbit viclean cînd ele au alergat după el, în
care le-a dat voie să-l prindă, numai ca să le ia prin
surprindere şi să le cîştige inimile, după o viaţă în care
a mîngîiat, a sărutat şi a făcut dragoste, dar nu i-a dat
voie inimii să simtă nimic, a fost suficientă o singură
privire în direcţia Francescăi Bridgerton ca să se în­
drăgostească atît de tare încît e mare minune că n-a
căzut din picioare.
Din păcate pentru el, numele ei mai era Bridgerton
doar treizeci şi şase de ore, pentru că se cunoscuseră
la cina festivă în cinstea căsătoriei ei cu vărul lui.
Viaţa era ironică, se gîndea Michael uneori. Asta
dacă era mai bine dispus. Cînd era supărat folosea cu
totul alt adjectiv, iar de cînd se îndrăgostise de soţia
vărului său primar, nu era prea des bine dispus. îşi as­
cundea sentimentele însă. Nu se cade să fii vizibil
afectat.
Uneori, cîte un suflet enervării de sensibil observa
că e supărat şi, Doamne fereşte, chiar întreba cum se
simte. Deşi Michael Sterling se mîndrea, şi nu
degeaba, cu faptul că putea să păcălească şi să amă­
gească pe oricine - pînă la urmă sedusese un număr
mai mare de femei decît ar fi vrut să numere şi reuşise
să facă asta fără să fie vreodată provocat la duel - ei
bine, adevărul trist era că nu mai fusese niciodată
îndrăgostit. Şi un bărbat îndrăgostit se poate pierde
uşor cu firea.
Dar el rîdea, era vesel şi continua să le seducă pe
doamne, deşi ţinea ochii închişi cînd era cu ele în pat.
Nu mai mergea nici ia biserică. Mai avea rost să roage
pentru sufletul lui? în plus, biserica din apropiere de
Kilmartin data din 1432, iar piatra veche nu ar fi putut,
cu siguranţă, să reziste unui fulger căzut direct pe ea.
Iar dacă Dumnezeu avea poftă vreodată să
nimicească un păcătos, nu putea alege pe nici un altul
 mal potrivit. Michael Sterling, păcătosul. Parcă vedea
numele şi titlul pe o carte de vizită. Ar fi fost în stare să
|l Imprime cîteva, cu umorul lui negru, dacă nu s-ar fi
temut că-şi omoară mama. Poate că era un netrebnic,
ilnr asta nu însemna că era nevoie să o tortureze pe
femeia care îi dăduse viaţă.
Nu crezuse că păcătuieşte fiind cu toate acele
femei. Nici acum nu credea altceva. Joate doriseră să
fie cu el. Nu puteai seduce o femeie care nu voia să
fie sedusă. Cel puţin nu atunci cînd ştiai ce înseamnă
seducţia şi nu o confundai cu violul. Trebuia ca ele să
îşi dorească să fie cu tine. Dacă nu era cazul şi
Michael simţea chiar şi cea mai mică urmă de
disconfort, se răsucea pe călcîie şi pleca. Pasiunea sa
nu era atît de nestăpînită încît să nu poată renunţa la
o cucerire. în plus, nu sedusese niciodată o virgină şi
nu se culcase cu nici o femeie măritată. Ei bine, ca să
fie sincer măcar cu ei însuşi, se culcase cu destule
femei măritate, dar numai cu acelea ale căror soţi se
purtau urît. Şi doar dacă femeia îi dăruise deja doi
băieţi soţului ei. Trei chiar, dacă unul dintre primii doi
era mai bolnăvicios. Pînă la urmă, un bărbat trebuie
să se conducă după nişte principii.
Dar asta... Aşa ceva era ieşit din comun şi cu totul
inacceptabil. Era unul dintre păcatele, iar el avea
multe, care aveau să-i înnegrească sufletul. Sau cel
puţin, dacă avea puterea să nu treacă la fapte, să i-l
coloreze într-un gri forte închis. Fiindcă asta... Asta...
O dorea pe soţia vărului său. O voia pe soţia lui
John. John. Care, fir-ar să fie, îi era mai apropiat decît
fraţii lui. John, a cărui familie îl primise în casa ei atunci
cînd propriul lui tată murise. John, al cărui tată îl cres­
cuse şi îl învăţase cum să fie bărbat. John, cu care...
La naiba! Chiar era nevoie să-şi facă asta? Ar fi putut
petrece o săptămînă întreagă înşirînd toate motivele
din cauza cărora va ajunge în iad fiindcă se îndră­
gostise tocmai de soţia lui John. Şi nici unul dintre ele
nu avea cum să schimbe un lucru simplu. Nu o putea
avea. Nu putea să se atingă de Francesca Bridgerton
Stirling. A

Dar, se gîndi pufnind, lăsîndu-se să cadă pe divan,

punînd picior peste picior şi privindu-i cum rîd, zîmbesc
şi se privesc îngreţoşător de drăgăstos, putea să mai
bea ceva.
- Cred că asta o să fac, spuse cu voce tare, dînd
paharul peste cap.
-Ai spus ceva, Michael? întrebă John, care auzea
foarte, foarte bine.
Michael zîmbi prefăcut şi ridică paharul.
- Doar că mi-e sete, rosti, arătîndu-se vesel.
Erau la Casa Kilmartin, în Londra, şi nu în Kilmartin
(nu casa, nu castelul, ci doar Kilmartin), în Scoţia, unde
crescuseră băieţii, sau la cealaltă casă Kilmartin, din
Edinburgh. Michael se gîndea uneori că strămoşii lor
nu fuseseră suflete prea creative. Mai exista şi o ca­
bană Kilmartin, dacă puteai numi aşa o clădire cu do­
uăzeci şi două de camere. Şi să nu uităm de
mănăstirea Kilmartin şi, desigur, palatul Kilmartin. Oare
de ce nu se gîndise nimeni să-şi numească reşedinţa
după numele de familie? Casa Stirling suna foarte
 bine, după părerea lui. Presupunea că ambiţioşi, dar
lipsiţi de imaginaţie, membrii familiei Stirling de pe
vremuri fuseseră atît de vrăjiţi de proaspătul lor titlu
încît nici nu le trecuse prin cap să numească vreun
lucru altfel.
Pufni în paharul de whisky. Era mare minune că nu
bea ceai Kilmartin şi nu stătea pe un scaun în stil
Kilmartin. De fapt, probabil că aici s-ar fi ajuns dacă
bunica lui ar fi reuşit să facă asta fără să implice familia
în comerţ. Bătrîna era atît de mîndră încît ai fi zis că s-
a născut Stirling şi nu că s-a măritat cu unul dintre ei.
Pentru ea, contesa de Kilmartin era la fel de importan­
tă ca orice alt personaj de rang mai mare, şi îşi expri­
mase dispreţul nu o dată pentru că fusese condusă la
cină în urma vreunei marchize sau vreunei ducese. I
se spunea Regina, se gîndi Michael indiferent. Pro­
babil că bunica îngenunchease în faţa reginei Angliei,
dar nu respectase în viaţa ei vreo femeie.
l-ar fi plăcut Francesca. Bunica Stirling ar fi strîm-
bat din nas auzind că tatăl fetei era doar un simplu
viconte, dar Bridgerton era o familie cu tradiţie, foarte
populară şi, atunci cînd era nevoie, foarte puternică,
în plus, Francesca avea coloană vertebrală şi era
mîndră, cu un simţ al umorului ironic şi subversiv. Dacă
ar fi fost cu cincizeci de ani mai în vîrstă şi nu atît de
atrăgătoare, ar fi putut fi prietenă bună cu bunica
Stirling.
Iar acum ea era contesă de Kilmartin, măritată cu
vărul lui, John, cu un an mai mic decît el, dar tratat me­
reu cu respectul care i se datora fiului mai mare în
familia Stirling. Pînă la urmă, el era moştenitorul. Taţii
lor fuseseră gemeni, dar tatăl lui John se născuse cu
şapte minute înaintea tatălui lui. Cele mai importante
şapte minute din viaţa lui Michael Stirling, iar el nici
măcar nu se născuse încă.
- Ce să facem la aniversarea a doi ani de ia
căsătorie? întrebă Francesca, traversînd salonul şi
aşezîndu-se pe scaunul din faţa pianului.
- Orice vrei tu, răspunse John. ^
Francesca se întoarse către Michael, cu ochii
uimitor de albaştri chiar şi la lumina luminărilor. Sau
poate i se părea lui aşa, fiindcă ştia cît de albaştri sînt.
în ultimul timp visa numai lucruri albastre. Culoarea ar
fi trebuit să-i poarte numele - albastru Francesca.
- Michael? rosti ea pe un ton care îi dădu de
înţeles că repeta ceva.
- îmi cer scuze, spuse el zîmbind din colţul gurii,
aşa cum făcea des.
Nimeni nu îl lua în serios cînd zîmbea aşa, iar lui îi
convenea asta de minune.
- Nu eram atent.
-Ai vreo idee? întrebă ea.
- Legat de ce?
- De aniversarea noastră.
Nici cu o săgeată nu i-arfi putut străpunge mai tare
Inima. Dar el ridică din umeri, fiindcă tot se pricepea
atît di bine la prefăcătorie.
Nu n aniversarea mea, îi aminti el.
ytlu, npimo Francesca.
 Michaei nu o privea, dar, după tonul ei, ai fi zis că
dfl ochii peste cap. Dar ea nu făcea asta. Era sigur. O
cunoştea dureros de bine după doi ani şi ştia că ea nu
nr fi făcut un astfel de gest. Atunci cînd voia să fie
nnrcastică, ironică sau sarcastică, acest lucru se
nuzea în vocea ei şi i se citea pe vîrful buzelor. Nu era
nevoie să dea ochii peste cap. Te privea direct, iar gura
I se curba discret, şi... Michael înghiţi convulsiv, apoi
îşi ascunse gestul sorbind din pahar. Nu era frumos
din partea lui să petreacă atîta timp privind buzele
soţiei lui John.
- Te asigur, continuă Francesca mîngîind încet
clapele pianului, fără să apese pe vreuna destul cît să
scoată vreun sunet, că ştiu bine cu cine m-am măritat.
- Sînt sigur că ştii, mormăi el.
- Poftim?
- Continuă, spuse el.
Ea îşi ţuguie buzele şi zîmbi viclean. O văzuse
adesea cu acea expresie, de obicei atunci cînd vorbea
cu fraţii ei.
- îţi ceream sfatul, spuse ea, fiindcă tu eşti atît de
des vesel şi bine dispus.
- Sînt atît de des vesel şi binedispus? repetă el,
ştiind că lumea aşa îl vede.
I se spunea craiul vesel. Dar ura să o audă pe ea
rostind cuvintele. îl făcea să se simtă frivol şi lipsit de
profunzime. Apoi se simţi şi mai rău, fiindcă se gîndi
că, probabil, era adevărat.
- Nu eşti de acord?
 - Ba sigur că da, murmură el. Doar că nu sînt
obişnuit să mi se ceară sfatul în legătură cu aniver­
sările, fiindcă e clar că nu mă pricep la căsătorie.
- Ba nu e deloc clar, spuse ea.
- Ai dat de bucluc, spuse John chicotind şi aşe-
zîndu-se mai comod în fotoliu, ca să citească Times.
- Nu ai încercat niciodată să te căsătoreşti, îi
atrase ea atenţia. De unde ai putea să ştii dacă te
pricepi sau nu?
Michael reuşi să rînjească. 1

- Cred că e clar pentru toţi cei care mă cunosc. în

plus, ce nevoie am de aşa ceva? Nu am nici un titlu,
nici o proprietate...
- Ai proprietăţi, interveni John, care încă asculta
conversaţia, chiar dacă din spatele ziarului.
- Numai o proprietate mică, îl corectă Michael, pe
care sînt mai mult decît bucuros să le-o las copiilor
voştri, fiindcă oricum am primit-o de la John.
Francesca îl privi pe soţul ei, iar Michael ştiu exact
la ce se gîndea ea. John îi dăduse proprietatea fiindcă
voia ca el să simtă că are ceva pe numele lui, un scop
în viaţă. Michael nu-şi mai găsea locul de cînd se
întorsese din armată, cu cîţiva ani în urmă. Deşi vărul
lui nu o spunea niciodată, Michael ştia că se simte
vinovat fiindcă nu a luptat pe continent, pentru că a
rămas în urmă în timp ce el a înfruntat pericolul de unul
singur. Dar John era moştenitorul titlului de conte.
Avea datoria să se însoare, să aibă copii şi să ducă
numele mai departe. Nimeni nu se aştepta ca el să
meargă la război. Michael se întrebase adesea dacă
 nu cumva proprietatea în discuţie, un conac confortabil
ou douăzeci de pogoane de pămînt, era felul lui John
dn a se căi. Probabil că Francesca gîndea ia fel. Dar
•a n-ar fi spus asta niciodată. îi înţelegea pe bărbaţi
cu o uimitoare claritate, probabil fiindcă crescuse
înconjurată de atîţia fraţi. Ştia exact ce întrebări să nu
ti pună unui bărbat.
Ceea ce îl îngrijora adesea pe Michael. Poate că
Işi ascundea el bine sentimentele, dar dacă ea ştia?
Nu i-ar fi vorbit niciodată despre asta, sigur, şi nici nu
ar fi făcut vreo aluzie. Ei doi semănau din acest punct
de vedere, în mod ironic. Chiar dacă Francesca ar fi
bănuit că e îndrăgostit de ea, nu şi-ar fi schimbat
niciodată comportamentul faţă de el.
- Cred că ar trebui să mergeţi în Kilmartin, spuse
Michael din senin.
- în Scoţia? întrebă Francesca, apăsînd cu
blîndeţe una dintre clapele pianului. Cînd sîntem aşa
aproape de începutul sezonului?
Michael se ridică, deodată dornic să plece. Nu ar
fi trebuit să vină în vizită.
- De ce nu? întrebă pe un ton nepăsător. Ţie îţi
place acolo. Şi lui John la fel. Nu e o călătorie atît de
lungă, dacă arcurile trăsurii sînt bune.
- Mergi şi tu cu noi? întrebă vărul lui.
- Nu cred, spuse Michael tăios.
De parcă şi-ar fi putut dori să fie martor la săr­
bătorirea aniversării lor. Ar fi însemnat să-şi amin­
tească iar de ceea ce nu putea avea niciodată şi să se
simtă vinovat. Poate chiar mai vinovat decît pînă
 atunci. Trăia cu acest sentiment aproape în fiecare zl
şi n-avea nevoie să i se reamintească de el. Să nu o
doreşti pe soţia vărului tău. Probabil că Moise uitase
să scrie porunca asta.
-Am multe de făcut aici, spuse el.
- Da? întrebă Francesca luminîndu-se, interesată.
Ce anume?
- Ei, ştii cum e, spuse el obosit. Toate acele lucruri
necesare unei vieţi dezamăgitoare şi lipsite de scop.
Francesca se ridică. Doamne, se ridicase şi venea
spre el. Acestea erau cele mai rele momente. Cele în
care îl atingea. Ea îi puse mîna pe braţ, iar el se strădui
să nu tresară.
- Mi-aş dori să nu vorbeşti aşa, spuse ea.
Michael se uită peste umărul ei, la John, care
ridicase ziarul suficient cît să se poată preface că nu îi
ascultă.
- Oare am să devin noul tău proiect? întrebă
Michael puţin cam dur.
Ea se retrase.
- Ţinem la tine.
Noi. Noi. Nu eu, nu John. Un fel subtil de a-i aminti
că ei doi erau o familie. John şi Francesca. Lordul şi
lady Kilmartin. Ea nu asta voia să spună, sigur, dar el
asta auzea de fiecare dată.
- Şi eu ţin la voi, rosti Michael, aşteptînd ca un roi
de lăcuste să se reverse în salon.
- Ştiu, spuse ea fără să înţeleagă prin ce trecea
el. Nu mi-aş putea dori un văr mai bun. Dar vreau să
fii fericit.
 I Mlchael se uită la John cu o privire care spunea
l «t|«r salvează-mă.
v John renunţă să se mai prefacă şi lăsă jos ziarul.
- Francesca, draga mea, Michael e bărbat în toată
Ut««. O să-şi găsească fericirea aşa cum consideră de
utivlinţă. Atunci cînd consideră de cuviinţă.
Francesca se îmbufnă, iar Michael văzu clar că e
Iritată. Nu îi plăcea să fie contrazisă şi nu îi plăcea să
mlmită că e posibil să nu poată controla totul pe lume,
Inclusiv oamenii, aşa cum dorea.
Ar trebui să i te prezint surorii mele, spuse ea.
Dumnezeule mare.
- O cunosc pe sora ta, spuse Michael repede. Le
cunosc pe toate, de fapt. Chiar şi pe cea care e încă
In scutece.
- Nu este...
Se opri, strîngînd din dinţi.
- De acord, Hyacinth nu e potrivită pentru tine, dar
Eloise este...
- Nu mă însor cu Eloise, spuse Michael tăios.
- Nu am spus că trebuie să te însori cu ea, rosti
Francesca. Doar să dansaţi o dată sau de două ori.
-Am dansat, îi aminti el. Şi numai atît am de gînd
să fac.
- Dar...
- Francesca.
John vorbise pe un ton blînd, dar sensul cuvintelor
lui fusese clar. Opreşte-te. Lui Michael îi venea să-l
sărute fiindcă intervenise. John credea că îşi salvează
vărul de la o bătaie de cap inutilă. Nu avea de unde să
ştie adevărul, că el încerca să-şi dea seama cît de
vinovat s-ar simţi cineva care era îndrăgostit de soţia
vărului său, dar şi de sora soţiei sale. Dumnezeule
mare, să fie însurat cu Eloise Bridgerton. Oare
Francesca încerca să-l omoare?
- Ar trebui să mergem cu toţii la plimbare, spuse
ea pe neaşteptate.
Michael se uită pe fereastră. Era întuneric de-a
binelea.
- Nu e cam tîrziu pentru aşa ceva^? întrebă el.
- Nu şi dacă am alături doi bărbaţi puternici, rosti
ea. în plus, străzile din Mayfair sînt bine luminate. O
să fim în siguranţă, adăugă întorbîndu-se spre soţul ei.
Tu ce părere ai, dragul meu?
-Am o întîlnire în seara asta, rosti John uitîndu-se
la ceasul de buzunar. Dar poţi să mergi cu Michael.
încă o dovadă că John nu ştia ce simte el.
- Voi doi vă distraţi împreună, adăugă John.
Francesca se răsuci spre Michael şi zîmbi,
făcîndu-l s-o iubească şi mai mult.
- Mergem? întrebă ea. Vreau neapărat să iau puţin
aer curat, acum, că a stat ploaia. Şi trebuie să re­
cunosc că nu prea m-am simţit bine azi.
- Sigur, răspunse Michael, fiindcă ştiau cu toţii că
el nu are nici o întîlnire.
Viaţa, pentru el, era un şir atent plănuit de mo­
mente libere. Şi oricum nu îi putea rezista. Ştia că ar
trebui să stea departe, să nu-şi dea voie să fie singur
cu ea. Nu ar fi trecut niciodată la fapte, dar chiar era
nevoie să se supună unei astfel de agonii? Singur în
 pat, seara, era chinuit de vină şi în egală măsură de
dorinţă.
Dar cînd ea îi zîmbea, nu putea spune nu. Nu era
destul de puternic să-şi refuze o oră în compania ei.
Deşi numai de asta avea să aibă parte vreodată. Nu
va exista niciodată un sărut, o privire cu subînţeles sau
o atingere. Nu vor schimba nici cuvinte de iubire, nici
şoapte de pasiune.
- Lasă-mi o clipă, spuse ea oprindu-se în prag, să
iau ceva pe mine.
- Grăbeşte-te, spuse John. E deja trecut de şapte.
- O să fiu în siguranţă. Mă apără Michael, spuse
ea zîmbind vesel. Dar nu-ţi face griji, o să fiu rapidă.
îi zîmbi viclean soţului ei, apoi spuse:
- Eu sînt mereu rapidă.
Michael se uită în altă parte în timp ce vărul lui
roşea. Dumnezeule din ceruri, chiar nu voia să ştie ce
însemna că e mereu rapidă. Sînt mereu rapidă. Din
nefericire putea însemna orice, şi fiecare dintre sensuri
putea avea legătură cu sexul. Iar el probabil că avea
să petreacă următoarea oră trecîndu-le pe toate în
revistă şi imaginîndu-şi că le trăieşte pe pielea lui.
îşi aranjă gulerul. Poate că ar fi putut să scape de
plimbarea cu Francesca. Poate că ar fi trebuit să se
ducă acasă şi să facă o baie rece. Sau şi mai bine, să
găsească o femeie disponibilă, care să aibă părul lung
şi castaniu. Şi, cu puţin noroc, ochii albaştri.
- îmi cer scuze, spuse John după plecarea
Francescăi.
 Michael îl privi. Cu siguranţă că nu avea de gînd
să vorbească despre apropoul făcut de soţia lui.
- Pentru că te-a bătut la cap, adăugă John. Eşti
tînăr. Nu trebuie să te însori încă.
- Tu eşti mai tînăr decît mine, spuse Michael, mai
mult ca să-l contrazică.
- Da, dar eu am cunoscut-o pe Francesca.
John ridică din umeri neputincios, ca şi cum
această explicaţie ar fi fost suficientă. Şi sigur că era.
- Nu mă deranjează cînd insistă, spuse Michael.
- Ba sigur că da. Se vede în ochii tăi.
Şi asta era problemă. John chiar vedea asta în
ochii lui. Nimeni nu-l cunoştea mai bine şi, dacă îl
deranja ceva, vărul lui putea vedea. Era de mirare că
nu-şi dădea seama ce anume îl supăra atît.
- O să îi spun să-ţi dea pace, spuse John. Deşi
vreau să ştii că te bate la cap numai pentru că te
iubeşte.
Michael reuşi să zîmbească crispat, dar nu să şi
răspundă.
- Mulţumesc că o duci la plimbare, spuse John
ridicîndu-se. Nu s-a prea simţit bine toată ziua, din
cauza ploii. A spus că se simte ciudat de apăsată.
- La ce oră ai întîlnirea? întrebă Michael.
- La nouă, răspunse John cînd ieşiră în hol. Mă
văd cu lordul Liverpool.
-Treburi parlamentare?
John aprobă cu o înclinare a capului. îşi lua foarte
în serios rolul în Camera Lorzilor. Michael se întrebase
adesea dacă vărul lui şi-ar fi făcut datoria cu atîta
 dedicare dacă s-ar fi născut conte. Probabil că nu. Pe
de altă parte, nu prea conta. Nu? îl privi pe John cum
îşi apasă tîmpla stîngă.
-Te simţi bine? întrebă. Pari puţin...
Nu termină propoziţia, fiindcă nu ştia sigur cum i
se părea. Nu era bine. Numai atît ştia. Şi îi cunoştea
ca pe sine însuşi. Probabil îl cunoştea mai bine decît
Francesca.
-Am o durere de cap de toată frumuseţea, mormăi
John. A durat toată ziua.
- Vrei să trimit pe cineva să-ţi aducă nişte
laudanum?
John scutură din cap.
- Nu pot să sufăr chestia aia. îmi înceţoşează
mintea, şi am nevoie să fiu în deplinătatea facultăţilor
mintale cînd mă întîinesc cu Liverpooi.
Michael aprobă din cap.
- Eşti palid, rosti.
Nu ştia de ce o spusese, fiindcă oricum nu l-ar fi
putut convinge să ia laudanum.
- Da? întrebă John tresărind cînd îşi apăsă tîmpia
mai tare. Cred că o să mă întind, dacă nu te superi.
Plec abia peste o oră.
- Bine, rosti Michael încet. Vrei să pun pe cineva
să te trezească?
John ciătină din cap.
- îi spun eu valetului.
în acel moment Francesca apăru la capătul
scărilor, îmbrăcată într-o capă lungă, albastru închis.
 - Bună seara, domnilor, spuse ea, bucurîndu-s#
de atenţia celor doi bărbaţi.
Se încruntă cînd ajunse jos.
- S-a întîmplat ceva, dragul meu? îl întrebă ea pe
John.
- Doar o migrenă, spuse el. Nu e mare lucru.
-Ar trebui să te întinzi puţin, rosti ea.
John reuşi să zîmbească.
- Tocmai asta îi spuneam acum iuy Michael. O să-l
rog pe Simons să mă trezească înainte de întîlnire.
- Cu lordul Liverpool? întrebă Francesca.
- Da. La nouă.
- Despre cele şase acte?
John dădu din cap aprobator.
- Da, şi despre revenirea la standardul de aur.
Ţi-am povestit la micul dejun, dacă îţi aminteşti.
- Să nu uiţi să...
Se opri, zîmbi şi clătină din cap.
- Ei bine, ştii părerea mea.
John zîmbi, apoi se aplecă şi o sărută pe buze.
-întotdeauna ştiu părerea ta, draga mea.
Michael se prefăcu neinteresat.
- Nu chiar întotdeauna, spuse ea cu o voce caldă,
tachinîndu-l.
- Doar atunci cînd contează, spuse John.
-Asta aşa e, recunoscu ea. S-a zis cu încercarea
mea de-a fi o doamnă misterioasă.
El o mai sărută o dată.
- Te prefer ca pe o carte deschisă.
f Michael îşi drese glasul. Nu ar fi trebuit să fie atît
iltf greu. John şi Francesca nu se purtau altfel decît
era normal. Erau, aşa cum comenta mare parte din
înalta societate, ca două boabe într-o păstaie. Aproape
rrnreu de acord şi foarte îndrăgostiţi.
Se face tîrziu, spuse Francesca. E cazul să plec
dacă vreau să iau puţin aer curat.
John dădu din cap, închizînd pentru o clipă ochii.
- Sigur te simţi bine?
- Nu am nimic, spuse el. Doar o durere de cap.
Francesca îl luă pe Michael de braţ.
- Să iei nişte laudanum cînd vii de la întîlnire,
spuse peste umăr, după ce ajunseseră ia uşă. Ştiu că
nu vrei să iei acum.
John dădu din cap cu o expresie obosită, apoi urcă
scările.
- Săracul de el, rosti Francesca păşind în aerul
răcoros al nopţii şi inspirînd adînc, apoi oftînd. Nu pot
să sufăr migrenele. Mă fac să mă simt foarte rău.
- Eu nu am migrene, recunoscu Michael con-
ducînd-o în jos, pe trepte, spre stradă.
- Serios? întrebă ea uitîndu-se în sus spre el şi cu
un colţ al gurii curbîndu-se în felul acela dureros de
cunoscut. Ce noroc pe tine!
 Capitolul II

„Chiar dacă ar fi fost rău, presupun că nu mi-ai fi

spus. Cît despre femei, încearcă măfear să te asiguri
că sînt curate şi sănătoase. în afară de asta, acţio­
nează cum crezi că îţi va fi mai uşor acolo. Şi, te rog,
încearcă să nu mori. Cu riscul de-a părea sentimental,
nu ştiu ce m-aş face fără tine.”
- de la contele de Kilmartin pentru vărul lui,
Michael Stirling, trimisă la infanteria a 52-a, în timpul
războaielor napoleonice.

în ciuda tuturor defectelor lui, iar Francesca ştia că

el are multe defecte, Michael Stirling era un om bun.
Flirta foarte mult. îl văzuse în acţiune şi trebuia să
recunoască, femei destul de inteligente îşi pierduseră
bunul simţ din cauza lui. Şi, sigur, nu lua viaţa pe cît
de în serios le-ar fi plăcut ei şi lui John, dar chiar şi aşa,
nu putea să nu-l iubească.
Fusese cel mai bun prieten al lui John înainte ca
acesta să se căsătorească cu ea, iar în ultimii doi ani
devenise şi confidentul ei. Era ciudat. Cine ar fi crezut
că va avea un bărbat drept prieten foarte apropiat? Nu
se simţea stînjenită în prezenţa bărbaţilor, fiindcă
 atunci cînd ai patru fraţi îţi dispare orice urmă de
sensibilitate feminină, oricît de delicată ai fi. Dar ea nu
era ca surorile ei. Daphne şi Eloise, şi probabil
Hyacinth, deşi aceasta era încă prea mică pentru a-ţi
putea da seama clar, erau deschise şi vesele. Erau
genul de femei care se pricepeau la vînătoare şi la tras
cu arcul, îndeletniciri care-i făceau pe bărbaţi să le
considere „buni camarazi” şi să se simtă confortabil în
compania lor. Sentimentul, observase ea, era cu totul
împărtăşit.
Francesca era altfel. Se simţise mereu diferită de
familia ei. îi iubea mult şi ar fi murit pentru oricare dintre
ei, dar, deşi le semăna la înfăţişare, pe interior se
simţise mereu de parcă ar fi fost adoptată. Ceilalţi erau
deschişi, dar ea... Nu era tocmai timidă, ci mai re­
zervată, mai atentă la ce spunea. Avea reputaţia unei
persoane ironice şi isteţe, şi era adevărat că rareori
rezista tentaţiei de a-şi înţepa fraţii cu cîte o remarcă
seacă. Făcea asta din dragoste, desigur, şi poate,
puţin din disperarea pe care o simte cineva care pe­
trece prea mult timp cu familia sa. Dar şi ei o tachinau
pe ea, aşa că era un schimb cinstit. Aşa erau toţi.
Rîdeau, se tachinau şi se dondăneau. Contribuţiile ei
la tradiţia familiei erau doar ceva mai rezervate, mai
subtile şi mai isteţe.
Se întreba adesea dacă nu cumva atracţia pe care
o simţise pentru John se datorase faptului că el o
scosese din haosul care stăpînea adesea casa
Bridgerton. Nu era vorba că nu l-ar fi iubit. îl iubea. îl
adora cu fiecare răsuflare. Era sufletul ei pereche,
asemenea în atîtea feluri. Dar fusese, într-un fel ciudat,
o uşurare să plece din casa mamei ei, să scape, să
ducă o viaţă mai liniştită alături de John, al cărui simţ
al umorului era la fel ca şi ai ei. O înţelegea şi îi an­
ticipa reacţiile. O completa.
Atunci cînd îl cunoscuse avusese o senzaţie ciu­
dată, aproape ca şi cum o ultimă piesă dintr-un puzzle
şi-ar fi găsit locul. Prima lor întîlnire nu fusese una
copleşitor de plină de iubire sau de pasiune, ci una în
care Francesca simţise că poate fi ea însăşi, în sfîrşit.
Se întîmplase imediat şi pe neaşteptate. Nu-şi mai
amintea exact ce îi spusese, dar din momentul în care
cuvintele îi plecaseră de pe buze, ea simţise că era
acasă.
Odată cu el apăruse Michael, vărul lui, deşi ade­
vărul era că ei doi se purtau mai mult ca nişte fraţi.
Crescuseră împreună şi erau atît de apropiaţi ca vîrstă
încît împărţeau totul. Sau aproape totul. John era
moştenitorul unui titlu de conte, iar Michael era doar
vărul lui, aşa că, normal, cei doi băieţi nu fuseseră
trataţi chiar la fel. Dar din cîte auzise ea şi din cîte ştia
acum despre familia Stirling, fuseseră iubiţi în egală
măsură şi probabil că de acolo i se trăgea lui Michael
dispoziţia mereu senină. Deşi John moştenise titlul şi
averea, şi, ei bine, tot, Michael nu părea să-l invidieze,
iucru care ei i se părea uimitor. Fusese crescut ca un
frate al lui John, fratele mai mare chiar, şi cu toate
astea nu-l duşmănise niciodată pe acesta din cauza
norocului său.
 De aceea îl iubea ea atît de mult. Michael s-ar fi
strîmbat, desigur, dacă îl lăudai pentru asta, şi Fran­
cesca era destul de sigură că i-ar fi atras atenţia
asupra multelor nefăcute cu care se putea lăuda, nici
una exagerată, din păcate, ca să-i arate că are sufletul
negru şi caracterul unui bandit, dar în realitate Michael
Stirling era generos şi putea iubi mai mult decît oricare
altul. Şi dacă nu îi găsea.curînd o nevastă, Francesca
simţea că-şi va pierde minţile.
- Ce anume, spuse ^a realizînd că vocea îi era
tăioasă în liniştea nopţii, găseşti în neregulă la sora
mea?
- Francesca, rosti el pe un ton în care se simţea
iritarea, şi, din fericire, o doză de amuzament, nu o să
mă căsătoresc cu sora ta.
- Nu am spus că trebuie să te căsătoreşti cu ea.
- Nici nu era nevoie. Chipul tău e ca o carte
deschisă.
Ea îl privi, strîmbînd din buze.
- Nici măcar nu te uitai ia mine.
- Ba sigur că mă uitam. Şi oricum, nu contează
dacă mă uit sau nu. Te cunosc.
Avea dreptate, iar asta o speria. Uneori se temea
că el o înţelege la fel de bine ca John.
-Ai nevoie de o soţie, rosti ea.
- Nu cumva i-ai promis soţului tău că nu o să mă
mai baţi la cap cu asta?
- De fapt, nu am promis nimic, răspunse ea
privindu-l cu aroganţă. Ei aşa ar fi vrut, bineînţeles...
- Bineînţeles, mormăi Michael.
 Francesca rîse. El reuşea întotdeauna s-o facă să
rîdă.
- Credeam că soţiile trebuie să le facă pe plac
soţilor lor, spuse Michael ridicînd din sprinceană. De
fapt sînt sigur că scrie în jurămintele nupţiale.
- Ţi-aş face o imensă defavoare dacă ţi-aş găsi o
nevastă care să le respecte, spuse ea accentuînd
ideea cu o pufnitură dispreţuitoare.
El se întoarse şi o privi cu o expresie aproape pă­
rintească. Ar fi trebuit să fie nobil, se gîndi Francesca.
Era mult prea iresponsabil ca să, poată deţine un titlu,
dar cînd se uita aşa la cineva, arogant şi sigur de sine,
părea cel puţin duce.
- Responsabilităţile tale de contesă Kilmartin nu
includ găsirea unei neveste pentru mine, spuse el.
- Dar aşa ar trebui.
El rîse, lucru care pe ea o încîntă. Reuşea de
fiecare dată să-l facă să rîdă.
- Foarte bine, spuse ea renunţînd pentru moment.
Spune-mi despre ceva neruşinat. Ceva ce John nu ar
aproba niciodată.
Era un joc pe care îl jucau ei doi, chiar şi cu soţul
ei de faţă, deşi el se prefăcea că-i descurajează. Dar
Francesca bănuia că şi lui îi plăceau poveştile lui
Michael la fel de mult ca şi ei. Odată ce termina cu
admonestările obligatorii, era mereu foarte atent.
Nu că Michael le-ar fi spus prea multe. Era discret.
Dnr bătea apropouri şi le dădea indicii, iar ei doi se
distrau pe cinste. Nu ar fi renunţat pentru nimic în lume
la liniştea matrimonială, dar cui nu îi place să audă
poveşti despre aventuri neobrăzate şi picante?
- Mă tem că nu am făcut nimic neruşinat săp-
tămîna asta, rosti Michael conducînd-o spre strada
King.
-Tu? imposibil.
- E abia marţi, îi reaminti el.
- Da, dar în afară de duminică, zi în care sigur n-
ai păcătui, rosti aruncîndu-i o privire care spunea că e
sigură că el a păcătuit în toate felurile posibile, indi­
ferent dacă era sau nu duminică, mai rămîne luni, şi
un bărbat poate face destule într-o zi de luni.
- Nu bărbatul ăsta, şi nu lunea asta.
-Atunci ce ai făcut?
El se gîndi puţin, apoi spuse:.
- De fapt, n-am făcut mai nimic.
- Imposibil, îl tachină ea. Sînt destul de sigură că
te-am văzut treaz cel puţin o oră.
El nu răspunse, apoi ridică din umeri într-un fel
care pe ea o tulbură, ciudat, şi spuse:
- Nu am făcut nimic. Am mers, am vorbit, am
mîncat, dar la finalul zilei nu m-am putut lăuda cu
nimic.
Francesca îl strînse de braţ, mînată de impuls.
- Trebuie să-ţi găsim ceva de făcut, spuse încet.
El se răsuci şi se uită la ea, iar ochii lui neobişnuiţi,
argintii, îi prinseră privirea cu o intensitate căreia nu-i
permitea adesea să ajungă la suprafaţă. Apoi senti­
mentul dispăru şi el reveni la felul lui obişnuit de-a fi.
Dar ea simţise deja că Michael Stirling nu era aşa cum
îi lăsa pe ceilaiţi să creadă. Deşi o păcălea uneori.
-Ar trebui să ne întoarcem acasă, rosti el. Se face
tîrziu şi John o să pună să fiu spînzurat dacă te las să
răceşti.
- John ar considera că eu sînt vinovată de
propria-mi prostie, ştii prea bine, răspunse Francesca.
E doar felul tău de a-mi spune că te aşteaptă vreo
femeie, probabil goală sub cearceaf.
El se răsuci spre ea şi rînji. Era un zîmbet viclean
şi păcătos, iar ea înţelese de ce jumătate din înalta
societate, jumătatea feminină, adică, se visa îndră­
gostită de el, chiar dacă omul nu avea nici o leţcaie şi
nici un titlu.
- Ai spus că vrei ceva neruşinat, nu? întrebă
Michael. Vrei mai multe detalii? Poate culoarea
aşternutului?
Ea roşi, fir-ar să fie. Nu putea să sufere cînd i se
întîmpla asta, dar măcar reacţia îi era ascunsă de
întunericul nopţii.
- Sper că nu sînt galbene, rosti, fiindcă nu putea
lăsa conversaţia să se termine din cauza stînjenelii ei.
Te face să pari bolnav.
N-o să mă îmbrac în cearceafurile ei.
- Chiar şi aşa.
Michael chicoti, iar Francesca ştiu că el înţelesese
<:A om vorbi»« doar ca să aibă ultimul cuvînt. 1 se păru
( A l vti du volt» nA »© bucure de această mică victorie,
dar exact cînd se simţea uşurată că el tace, îl auzi
spunînd:
 - Roşii.
- Poftim?
Dar sigur că ştia despre ce era vorba.
- Cearceafurile sînt roşii. Aşa cred.
- Nu pot să cred că mi-ai spus asta.
- Tu ai întrebat, Francesca Stirling, spuse uitîn-
du-se în jos, spre ea, cu o şuviţă rebelă de păr negru
pe frunte. Ai noroc că nu te spun soţului tău.
- John nu şi-ar face niciodată griji din cauza mea.
O clipă nu crezu că el îi va răspunde.
- Ştiu, rosti Michael pe un ton grav, serios. Numai
de asta te tachinez.
Ea se uita la pietrele de pe caldarîm, încercînd să
găsească vreuna aşezată greşit, dar tonul lui era atît
de serios încît o făcu să ridice privirea.
- Eşti singura femeie despre care sînt sigur că nu
şi-ar înşela bărbatul, rosti el apucîndu-i bărbia. Nici nu
ştii cît de mult te admir pentru asta.
- îl iubesc pe vărul tău, şopti ea. Nu l-aş trăda
niciodată.
El îşi coborî mîna.
- Ştiu.
Era atît de chipeş în lumina lunii şi părea să aibă
atîta nevoie de iubire, încît inima Francescăi aproape
că se frînse. Era sigură că nici o femeie nu îi putea
rezista. Era atît de înalt şi de arătos! Şi oricine ar fi
ajuns să-l cunoască aşa cum îl ştia ea şi-ar fi dat
seama că e un bărbat cu inima bună, loial şi sincer. Cu
un pic de diavol în el, evident, dar Francesca presu­
punea că asta le-ar fi atras mai abitir pe doamne.
 - Mergem? întrebă Michael, dintr-o dată foarte
curtenitor.
Arătă cu capul spre casă, iar ea oftă şi se răsuci
pe călcîie.
- Mulţumesc că ai ieşit cu mine la plimbare, spuse
după cîteva minute de tăcere. Nu exageram cînd am
spus că mă înnebuneşte ploaia.
- Nu ai spus aşa, rosti el, dîndu-şi imediat seama
că făcuse o gafă.
Francesca spusese că s-a simţit cam rău, nu că
înnebunea, dar numai cineva cu o memorie de elefant
sau un prost îndrăgostit ar fi reţinut un astfel de detaliu.
- Nu aşa am spus? rosti eă încruntîndu-se. Cu
siguranţă asta am gîndit. în ultima vreme nu m-am
simţit deloc în formă, dacă vrei să ştii. Aerul proaspăt
mi-a priit.
- Atunci mă bucur că te-am putut ajuta, spuse el
galant.
Ea zîmbi în timp ce urcau împreună trepteie casei
Kilmartin. Uşa se deschise cînd urcară ultima treaptă.
Probabil că majordomul se uitase după ei. Michael
aşteptă cît timp Francesca îşi dezbrăcă pelerina, în
holul mare.
- Rămîi pentru încă un pahar, sau trebuie să pleci
imediat la întîlnire? întrebă ea cu o privire şireată.
El se uită la ceasul din capătul holului. Era opt şi
jumătate, şi, chiar dacă nu trebuia să ajungă nicăieri,
fiindcă nu-l aştepta nici o doamnă (deşi ar fi putut găsi
imediat vreuna şi era destul de sigur că asta o să şi
 fwcă mai tîrziu), nici nu prea avea poftă să rămînă la
casa Kilmartin.
- Trebuie să plec, spuse. Am multe de făcut.
Nu ai nimic de făcut şi ştii prea bine, rosti ea. Vrei
doar să te prefaci că eşti mare crai.
- Este o activitate demnă de toată admiraţia,
murmură el.
Ea dădu să-i răspundă, dar chiar atunci Simons,
valetul lui John, angajat de curînd, coborî treptele.
- Doamnă? întrebă^el.
Francesca se răsuci şi înclină capul, dîndu-i de
înţeles că poate continua.
-Am bătut la uşa contelui şi l-am strigat pe nume,
de două ori, dar doarme destul de profund. Doriţi să
mai încerc?
Francesca dădu din cap.
- Da. Mi-ar plăcea să-l pot lăsa să doarmă, fiindcă
a muncit din greu în ultimul timp, spuse ea uitîndu-se
la Michael, dar ştiu că întîlnirea cu lordul Liverpool e
foarte importantă. Ar trebui să... Nu, aşteaptă. îl
trezesc chiar eu. E mai bine aşa.
Se întoarse către Michael.
- Ne vedem mîine?
- De fapt, dacă John nu a plecat încă, o să aştept,
răspunse el. Am venit pe jos, aşa că pot să profit de
trăsura lui cînd nu mai are nevoie de ea.
Francesca dădu din cap şi se grăbi în sus pe scări,
lăsîndu-l pe Michael singur, să fluiere a pagubă şi să
admire tablourile din hol. Dar imediat o auzi ţipînd.
 Michael nu-şi amintea cum a fugit pe scări, dar
iată-l sus, în dormitorul lui John şi al Francescăi, sin­
gura cameră din casă în care nu fusese invitat.
- Francesca? rosti cu răsuflarea tăiată. Frannie, \
ce...
Ea stătea lîngă pat, ţinîndu-l strîns pe soţul ei de
braţul care îi atîrna peste margine.
-Trezeşte-I, Michael, plînse ea. Trezeşte-I pentru I
mine! Trezeşte-I!
Michael simţi cum îi fuge podeaua ^Je sub picioare. 1
Patul era în cealaltă parte a camerei, la cel puţin şase
metri distanţă, dar el ştia deja. Nimeni nu îl cunoştea
pe John aşa cum îl cunoştea el'. Nimeni. Iar John nu
era nicăieri în acea încăpere. Se dusese. Ceea ce era
pe pat... Nu mai era el.
- Francesca, şopti, apropiindu-se încet de ea şi
simţindu-şi mîinile şi picioarele grele şi incomode.
Francesca...
Ea îl privi cu ochii mari, îndureraţi.
-Trezeşte-I, Michael.
- Francesca, eu...
- Imediat! ţipă ea şi se repezi la el. Trezeşte-I! Tu
poţi să-l trezeşti. Trezeşte-I!
Iar el nu putea decît să o lase să-l lovească în piept
cu pumnii mici, să-l apuce de guler şi să tragă şi să
scuture pînă cînd abia dacă mai putu respira. Nu o
putea lua în braţe, nu îi putea oferi vreun sprijin, fiindcă
şi el era la fel de confuz şi de îndurerat ca şi ea. Apoi,
subit, energia Francescăi se risipi şi ea îi căzu în braţe,
udîndu-i cămaşa cu lacrimile ei.
 - îl durea capul, suspină ea. Atîta tot. îl durea
capul. Era doar o migrenă.
îl privi, căutînd să găsească pe chipul lui răs­
punsuri pe care Michael nu avea de unde să le ştie.
-A fost doar o durere de cap, rosti ea din nou.
Părea devastată.
- Ştiu, spuse el, deşi ştia că nu e suficient.
- Michael, plînse ea. Ce mă fac?
- Nu ştiu, răspunse el.
Aşa era. La Eton, la Cambridge şi în armată îl
învăţaseră totul despre viaţa unui gentilom englez, dar
nimic despre o astfel de situaţie.
- Nu înţeleg, rosti ea, iar Michael presupuse că
vorbise şi înainte, deşi ei nu auzise nimic.
Nu se simţea în stare să mai rămînă în picioare,
aşa că alunecară împreună pe covor şi se sprijiniră de
marginea patului. El se uită fix ia peretele din faţă,
întrebîndu-se de ce nu plînge. Era amorţit şi îşi simţea
trupul greu. Avea senzaţia că sufletul îi fusese smuls
din corp. Nu John. De ce? De ce?
Şi cum stătea acolo, abia conştient că servitorii se
strînseseră în faţa uşii deschise, îşi dădu seama că şi
Francesca spunea aceleaşi lucruri.
- Nu John. De ce? De ce?

- Crezi că e gravidă?
Michael se uită la el, nevenindu-i să creadă ce
aude. Lordul Winston era un proaspăt şi zelos membru
al Comitetului pentru Privilegii. Abia dacă trecuse o zi
de la moartea lui John. Nimic nu avea sens încă. Şi
iată-l pe bărbatul ăsta scund şi umflat care cerea
atenţie şi vorbea într-una despre datoria sacră faţă de
coroană.
- Contesa, spuse lordul Winston. Dacă e însăr­
cinată, totul va fi mai complicat.
- Nu ştiu, spuse Michael. Nu am întrebat-o.
-Trebuie să întrebi. Sînt sigur că abia aştepţi să-ţi
intri în drepturi, dar trebuie neapărat să aflăm dacă e
însărcinată. Mai mult, dacă este, un rr^embru al comi­
tetului nostru trebuie să fie prezent la naştere.
Michael simţi cum se schimbă la faţă.
- Poftim? reuşi el să rostească.
- Schimbarea bebeluşilor, spuse pe un ton mohorît
lordul Winston. S-a mai întîmplat...
- Pentru Dumnezeu!
- E atît pentru protecţia ta, cît şi a celorlalţi, îl
întrerupse lordul Winston. Dacă doamna o să nască o
fetiţă şi nu e nimeni prezent care să fie martor, ce o
opreşte să schimbe nou-născutul şi să ia un băiat?
Michael nu reuşi să răspundă unei asemenea
grozăvii.
- Trebuie să afli dacă e gravidă, insistă omul.
Trebuie făcute aranjamente.
-A rămas văduvă ieri, spuse Michael tăios. Nu am
de gînd să o supăr cu o întrebare atît de nepotrivită.
- Miza e mai mare decît sentimentele doamnei,
răspunse Winston. Nu putem să transferăm titlul dacă
există dubii în privinţa succesiunii.
- Din partea mea, titlul poate să se ducă dracului,
se răsti Michael.
 Lordul Winston tresări şi se dădu înapoi cu oroare.
Nu vorbiţi serios, sire.
Nu-mi spune sire. Nu sînt...
Se opri şi alunecă într-un fotoliu, încercînd din
râsputeri să nu se gîndească la cît de mult îi venea să
plîngă. Aici, în biroul lui John, cu bărbatul ăsta mititel
care nu părea să înţeleagă că murise cineva, nu doar
un conte, ci un om, lui Michael îi venea să plîngă. Avea
de gînd să facă asta după plecarea lordului Winston,
cînd va încuia uşa, ca să nu-l vadă nimeni cum plînge
cu capul ascuns în palme.
- Cineva trebuie să o întrebe, spuse lordul
Winston.
- Nu o să fiu eu acela.
-Atunci o întreb eu.
Michael sări din fotoliu şi îi lipi pe lordui Winston
de perete.
- Nu o să te apropii de lady Kilmartin, se răsti el.
Nici măcar nu o să respiri acelaşi aer ca şi ea. M-ai
înţeles?
- Foarte bine, spuse înecat bărbatul mai mic.
Michael îi dădu drumul, abia dîndu-şi seama că
omul se învineţise.
- Ieşi, mai spuse.
-Trebuie să...
- Ieşi! urlă ei.
- O să revin mîine, spuse lordul repezindu-se spre
uşă. Vorbim cînd o să fii mai calm.
Michael se sprijini de perete şi se uită în urma lui.
Dumnezeule mare, cum se ajunsese aici? John nu
avea nici treizeci de ani. Era foarte sănătos. Michael
era moştenitorul titlului dacă el şi Francesca nu aveau
copii, dar nu se aşteptase nimeni, niciodată, să se
întîmple aşa ceva. j
Auzise că bărbaţii de pe la cluburi spuneau despre
el că e cel mai norocos britanic. Peste noapte ajun­
sese de la marginea aristocraţiei chiar în mijlocul ei.
Nimeni nu părea să priceapă că Michael nu-şi dorise
niciodată aşa ceva. Niciodată. Nu voia să fie conte. îl
voia înapoi pe vărul lui. Şi nimeni nu înţelegea asta.
Poate doar Francesca, dar ea era atît de îndurerată ţ
încît nu putea să vadă durerea din inima lui. Şi nici nu 1
i-ar fi cerut aşa ceva. Nu acum, cînd şi ea era răpusă
de suferinţă. Michael îşi strînse braţele la piept cînd se
gîndi la ea. Nu avea să uite tot restul vieţii imaginea
chipului ei odată ce înţelesese cu adevărat ce s-a în-
tîmplat. John nu dormea. Şi nu avea să se mai tre­
zească. Iar imaginea Francescăi Bridgerton Stirling, ‘
rămasă văduvă la frageda vîrstă de douăzeci şi doi de
ani, era cel mai trist lucru pe care şi-l putea imagina, j
Singură. Michael o înţelegea mai bine decît şi-ar fi '
putut imagina cineva.
Reuşiseră să o convingă să se aşeze în pat în j
acea seară, el, împreună cu mama ei, care venise la .j
chemarea sa. Dormise ca un prunc, fără să scoată
măcar un scîncet, epuizată de şoc. Dar cînd se trezise,
a doua zi, devenise ţeapănă şi rece, hotărîtă să fie
puternică şi să se ocupe de mulţimea de detalii care
însoţeau moartea lui John.
 Problema era că nici unul dintre ei nu ştia care sînt
icele detalii. Erau tineri şi nu avuseseră nici o grijă
plnă atunci. Nu le trecuse prin cap că vor avea de-a
face cu moartea. Cine ar fi putut şti, de exemplu, că
no va amesteca şi Comitetul pentru Privilegii, ai cărui
membri vor cere să fie martori într-un moment intim al
tinerei Francesca? Dacă, într-adevăr, era gravidă. Dar,
la naiba, nu avea să fie el cel care o întreba.
- Trebuie să o anunţăm pe mama lui, spusese ea
mai devreme în acea dimineaţă.
Primele ei cuvinte, de fapt. Fără preambul, fără să-l
salute.
- Trebuie să o anunţăm.
Michael dăduse din cap. Sigur că avea dreptate.
- Trebuie să îi spunem şi mamei tale. Sînt amîn-
două în Scoţia şi nu au de unde să ştie.
El dăduse din nou din cap, pentru că numai atît
reuşea.
- O să le scriu eu, adăugase ea.
Iar el aprobase, întrebîndu-se ce-i rămînea lui de
făcut. Aflase răspunsul odată cu vizita lordului Winston,
dar nu suporta să se gîndească la aşa ceva acum.
Părea de prost-gust. Nu voia să ştie ce avea de cîşti-
gat în urma morţii lui John. Cum putea cineva să vor­
bească de parcă existau şi lucruri bune în această
situaţie?
Michael simţi cum alunecă în jos, pe lîngă perete.
Se aşeză pe podea, cu genunchii îndoiţi în faţă şi cu
capul aplecat. Nu îşi dorise aşa ceva. Nu? O voia pe
Francesca. Atîta tot. Dar nu aşa. Nu cu asemenea
preţ. Nu-I invidiase niciodată pe John pentru norocul!
lui. Nu îşi dorise niciodată titlul, banii sau puterea. Nu
o dorise decît pe ea, pe soţia iui. Acum trebuia să-şi
asume titlul lui John şi rolul lui social. Iar vina îi strîngea
inima cu un pumn de fier.
Oare îşi dorise el cumva asta? Nu. Nu era posibil.
Nu şi-o dorise. Nu-i aşa?
- Michael?
Ridică privirea. Era Francesca, înc^şocată, cu chi­
pul ca o mască nemişcată care îi rupea sufletul mai
mult decît ar fi făcut-o mii de plînsete neîntrerupte.
- Am trimis după Janet.
Ei dădu din cap. Mama lui John. Va fi devastată.
- Şi după mama ta.
La fel de îndurerată şi ea.
- Mai e cineva care crezi că...
El scutură din cap, ştiind că ar trebui să se ridice,
că aşa îi cereau bunele maniere, dar negăsind puterea
să facă asta. Nu voia ca ea să-l vadă atît de slab, dar
nu avea ce face.
- Ar trebui să te aşezi, spuse pînă la urmă. Ai
nevoie de odihnă.
- Nu pot. Trebuie să... Dacă mă opresc, o să...
Lăsă cuvintele să se stingă. Nu conta, fiindcă el
înţelesese. O privi. Părul ei castaniu era prins într-o
coadă simplă, iar chipul îi era palid. Părea tînără, abia
ieşită de pe băncile şcolii, cu siguranţă prea mică
pentru acest fel de durere.
 - Francesca, rosti el.
Nu tocmai o întrebare, ci mai degrabă un oftat.
Apoi ea rosti cuvintele, fără ca el să fie nevoit să i le
ceară.
- Sînt însărcinată.
 Capitolul III

„îl iubesc la nebunie. La nebunie! Aş muri în lipsa

lui.” 1

- din partea contesei de Kilmartin către sora ei

Eloise Bridgerton, la o săptămînă după nunta
Francescăi.

- Draga mea, trebuie să spun că eşti cea mai în

putere femeie însărcinată pe care am văzut-o
vreodată.
Francesca îi zîmbi soacrei ei, care tocmai intrase
în conacul de pe strada St. James, pe care acum îl
împărţeau. Peste noapte, casa Kilmartin devenise o
locuinţă a femeilor. Mai întîi se mutase aici Janet, apoi
venise şi Helen, mama lui Michael. Era o casă plină
de femei din familia Stirling, cel puţin dintre cele care
purtau numele în urma căsătoriei. Şi totul era foarte
diferit şi ciudat! Crezuse că va simţi prezenţa lui John,
că, poate, îl va auzi în aer sau îl va vedea în camerele
pe care le împărţiseră timp de doi ani. în loc de asta,
el pur şi simplu nu mai era, şi atîtea suflete de femei
sub acelaşi acoperiş schimbaseră cu totul casa.
 Francesca se gîndea că nu e un lucru rău, fiindcă avea
nevoie de susţinere feminină în această perioadă.
Dar era ciudat să trăieşti doar printre ele. Acum
erau mai multe flori în casă, peste tot era plin de vaze.
Şi nu mai mirosea a trabuc şi a săpunul preferat al
soţului ei, cel de santal. Casa Kilmartin era acum
parfumată cu lavandă şi apă de trandafiri, şi de fiecare
dată cînd îşi dădea seama de astă, inima ei se mai
frîngea puţin.
Chiar şi Michael fusese ciudat de distant. Venea în
vizită de cîteva ori pe săptămînă, ce-i drept. Dar nu era
prezent, nu aşa cum fusese înainte de moartea lui
John. Nu era acelaşi, dar ea se gîndea că nu e drept
să-l condamne, nici măcar în gînd. Şi el suferea, ştia
asta. îşi amintea atunci cînd îl vedea distant, cînd nu
ştia ce să-i spună şi cînd el nu o tachina. îşi amintea
cînd stăteau împreună în salon, fără să vorbească.
îl pierduse pe John, şi acum îl pierdea şi pe
Michael. Chiar dacă mamele lor, ca două cloşti, aveau
foarte mare grijă de ea, ba chiar ca trei cloşti, dacă o
număra şi pe mama ei, care venea în vizită zilnic,
Francesca se simţea singură. Şi era tristă. Nimeni nu-i
spusese că va fi atît de tristă. Cine s-ar fi gîndit să-i
spună? Chiar dacă i-ar fi zis cineva, poate mama ei,
care rămăsese şi ea văduvă de tînără, oare ar fi putut
înţelege?
Era unul dintre lucrurile prin care trebuia să treci.
Cît şi-ar fi dorit să nu facă parte din acest club al
tristeţii! Şi unde era Michael? De ce nu o sprijinea? De
ce nu îşi dădea seama cîtă nevoie avea de el? De el,
 nu de mama lui. Nu de o mamă. Avea nevoie de
Michael, singurul care îl cunoscuse pe John aşa cum
îl cunoscuse ea, singurul care îl iubise la fel de mult.
El era legătura cu soţul pe care îl pierduse. îl ura
pentru că era distant.
Chiar şi atunci cînd venea în vizită şi stăteau în
acelaşi salon, nu era la fel. Nu glumeau şi nu se
tachinau. Stăteau acolo, trişti şi îndoliaţi, iar cînd
vorbeau se simţea o stînjeneală care nu existase între
ei. Oare nimic nu mai putea fi ca înaihte de moartea
lui John? Nu se gîndise că şi prietenia ei cu Michael
va muri.
- Cum te simţi, draga mea?
Francesca ridică privirea şi o văzu pe Janet, dîndu-
şi seama prea tîrziu că soacra ei o întrebase ceva. Ba
chiar mai multe lucruri, probabil. Ea uitase să răs­
pundă, pierdută cum era în propriile-i gînduri. I se
întîmpla adesea în ultima vreme.
- Mă simt bine, răspunse ea. Cu nimic diferit decît
înainte.
Janet clătină din cap, uimită.
- Mare minune. N-am mai auzit aşa ceva.
Francesca ridică din umeri.
- Dacă nu ar fi dispărut sîngerările, n-aş fi ştiut că
s-a întîmplat ceva.
Şi era adevărat. Nu se simţea rău, nu îi era foame
şi nu avea alte semne. Poate că era mai obosită decît
de obicei, dar era posibil să fie şi din cauza durerii.
Mama ei îi spusese că, după moartea tatei, ea fusese
obosită timp de un an. Dar mama avea în grijă opt
■ copii. Francesca nu se avea decît pe sine şi era în-
■ conjurată de o mică armată de servitori, care o tratau
■ ca pe o regină invalidă.
- Ai foarte mare noroc, spuse Janet, aşezîndu-se
■ tntr-un fotoliu din faţa celui în care stătea ea. Cînd
■ eram însărcinată cu John, mi-era rău în fiecare dimi-
I neaţă. Şi în aproape toate după-amiezile.
Francesca dădu din cap şi zîmbi. Janet îi mai
I spuse asta şi înainte, chiar de mai multe ori. Moartea
I lui John o transformase pe mama lui într-o coţofană.
[ Vorbea tot timpul şi încerca să umple tăcerea durerii
K ei. Francesca o adora pentru asta, pentru că încerca,
f dar probabil că singurul lucru care i-ar fi putut ostoi
! durerea era trecerea timpului.
- Mă bucur atît de mult că o să ai un copil, spuse
Janet aplecîndu-se înainte şi strîngîndu-i mîna. Face
ca tragedia să fie ceva mai uşor de suportat. Sau ceva
mai puţin de nesuportat, adăugă fără să zîmbească,
dar încercînd s-o facă.
Francesca dădu pur şi simplu din cap, temîndu-se
că dacă vorbeşte lacrimile care îi atîrnau pe gene vor
aluneca în jos, pe obraz.
- întotdeauna mi-am dorit mai mulţi copii, se con-
fesă Janet. Dar nu a fost să fie. Şi cînd a murit John...
Să spunem doar că nici un nepot nu va fi mai iubit
decît acesta pe care-l porţi tu.
Se opri, prefăcîndu-se că-şi şterge nasul cu
batista, dar de fapt ducînd-o la ochi.
- Să nu mai spui nimănui, dar nu îmi pasă dacă e
băiat sau fată. E o parte din el, şi numai asta contează.
 - Ştiu, rosti Francesca încet, ducînd o mînă la !

pîntece.
îşi dorea să fi simţit vreun semn de ia copilul
dinăuntru. Ştia că e prea curînd ca să îl simtă
mişcîndu-se, era abia în a treia lună de sarcină după
calculele ei. Dar toate rochiile îi veneau încă foarte
bine, mîncarea avea aceiaşi gust ca înainte şi nu
trecea prin nici una dintre stările ciudate sau neplăcute
despre care îi povestiseră alte femei. S-ar fi bucurat
să îi fie rău dimineţile, doar ca să-şi fk>ată imagina că
bebeluşul e acolo.
- L-ai văzut pe Michael în ultima vreme? întrebă
Janet.
- De luni încoace nu am vorbit cu el, răspunse
Francesca. Trece rar pe aici.
-îi e dor de John, şopti soacra ei.
- Şi mie îmi e, rosti Francesca pe un ton tăios, care
o sperie.
- Cred că e foarte greu pentru el, gîndi Janet cu
voce tare.
Nora ei o privi uimită, cu buzele întredeschise de
surpriză.
- Nu vreau să spun că pentru tine nu e greu, rosti
repede cealaltă femeie, dar gîndeşte-te la poziţia iui
neplăcută. Nu ştie dacă va fi conte, şi nu va şti timp de
încă şase luni.
- Nu am ce să fac în acest sens.
- Sigur că nu, o asigură Janet, dar ei chiar e într-o
situaţie stînjenitoare. Am auzit mai multe mame spu-
nînd că nu îl pot lua în considerare ca pe un viitor
ginere pînă cînd şi doar dacă iu dai naştere unei fetiţe.
Una e să fii nevasta conteiui Kilmartin şi cu totul
altceva e să te măriţi cu vărul lui sărac. Nimeni nu ştie
cum stau lucrurile.
- Michael nu e sărac, spuse Francesca răutăcios.
Şi apoi, el nu s-ar căsători acum, cînd ţine doliu după
John.
- Presupun că nu, dar sper să înceapă să caute
pe cineva. Vreau să fie fericit. Şi, dacă va fi conte,
trebuie să aibă un moştenitor. Altfel titlul va ajunge la
familia Debenham, iar oamenii ăia sînt îngrozitori.
Janet tremură numai la acest gînd.
- Michael o să facă tot ce e nevoie, spuse
Francesca, deşi nu putea fi sigură.
Era greu să ţi-i imaginezi căsătorit. Fusese întot­
deauna greu, fiindcă Michael nu era genul care să îi
poată fi credincios unei singure femei prea multă
vreme, dar acum era de-a dreptul ciudat. Ani întregi,
ea îl avusese pe John, iar Michael era camaradul lor.
Oare ar fi putut suporta ca el să se însoare şi ea să
devină a cincea roată la căruţă? Oare avea ea inima
destul de mare ca să fie fericită pentru el, deşi ea
rămăsese singură?
Se frecă ia ochi. Se simţea foarte obosită şi cam
slăbită. Un semn bun, probabil. Auzise că gravidele
sînt mai obosite decît alte femei. Se uită la Janet.
- Cred că o să urc să trag un pui de somn.
- O idee foarte bună, spuse Janet aprobator. Ai
nevoie de odihnă.
 Francesca aprobă şi se ridică, apoi apucă braţul
fotoliului ca să nu-şi piardă echilibrul.
- Nu ştiu ce e cu mine, spuse încercînd să
zîmbească. Mă simt tare ameţită. Eu...
Sunetul speriat scos de soacra ei o făcu să tacă.
- Janet?
Francesca o privi îngrijorată. Femeia se albise şi
dusese o mînă tremurîndă la gură.
- Ce e? întrebă văzînd că Janet nu se uita la ea,
ci la fotoliul din care se ridicase. 1
încet, o cuprinse oroarea. Se uită în jos, forţîndu-
se să se întoarcă spre perna de pe care tocmai se
ridicase. Acolo, în mijloc, trona o mică pată de roşu.
Sînge.

Viaţa ar fi fost mai uşoară, se gîndi Michael obosit,

dacă s-ar fi apucat de băutură. Nu era moment mai
potrivit să-ţi îneci amarul într-o sticlă. Dar nu. El fusese
blestemat cu o constituţie robustă şi cu rezistenţă la
alcool, căruia îi făcea faţă cu fler şi demnitate. Ceea
ce însemna că, dacă dorea să atingă starea de amor­
ţeală şi uitare, ar fi trebuit să bea întreaga sticlă de
whisky de pe birou. Ba poate şi ceva pe lîngă.
Se uită afară, pe fereastră. încă nu se întunecase.
Chiar şi el, cu imaginea de crai nepăsător pe care
încerca să şi-o menţină, nu se putea convinge să bea
întreaga sticlă înainte de apus. Bătu cu degetul în
masă, dorindu-şi să ştie ce să facă. John era mort de
şase săptămîni, dar el încă mai locuia în apartamentul
modest din Albany. Nu se putea muta la casa
 Kilmartin. Era locuinţa unui conte, iar el mai avea de
aşteptat şase luni înainte să primească titlul. Dacă îl
va primi vreodată.
După spusele lordului Winston, pe care Michael
fusese obligat să-l suporte pînă la urmă, titlul era al
nimănui pînă cînd năştea Francesca. Iar dacă bebe­
luşul va fi băiat, Michael rămînea în poziţia în care
fusese întotdeauna, aceea de văr al contelui.
însă nu situaţia stînjenitoare în care se afia îl ţinea
departe. Nu ar fi vrut să se mute în casa Kilmartin nici
dacă Francesca n-ar fi fost gravidă. Ea era încă acolo.
Era acolo şi era tot contesă de Kilmartin, chiar dacă el
ar fi fost conte. Titlul ar fi fost al lui, dar ea nu ar fi fost.
Nu ştia dacă putea să suporte o asemenea ironie.
Se gîndise că doliul va fi mai mare decît dorul de
ea, că vor putea să stea în aceeaşi cameră şi el să nu
o dorească, dar nu, încă i se tăia respiraţia atunci cînd
ea intra, corpul i se încorda cînd trecea pe lîngă el şi
inima îl durea de atîta iubire.
Doar că acum mai exista o vină în plus, ca şi cum
nu i-ar fi fost suficientă aceea pe care o simţise cînd
John încă mai trăia. Ea era îndurerată, îndoliată, şi el
ar fi trebuit să-i ofere sprijin, consolare, nu să caute să
o seducă. Dumnezeule mare, trupul iui John nici nu se
răcise încă. Ce fel de monstru ar fi dorit-o pe soţia lui?
Pe soţia lui gravidă?
Deja îi luase locul Iul John în multe privinţe. Nu
avea de gînd să îl trădeze luîndu-i iocul şi în inima
Francescăi. Aşa că stătea departe de ea. Nu complet,
fiindcă ar fi fost prea evident. Nici nu ar fi putut face
asta, pentru că mama lui locuia în casa Kilmartin.
Toată lumea se aştepta ca el să se ocupe de treburile
contelui, chiar dacă titlul nu era încă al lui. Făcea asta,
fiindcă nu îl deranjau detaliile şi nu se supăra că
petrece cîteva ore pe zi gestionînd o avere care ar fi
putut ajunge a altcuiva. Era puţinul pe care-l putea face ;
pentru John. Şi pentru Francesca. Nu îi putea fi
prieten, nu aşa cum ar fi trebuit, dar se putea asigura
că finanţele ei sînt în ordine.
Ştia că ea nu înţelege. Venea aâesea la el cînd
lucra în biroul lui John din casa Kilmartin, cînd se uita I
peste rapoartele venite de la diverşi administratori de
pămînturi. Vedea că ea caută slă fie din nou prieteni,
dar nu putea să-i facă pe plac. Poate că era slab şi
superficial, dar nu putea fi prietenul ei. Nu încă.
- Domnule Stirling?
Michael ridică privirea. Valetul îl privea din uşă, iar
alături de el era un servitor îmbrăcat în livreaua cu
verde şi auriu, greu de confundat, a casei Kilmartin.
- Un mesaj pentru dumneavoastră, spuse omul.
De la mama domniei voastre.
Michael întinse mîna cît timp servitorul traversă
încăperea şi se întrebă ce mai era. Mama lui îl chema
la ele o dată la două zile.
-Aspus că este urgent, adăugă omul cînd îi dădu
plicul.
Urgent carevasăzică? Asta era o noutate. Michael
se uită la cei doi bărbaţi, privirea lui spunînd clar că e
cazul ca ei să iasă, apoi, rămas singur, tăie plicul şi îl
deschise.
 „Vino repede, Francesca a pierdut copilul.”
Nimic altceva. Michael aproape că era să moară
grăbindu-se la casa Kilmartin, călărind cu o viteză prea
mare, ignorînd strigătele trecătorilor furioşi pe care
aproape că îi decapitase în graba sa.
Dar acum ajunsese şi stătea în hol, neştiind ce să
facă. Pierderea unei sarcini părea ceva ce ţinea de
treburile femeieşti. Ce putea să facă el? Era o tragedie
şi îi părea foarte rău pentru Francesca, dar ce ar fi
putut spune el? De ce îl voiau aici? Şi atunci înţelese
că acum el era contele. Se terminase. încet, dar sigur,
avea să preia viaţa lui John şi să umple fiecare colţişor
al unei lumi care îi aparţinuse vărului său.
- Michael, spuse mama sa grăbindu-se în hol. Mă
bucur că ai venit.
El o îmbrăţişă stînjenit şi spuse ceva fără sens:
- Ce tragedie.
Dar nu reuşi decît să rămînă acolo, nemişcat,
simţindu-se prost şi nelalocul lui.
- Ce mai face? întrebă pînă la urmă, după ce
mama sa se retrase.
- E şocată, replică ea. A plîns.
El înghiţi în sec, dorindu-şi cu disperare să se
desfacă la guler.
- E de aşteptat, spuse. Eu...
- Nu se poate opri, îl întrerupse Helen.
- Din plîns? întrebă Michael.
Mama lui dădu din cap.
- Nu ştiu ce să fac.
 Michael se forţă să respire calm. Egal. încet.
Inspiră şi expiră.
- Michael?
Helen îl privea întrebătoare, poate aşteptînd un
sfat. Ca şi cum el avea habar ce trebuie făcut.
- A venit mama ei pe aici, spuse ea, cînd deveni
evident că el nu avea de gînd să vorbească. Vrea să
o ia înapoi, la casa Bridgerton.
- Francesca vrea asta? ^
Helen ridică din umeri cu tristeţe.
- Nu cred că ştie ce vrea. E foarte şocată.
- Da, spuse Michael înghiţind din nou în sec.
Nu voia să fie aici. Voia să scape.
- Medicul a spus că trebuie să rămînă în pat cîteva
zile, adăugă mama sa.
El dădu din cap.
- Te-am chemat pe tine, aşa cum era normal.
Normal? Nu era nimic normal în situaţia asta. Nu
se simţise niciodată atît de nelalocul lui, atît de inca­
pabil să spună sau să facă vreun lucru de folos.
- Tu eşti acum conte de Kilmartin, spuse mama lui
încet.
El dădu iar din cap, doar o dată. Atît putea să facă.
-Trebuie să spun...
Helen se opri, strîngînd din buze într-un fel ciudat,
chinuit.
- O mamă vrea ce e mai bine pentru copii ei, dar
eu nu am, nu aş fi...
- Nu spune nimic, rosti Michael răguşit.
 Nu era pregătit să audă pe nimeni spunînd că e un
Ilucru bun. Şi, pentru Dumnezeu, dacă îl felicita
■ Cineva... Nu ar mai fi răspuns de faptele lui.
-Aîntrebat de tine, spuse mama sa.
- Francesca? întrebă el privind-o surprins.
Helen dădu din cap.
-A spus că vrea să vii aici.
- Nu pot, spuse el.
- Dar trebuie.
- Nu pot, repetă Michael scuturînd din cap, prea
repede din cauza panicii. Nu pot să mă duc acolo.
- Nu poţi nici să o abandonezi, îi răspunse mama
sa.
- Nu e a mea ca să o abandonez.
- Michael! tresări Helen. Cum poţi să spui aşa
ceva?
- Mamă, rosti el încercînd cu disperare să schimbe
subiectul. Are nevoie de o femeie. Ce pot eu să fac?
- Poţi să-i fii prieten, spuse ea încet, iar el se simţi
din nou ca la opt ani, atunci cînd era certat pentru vreo
greşeală făcută din neatenţie.
- Nu, rosti pe un ton care-l sperie chiar şi pe el.
Părea un animal rănit, îndurerat şi confuz. Dar de
un lucru era sigur. Nu o putea vedea. Nu acum. Nu
încă.
- Michael, spuse mama sa.
- Nu, repetă el. O să vin. Mîine, o să...
Apoi se repezi la uşă, rostind doar:
- Transmite-i toate cele bune din partea mea.
Apoi fugi, ca un laş.
 Capitolul IV

„Nu e nevoie să fii atît de dramatică. Nu pretind că

înţeleg sau cunosc iubirea romantică dintre soţ şi soţie,
dar sînt sigură că nu e atît de cuprinzătoare încît
pierderea unuia dintre parteneri să-l distrugă pe
celălalt. Eşti mai puternică decît crezi, dragă surioară.
Tu ai supravieţui foarte bine şi fără el, chiar dacă nu
se pune problema de aşa ceva acum.”
- de la Eloise Bridgerton pentru sora ei, contesa
Kilmartin, la trei săptămîni după nunta Francescăi.

Luna următoare, Michael era sigur, fusese foarte

asemănătoare cu iadul pe pămînt. Fiecare nouă
ceremonie, fiecare document pe care îl semna cu nu­
mele Kilmartin şi de fiecare dată cînd cineva îi spunea
„sire”, spiritul lui John se risipea mai mult. Curînd, se
gîndi fără emoţie, va fi ca şi cum nici n-ar fi existat.
Chiar şi copilul, ultima parte din el, dispăruse. Şi tot ce
fusese cîndva al lui John era acum al lui Michael. în
afară de Francesca. Iar el voia ca lucrurile să rămînă
aşa. Nu dorea, nu putea, să îl insulte pe vărul lui şi în
acest fel.
Trebuia, bineînţeles, să o vadă, şi îi oferise sprijinul
lui atît cît se pricepea, dar orice ar fi zis nu era potrivit,
 Iar ea întorcea capul şi se uita la perete. Nu ştiuse ce
lă-i spună. El era fericit că ea e bine, şi mai puţin su­
părat că pierduse copilul. Mamele, a lui, a lui John şi a
Francescăi, se simţiseră obligate să-i povestească
fiecare detaliu oribil, iar una dintre servitoare chiar îi
arătase materialul plin de sînge, pe care cineva îl
păstrase drept dovadă că soţia vărului său pierduse
copilul.
Lordul Winston dăduse aprobator din cap, apoi
adăugase că va fi nevoit să o urmărească pe contesă,
ca să se asigure că sîngele chiar era al ei şi că nu
creşte în dimensiuni pe măsură ce lunile trec. Nu ar fi
fost prima dată cînd cineva încerca să ocolească legea
moştenitorului de drept. Lui Michael i-ar fi plăcut să-l
arunce pe mititelul vorbăreţ afară, pe fereastră, dar în
loc de asta se mulţumise să-l conducă la uşă. Nu mai
avea energie pentru astfel de furie.
încă nu se mutase în casa Kilmartin. Nu era tocmai
pregătit, iar gîndul că trebuia să locuiască alături de
atîtea femei îl sufoca. Curînd va trebui să facă şi asta,
ştia prea bine. Aşa se aştepta toată lumea din partea
contelui. Dar pentru moment era mulţumit cu apar­
tamentul lui micuţ. Acolo era, evitîndu-şi datoria, cînd
Francesca îl găsi în sfîrşit.
- Michael? spuse ea după ce valetul o condusese
în salonul micuţ.
- Francesca, replică el, şocat că ea venise aici.
Nu-I mai vizitase niciodată. Nici cît timp trăia John,
nici după aceea.
- Ce faci aici?
 - Voiam să te văd, spuse ea.
Mesajul nerostit era că el o evita. Adevărat, de­
sigur, însă Michael nu răspunse decît:
- la loc.
Apoi, prea tîrziu:
-Te rog.
Era, oare, necuviincios ca ea să fie în aparta­
mentul lui? Nu ştia sigur. Circumstanţele erau atît de
neobişnuite încît nu se putea şti ce sugerau regulile de
etichetă. Ea se aşeză şi nu făcu decît^ă-şi aranjeze
rochia timp de un minut. După aceea ridică privirea şi
se uită la el cu o intensitate care-i frînse inima. Şi rosti: ;
- Mi-e dor de tine. -
Pereţii începură să se apropie.
- Francesca, eu...
-Ai fost prietenul meu, spuse ea acuzator. în afară 1
de John, tu erai cel mai apropiat prieten al meu, iar
acum nu ştiu de ce nu mai eşti.
-Eu...
Se simţea ca un prost, incapabil, pus la pămînt de 1
o pereche de ochi albaştri şi de un munte de vinovăţie. 1
Pentru ce se simţea vinovat, nici nu mai ştia. Erau ]
atîtea motive, din atîtea direcţii, că nu le mai putea ţine I
socoteala.
- Ce se întîmplă cu tine? întrebă ea. De ce mă
eviţi?
- Nu ştiu, răspunse el, fiindcă nu putea să o mintă
şi să-i spună că nu o evită.
Era prea inteligentă pentru aşa ceva. Dar nici nu îi
putea spune adevărul. Buzele ei tremurară, apoi cea
 do jos rămase prinsă între dinţi. El se uită fix, incapabil
»n-şi mute privirea de ia gura ei, urîndu-se pentru valul
ci« dorinţă care îl cuprinsese.
- Erai şi prietenul meu, şopti ea.
- Francesca, nu...
-Aveam nevoie de tine, rosti încet. încă mai am.
- Ba nu ai, răspunse el. Le ai pe mame şi pe su­
rorile tale.
- Nu vreau să vorbesc cu surorile mele, spuse ea
pe un ton lipsit de emoţie. Ele nu înţeleg.
- Ei bine, eu cu siguranţă nu am cum să înţeleg,
răspunse el, iar disperarea îi dădea o notă neplăcută
vocii.
Ea îl privi acuzator.
- Francesca, tu...
îi venea să ridice mîinile, exasperat, dar nu făcu
decît să ie încrucişeze la piept.
-Ai pierdut sarcina.
- Ştiu, spuse ea crispat.
- Ce ştiu eu despre aşa ceva? Trebuie să vorbeşti
cu o femeie.
- Nu poţi spune că-ţi pare rău?
-Am spus asta!
- Nu poţi să o şi simţi?
Ce voia de la el?
- Francesca, îmi pare rău cu adevărat.
- Sînt atît de furioasă, rosti ea pe un ton tot mai
ridicat, şi sînt tristă, supărată, şi mă uit la tine şi nu
pricep de ce tu nu eşti.
Un moment el nu se mişcă.
 - Să nu mai spui niciodată aşa ceva, şopti. ')
Francesca îl privi furioasă.
-Ai un fel tare ciudat de-a o arăta. Nu vii niciodată
în vizită, nu vorbeşti cu mine şi nu înţelegi... ]
- Ce ai vrea să înţeleg? izbucni el. Ce pot să
înţeleg? Pentru... j
Se opri înainte să rostească o blasfemie şi se
întoarse cu spatele la ea, sprijinindu-se de pervazul
ferestrei. Francesca rămase tăcută,inemişcată, ca
moartă. Apoi, într-un sfîrşit, rosti:
- Nu ştiu de ce am venit aici. O să plec.
- Nu pleca, spuse el răguşit, dar fără să se în- l
toarcă. Abia ai ajuns, spuse, pe un ton sec şi stînjenit.
Măcar bea un ceai. j
Francesca dădu din cap, chiar dacă el nu o privea.
Au mai rămas aşa cîteva minute, pînă cînd ea nu mai
suportă liniştea. Ceasul bătea într-un colţ, şi singura ei
companie era spatele lui Michael. Nu putea decît să 1
stea jos şi să se întrebe ce căuta aici. Ce voia de la
el? Ar fi fost mai uşor dacă şi-ar fi dat seama.
- Michael, spuse, rostindu-i numele înainte să-şi ]
dea seama ce face.
El se întoarse spre ea. Nu vorbi, dar o privi.
-Eu...
De ce îi spusese pe nume? Ce voia?
-Eu...
El continuă să tacă. Stătea şi aştepta ca ea să-şi j
adune gîndurile, ceea ce făcea să-i fie.şi mai greu. j
Apoi, spre oroarea ei, cuvintele se revărsară.
 - Nu ştiu ce trebuie să fac acum, spuse, auzindu-şi
tonul spart. Sînt atît de furioasă, şi...
Se opri, respirînd din greu şi încercînd să-şi
stăpînească lacrimile. în cealaltă parte a camerei,
Michael deschise gura foarte puţin, dar de pe buzele
lui nu se auzi nici un sunet.
- Nu ştiu de ce se întîmplă asta, scînci ea. Ce am
făcut? Cu ce am greşit?
- Cu nimic, o asigură el.
- Nu mai e, nu mai vine înapoi, şi eu sînt aşa de...
Se uită la el, simţind durerea şi furia care i se
înscriseseră pe chip.
- Nu e cinstit. Nu e cinstit că mi se întîmplă mie şi
nu alteia, nu e cinstit să i se întîmpie oricui aşa ceva,
şi nu e cinstit că l-am pierdut pe...
Apoi se înecă, iar suspinele se transformară în
bocet. Plînse.
- Francesca, spuse Michael îngenunchind la
picioarele ei. îmi pare rău. îmi pare atît de rău.
- Ştiu, suspină ea. Dar nu mă simt mai bine.
- Nu, murmură el.
- Şi în continuare nu e drept.
- Nu, spuse el din nou.
- Şi nu... Nu...
Michael nu încercă să termine propoziţia în locui
ei. Ea îşi dorea să o fi făcut. Ani întregi după aceea îşi
dori ca el să fi spus ceva nepotrivit, ca ea să nu se fi
sprijinit de el şi să nu-i fi dat voie să o îmbrăţişeze. Dar,
Doamne, cîtă nevoie avea să fie luată în braţe.
 - De ce ai plecat? plînse ea. De ce nu mă poţi
ajuta?
-Vreau. Tu nu...
Pînă la urmă reuşi să spună:
- Nu ştiu ce să zic.
îi cerea prea mult, iar ea ştia, dar nu îi păsa. Se
săturase să fie singură. însă atunci, în acel moment,
nu era. Michael era acolo, o ţinea în braţe, iar ea se
simţea bine şi în siguranţă pentru prima dată după
săptămîni întregi. Şi plînse săptămîni întregi de lacrimi.
Plînse pentru John şi pentru bebeluşul pe care nu
avea să-l cunoască niciodată. Dar cei mai mult plînse
pentru ea însăşi.
- Michael, spuse după ce-şi reveni suficient încît
să poată vorbi.
îi tremura vocea, dar reuşise să-i rostească
numele, iar acum era nevoită să mai spună ceva.
-Da?
- Nu putem continua aşa.
Simţi că în el se schimbă ceva. îmbrăţişarea
deveni mai puternică, sau poate dimpotrivă. Ceva nu
mai era la fel.
-Aşa, cum? întrebă ei pe un ton răguşit şi ezitant.
Ea se retrase ca să-l poată privi, uşurată că nu
trebuie să se scuture, atunci cînd braţele lui o părăsiră.
-Aşa, spuse, deşi ştia că el nu înţelege, sau că se
preface că nu înţelege. Nu poţi să mă mai ignori.
- Francesca, eu...
- Copilul ar fi fost şi al tău, izbucni ea.
 E! păli, ca mort. Pentru o clipă ei i se tăie
răsuflarea.
- Ce vrei să spui? şopti Michael.
- Ar fi avut nevoie de un tată, ridică ea din umeri,
neputincioasă. Eu... Ar fi trebuit să fii tu acela.
- Dar ai fraţi, se înecă el.
- Nu l-au cunoscut pe John aşa cum i-ai cunoscut
tu.
El se îndepărtă, se ridică, apoi, ca şi cum n-ar fi
fost suficient, se retrase cît putu de mult, pînă ajunse
la fereastră. Ochii îi străluciră o clipă, iar ea putea jura
că seamănă cu un animal prins în capcană, speriat,
încolţit, care aşteaptă să moară.
- De ce îmi spui asta? rosti, pe un ton scăzut şi
lipsit de inflexiune.
- Nu ştiu, răspunse ea, înghiţind cu greu.
Dar ştia. Voia ca şi ei să sufere. Voia să îi doară
aşa cum o durea pe ea. Nu era cinstit şi nici prea
frumos, dar nu se putea abţine şi nu voia să se scuze
pentru asta.
- Francesca, spuse el pe un ton ciudat, gol şi tăios,
altfel decît îl auzise vreodată.
îl privi încet, speriată de ce ar fi putut vedea pe
chipul lui.
- Eu nu sînt John, rosti el.
- Ştiu asta.
- Nu sînt John, repetă el mai tare, iar ea se întrebă
dacă o auzise.
- Ştiu.
 Ochii lui se îngustară, şi o privi cu o intensitate
periculoasă.
- Nu era copilul meu, şi nu de mine ai nevoie,
în interiorul ei, ceva începu să moară.
- Michael, eu...
- Nu vreau să îi iau locul, rosti el. ’
Nu ţipa la ea, dar ar fi putut foarte bine să o facă.
- Nici nu ai putea. Tu... !
Apoi, cu o mişcare neaşteptată, el era lîngă ea, o
apuca de umeri şi o trăgea în picioare. 1
- Nu vreau să fac asta! urlă, scuturînd-o, apoi
ţinînd-o nemişcată, apoi scuturînd din nou. Nu pot să
fiu el. Nu vreau.
Francesca rămase fără glas. Nu putea rosti nimic
şi nu ştia ce să facă. Nu-I mai cunoştea. El se opri, dar
degetele îi strîngeau umerii şi o privea intens, terifiant.
Rosti:
- Nu poţi să-mi ceri asta. Nu pot să o fac.
- Michael? şopti ea, auzind îngrozită frica din I
propria-i voce. Michael, te rog, dă-mi drumul.
El nu o lăsă. Oare o auzise? Avea privirea pierdută
şi părea cu mintea plecată.
- Michael! rosti ea din nou, mai tare, panicată.
Apoi brusc el îi făcu pe plac, iar ea se dădu înapoi,
fiindcă pe chipul lui se citea dispreţ pentru sine însuşi.
- îmi pare rău, şopti, uitîndu-se la propriile-i mîini j
ca şi cum i-ar fi fost străine. îmi pare foarte rău.
Francesca se îndreptă încet spre uşă.
-Arfi mai bine să plec, spuse ea.
El dădu din cap.
 -Da.
- Cred...
Se opri, înecîndu-se cu cuvîntui. Apucă de clanţă
şi strînse ca şi cum ar fi fost unica ei salvare.
- Cred că e mai bine să nu ne vedem o vreme.
El dădu din cap.
- Poate că...
Dar nu mai spuse nimic. Nu ştia ce să spună. Dacă
ar fi ştiut ce se întîmplase între ei, ar fi găsit cuvinte,
dar era prea nedumerită şi speriată ca să încerce să
îşi dea seama.
Speriată? De ce? Nu din cauza lui. Michael nu i-ar
fi făcut nici un rău. Şi-ar fi riscat viaţa pentru ea, dacă
era cazul. Francesca ştia sigur. Poate că îi era frică de
ziua de mîine şi de zilele care ar fi urmat. Pierduse
totul, iar acum îi pierduse şi pe el. Nu ştia cum o să
facă faţă.
- Plec, spuse ea, dîndu-i o ultimă ocazie să o
oprească, să spună ceva, orice ar fi putut să şteargă
suferinţa.
Dar el nu spuse nimic. Nici măcar nu dădu din cap.
O privi doar, tăcut, părînd să fie de acord. Şi Fran­
cesca plecă. Ieşi pe uşă, se urcă în trăsură şi merse
acasă. Fără să spună nimic. Urcă scările şi se aşeză
în pat. Dar nu plînse. Avea impresia că aşa ar fi fost
normal, că aşa i-ar fi fost mai bine. Dar nu făcu decît
să se uite la tavan. El, cel puţin, nu se supăra.

în apartamentul său din Albany, Michael apucă

sticla de whisky şi îşi turnă un pahar mare, chiar dacă
nu era încă după-amiază. Avea de gînd să se lase co­
pleşit de durere. Oricît ar fi încercat, nu ştia ce altceva
să facă. Nu intenţionase să o rănească şi nu plănuise
să se poarte ca un măgar. Cu toate că fusese brutal şi
lipsit de consideraţie, nu ştia ce altceva ar fi putut face.
Se cunoştea. Nu se plăcea întotdeauna, ba chiar
din ce în ce mai rar în ultimul timp, dar se cunoştea. Şi
cînd Francesca se uitase la el cu ochii ei mari şi
albaştri şi îi spusese că bebeluşul ar fi fost şi al lui, îi
frînsese inima. 1

Ea nu ştia. Nu avea de unde să ştie. Şi cît timp ea

nu ştia ce simte el, cît nu pricepea de ce nu avea de
ales şi trebuia să se urască pentru fiecare pas pe care
îl făcea în locul lui John, nu putea să fie în apropierea
ei. Fiindcă ea ar fi continuat să spună astfel de lucruri,
iar el nu ştia cît ar mai fi rezistat.
Aşa că, în picioare în birou, încordat, nefericit şi
simţindu-se vinovat, înţelese două lucruri. Primul era
simplu. Băutura nu îi uşura deloc durerea, iar whisky-
ul vechi de douăzeci şi cinci de ani, adus din Speyside,
nu îl făcea să se simtă mai bine. Nimic din insulele
britanice nu l-ar fi putut ajuta.
Ceea ce îl aducea la a doua concluzie, care nu era
deloc uşoară. Dar trebuia să facă asta. Rareori fusese
aşa sigur de ceva. Era dureros, dar evident. Lăsă
paharul în care mai erau două degete de lichid arămiu
şi ieşi pe coridor, apucînd-o spre dormitor.
- Reivers, rosti el cînd îl găsi pe valet stînd în
garderob şi împăturind atent un guler. Ce crezi despre
India?
 Partea a doua
Martie 1824, patru ani mai tîrziu

Capitolul V

„Ţi-ar plăcea aici. Nu căldura. Nimănui nu-i place

căldura. Dar restul ţi s-ar părea încîntător. Culorile,
mirodeniile, mirosul aerului. Te aruncă într-o ceaţă a
simţurilor neliniştitoare şi intoxicantă. Şi cred că cel mai
mult ţi-ar plăcea grădinile. Seamănă cu parcurile
noastre londoneze, doar că sînt cu mult mai verzi şi
mai bogate, pline de cele mai neobişnuite flori. Ţie ţi-
a plăcut mereu să fii în natură. Ai adora grădinile, sînt
sigur.”
- de la Michael Stirling (noul conte Kilmartin)
pentru contesa Kilmartin, la o lună după sosirea lui în
India.

Francesca îşi dorea un copil. Şi-l dorea de ceva

timp, dar abia în ultimele luni reuşise să-şi recunoască
sieşi, să pună în cuvinte dorul care o însoţea peste tot.
începuse destul de nevinovat, cu o înţepătură în inimă
atunci cînd citise o scrisoare din partea soţiei fratelui
ei, Kate, scrisoare cu veşti despre micuţa lor Charlotte,
care împlinea curînd doi ani şi deja era de nestăpînit.
 Dar înţepătură crescuse şi se transformase într-o
durere surdă atunci cînd sora ei, Daphne, venise în
Scoţia ca să o viziteze, împreună cu toţi cei patru copii
ai ei. Francesca nu ştiuse cum transformau copiii o
casă. Cei ai familiei Hastings schimbau esenţa j
Kiimartinului, o aduceau la viaţă şi o umpleau cu rîse- j
tele care, îşi dădu ea seama, lipsiseră ani întregi. După j
plecarea lor era din nou linişte, dar nu şi pace. Era
doar un spaţiu gol.
Din acel moment, Francesca se schimbase. O
durea sufletul atunci cînd vedea o doică împingînd un
cărucior. Dacă vedea un iepure pe cîmp, avea im­
presia că ar fi trebuit să i-l arate altcuiva, cuiva mai mic. I
Călători în Kent, ca să petreacă sărbătorile de iarnă -
alături de familia ei, dar, la căderea nopţii, cînd toţi
nepoţii şi nepoatele erau în pat, ea se simţea singură. ]
Nu se putea gîndi decît la cum trece viaţa pe lîngă ea,
şi la cum, dacă nu făcea curînd ceva, avea să moară ¡
aşa. Singură.
Nu era nefericită. Destul de ciudat, dar începuse ]
să se obişnuiască să fie văduvă şi găsise un ritm al
vieţii confortabil şi mulţumitor. Era ceva ce nu crezuse ]
că va fi posibil în lunile de după moartea lui John, dar j
reuşise, încercînd din aproape în aproape, şi găsise !
un loc pe lume. Odată cu el venise şi ceva linişte.
îi plăcea să fie contesă Kilmartin. Michael nu se '
însurase, aşa că ei îi rămăseseră şi responsabilităţile
împreună cu titlul. Iubea Kilmartinul şi se ocupa de el
fără intervenţia contelui. Instrucţiunile lui, atunci cînd
plecase din ţară, cu patru ani înainte, fuseseră ca ea
 să se ocupe cum credea de cuviinţă de avere. După
ce şocui plecării lui trecuse, ea îşi dăduse seama că
acesta era cel mai preţios dar pe care i l-ar fi putut
face.
îi dăduse o ocupaţie, ceva pentru care să mun­
cească. Un motiv pentru care să nu se mai uite în
tavan. Avea prieteni şi familie, Stirling şi Bridgerton, şi
avea o viaţă plină, atît în Scoţia cît şi la Londra, unde
petrecea cîteva luni în fiecare an. Ar fi trebuit să fie
fericită. Şi, în cea mai mare parte din timp, era. Doar
că îşi dorea un copil. Durase ceva pînă să recunoască
asta. Era o dorinţă care părea a fi lipsită de loialitate
faţă de John. Nu putea avea copilul lui, pînă la urmă,
şi chiar acum, după patru ani de la moartea soţului ei,
îi era greu să-şi imagineze că ar putea avea un copil
care să nu-i semene.
Asta însemna, în primul rînd, că trebuia să se
recăsătorească. Trebuia să-şi schimbe numele şi să
jure credinţă altui bărbat, să jure ca acela să fie cel mai
important pentru ea, să îi fie loială şi, deşi nu o mai
durea inima numai la gîndul acesta, părea, ei bine,
ciudat.
Probabil că peste unele lucruri trebuia să treci pur
şi simplu. Aşa că într-o zi rece de februarie, în timp ce
se uita afară de la o fereastră din Kilmartin, privind cum
zăpada acoperă încet ramurile, îşi dăduse seama că
acesta era unul dintre acele lucruri. Trebuia să te temi
de multe, dar de un sentiment, nu. Aşa că decise să
îşi facă bagajul şi să plece la Londra ceva mai de­
vreme. De obicei mergea în oraş în timpul sezonului
de baluri şi se bucura de timpui petrecut cu familia ei,
la cumpărături sau la spectacole, mergînd la teatru sau
făcînd orice alt lucru de care nu avea parte în provincia
scoţiană. Dar sezonul acesta avea să fie diferit. în
primul rînd îi trebuia o garderobă nouă. Nu mai purta
doliu de ceva vreme, dar nu renunţase cu totul la griul'
şi la violetul aproape îndoliate şi cu siguranţă nu
fusese atentă la modă aşa cum ar fi trebuit să o facă
0 femeie în poziţia ei.
Era timpul sa se îmbrace în albastru. Strălucitorul,!
frumosul albastru al albăstrelelor. Cu ani în urmă era
culoarea ei preferată şi fusese suficient de mîndră încît
să o poarte aşteptînd ca lumea şă observe cît de bine
1 se potrivea la culoarea ochilor. Va cumpăra roc
bastre şi, da, trandafirii şi galbene şi poate chiar, ceva 1
în ea tremură de bucurie, roşu aprins.
De data asta nu mai era o domnişoară nemăritată. 1
Era văduvă, iar regulile erau diferite. Aspiraţiile, însă, j
rămîneau acelaşi. Avea să plece la Londra ca să-şi ]
găsească un soţ. Trecuse prea multă vreme.

Michael ştia că trebuie să se întoarcă în Anglia, 3

deşi îi fusese foarte uşor să tot amîne. Mama sa îi |
scria, cu remarcabilă regularitate, că Francesca se
descurcă minunat ca administrator al averii lui. Nu 1
depindea nimeni de el, aşa că nu putea fi acuzat de
neglijenţă, şi era clar că toţi cei pe care îi lăsase în
urmă se descurcau mai bine în absenţa lui decît pe
vremea cînd el era încă acolo. Aşa că nu avea de ce
să se simtă vinovat.
 r Dar nu putea să fugă de soartă la nesfîrşit şi, ajuns
In al treilea an petrecut la tropice, trebuia să recu­
noască: noutatea vieţii exotice se cam risipise. Ca să
fia complet sincer, se cam săturase de climă. India îi
dăduse un scop, un loc pe lume în care rolul lui era
mai mare decît singurele două lucruri ia care se pri­
cepea, adică să fie soldat şi să petreacă. Se urcase
po vapor avînd doar numele unui camarad din armată,
care se mutase la Madras cu trei ani înainte. în numai
0 lună obţinuse un post guvernamental şi începuse să
la decizii care contau, să implementeze legi şi să scrie
politici care influenţau vieţile oamenilor. Pentru prima
dată, înţelegea de ce fusese John îndrăgostit de
munca lui din parlament.
Dar india nu-l făcea fericit. îi adusese puţină linişte,
aproape paradoxal, fiindcă în ultimii ani era să moară
de trei ori, ba chiar de patru, dacă număra şi întîinirea
cu arma unei prinţese indiene. Michael încă susţinea
că ar fi putut-o dezarma fără să fie rănit, dar prinţesa
avea, trebuia să recunoască, o privire ucigaşă, iar el
învăţase că nu e cazul să subestimezi o femeie care
se simte înşelată, chiar dacă nu are dreptate.
Lăsînd ia o parte episoadele în care viaţa îi fusese
ameninţată, timpul petrecut în India îi adusese un
oarecare echilibru. Făcea în sfîrşit ceva pentru el
însuşi, avea în sfîrşit un scop. Dar această ţară îi
ajutase mult pentru că nu trebuia să trăiască ştiind că
Francesca e atît de aproape de el. Viaţa nu-i era
neapărat mai bună la mii de kilometri de ea, dar era în
mod sigur mai simplă.
 Era timpul, totuşi, să facă faţă apropierii, aşa că îşi
făcuse bagajele, îşi informase valetul că se întoarce în
Anglia, iar omul fusese foarte uşurat, rezervase un
apartament la bordul vasului Prinţesa Amelia şi ple­
case spre casă.
Sigur, trebuia să o vadă. Nu avea cum să scape.
Va trebui să privească în ochii ei albaştri care îl
bîntuiseră atîta timp şi să încerce să-i fie prieten. Era
singurul lucru pe care ea şi-l dorise în zilele mohorîte
de după moartea lui John, şi singurul pe care el nu i-l
putuse oferi.
Dar poate că acum, după cé trecuse atîta timp şi
după ce distanţa vindecase > rănile vechi, se va
descurca mai bine. Nu era prost şi ştia că ea nu se
schimbase, că o va vedea şi-şi va da seama că încă
o mai iubeşte. Dar Michael se obişnuise să audă
cuvintele „contele de Kilmartin” şi să nu se uite peste
umăr, aşteptîndu-se să-l vadă pe vărul lui. Şi poate
acum, că durerea nu mai era atît de proaspătă, ar fi
putut să-i fie prieten Francescăi fără să simtă că e un
hoţ care plănuieşte să fure ceva ce şi-a dorit atîta timp.
Spera ca şi ea să fi uitat şi să nu-l mai roage să-i
ia locul lui John în toate felurile cu o singură excepţie.
Dar în acelaşi timp se bucura că va ajunge în martie
la Londra, prea devreme ca ea să fi ajuns acolo pentru
a participa la sezonul de baluri. Era un bărbat curajos
şi dovedise asta în nenumărate rînduri, şi pe cîmpul
de luptă şi în afara iui. Dar era şi cinstit, destul de
cinstit ca să recunoască teama pe care o simţea la
gîndul de-a da ochii cu Francesca, teamă pe care n-ar
fi putut-o simţi în prezenţa nici unui tigru sau batalion
francez. Poate că, dacă avea noroc, ea nici nu va veni
în Londra anui ăsta. Ce bine ar fi!

Era întuneric, iar Francesca nu putea să doarmă,

în casă era înfiorător de frig, şi din păcate era vina ei.
Bine, nu întunericul. Nu era vina ei că era întuneric.
Era noapte, totuşi, iar ea ştia că nu-şi poate asuma
meritele pentru faptul că soarele apunea. Dar era
vinovată că nu le dăduse suficient timp servitorilor să
pregătească locuinţa pentru sosirea ei. Uitase să le
trimită vorbă că vine cu o lună mai devreme, iar casa
Kilmartin avea doar cîţiva servitori permanenţi. Re­
zervele de cărbune şi de luminări erau pe ducă.
Mîine va fi mai bine, după ce. menajera şi major­
domul vor alerga la magazinele de pe strada Bond.
Pentru moment, Francesca tremura în pat. Fusese o
zi foarte rece, cu un vînt care făcea să fie mai frig decît
era normal pentru început de martie. Menajera încer­
case să aprindă în şemineul din camera ei tot cărbu­
nele pe care îl aveau, dar, contesă sau nu, n-avea cum
să lase o casă întreagă să îngheţe din cauza ei. în
plus, camera ei era imensă şi greu de încălzit dacă în
restul casei nu era deja cald.
Bibiioteca. Asta era. Mică şi intimă. Dacă închidea
uşa, un foc în şemineul de acolo ar fi încălzit-o bine.
Era chiar şi un divan acolo, pe care se putea întinde.
Era mic, dar nici ea nu era prea mare, şi nu putea fi
mai rău decît să moară îngheţată în camera ei.
 Odată iuată decizia, Francesca sări din pat şi se
grăbi prin aerul rece al nopţii ca să-şi ia halatul de
noapte care stătea întins pe spătarul unui scaun. Nu
era destul de călduros, fiindcă nu-i trecuse prin cap să
ia ceva mai gros ia Londra, dar era mai bun decît nimic
şi, se gîndi ea cu stoicism, caiul de dar nu se caută la
dinţi, mai ales dacă ţi-au îngheţat deja degetele de ia
picioare.
Se grăbi în jos pe scări, cu ciorapii de lînă alune-
cînd pe treptele lustruite. îi fugi picicfrul la ultimele
două, dar nu căzu, din fericire, apoi alergă pe covor,
spre bibliotecă.
- Foc, foc, mormăi pentru sine.
Cum ajungea în cameră va suna să cheme pe
cineva care să aprindă repede focul. O să i se dez­
morţească nasul, nu o să mai aibă degetele vineţii şi...
împinse uşa bibliotecii şi un ţipăt scurt şi sacadat
îi zbură de pe buze. în şemineu ardea deja focul, iar
în faţa lui era un bărbat care îşi încălzea mîinile.
Francesca întinse mîna după ceva, orice ar fi putut
folosi pe post de armă. Apoi el se întoarse.
- Michael?
Nu ştia că ea e la Londra. Fir-ar să fie, nici măcar
nu-i trecuse prin cap aşa ceva. Nu că ar fi contat, dar
ar fi putut să se pregătească puţin. Poate şi-ar fi con­
struit o mască, poate ar fi zîmbit sau cel puţin s-ar fi
asigurat că e îmbrăcat impecabil şi că e în rolul de
cuceritor nesăbuit şi irecuperabil.
Dar iată-l aici, uitîndu-se la ea cu ochii mari, în-
cercînd să nu observe că era îmbrăcată doar într-o
 cămaşă de noapte vişinie şi într-un halat, atît de subţiri
şi de transparente încît i se vedea conturul...
înghiţi în sec. Nu te uita. Nu te uita.
- Michael? şopti ea din nou.
- Francesca, spuse el, fiindcă trebuia să îi
răspundă. Ce cauţi aici?
Şi atunci gînduriie ei îşi reluară cursul.
- Ce caut eu aici? repetă ea. Nu se presupune că
eu sînt în India. Ce faci tu aici?
El ridică din umeri,, nepăsător.
- M-am gîndit că e timpul să vin acasă.
- Şi nu puteai să-mi scrii?
- Ţie? întrebă el, ridicînd o sprinceană.
Era o replică menită să doară. Ea nu îi scrisese nici
măcar un rînd cît timp fusese plecat. El îi trimisese trei
scrisori, dar atunci cînd devenise clar că ea nu are de
gînd să-i răspundă, le scrisese numai mamei sale şi
mătuşii.
- Oricui, răspunse ea. Ar fi fost cineva aici ca să te
întîmpine.
- Eşti tu aici, observă el.
Ea îi aruncă o uitătură urîtă.
- Dacă am fi ştiut că vii, am fi pregătit casa pentru
tine.
El ridică iarăşi din umeri. Mişcarea păru a transmite
imaginea pe care se chinuia cu disperare să o afişeze.
- E suficient de pregătită.
Ea îşi strînse braţele în jurul corpului, ascunzîn-
du-şi sînii, ceea ce, recunoscu el, era probabil un lucru
bun.
 - Ai fi putut să ne scrii, spuse ea pînă la urmă, pe
un ton care păru tăios în aerul nopţii. Aşa ar fi fost
frumos.
- Francesca, spuse el întorcîndu-se puţin, ca să-şi
poată încălzi în continuare mîinile la foc. Ai idee cît
durează ca o scrisoare să ajungă în Londra, din India?
- Cinci luni, răspunse ea prompt. Patru, dacă vîntul
bate din direcţia potrivită.
Fir-ar să fie! Avea dreptate.
- Chiar şi aşa, spuse el răutăcios, cînd m-am
hotărît să plec nu rămăsese prea mult timp ca să te
anunţ. Scrisoarea ar fi venit cu acelaşi vapor cu care
am venit şi eu.
- Serios? Credeam că navele de pasageri sînt mai
lente decît acelea care aduc poşta.
El oftă, uitîndu-se peste umăr ia ea.
- Toate aduc scrisori. în plus, chiar contează?
O clipă i se păru că ea va spune „da”, însă apoi o
auzi rostind:
- Sigur că nu. E important că eşti acasă. Mama ta
va fi foarte fericită.
El se întoarse cu spatele, ca să nu-i vadă zîmbetul
lipsit de umor.
- Da, murmură el. Sigur.
- Şi eu...
Se opri şi îşi drese vocea.
- Şi eu mă bucur că te-ai întors.
Părea că se străduieşte să se convingă pe sine
însăşi, dar Michael decise să fie domn şi să nu îi
atragă atenţia.
 - Ţi-e frig?
- Nu foarte, spuse ea.
- Minţi.
- Doar puţin.
El se dădu la o parte şi îi făcu loc să se apropie de
şemineu. Cînd nu o auzi venind, făcu semn cu mîna
spre locul de lîngă el.
-Artrebui să merg în camera mea, spuse ea.
- Pentru Dumnezeu, Francesca, dacă ţi-e frig, vino
lîngă foc. Nu muşc.
Ea strînse din dinţi şi păşi înainte, alăturîndu-i-se.
Dar rămase la o parte, păstrînd distanţa.
-Arăţi bine, spuse.
- La fel şi tu.
- A trecut multă vreme.
- Ştiu. Patru ani, cred.
Francesca înghiţi în sec, dorindu-şi ca lucrurile să
nu fie atît de dificile. Era Michaei, pentru Dumnezeu.
Nu ar fi trebuit să fie atît de greu. Da, se despărţiseră
prost, dar asta fusese imediat după moartea lui John.
Toată lumea suferea şi erau ca nişte animale rănite
care se repezeau la oricine le-ar fi stat în cale. Acum
lucrurile ar fi trebuit să fie altfel. Dumnezeu ştia că se
gîndise des la acest moment. Michael nu putea să
plece pentru totdeauna, ştiau cu toţii asta. Dar după
ce îi trecuse furia, ea sperase că, atunci cînd se va
întoarce, vor reuşi să uite toate întîmplările neplăcute
dintre ei. Şi vor fi din nou prieteni. Avea nevoie de asta
mai mult decît îşi dăduse seama.
 - Ce planuri ai? întrebă ea, mai mult pentru că
tăcerea era prea greu de suportat.
- Pentru moment nu mă pot gîndi decît că vreau
să-mi fie cald, mormăi el.
Ea se forţă să zîmbească.
- E foarte frig pentru perioada asta.
- Uitasem cît de al naibii de frig poate să fie aici,
spuse nemulţumit, frecîndu-şi mîinile.
- Nu credeam că se poate să uiţi amintirea unei
ierni scoţiene, murmură Francesca. 1
El se întoarse către ea cu un zîmbet obosit. Se
schimbase,se gîndi. Erau diferenţe clare, pe care le-ar
fi observat oricine. Era bronzat, chiar scandalos de
bronzat, iar părul lui, mereu negru ca noaptea, avea
acum cîteva şuviţe argintii.
Dar erau şi alte lucruri. îşi ţinea gura aitfel, era mai
crispat, iar graţia părea a-i fi dispărut de tot. întotdeau­
na părea atît de în largul lui, de sigur pe el, dar acum
era... încordat. Chinuit.
- Nu s-ar spune, nu, murmură el.
Ea îl privi uimită, fiindcă uitase că spusese ceva.
Apoi Michael adăugă:
- Am venit acasă pentru că nu mai suportam
căldura. Şi acum iată-mă aici, murind de frig.
- O să vină primăvara în curînd, spuse ea.
- Da, primăvara. Cu vîntul ei doar răcoros, şi nu
îngheţat, ca acela al iernii.
Ea rîse, absurd de mulţumită că poate rîde cu el.
- Mîine o să fie mai bine în casă. Şi eu am venit
abia în seara asta. Ca şi tine, nu am anunţat că ajung.
Doamna Parrish mă asigură că mîine vom avea tot ce
e nevoie.
El dădu din cap, apoi se întoarse, ca să se
încălzească la spate.
- De ce ai venit?
- Eu? întrebă Francesca.
El arătă spre camera goaiă, ca şi cum ar fi vrut să
sublinieze ceva.
-Aici locuiesc, spuse ea.
- Dar de obicei nu eşti aici pînă în aprilie.
- Ştii asta?
Un moment el păru stînjenit.
- Scrisorile mamei sînt remarcabil de încărcate cu
detalii, spuse.
Ea ridică din umeri, apoi se apropie de foc. Nu ar
fi trebuit să stea atît de aproape de el, dar, fir-ar să fie,
îi era încă frig, iar hainele subţiri de noapte nu o
apărau.
- Ăsta e răspuns? întrebă el.
-Aşa am avut poftă, răspunse ea obraznic. Nu e
dreptul oricărei doamne?
El se întoarse din nou, ca şi cum ar fi vrut să-şi în­
călzească umărul, dar ajunse cu faţa la ea. Francesca
se mişcă numai cîţiva centimetri, fiindcă nu voia ca el
să-şi dea seama că prezenţa lui o incomodează. Nici
ei însăşi nu era gata să-şi recunoască aşa ceva.
- Credeam că dreptul oricărei doamne e să se
răzgîndească, spuse el.
- E dreptul oricărei doamne să facă orice pofteşte,
spuse ea scurt.
 - Touché, spuse el încet, apoi se uită mai atent la
ea. Nu te-ai schimbat.
Buzele Francescăi se întredeschiseră.
- Cum poţi spune aşa ceva?
-Arăţi exact aşa cum mi te amintesc.
Apoi, cu un gest viclean, arătă spre halat şi căma­
şa ei de noapte.
- Cu excepţia hainelor, desigur.
Ea tresări şi făcu un pas în spate, strîngînd şi mai
tare la piept halatul. Era cam urît diripartea lui, dar se
bucura că o ofensase. Trebuia să facă pasul înapoi,
să se îndepărteze destul ca el să nu o poată atinge.
Era nevoie ca ea să stabilească limitele, fiindcă el nu
era sigur că va putea. O minţise cînd îi spusese că nu
s-a schimbat. Era ceva diferit la ea, ceva cu totul neaş­
teptat. Ceva care îl tulbura pînă în adîncul sufletului.
Era ceva ce simţea legat de ea, un lucru din
gîndurile lui, dar care nu era mai puţin tulburător. Fran­
cesca avea un aer de disponibilitate, şi era evident
faptul că John nu mai este, că s-a dus, că singurul
lucru care îl mai oprea pe Michael să întindă mîna şi
să o atingă era propria lui conştiinţă. Era aproape
amuzant. Aproape.
lat-o aici, fără să bănuiască nimic, fără să ştie că
bărbatul de lîngă ea nu-şi dorea nimic mai mult decît
să o dezbrace de mătasea care îi acoperea trupul şi
să o aşeze în faţa şemineului. Să-i despartă coapsele,
să se afunde în ea şi... Rîse cu obidă. Se pare că patru
ani nu fuseseră suficienţi ca să-i aline ardoarea pă­
cătoasă.
 - Michael?
O privi.
- Ce e aşa de amuzant?
întrebarea ei era amuzantă.
- Nu ai înţelege.
- încarcă-mă, îndrăzni ea.
- Nu prea cred.
- Michael, insistă ea.
El se răsuci şi spuse cu o răceală calculată:
- Francesca, sînt unele lucruri pe care tu nu le vei
putea înţelege niciodată.
Buzele ei se desfăcură şi pentru un moment păru
ca lovită. Iar el se simţi atît de oribil de parcă exact asta
ar fi făcut.
- Ce urît din partea ta să spui aşa ceva, şopti ea.
El ridică din umeri.
-Te-ai schimbat, rosti Francesca.
Din păcate, nu era aşa. Nu într-un fel care să-i facă
viaţa mai uşor de suportat. Oftă, urîndu-se pentru că
nu putea suporta ca ea să-i urască.
- lartă-mă, spuse, trecîndu-şi mîna prin păr. Sînt
obosit, mi-e frig şi sînt un măgar.
Ea zîmbi şi, pentru o clipă, se simţiră ca înainte.
- Nu-i nimic, spuse cu blîndeţe, atingîndu-i braţul.
Ai avut o călătorie lungă.
El îşi ţinu respiraţia. Francesca îl atingea des aşa,
prieteneşte. Niciodată în public, desigur, şi rar atunci
cînd erau numai ei doi. John era de obicei acolo.
Aproape mereu, acolo. Şi întotdeauna atingerea ei îl
tulburase. Dar niciodată atît de mult ca acum.
 -Trebuie să mă duc la culcare, mormăi.
De obicei se pricepea să-şi ascundă disconfortul^
dar nu fusese pregătit să o vadă în seara asta. Era şi
foarte obosit. Ea îşi retrase mîna.
- Nu e nici o cameră pregătită pentru tine. Mergi :
în camera mea. Eu o să rămîn aici.
- Nu, spuse el mai tare decît intenţionase. O să
dorm eu aici, sau... la naiba, mormăi, mergînd apăsat 1
ca să sune din clopoţel.
Ce rost avea să fii contele de Kilmârtin dacă nu ţi 1
se putea pregăti o cameră la orice oră din noapte? în 1
plus, dacă suna, în cîteva minute avea să apară un 1
servitor, deci nu va mai fi singur cu Francesca. Mai 1
fuseseră singuri în aceeaşi încăpere, dar niciodată i
seara şi ea nu fusese niciodată îmbrăcată în cămaşă j
de noapte şi... Trase din nou de cordonul clopoţelului. |
- Michael, rosti ea părînd aproape amuzată. Sînt !
sigură că te-au auzit de prima dată.
- Da, ei bine, am avut o zi lungă, spuse el. A fost .
şi furtună pe Canal.
- Curînd o să trebuiască să-mi povesteşti despre
călătoriile tale, spuse ea biînd.
El o privi, ridicînd o sprinceană.
- Ţi-aş fi scris despre ele.
Ea ţuguie buzele o clipă. Era o grimasă pe care o
văzuse de nenumărate ori pe chipul ei. îşi alegea
cuvintele, decidea dacă să-i înţepe cu isteţimea ei
binecunoscută. Aparent, hotărîse că nu e cazul, pentru
că în loc de asta, spuse:
- Eram furioasă pe tine pentru că ai plecat.
f El respiră adînc. Numai Francesca ar fi ales
sinceritatea în locul unei înţepături.
- îmi pare rău, spuse el simţind asta, chiar dacă
n-ar fi vrut să schimbe nimic.
Fusese nevoit să plece. Fusese obligat. Poate că
fusese laş, poate că nu fusese suficient de bărbat. Dar
nu era pregătit să fie conte. Nu era şi nu ar fi putut să
fie John, deşi toată lumea părea că aşteaptă asta de
la el. Chiar şi Francesca, în felul ei ezitant.
O privi. Era sigur că nu înţelesese plecarea lui.
Probabil credea că a înţeles, dar cum ar fi putut? Nu
ştia că el o iubeşte, nu putea înţelege cît de vinovat se
simţea pentru că îi luase locul lui John. Dar nu era din
cauza ei. Şi privind-o, fragilă şi mîndră, uitîndu-se la
flăcări, spuse din nou:
-îmi pare rău.
Ea abia dacă dădu din cap.
-Ar fi trebuit să-ţi scriu, spuse.
Apoi se întoarse spre el, cu o privire plină de
tristeţe şi, poate, de regret.
- Dar adevărul este că nu am vrut. Cînd mă gîn-
deam la tine, îmi aminteam de John. Cred că aveam
nevoie să nu mă gîndesc prea mult la el.
Michael nu se prefăcu a înţelege, dar dădu oricum
din cap. Ea zîmbi trist.
- Ne distram atît de bine noi trei. Nu-i aşa?
El aprobă din nou.
- Mi-e dor de el, spuse, surprins de cît de bine era
să rostească vorbele.
 - Am crezut mereu că o să fie grozav cînd te vel
căsători şi tu, adăugă Francesca. Ai fi ales pe cineva 1
minunat şi distractiv, sînt sigură. Ce bine ne-am fi I
distrat toţi patru!
Michael tuşi. Părea cea mai potrivită reacţie. Ea I
ridică privirea, întreruptă din visare.
- Răceşti?
- Probabil. O să fiu aproape mort pînă sîmbătă, V
sînt sigur. i
Ea ridică o sprinceană.
- Sper că nu te aştepţi să te îngrijesc eu.
Exact începutul de care avea el nevoie ca să I
aducă discuţia într-un punct mai confortabil.
- Nu neapărat, spuse fluturînd din mînă. Am ne- j
voie de numai trei zile ca să atrag o mulţime de femei 1
nepotrivite care să-mi facă toate poftele.
Ea mişcă puţin din buze, dar era, clar, amuzată. 1
- La fel ca întotdeauna, văd.
El îi zîmbi în colţul gurii.
- Nimeni nu se schimbă cu adevărat, Francesca. 1
Ea aplecă puţin capul într-o parte, arătînd spre hol,
de unde se auzea zgomot de paşi apropiindu-se. 1
Venise unul dintre servitori, iar ea se ocupă de tot, 1
lăsîndu-I pe Michael să stea lîngă foc, ca un rege care ;
doar dădea din cap aprobator.
- Noapte bună, spuse ea după ce servitorul plecă.
- Noapte bună, Francesca, rosti el încet.
- Mă bucur să te revăd, mai spuse ea.
 Apoi, ca şi cum ar fi fost nevoie să-i convingă pe
vreunul dintre ei de asta, adăugă:
- Chiar mă bucur.
 Capitolul Vi

„îmi pare rău că nu ţi-am scris. Ba nu. Nu e

adevărat. Nu-mi pare rău. Nu vreau să-ţi scriu. Nu
vreau să mă gîndesc la...”
- din partea contesei de Kilmartin pentru noul
conte Kilmartin, la o zi după primirea primei lui scrisori
către ea, ruptă în bucăţele şi apoi scăldată în lacrimi. ;

Cînd se trezi Michael de dimineaţă, casa Kilmartin

era din nou pusă la punct, aşa cum îi stă bine locuinţei |
unui conte. în fiecare şemineu ardea focul şi un mic ]
dejun minunat fusese pregătit în sufragerie. Ouă, I
cîrnaţi, şuncă, pîine prăjită cu unt, marmeladă şi felul 1
lui preferat, macrou copt.
Francesca, pe de altă parte, nu era de găsit. Cînd |
întrebă de ea, i se oferi un bilet împăturit pe care îl I
lăsase pentru el mai devreme în acea dimineaţă. ]
Simţea că lumea ar fi vorbit dacă ei doi stăteau 1
împreună la casa Kilmartin, neînsoţiţi, aşa că se
mutase în locuinţa mamei ei de la numărul cinci, pe
strada Bruton, pînă cînd Janet sau Helen veneau din \
Scoţia. Oricum, îl invita să vină în vizită în acea zi, 1
fiindcă era sigură că au multe de discutat.
 Iar Michael se gîndi că are dreptate, aşa că după
ce termină de mîncat şi după ce îşi dădu seama cu
' mirare că îi era dor de iaurtul şi de pîinile indiene, ieşi
din casă şi se îndreptă spre numărul cinci.
Alese să meargă pe jos. Nu era foarte departe şi
era mai cald decît fusese cu o zi înainte. Voia să vadă
oraşul, să-şi amintească de ritmul Londrei. înainte nu
observase vreun miros sau sunet anume în capitală,
nu ştia cum se combina zgomotul potcoavelor cu
strigătele vînzătorului de flori şi cu sunetul scăzut al
vocilor trecătorilor. Mai erau şi paşii lui pe caldarîm,
mirosul de nuci şi cel greu, de păcură, amestecate
toate în aerul unic al Londrei.
Era aproape copleşitor, ceea ce i se păru ciudat,
fiindcă îşi aminti că exact acelaşi iucru îl simţise la
sosirea în India, cu patru ani înainte. Aerul umed, plin
de arome exotice, îi şocase toate simţurile. Fusese un
asalt care îl ameţise şi îi dezorientase. Deşi reacţia la
aerul londonez nu era la fel de dramatică, parcă nu
aparţinea acestui loc, iar simţurile îi erau ofensate de
mirosurile şi suneteie care n-ar fi trebuit să i se pară
atît de nefamiliare.
Oare devenise un străin în propria ţară? Părea
aproape bizar, dar, pe măsură ce înainta spre cartierul
cel mai exclusivist al Londrei, nu se putu abţine şi se
întrebă dacă ieşea în evidenţă, dacă nu cumva cei
care se uitau la el ştiau într-o clipă că e diferit, că nu
mai are legătură cu lumea lor britanică.
Sau, se răzgîndi el cînd îşi văzu imaginea
reflectată într-o vitrină, s-ar putea ca bronzul să fie de
vină. Va dura săptămîni întregi pînă să se estompeze.]
Poate chiar luni. Mama lui avea să fie scandalizată.
Gîndul îl făcu să zîmbească. îi plăcea s-o scanda­
lizeze. Nu credea că va fi vreodată suficient de matur
ca să nu-l amuze asta.
Ajunse pe strada Bruton şi merse pe lîngă cîteva
case înainte să ajungă la numărul cinci. Mai fusese
aici, desigur. Mama Francescăi definea întotdeauna
ideea de familie în cel mai larg serjs posibil, aşa că
Michael era invitat alături de John şi de Francesca la
o mulţime de evenimente.
Cînd ajunse, lady Bridgerţon era deja în salonul
decorat în verde şi crem, bînd o ceaşcă de ceai la
biroul ei de sub fereastră.
- Michael! exclamă ea, ridicîndu-se şi privindu-l cu
drag. Cît mă bucur să te văd!
- Lady Bridgerţon, spuse el sărutîndu-i mîna.
- Nimeni nu ştie să salute ca tine, spuse ea
aprobator.
- Şarmul trebuie cultivat, murmură el.
- Nici nu pot să-ţi spun cîte doamne de o anumită
vîrstă se bucură că tu-l cultivi pe-ai tău.
-Acea vîrstă fiind, zîmbi el viclean, treizeci şi unu?
Lady Bridgerţon era genul de femeie care devenea
din ce în ce mai minunată pe măsură ce înainta în
vîrstă, dar zîmbetul pe care i-l oferi era de-a dreptul
radiant chiar şi după acest standard.
- Eşti mereu binevenit în această casă, Michael
Stirling.
 El zîmbi şi se aşeză într-un fotoliu cu spătar înalt
atunci cînd ea îi făcu semn.
- Vai de mine, rosti Violet încruntîndu-se puţin.
Trebuie să-mi cer scuze. Presupun că acum ar trebui
să-ţi spun Kilmartin.
- Michael e foarte bine, o asigură el.
- Ştiu că au trecut patru ani, continuă ea, dar
pentru că nu te-am văzut...
- Puteţi să-mi spuneţi cum vă place, spuse el
galant.
Era ciudat. Se obişnuise în sfîrşit să i se spună
Kilmartin, se adaptase la titlu! şi preluase numele. Dar
asta în India, unde nimeni nu îl cunoştea drept domnul
Stirling şi, poate mai important, nimeni nu-l ştiuse pe
John drept conte. Era ciudat să-şmudă titlul pe buzele
lui Violet Bridgerton, mai ales fiindcă ea se referise,
aşa cum făceau adesea soacrele, la John ca la fiul ei.
Dar dacă vicontesa simţi ceva din disconfortul lui, nu
lăsă să se vadă.
- Dacă eşti atît de amabil, atunci şi eu trebuie să
fiu. Te rog să-mi spui pe nume. E timpul.
- Nu aş putea, rosti el repede.
Şi era serios. Femeia asta era lady Bridgerton.
Era... Nu ştia exact ce era, dar nu i-ar fi putut spune
Violet.
- Insist, Michael, spuse ea. Sînt sigură că ştii deja
că mie mi se face întotdeauna pe plac.
Nu avea cum să cîştige, aşa că oftă şi spuse:
- Nu ştiu dacă pot să-i sărut mîna unei Violet. Pare
scandalos de intim, nu?
 - Să nu cumva să te opreşti.
- O să ne iasă vorbe, o avertiză ei.
- Cred că reputaţia mea va rezista.
- Dar cu a mea cum rămîne?
Ea rîse.
- Eşti un bandit.
El se sprijini de spătarul scaunului.
- îmi convine de minune.
- Vrei un ceai? ^
Făcu un semn spre ceainicul de porţelan aşezat
pe biroul din cealaltă parte a încăperii.
-Ai meu s-a răcit, dar sun cu plăcere să ne aducă
încă unul.
- Mi-ar plăcea nişte ceai, recunoscu el.
- Presupun că acum nu bei decît ceai, după atîţia
ani în India, spuse ea ridicîndu-se şi trăgînd de cor­
donul clopoţelului.
- Nu e la fel, spuse el ridicîndu-se repede. Nu pot
să explic de ce, dar nimic nu are gustul ceaiului din
Anglia.
- Probabil e vorba de calitatea apei. Nu crezi?
El zîmbi şiret.
- Poate că e vorba de calitatea femeii care-l
toarnă.
Ea rîse.
- Tu, sire, ai nevoie de o soţie. Cît mai curînd.
- Chiar aşa? De ce spui asta?
- Fiindcă în starea în care eşti, prezinţi un pericol
pentru femeile nemăritate de pretutindeni.
 Michael nu reuşi să reziste şi mai flirtă încă o dată.
- Sper că te referi şi la tine, Violet.
Apoi se auzi o voce din cadrul uşii:
- Flirtezi cu mama?
Era Francesca, desigur, îmbrăcată impecabil într-o
rochie de culoarea lavandei, pentru dimineaţa, împo­
dobită cu mătase belgiană complicat cusută. Părea că
încearcă să fie aspră cu el. Doar că nu reuşea pe de-
a-ntregul. Buzele lui Michael se curbară într-un zîmbet
misterios cît timp cele două doamne se aşezară.
-Am călătorit în toată lumea, Francesca, şi pot să
spun că sînt puţine femeile cu care aş prefera să flirtez
în locul mamei tale.
- Te invit la cină chiar acum, anunţă Violet, şi nu
accept un refuz.
Michael chicoti.
- Aş fi onorat.
De cealaltă parte a camerei, Francesca murmură:
- Eşti incorigibil.
El îi aruncă doar un zîmbet larg. Era bine, decise.
Dimineaţa mergea exact aşa cum sperase, iar el şi
Francesca intrau în rolurile lor de dinainte. El era din
nou şarmantul nesăbuit, iar ea se prefăcea că-l ceartă.
Totul era ca înainte de moartea lui John. Fusese luat
prin surprindere aseară. Nu se aşteptase să o vadă.
Şi nu reuşise să-şi pregătească masca. Oricum, nu era
doar un rol. întotdeauna fusese cam nesăbuit şi pro­
babil chiar era un cuceritor incurabil. Mamei lui îi plă­
cea să spună că le vrăjea pe doamne încă de pe
vremea cînd avea patru ani. Doar că, atunci cînd era
cu Francesca, era foarte important ca acel aspect al
personalităţii sale să rămînă la vedere, astfel ca ea să
nu bănuiască niciodată ce e dedesubt.
- Ce planuri ai acum, că te-ai întors? întrebă Violet.
Michael se răsuci spre ea cu o figură, ştia, lipsită
de expresie.
- Nu sînt sigur, răspunse, stînjenit că trebuia să
recunoască aşa ceva. îmi imaginez că o să dureze
ceva ca să înţeleg ce se aşteaptă de la mine în acest
nou rol. 1 ■

- Sînt sigură că Francesca te poate ajuta.

- Numai dacă doreşte, răspunse el încet.
- Sigur că da, rosti Francesca mişcîndu-se puţin
într-o parte atunci cînd una dintre cameriste intră cu o
tavă. Te ajut cu orice ai nevoie.
- Ce repede a venit ceaiul, murmură Michael.
- îmi place foarte mult, explică Violet. Beau toată
ziua. Cameristele ţin apa aproape de punctul de
fierbere toată ziua.
- Bei şi tu? întrebă ea, dacă tot se apucase să
toarne în ceşti.
- Da, mulţumesc, răspunse Michael.
- Nimeni nu cunoaşte Kilmartinul ca Francesca,
spuse Violet cu toată mîndria unei mame. O să-ţi fie
un ajutor nepreţuit.
- Sînt sigur că ai dreptate, rosti Michael acceptînd
ceaşca de ceai de la Francesca.
îşi amintise cum bea el ceaiul, cu lapte şi fără
zahăr. Nu era sigur de ce, dar acest lucru îi făcu foarte
mare plăcere.
 - E contesă de şase ani, şi patru dintre ei a fost şi
conte.
Francesca îl privi surprinsă, aşa că el adăugă:
- în toate felurile, mai puţin cu numele. Ei, haide,
Francesca, probabil ştii că aşa este. Şi, adăugă, e un
compliment. îţi sînt îndatorat. Nu aş fi putut sta departe
atîta timp dacă n-aş fi ştiut că averea e în mîini atît de
capabile.
Francesca roşi, ceea ce pe el îl surprinse. Putea
număra pe degetele de la o mînă dăţile în care îi vă­
zuse obrajii îmbujorîndu-se.
- Mulţumesc, se bîlbîi ea. Nu a fost deloc greu, te
asigur.
- Poate că nu, dar eu îţi mulţumesc oricum.
Duse ceaşca la buze, dîndu-le voie doamnelor să
conducă discuţia. Ceea ce ele făcură. Violet îl întrebă
despre India, şi el se trezi povestind despre palate,
prinţese, caravane şi curry. Nu le vorbi despre lupte şi
despre malarie, fiindcă se decise că nu e un subiect
potrivit pentru conversaţia de salon. După ceva timp
îşi dădu seama că se simte foarte bine. Poate, se gîndi
el în timp ce Violet spunea ceva despre un bal cu temă
indiană la care mersese cu un an înainte, poate că
luase hotărîrea corectă. S-ar putea să fie bine acasă.
O oră mai tîrziu, Francesca era la braţul lui
Michael, plimbîndu-se prin Hyde Park. Soarele ieşise
din spatele norilor şi cînd ea declarase că nu poate
rezista unei zile atît de frumoase, el nu avusese de
ales şi o invitase la plimbare.
 - E ca pe vremuri, spuse contesa ridicînd capul ■
spre soare.
Probabil că se va bronza, sau îi vor apărea pistrui, a
dar oricum lîngă el ar fi părut palidă ca porţelanul,®
fiindcă pielea lui dădea imediat de înţeles că abia se I
întorsese de la tropice.
- Te referi la plimbare? întrebă el. Sau la felul
expert în care m-ai manipulat ca să te însoţesc?
Ea încercă să nu rîdă.
- La amîndouă, desigur. Pe vremuri ieşeam des
împreună. Oricînd era John ocupat.
-Aşa este.
Merseră în tăcere cîteva clipe/apoi el spuse:
- M-am mirat că ai plecat de dimineaţă.
- Sper că înţelegi de ce am fost nevoită să fac 1
asta, spuse ea. Nu voiam, desigur. Atunci cînd mă în- 1
torc acasă la mama mă simt ca un copil, rosti făcînd o
grimasă. O ador, desigur, dar m-am obişnuit să fiu j
stăpîna casei.
- Ţi-ar plăcea să locuiesc eu în altă parte?
- Sigur că nu, spuse ea repede. Tu eşti contele.
Casa Kilmartin e a ta. în plus, Helen şi Janet vin peste
o săptămînă. Vor sosi şi atunci o să mă întorc şi eu.
- Fruntea sus, Francesca. Sînt sigur că o să
rezişti.
Ea îl privi pe sub gene.
- Nu e ceva ce tu, sau orice alt bărbat, ai putea
înţelege, dar prefer să fiu măritată şi nu debutantă.
Cînd sînt acasă la mama, cu Eloise şi Hyacinth acolo,
 mfl simt ca ia primu! meu sezon de baiuri, cu toate
regulile şi standardeie iui.
- Nu chiar toate, observă el. Dacă ar fi aşa, nu ai
avea voie să ieşi acum cu mine.
- Adevărat, recunoscu ea. Mai ales nu cu tine,
presupun.
- Ce vrea să însemne asta?
Ea rîse.
- Ei, haide, Michael. Chiar crezi că reputaţia ta a
dispărut doar pentru că âi plecat patru ani din ţară?
- Francesca...
- Eşti o legendă.
El păru îngrozit.
- E adevărat, spuse ea întrebîndu-se de ce e el
atît de surprins. Doamne, femeile încă mai povestesc
despre tine.
- Sper că nu-ţi povestesc ţie, mormăi ei.
- Ba mie mai muit decît oricui altcuiva, spuse ea
zîmbind şiret. Toate vor să ştie cînd ai de gînd să te
întorci. Şi sigur o să fie mai rău odată ce se află că ai
venit. Trebuie să spun, am un rol neobişnuit. Acela de
confidentă a celui mai cunoscut cuceritor londonez.
- Confidentă, zici?
- Cum altfel s-ar putea numi?
- Nu, nu, e un cuvînt foarte potrivit. Doar că, dacă
tu crezi că ţi-am spus chiar totul...
Francesca se uită urît la el. Era tipic. Lăsa frazeie
neterminate, cu subînţeles, ca ea să aibă ce-şi
imagina.
 - înţeleg, spuse ea supărată, că nu ne-ai spus
chiar toate veştile din India.
El nu făcu decît să zîmbească.
- Foarte bine. Atunci dă-mi voie să schimb su­
biectul cu unul mai respectabil. Pînă la urmă ce plă-
nuieşti, acum, că te-ai întors? O să intri în parlament? 1
El păru a nu se fi gîndit ia asta.
- John aşa ar fi vrut, spuse ea ştiind că îl
manipulează.
Michael o privi trist, şi ochii lui îi sjbuseră că nu-i
apreciază tactica.
- O să fie nevoie să te şi însori, mai spuse
Francesca.
- Vrei să-mi fii tu peţitoare? întrebă el glumeţ.
Ea ridică din umeri.
- Dacă vrei tu. Sînt sigură că nu m-aş putea
descurca mai rău decît tine.
- Doamne, mormăi el, m-am întors ieri. Chiar
trebuie să discutăm despre asta acum?
- Nu, sigur că nu, acceptă ea. Dar curînd. Nu
întinereşti.
Michael o privi şocat.
- Nu cred că aş permite oricui altcuiva să-mi
vorbească aşa.
- Nu uita de mama ta, spuse ea cu un zîmbet
satisfăcut.
-Tu, spuse el apăsat, nu eşti mama.
- Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, răspunse
ea. Aş fi făcut infarct demult. Nu ştiu cum reuşeşte.
El se opri.
 - Nu sînt atît de rău.
Ea ridică delicat din umeri.
- Chiar nu?
Iar el nu ştiu ce să mai spună. Rămase fără cu­
vinte. Era o conversaţie pe care o avuseseră de
nenumărate ori, dar acum ceva era diferit. Tonul ei, o
împunsătură care înainte nu era acolo. Sau poate că
nu observase el.
- Nu fi şocat, Michael, spuse ea bătîndu-l uşor pe
braţ. Sigur că ai o reputaţie teribilă. Dar eşti fermecător
şi toată lumea te iartă.
Aşa îl vedea ea oare? Şi de ce s-ar fi mirat? Era
exact imaginea pe care şi-o cultivase.
-Acum, că eşti conte, mai spuse ea, toate mamele
din înalta societate se vor strădui să te convingă să ie
iei de soţie pe fiicele lor.
- Mi-e teamă, spuse el încet. Foarte teamă.
- Aşa şi trebuie, rosti ea fără nici o urmă de înţe­
legere. O să fie o nebunie, te asigur. Ai noroc că am
luat-o pe mama de-o parte de dimineaţă şi am pus-o
să promită că nu le va arunca pe Eloise şi pe Hyacinth
în calea ta. Ar fi fost în stare, adăugă, încîntată de
subiect.
- îmi amintesc că şi tu mi le propuneai pe surorile
tale.
Buzele ei se strîmbară puţin.
-Asta a fost cu ani în urmă, spuse, fluturînd mîna
prin aer ca şi cum ar fi putut disipa cuvintele în aer. Nu
v-aţi potrivi.
 Nu avusese niciodată dorinţa de a o curta pa
vreuna dintre surorile ei, dar nici nu putea rezista f
tentaţiei de a o împunge puţin.
- Cu Eloise, întrebă, sau cu Hyacinth?
- Cu nici una, răspunse ea destul de supărată încît
să-l facă să zîmbească. Dar o să-ţi găsesc pe cineva, i
nu-ţi fie teamă.
- Par eu temător?
Ea continuă ca şi cum ei n-ar fi zis/iimic.
- Cred că o să i te prezint prietenei lui Eloise,
Penelope.
- Domnişoara Featherington? întrebă el, amintin-
du-şi vag o fetiţă plinuţă care vorbea rar.
- E şi prietena mea, desigur, adăugă Francesca.
Cred că ţi-ar plăcea.
- A învăţat să vorbească?
Ea se uită urît la el.
- O să ignor comentariul ăsta. Penelope e o dom­
nişoară minunată şi inteligentă după ce trece de
timiditatea iniţială.
- Şi asta cît durează? mormăi el.
- Cred că v-aţi potrivi bine, declară Francesca.
- Francesca, rosti el apăsat, nu o să faci pe
peţitoarea pentru mine. S-a înţeles?
- Ei bine, cineva...
- Şi să nu spui că trebuie să facă cineva şi asta, o
întrerupse el.
O citea la fel de uşor ca înainte, iar ea voia mereu
să-i organizeze viaţa.
 Michael! spuse Francesca oftînd ca şi cum ar fi
I luferit mult mai mult decît avea dreptul.
M-am întors de o zi, spuse el. O zi. Sînt obosit şi
nu îmi pasă dacă a ieşit soarele. Mi-e frig şi lucrurile
i mele încă n-au fost despachetate. Te rog să-mi laşi
măcar o săptămînă înainte să începi planurile de
nuntă.
- O săptămînă, deci? spuse ea uşor ironic.
- Francesca, rosti el ameninţător.
- Foarte bine, spuse ea încheind subiectul. Dar să
nu cumva să spui că nu te-am avertizat. Odată ce
apari în societate, o să fii încolţit de domnişoare şi de
mamele lor.
El se cutremură la un astfel de gînd. Ştia că
probabil avea dreptate.
- O să mă implori să te ajut, încheie ea, uitîndu-se
la el cu o expresie enervant de satisfăcută.
- Sînt sigur că aşa e, rosti Michael zîmbindu-i
părinteşte, aşa cum ştia că nu-i place ei. Şi cînd o să
se întîmple asta, promit că o să regret, o să mă căiesc,
o să-mi fie jenă şi o să simt orice altă emoţie neplăcută
vrei tu să simt.
Atunci ea rîse, iar inima lui se strînse mai mult
decît ar fi fost bine. Putea întotdeauna s-o facă să rîdă.
Se întoarse spre el şi zîmbi, apoi îl bătu prieteneşte pe
braţ.
- Mă bucur că te-ai întors.
- Şi eu mă bucur.
Răspunsese politicos, din reflex, dar îşi dădu
seama că simte cu adevărat ce spusese. Chiar se
bucura. Era dificil, dar se bucura. Nu avea de ce se
plînge, fiindcă era obişnuit cu aceste dificultăţi.
Erau departe deja şi aici parcul se aglomerase. I
Copacii abia înfrunzeau iar aerul era destul de rece
încît cei ieşiţi la plimbare să nu le caute umbra.
-Ar fi trebuit să aduc pîine pentru păsări, murmură
Francesca.
- Mergem la Serpentină? întrebă Michael surprins.
Se plimbaseră adesea prin parc înainte, şi
întotdeauna evitaseră malul apei, urkle erau multe
doici cu copii mici. Ţipau ca din gură de şarpe, mai
adesea doicile decît ţîncii, iar Michael avea cel puţin o
cunoştinţă care fusese lovită în cap cu o bucată de
pîine aruncată pentru păsări. Nimeni nu îi spusese
aruncătorului că trebuie să rupă alimentul în părţi mai
mici şi mai puţin periculoase.
- îmi place să le dau de mîncare păsărilor, spuse
Francesca puţin defensivă. Şi azi nu sînt prea mulţi
copii, fiindcă e frig.
-Asta nu ne-a oprit niciodată pe mine şi pe John,
cînd eram mici, spuse el ca să o provoace.
- Voi sînteţi scoţieni, răspunse ea. Sîngele vostru
circulă bine şi cînd sînteţi pe jumătate îngheţaţi.
El zîmbi.
- Sîntem inimoşi, noi, scoţienii.
Era o glumă. Cu atîtea căsătorii între naţionalităţi,
în familie era la fel de mult sînge englez pe cît era şi
scoţian, poate chiar mai mult, dar familia Kilmartin era
la granjţă, aşa că membrii ei ţineau la moştenirea
scoţiană ca la o medalie de onoare.
 Găsiră o bancă nu departe de apă, se aşezară şi
priviră raţele.
- Oare n-ar vrea un loc mai călduros? spuse
Michael. Poate Franţa.
- Şi să piardă toată mîncarea aruncată de copii?
zîmbi Francesca. Nu sînt proaste.
El ridică pur şi simplu din umeri. Nu voia să
pretindă că înţelege comportamentul păsărilor.
- Cum ţi s-a părut clima din India? întrebă ea. E
pe cît de cald se spune?
- Şi mai cald, răspunse el. Sau poate că nu. Nu
ştiu. Cred că descrierile sînt corecte. Problema e că
nici un englez nu poate înţelege despre ce e vorba
pînă cînd nu ajunge acolo.
Ea îl privi întrebător.
- E mai cald decît ţi-ai putea imagina vreodată,
rosti el, explicîndu-i ce voia să spună.
- Pare... Nu ştiu cum, recunoscu ea.
- Căldura nu e atît de greu de suportat pe cît sînt
insectele.
- Nu-mi place, hotărî ea.
- Probabil că nu ţi-ar plăcea. Nu multă vreme,
oricum.
- Mi-aş dori să călătoresc, totuşi, spuse ea încet.
Aşa am vrut mereu.
Tăcu, dînd din cap într-un fel absent, cu bărbia
aplecîndu-se şi ridicîndu-se atît de multă vreme încît
el era sigur că uitase ce face. Apoi îşi dădu seama că
Francesca avea privirea pierdută. Se uita la ceva, dar
el nu-şi putea da seama la ce. Nu era nimic interesa
de văzut, doar o doică împingînd un cărucior.
- La ce te uiţi? întrebă pînă la urmă.
Ea nu spuse nimic, ci continuă să privească fix.
- Francesca?
Ea se întoarse cu faţa la el.
- Vreau un copil.
 Capitolul VII

„Speram să primesc măcar un bilet de la tine pînă

acum, dar, sigur, poşta nu este de încredere atunci
cînd are atîta drum de făcut. Săptămînă trecută am
auzit despre sosirea unei tolbe care fusese trimisă cu
doi ani înainte. Mulţi dintre destinatari se întorseseră
deja în Anglia. Mi-a scris mama şi mi-a spus că eşti
bine, că ţi-ai revenit după traumă. Sînt bucuros să aud
asta. Munca mea de aici continuă'să fie provocatoare
şi satisfăcătoare. Locuiesc în afara oraşului, aşa cum
fac majoritatea europenilor de aici, din Madras.
Oricum, îmi place să vizitez oraşul. Pare grecesc, sau
aşa cum îmi imaginez eu că ar arăta un oraş al
grecilor, cărora nu le-am vizitat niciodată ţara. Cerul
este atît de aibastru încît aproape că te orbeşte. E
aproape cel mai aibastru lucru pe care l-am văzut
vreodată.”
- de la contele de Kilmartin pentru contesa de
Kilmartin, la şase luni după sosirea în India.

- Poftim?
îl şocase. Nu-i venea să creadă. Nu îi spusese că
vrea un copil ca să aibă parte de o astfel de reacţie,
dar iată-l acum cu gura căscată, iar ea nu putu să nu
se bucure puţin.
-Vreau un copil, spuse ridicînd din umeri. Te miră?
Buzele lui se mişcară înainte să scoată vreun
sunet.
- Ei bine, nu, dar...
-Am douăzeci şi şase de ani.
- Ştiu cîţi ani ai, spuse el puţin supărat.
- O să împlinesc douăzeci şi şapte la final de
aprilie. Nu cred că e ciudat să îmi deresc copii.
Michael era în continuare puţin şocat.
- Nu, sigur că nu, dar...
- Şi nu am de ce să îţi dau vreo explicaţie!
- Nici nu îţi ceream aşa ceva, rosti el privind-o ca
şi cum ar fi avut două capete.
-îmi pare rău, rosti ea, am exagerat.
El nu răspunse, iar asta o enervă. Ar fi putut cel
puţin s-o contrazică. Ar fi fost o minciună, dar una
binevoitoare şi politicoasă. Pînă la urmă, pentru că nu
mai putea suporta să tacă, ea mormăi:
- Multe femei îşi doresc copii.
-Aşa e, spuse el tuşind. Sigur. Dar... Nu crezi că
ar fi bine să găseşti mai întîi un soţ?
- Ba sigur că da, răspunse ea privindu-l iritată. De
ce crezi că am venit mai devreme la Londra?
El o privi fără expresie.
- Vreau să-mi găsesc un soţ, spuse ea vorbindu-i
ca şi cum ar fi fost încet la minte.
- Ce fel comercial de a privi lucrurile, murmură.
Ea ţuguie buzele.
 Aşa stau lucrurile. Şi probabil că ar fi bine să te
Obişnuieşti cu ideea, fiindcă exact aşa o să vorbească
doamnele despre tine cît de curînd.
El ignoră ultima parte a afirmaţiei ei.
- Te gîndeşti la cineva anume?
Clătină din cap.
- încă nu. îmi imaginez că vreunul dintre ei va ieşi
In evidenţă după ce încep să caut, rosti ea încercînd
să pară optimistă, deşi vorbea pe un ton mai scăzut.
Sînt sigură că fraţii rnei au prieteni, mormăi pînă la
urmă.
El o privi puţin, apoi se sprijini de spătarul băncii şi
se uită la apă.
- Te-am şocat, spuse ea.
- Ei bine, da.
- în mod normal m-aş bucura foarte mult, rosti ea
zîmbind ironic.
El nu răspunse, dar dădu ochii peste cap.
- Nu pot să port doliu după John pentru totdeauna,
spuse ea. Adică, pot, şi îl voi regreta mereu, dar...
Se opri, fiindcă, deşi nu putea să sufere că se
întîmpla asta, îi venea să plîngă.
- Cel mai rău e că s-ar putea să nu pot avea copii.
A durat doi ani pînă cînd eu şi John am reuşit să
concepem, şi am stricat totul.
- Francesca, spuse el apăsat, nu trebuie să te
învinovăţeşti pentru că ai pierdut sarcina.
Ea rîse amar.
- îţi poţi imagina cum ar fi să mă căsătoresc doar
ca să fac un copil, dar să nu pot procrea?
 - Se întîmpiă adesea aşa, spuse el încet.
Era adevărat, dar nu o ajuta cu nimic. Ea avea dfl
ales. Nu era obligată să se mărite, fiindcă avea j
suficienţi bani şi putea fi independentă dacă rămînea
la statutul de văduvă. Dacă s-ar fi căsătorit, nu, cîndl
se va fi căsătorit, trebuia să accepte că nu va fi din dra-1
goste. Nu va fi o legătură ca aceea pe care o avusese I
cu John. O femeie nu poate găsi o astfel de iubire de
două ori în viaţă. Avea de gînd să s.e mărite ca să
poată face un copil, deşi nu putea fi sigură că va reuşi.
- Francesca?
Nu se uită la el, ci rămase nemişcată. Clipi doar,
încercînd cu disperare să ignore lacrimile care îi
ardeau colţurile ochilor. Michael îi întinse o batistă, dar
ea se prefăcu a nu vedea. Dacă ar fi luat-o, atunci ar
fi fost nevoită să plîngă. Nimic nu ar mai fi oprit-o.
- Trebuie să merg mai departe, spuse hotărîtă.
Trebuie. John nu mai e, iar eu...
Şi atunci se întîmpiă cei mai ciudat lucru. Poate
ciudat nu e cel mai potrivit cuvînt. Şocant, poate, sau
tulburător. Sau poate nici nu exista un cuvînt care să
descrie genul de surpriză care îţi opreşte inima şi te
împiedică să te mişti sau să respiri.
Se întoarse spre el. Nu era mare lucru. Se mai
întorsese spre el şi înainte, de sute sau chiar de mii de
ori. Fusese plecat în India patru ani, dar Francesca îi
cunoştea chipul şi zîmbetul. Ştia totul despre el. De
data asta, însă, era diferit. Se întorsese spre el, dar nu
se aştepta ca el să o privească deja. Şi nici să fie atît
 ilO aproape încît să-i poată vedea petele întunecate
din jurul irisului.
I Privirea îi căzu pe buzele lui şi asta o uimi. Erau
pline, voluptoase şi frumos desenate, iar ea ie cu­
noştea forma la fel de bine ca pe aceea a buzelor ei,
doar că nu se mai uitase la ele cu adevărat pînă atunci,
nu ştia că nu sînt tocmai uniform colorate sau că buza
de jos e atît de senzuală, şi... Se ridică. Atît de repede,
încît aproape că-şi pierdu echilibrul.
- Trebuie să plec, spuse, uimită că vocea îi suna
normal şi că nu semăna cu aceea a unui demon
ciudat. Am o întîlnire. Uitasem.
- Desigur, spuse el ridicîndu-se.
- La croitor, adăugă ea, ca şi cum detaliile i-ar fi
făcut minciuna să fie mai convingătoare. Toate hainele
mele sînt în tonuri închise.
El dădu din cap.
- Nu ţi se potrivesc.
- Frumos din partea ta să-mi spui asta, replică ea
iritată.
-Artrebui să porţi albastru, spuse el.
Ea dădu din cap scurt, fiindcă tot se mai simţea
ameţită.
- Nu te simţi bine? întrebă el.
- Ba da, spuse ea repede.
Apoi, fiindcă nu păcălea pe nimeni cu tonul acela,
adăugă:
- Te asigur că mă simt foarte bine. Doar că detest
întîrzierile.
 Era adevărat şi Michael ştia, aşa că Francesca
speră ca el să o creadă.
- Foarte bine, spuse el prieteneşte.
Sporovăiră tot drumul înapoi spre casa de la
numărul cinci. Se ascunsese bine, îşi dădu ea seama
ceva mai tîrziu. Nu îi putea da voie să ghicească ade­
văratele ei sentimente de pe banca de lîngă Ser­
pentină. Ştia, desigur, că Michael era un bărbat arătos,
aşa cum ştia că fratele ei, Benedict, era înalt sau că
mama ei avea ochi frumoşi. Dar deodată, acum... Se
uitase la el şi văzuse ceva cu totul nou. Un bărbat, iar
asta o speriase de moarte.
Francescăi îi plăcea să creadă că acţiunile sînt mai
importante decît vorbele, aşa că, atunci cînd se întoar­
se de la plimbare, o căută pe mama ei şi o informă că
trebuie să meargă imediat la modistă. Cel mai bine era
să transforme cît mai curînd minciuna în adevăr.
Mama ei se bucură că renunţă la griurile şi viole-
turile doliului, aşa că după nici jumătate de oră ele
două stăteau comod în trăsura lui Violet, pe drum spre
magazinele scumpe de pe strada Bond. în mod nor­
mal, Francesca s-ar fi supărat dacă mama ei ar fi vrut
să se amestece. Putea să-şi aleagă şi singură hainele,
mulţumesc foarte mult. Dar astăzi se simţea foarte
confortabil în compania lui lady Bridgerton. Nu că de
obicei ar fi fost altfel, doar că Francescăi îi plăcea să
fie independentă şi să nu creadă lumea despre ea că
este doar una dintre fetele Bridgerton. într-un fel foarte
ciudat, această călătorie la croitor era destul de stîn-
 jinitoare. Ar fi fost nevoie s-o torturezi ca să recunoas­
că, dar Francesca era pur şi simplu îngrozită.
Chiar dacă nu s-ar fi hotărît să se recăsătorească,
renunţarea la hainele de văduvă presupunea o
schimbare foarte mare, şi nu una pentru care ea să se
simtă întrutotul pregătită.
Se uită în jos, la mîneca hainei. Materialul din care
era făcută rochia nu se vedea, dar ştia că e un violet
lavandă. Şi era ceva reconfortant în asta, ceva solid,
pe care se putea baza. Purtase culorile astea timp de
trei ani. Şi negru simplu timp de un an. Fusese ca un
fel de medalie de onoare, îşi dădu ea seama, ca un fel
de uniformă. Nu erai nevoit să te întrebi cine eşti atunci
cînd hainele tale declarau asta atît de vehement.
- Mamă? rosti înainte să-şi dea seama că are de
pus o întrebare.
Violet o privi, zîmbind.
- Da, draga mea?
- De ce nu te-ai măritat din nou?
Buzele mamei ei se desfăcură puţin, şi spre
uimirea Francescăi ochii îi străluciră.
- Ştii, spuse Violet încet, că e prima dată cînd unul
dintre voi mă întreabă asta?
- Nu se poate, rosti Francesca. Eşti sigură?
Lady Bridgerton dădu din cap.
- Nici unul dintre copiii mei nu m-a întrebat. Mi-aş
fi amintit.
- Sigur, da, rosti fiica ei repede.
Era atît de ciudat şi de necrezut. De ce să nu o fi
întrebat nimeni pe Violet despre asta? Ei i se părea
cea mai importantă întrebare. Şi chiar dacă fraţilor ei
nu le păsase din vreo curiozitate personală, nu-şi
dădeau seama cît de important era pentru mama lor?
Oare nu voiau să o cunoască? De-adevăratelea?
- Cînd a murit tatăl tău, spuse Violet, ei bine, nu
ştiu cît îţi mai aminteşti, dar a fost subit. Nici unul
dintre noi nu se aştepta la aşa ceva.
Rîse trist, iar Francesca se întrebă dacă ea va
putea rîde vreodată de moartea lui John, chiar şi aşa,
cu durere. i
- O înţepătură de albină, continuă Violet, iar fiica
ei înţelese că şi acum, după mai mult de douăzeci de
ani după moartea lui Edmund Bridgerton, pe mama ei
încă o surprindea asta.
- Cine ar fi crezut că aşa ceva este posibil? întrebă
lady Bridgerton clătinînd din cap. Nu ştiu cît de bine ţi-l
aminteşti, dar tatăl tău a fost un bărbat foarte mare. La
fel de înalt ca Benedict şi cu umerii ceva mai laţi. Nu e
uşor de crezut că o albină...
Se opri, scoţînd o batistă albă şi ducînd-o la gură
cît timp îşi drese glasul.
- A fost neaşteptat. Nu ştiu ce altceva să spun,
doar că, rosti şi se întoarse spre fiica ei cu o privire
îndurerată, îmi imaginez că tu înţelegi mai bine decît
oricine.
Francesca dădu din cap, fără ca măcar să încerce
să oprească senzaţia de usturime din spatele ochilor.
- Oricum, spuse Violet scurt, evident dornică să
depăşească momentul, după moartea lui am fost atît
de şocată încît simţeam că sînt în ceaţă. Nici nu ştiu
cum am reuşii să funcţionez în primui an. Sau în cei
Imediat următori. Aşa că nici nu îmi trecea prin cap să
mă recăsătoresc.
- Ştiu, spuse Francesca încet.
Chiar aşa era.
- După aceea, ei bine, nu ştiu ce s-a întîmplat.
Poate că pur şi simplu nu am întîlnit pe nimeni cu care
să vreau să-mi împart viaţa. Poate că i-am iubit prea
mult pe tatăi tău, spuse ea ridicînd din umeri. Poate că
nu am avut nevoie. Eram în altă postură decît tine,
pînă ia urmă. Eu eram mai în vîrstă, nu uita, şi eram
deja mama a opt copii, iar tatăl tău lăsase toate
afacerile în ordine. Ştiam că nu ne va lipsi niciodată
nimic.
- Şi John a lăsat Kilmartinul în ordine, spuse
repede Francesca.
- Sigur că da, răspunse Violet bătînd-o pe mînă.
lartă-mă. N-am vrut să sugerez altceva. Dar tu nu ai
opt copii, Francesca.
Ochii i se schimbară şi parcă deveniră şi mai
albaştri.
- Şi tu ai destul de mult timp înainte, poate prea
mult ca să-l petreci singură.
Francesca dădu scurt din cap.
- Ştiu, spuse ea. Ştiu, dar nu pot... Nu...
- Ce nu poţi? întrebă mama ei cu blîndeţe.
- Nu pot, spuse Francesca privind în jos, nu pot să
scap de senzaţia că fac ceva greşit, că îl trădez pe
John şi căsnicia noastră.
- John ar fi vrut ca tu să fii fericită.
 - Ştiu, sigur că da. Dar nu înţelegi...
Ridică din nou privirea, încercînd să vadă pe chipul
mamei ei ceva, nu era sigură ce. Poate aprobare,
poate doar iubire, fiindcă era ceva reconfortant să cauţi
ce ştiai că vei găsi oricum.
- Nici măcar nu vreau asta, adăugă ea. Nu o să
mai găsesc pe cineva ca el, şi am acceptat asta. Dar
mi se pare greşit să mă mărit pentru mai puţin.
- Nu o să găseşti încă unul ca el, astş e adevărat,
spuse Violet. Dar ai putea găsi un bărbat care să ţi se
potrivească la fel de bine, doar că în alt fel.
-Tu nu ai găsit.
- Nu, aşa e, aprobă mama ei, dar nici nu am căutat
prea mult. Nu am căutat deloc.
- îţi doreşti să fi căutat?
Violet deschise gura, dar nu scoase nici un sunet.
Nici măcar nu respiră. Pînă la urmă spuse:
- Nu ştiu, Francesca. Sincer, nu ştiu.
Apoi, fiindcă simţea nevoia să glumească, rosti:
- Oricum nu mai voiam alţi copii!
Francesca nu se putu abţine şi zîmbi.
- Eu vreau, spuse ea încet. Vreau un copil.
-Aşa mă gîndeam şi eu.
- De ce nu m-ai întrebat despre asta?
Violet înclină capul într-o parte.
- Tu de ce nu m-ai întrebat niciodată de ce nu
m-am recăsătorit?
Buzele Francescăi se desfăcură. Nu ar fi trebuit să
o surprindă atît de tare intuiţia mamei ei.
 - Dacă ai fi fost Eloise, cred că ţi-aş fi spus ceva,
adăugă Violet. Sau oricare alta dintre surorile tale. Dar
tu...
Zîmbi nostalgic.
- Tu nu eşti la fel. Nu ai fost niciodată. Chiar şi
atunci cînd erai mică se vedea că eşti diferită. Aveai
nevoie de intimitatea ta.
Din impuls, Francesca îi strînse mîna mamei ei.
- Te iubesc. Ştiai?
Violet zîmbi.
- Pot să spun că bănuiam.
- Mamă!
- Ei, foarte bine. Normal că ştiam. Cum să nu mă
iubeşti tocmai pe mine, care te iubesc atît de mult?
- Nu ţi-am spus asta, rosti Francesca îngrozită de
omisiune. Cel puţin, nu de curînd.
- Nu-i nimic, răspunse Violet strîngîndu-i mîna la
rîndul ei. Ai fost preocupată de altele.
Din nu se ştie ce motiv, Francesca chicoti.
- E cam puţin spus, cred.
Violet zîmbi larg.
- Mamă? izbucni Francesca. Pot să te mai întreb
ceva?
- Sigur.
- Dacă nu găsesc pe altcineva, sigur, nu ca John,
dar tot aşa de potrivit. Dacă nu găsesc pe cineva aşa,
pot să mă mărit cu cineva care-mi place, dar pe care
nu-l iubesc?
Violet tăcu cîteva clipe înainte să răspundă.
- Mă tem că numai tu ştii asta, rosti pînă la urmă.
Eu nu aş putea spune că nu, bineînţeles. Jumătate din
înalta societate, ba chiar mai mult, e formată din
oameni cu astfel de căsnicii, şi destui sînt mulţumiţi.
Dar trebuie să decizi singură în privinţa asta. Oamenii
sînt diferiţi. Cred că tu ştii asta mai bine decît
majoritatea. Şi cînd un bărbat îţi cere mîna, o să fie
nevoie să-l judeci după meritele lui şi nu după vreun
standard pe care ţi l-ai impus dinainte.
Avea dreptate, bineînţeles, dar Francesca nu mai
voia ca viaţa să-i fie complicată, aşa că^acesta nu era
răspunsul pe care-l aştepta. Şi nimic din el nu avea
legătură cu problema din inima ei. Ce s-ar fi întîmplat
dacă ar fi cunoscut pe cineva care ar fi făcut-o să se
simtă la fel cum se simţise cu John? Nu-şi imagina că
se poate. Părea tare puţin probabil. Dar dacă găsea?
Ce fel de om ar fi fost?

Era ceva satisfăcător în a fi supărat, aşa că

Michael decise să se lase copleşit cu totul. Lovi cu
piciorul o pietricică pe drumul spre casă. Se uită urît la
oricine trecea pe lîngă el. Deschise uşa din faţă cu
putere şi o izbi de peretele de piatră. Sau aşa ar fi vrut
să facă, dacă valetul lui nu l-ar fi aşteptat şi n-ar fi
deschis înainte ca el să apuce să atingă clanţa. Dar se
gîndi la cum ar fi să o trîntească, lucru care îi oferi
puţină satisfacţie. Apoi călcă apăsat pe treptele care
duceau sus, în camera lui. Care oricum i se părea prea
mult a lui John, în continuare, deşi nu prea avea ce
face în privinţa asta exact atunci. îşi scoase cu forţă
cizmele. Sau încercă. Pe toţi demonii din iad!
 - Reivers! urlă din rărunchi.
Vaietul apăru, mai degrabă se materializă, în
cadrul uşii.
- Da, sire?
- Vrei să mă ajuţi cu cizmele astea? se răsti
Michael simţindu-se ca un copil.
După trei ani în armată şi patru în India, tot nu era
în stare să-şi scoată afurisitele de cizme? De ce reu­
şea Londra să transforme orice bărbat într-un mare
idiot? îşi amintea că Reivers îi scosese cizmele şi data
trecută cînd locuise aici. Se uită în jos. Erau alte cizme.
Stiluri diferite, probabii, pentru situaţii diferite. Iar
Reivers se mîndrise întotdeauna exagerat de mult cu
munca sa. Normal că voia să-l îmbrace după uitima
modă din Londra. Ar fi vrut...
- Reivers? spuse pe un ton scăzut. De unde ai luat
cizmele astea?
- Sire?
- Cizmele. Nu le recunosc.
- Nu au sosit încă bagajele de pe navă, sire. Nu
aveaţi nimic potrivit pentru Londra, aşa că le-am găsit
printre lucrurile fostului conte...
lisuse!
- Sire? îmi pare tare rău dacă nu vă vin bine. Mi-
am amintit că purtaţi aceeaşi mărime şi m-am gîndit
că aţi vrea...
- Scoate-le. Acum.
Michael închise ochii şi se aşeză într-un fotoliu din
piele. Fotoliul din piele al lui John. Se minună de ironie.
Cel mai urît coşmar al său devenea realitate într-un fel
tare literal.
 - Sigur, sire.
Reivers părea îndurerat, dar trecu repede la
treabă. Michael îşi ciupi puntea nasului cu degetul ]
mare şi cu arătătorul, respirînd adînc.
- Aş prefera să nu folosesc nimic din garderoba 1
fostului conte, spuse el pe un ton obosit.
Nu ştia că hainele lui John erau încă acolo. Majo- i
ritatea ar fi trebuit date servitorilor sau donate cu ani ]
în urmă. Probabil că era decizia Francescăi. Nu depin- ]
dea de el.
- Sigur, sire. O să mă ocup imediat de asta.
- Bine, răspunse Michael pe un ton răstit.
- Să pun hainele sub cheie?
Sub cheie? Dumnezeule, doar nu erau otrăvite.
- Sînt sigur că stau bine acolo unde sînt, răspunse
Michael. Doar nu mi le mai da mie.
- Da, înghiţi Reivers în sec, cu mărul iui Adam
mişcîndu-i-se incomod.
-Acum ce mai e?
- Toate hainele fostului conte Kilmartin sînt aici.
-Aici? întrebă Michael nevenindu-i să creadă.
-Aici, aprobă Reivers uitîndu-se prin cameră.
Michael alunecă în fotoliu. Nu voia să şteargă orice
urmă a trecerii vărului său pe Pămînt. Nimănui nu-i era
mai dor de John decît îi era lui. Nimănui. Poate doar
Francescăi, recunoscu el. Dar era altceva. însă nu ştia
cum să-şi ducă viaţa atît de înghesuit sub lucrurile
fostului conte. Avea titlul, cheltuia banii, locuia în casa
lui. Chiar era nevoie să-i poarte şi încălţămintea?
 - împachetează tot, îi spuse el lui Reivers. Mîine.
Nu vreau să fiu deranjat în seara asta.
în plus, probabil că ar fi trebuit să-i spună Fran-
cescăi despre intenţia lui. Francesca. Oftă, ridicîndu-
se după ce plecă valetul, lisuse, Reivers uitase să ia
cizmele cu el. Michael le ridică şi ie duse afară, lăsîn-
du-le în faţa uşii. Probabil că exagera, dar, la naiba, nu
voia să se uite ia cizmele lui John în următoarele şase
ore.
După ce închise uşa hotărît, merse neatent spre
fereastră. Pervazul era lat, iar Michaei se sprijini de ei
şi se uită prin perdea la strada de dedesubt. Dădu la o
parte materialul subţire şi zîmbi amar privind cum o
doică trage după ea un copilaş.
Francesca voia un copil. Nu ştia de ce se miră.
Dacă stăteai să te gîndeşti, nu avea nici un motiv de
uimire. Era femeie, pentru Dumnezeu. Sigur că voia
copii. Nu voiau toate? Deşi nu se gîndise că ea va
plînge după John la nesfîrşit, nici nu îi trecuse prin cap
că ea va dori să se recăsătorească într-o bună zi.
Francesca şi John. John şi Francesca. Erau un tot
unitar, sau cel puţin aşa fuseseră. Deşi moartea vărului
său făcuse regretabil de uşor să te gîndeşti la ei ca
fiind doi oameni diferiţi, era cu totul altceva să te
gîndeşti că unul dintre ei ar putea fi cu altcineva.
Mai era şi o mică problemă. I se strîngea stomacul
numai la gîndul că Francesca ar putea fi cu un alt
bărbat. îl cuprinse un fior. Sau poate că tremura? La
naiba! Spera că nu tremură. Probabil că pur şi simplu
va fi nevoit să se obişnuiască. Dacă ea voia copii,
atunci avea nevoie de un soţ, iar ei nu avea ce să facă.
Ar fi fost frumos dacă ei i-ar fi venit ideea asta anul
trecut, ca să-l scutească de neplăcerea de-a vedea
cum este curtată de altul. Dacă s-ar fi măritat anul
trecut, acum totul ar fi fost aranjat şi cu asta, basta,
Gata. Dar acum el trebuia să-i fie martor. Poate chiar
să o sfătuiască. Pe toţi demonii din iad! Tremură din
nou. Fir-ar să fie! Poate că îi era frig. Era, totuşi, abia
luna martie, un martie răcoros, chiar dacă în şemineu
ardea focul. 'l
Se descheie la guler, care începuse să i se pară
prea strîns, apoi îşi scoase cu totul eşarfa, lisuse, avea
impresia că e în flăcările iaduluii îi era cald şi frig şi se
simţea dezechilibrat. Se aşeză. Părea cel mai bun
lucru de făcut. Apoi nu se mai prefăcu, admise că nu
se simte bine, îşi scoase şi restul hainelor şi se băgă
în pat. Avea să fie o noapte lungă.
 Capitolul VIII

„Este minunat îmbucurător plăcut bine că-mi scrii.

Mă bucur că eşti bine. John ar fi fost mîndru de tine.
Mi-e dor de tine. Mi-e dor de el. Mi-e dor de tine. Afară
încă mai sînt fiori. Nu ţi se pare foarte frumos?”
- de la contesa de Kilmartin către contele de
Kilmartin, la o săptămînă după primirea celei de-a
doua scrisori de la el. Prima schiţă, neterminată,
netrimisă.

- N-a spus Michaei că vine la cină în seara asta?

Francesca se uită la mama ei care o privea îngrijo­
rată. Şi ea gîndea acelaşi lucru. Se întrebase ce-l
reţine. Petrecuse aproape întreaga zi visînd la sosirea
lui, chiar dacă el nu ştia că ei îi fusese atît de greu în
parc. Dumnezeule mare, probabil că nici nu-şi dăduse
seama de moment. Era prima dată în viaţa ei cînd
Francesca se bucura că bărbaţii sînt atît de obtuzi.
-Aspus că vine, da, răspunse ea mişcîndu-se pe
scaun.
Aştepta în salon de ceva vreme, alături de mama
ei şi de surori, făcîndu-şi de lucru pînă le sosea
oaspetele.
 - l-am spus la ce oră, nu? întrebă Violet.
Francesca dădu din cap.
- Am vorbit despre asta şi cînd ne-am despărţit 1
după plimbarea prin parc.
Era sigură că discutaseră. îşi amintea că îi fusese î
rău numai la gîndul că venea. Nu voia să-l revadă. Gel
puţin nu atît de repede. însă ce putea face? Mama ei
îl invitase.
- Probabil că pur şi simplu întîrzie, spuse Hyacinth, ]
sora mai mică a Francescăi. Nu mă mir. Cei ca el
întîrzie întotdeauna.
Francesca se întoarse imediat spre ea.
- Ce vrei să spui?
- Am auzit eu ce reputaţie are.
- Ce legătură are asta cu orice? întrebă Francesca
iritată. Şi oricum, ce ştii tu despre reputaţii? A plecat
din Anglia cu mulţi ani înainte să debutezi tu.
Hyacinth ridică din umeri şi împunse cu un ac
broderia ei cea foarte dezordonată.
- Oamenii încă mai vorbesc despre el, spuse ea
dezinteresată. Doamnelor li se face rău ca proastelor
numai cînd aud de numele lui, dacă vrei să ştii.
- Nici nu are cum să ţi se facă rău altfel, spuse şi
Eloise care, deşi mai mare cu exact un an decît Fran­
cesca, era încă nemăritată.
- Ei bine, orice reputaţie ar avea, spuse Francesca
pe un ton de superioritate, a fost întotdeauna punctual.
Nu suportase niciodată ca alţii să vorbească urît
despre Michael. Poate că ea se plîngea de toate
defectele lui, dar era inacceptabil ca Hyacinth, care îl
cunoştea numai din zvonuri şi apropouri, să îl judece
astfel.
- N-ai decît să crezi ce vrei, spuse Francesca
tăios, fiindcă nu voia să-i dea voie lui Hyacinth să aibă
ultimul cuvînt, dar nu arîntîrzia niciodată la cină la noi.
O respectă prea mult pe mama.
- Dar pe tine te respectă? spuse Hyacinth.
Francesca se uită urît la sora ei, care zîmbea cu
privirea spre broderie.
-El...
Nu, nu va face asta. Nu se va certa cu sora ei mai
mică, nu cînd era posibil să se fi întîmplat ceva rău.
Michael era foarte atent şi politicos, chiar dacă avea
reputaţie de mare crai. Cel puţin fusese cu ea. Şi nu
ar fi întîrziat niciodată la cină,se gîndi uitîndu-se la
ceasul de deasupra şemineului, mai bine de treizeci
de minute. Cel puţin nu fără să trimită vorbă.
Se ridică aranjîndu-şi cu mişcări scurte rochia gri
deschis.
- Mă duc ia casa Kilmartin, anunţă ea.
- Singură? întrebă Violet.
- Singură, spuse Francesca, hotărîtă. E casa mea,
pînă la urmă. Nu cred că o să iasă vorbe dacă fac o
vizită scurtă.
- Da, sigur, spuse mama ei. Dar să nu stai prea
mult.
- Mamă, sînt văduvă. Şi nu mi-am propus să rămîn
peste noapte. Vreau doar să ştiu cum se simte
Michael. O să fie bine, te asigur.
 Violet dădu din cap, dar Francesca înţelese din
expresia ei că i-ar fi plăcut să spună mai mult. Aşa era
de ani întregi. Violet voia să îşi reia rolul de cloşcă faţă
de fiica ei tînără şi văduvă, însă se abţinea, încercînd
să-i respecte independenţa. Nu reuşea mereu, dar
încerca, iar Francesca îi era recunoscătoare pentru
asta.
- Vrei să merg eu cu tine? întrebă Hyacinth iumi-
nîndu-se. ^
- Nu! spuse Francesca pe un ton ceva mai
vehement decît intenţionase, lucru care o surprinse
chiar şi pe ea. De ce ai vrea să vii?
Sora ei mai mică ridică din umeri.
- De curiozitate. Mi-af plăcea să-l cunosc pe craiul
vesel.
- L-ai cunoscut deja, îi atrase atenţia Eloise.
- Da, dar cu mulţi ani în urmă, spuse Hyacinth
oftînd dramatic. înainte să înţeleg ce e acela un crai.
- Nici acum nu înţelegi, spuse tăios Violet.
- Dar eu...
- Tu nu înţelegi, repetă mama ei.
- Foarte bine, spuse Hyacinth şi se răsuci spre
mama ei cu un zîmbet exagerat de dulce. Nu ştiu ce e
un crai. Nu ştiu nici cum să mă îmbrac sau cum să mă
spăl pe dinţi.
-Am văzut-o pe Polly ajutînd-o cu rochia de seară,
murmură Eloise de pe divan.
- Nici o femeie nu poate să îmbrace singură o
rochie de seară, se repezi Hyacinth.
 -Am plecat, anunţă Francesca, deşi era sigură că
nu o mai ascultă nimeni,
- Ce faci? întrebă Hyacinth.
Francesca se opri, dar înţelese repede că sora ei
nu vorbea cu ea.
- îţi examinez dinţii, spuse dulce Eloise.
- Fetelor! exclamă Violet, deşi Francesca nu-şi
putea imagina că sora ei mai mare se bucura să fie
strigată aşa la cei douăzeci şi şapte de ani ai ei.
Avusese dreptate, iar Francesca profită de iritarea
ei şi de replica următoare ca să iasă din cameră şi să
ceară unui servitor să-i pregătească trăsura.
Nu era prea mare aglomeraţie pe stradă. Era încă
devreme şi cei din înalta societate plecau la petreceri
şi baluri abia peste o oră. Trăsura se mişcă repede prin
Mayfair şi în mai puţin de un sfert de oră Francesca
urca treptele casei Kilmartin din strada St. James. Ca
de obicei, un servitor deschise uşa înainte ca ea să
apuce să atingă ciocănelul. Se grăbi înăuntru.
- Kilmartin e aici? întrebă, realizînd cu surpriză că
era prima dată cînd se referea la el cu acest nume.
Era ciudat, îşi dădu seama, şi foarte bine că îi
spusese aşa în mod naturai. Probabil că era timpul să
se obişnuiască toată lumea cu schimbarea. El era
conte acum şi nu avea să mai fie niciodată simplul
domn Stirling.
- Aşa cred, răspunse omul. A venit devreme în
această după-amiază şi nu ştiu să fi plecat.
Francesca se încruntă, apoi îi făcu semn cu capul
servitorului că e liber şi se îndreptă spre scări. Dacă
Michael era într-adevăr acasă, probabil că era sus.
Dacă ar fi fost jos, în birou, omul ar fi ştiut că e acolo.
Ajunse la etajul al doilea şi merse pe holul care
ducea la camerele conteiui. Paşii abia i se auzeau pe
covorul de pluş Aubusson.
- Michael? întrebă ea încet cînd ajunse la mică
distanţă de camera lui.
Nu se auzi nici un răspuns, aşa că se apropie mai
mult de uşa care nu era închisă cu totul.
- Michael? strigă din nou, de data aita puţin mai
tare.
Nu era cuviincios să-i ţipe numele ca să se audă
în toată casa. în plus, dacă dormea, nu voia să-l
trezească. Probabil că era încă obosit după lunga
călătorie şi fusese prea mîndru ca să spună asta
atunci cînd Violet îl invitase la cină.
Tot nici un răspuns, aşa că Francesca împinse
puţin uşa.
- Michael?
Auzi ceva, poate un foşnet. Poate un geamăt.
- Michael?
- Frannie?
Era vocea lui, dar nu semăna cu nimic din ce
auzise înainte de la el.
- Michael?
Se grăbi să intre şi-l găsi ghemuit în pat, părînd
mai bolnav decît văzuse ea pe cineva vreodată. John,
desigur, nu fusese deloc bolnav. El pur şi simplu se
dusese la culcare într-o seară şi se trezise mort. Ca să
spunem aşa.
 - Michael! tresări ea. Ce e cu tine?
- Nu mare lucru, spuse el răguşit. Cred că am
răcit.
Francesca se uită la el cu îndoială. Părul lui
întunecat era lipit de frunte, pielea îi era îmbujorată,
umedă şi radia atît de multă căldură că-i tăie răsufla­
rea. Ca să nu mai spunem că şi mirosea a boală. Era
un miros oribil, de transpiraţie şi putregai. Dacă mirosul
ăsta ar fi avut o culoare, aceea ar fi fost verde ca de
vomă. Francesca îi atinse fruntea cu palma, retrăgînd-
o imediat.
-Asta nu e o simplă răceală, spuse tăios.
Buzele lui se întinseră într-o mascaradă hidoasă a
unui zîmbet.
- Atunci o răceală foarte gravă?
- Michael Stuart Stirling!
- Doamne, parcă ai fi mama.
Nu simţea că ar semăna cu mama lui, mai ales nu
după ce se întîmplase în parc, şi aproape că era o uşu­
rare să-l vadă atît de neatrăgător şi de slăbit. Aşa
putea suporta mai uşor amintirea momentului de după-
amiază.
- Michael, ce ai?
El ridică din umeri, apoi se ascunse şi mai mult sub
cuvertură, cu tot trupul tremurînd din cauza efortului.
- Michael!
Francesca îl apucă de umăr. Nu tocmai cu blîn-
deţe.
- Să nu cumva să îmi faci mie.vreuna dintre farsele
tale. Ştiu exact cum acţionezi. Te prefaci mereu că
nimic nu contează, că eşti impermeabil...
 - Chiar sînt. Şi tu eşti. E doar ştiinţă, mormăi el.
- Michael! se răsti ea, ştiind că l-ar fi pocnit dacă
nu ar fi fost atît de bolnav. Nu încerca să-mi spui că
n-ai nimic. Ne-am înţeles? Insist să-mi zici ce e cu tine!
- O să mă simt mai bine mîine, spuse el.
- Da, sigur, răspunse ea pe cît de sarcastic putea.
- E adevărat, insistă el schimbîndu-şi poziţia,
neliniştit, gemînd la fiecare mişcare. Mîine o să mă
simt mai bine.
Ceva din felul în care spusese cuviinţele i se păru
tare ciudat Francescăi.
- Şi poimîine nu? întrebă ea privindu-l printre gene.
El rîse gutural de undeva de sub aşternuturi.
-Atunci o să fiu iar bolnav, desigur.
- Michael, întrebă ea speriată, pe un ton scăzut.
Ce e cu tine?
- Nu ai ghicit? întrebă el scoţînd capul de sub
cuvertură şi părînd atît de bolnav încît ei îi veni să
plîngă. Am malarie.
- Dumnezeule, respiră ea speriată, făcînd un pas
înapoi. Doamne!
- E prima dată cînd te aud rostind o blasfemie,
remarcă el. Probabil că ar trebui să mă simt flatat că
eu sînt cauza.
Ea nu-şi putea imagina cum poate să fie ironic
exact atunci.
- Michael, eu...
întinse mîna, neştiind ce să facă.
- Nu te teme, spuse el ghemuindu-se mai mult,
cînd trupul îi fu cuprins de un nou val de tremurături.
Nu poţi să iei boala de la mine.
- Nu? rosti ea clipind nedumerită. Adică, sigur că
nu.
Şi chiar dacă ar fi existat riscul, asta nu ar fi trebuit
să o împiedice să-l îngrijească. Era Michael. Era...
Dificil de spus ce îi era, dar ei doi aveau o legătură
indestructibilă, iar cei patru ani şi miile de kilometri
depărtare nu o slăbiseră deloc.
- E aerul. Trebuie să respiri aerui putred ca să te
îmbolnăveşti. De asta se numeşte malarie. Dacă s-ar
transmite de la om ia om, toată Anglia ar fi infectată
deja.
Ea dădu din cap a înţelegere.
- Eşti...
Nu putea să îl întrebe. Nu ştia cum.
- Nu, spuse el. Cel puţin medicii nu cred asta.
Simţi cum se relaxează, uşurată. Nu îşi putea
imagina o lume fără el. Chiar şi cît timp fusese plecat,
ea ştiuse mereu că el este acolo, pe aceeaşi planetă
cu ea, călcînd pe acelaşi pămînt. Şi chiar în zilele de
după moartea lui John, cînd îl urîse pentru că o
părăsise, chiar atunci cînd era atît de furioasă pe el
că-i venea să plîngă, se simţea mai bine la gîndul că
el era viu, sănătos şi că s-ar fi întors imediat la ea dacă
l-ar fi chemat.
Era aici. Era viu. Şi cum John nu mai era... Nu ştia
cum s-ar putea aştepta cineva ca ea să-i piardă pe
amîndoi. El tremură din nou, violent.
- Ai nevoie de medicamente? întrebă ea rede­
venind atentă. Ai medicamente?
 - Le-am luat deja, spuse el clănţănind din dinţi, li
Dar trebuia să facă şi ea ceva. Nu se ura suficient
încît să-şi fi imaginat că putea preveni moartea Iul
John. Nici atunci cînd suferise cel mai mult nu se
gîndise la asta, dar nu-i plăcuse niciodată că soţul ei
se stinsese fără ea alături. Era singurul lucru important
pe care îl făcuse fără Francesca. Şi chiar dacă Michael
era doar bolnav, nu pe moarte, nu voia să-l lase să
sufere singur.
- îţi aduc încă o pătură, spuse. i
Fără să aştepte răspunsul lui, se grăbi în dormi­
torul ei şi trase cuvertura de pe pat. Era trandafirie şi
probabil că îi va ofensa masculinitatea cînd el îşi va fi
revenit suficient, dar se hotărî că asta era problema
lui. Cînd ajunse înapoi, Michael stătea atît de nemişcat
încît i se păru că adormise, dar reuşi să spună mul­
ţumesc atunci cînd ea îl înveli.
- Ce altceva pot să fac? întrebă Francesca, tră-
gînd un scaun de lemn alături de pat şi aşezîndu-se.
- Nimic.
- Trebuie să fie ceva, insistă ea. Doar nu trebuie
să aşteptăm pur şi simplu să treacă.
- Ba trebuie, spuse el, doar să aşteptăm să treacă.
- Nu pot să cred.
El deschise un ochi.
- Vrei să te pui cu întreaga medicină?
Ea strînse din dinţi şi se aplecă în faţă.
- Sigur nu ai nevoie de alte medicamente?
El scutură din cap şi gemu din cauza efortului.
- Nu, pentru cel puţin cîteva ore.
 - Unde sînt? întrebă ea.
Dacă n-avea decît să găsească medicamentul şi
să i-l dea atunci cînd era nevoie, ei bine, măcar atît
putea face. Michael îi făcu semn cu capul spre stînga.
Ea se uită ia măsuţa din cealaltă parte a camerei, unde
o sticlă era aşezată deasupra unui ziar împăturit. Se
ridică imediat şi o aduse, citind eticheta pe drum spre
scaun.
- Chinină, murmură. Am auzit de asta.
- E un medicament miraculos, rosti el. Sau cel
puţin aşa se spune.
Francesca îl privi neîncrezătoare.
- Uită-te la mine, spuse el zîmbind strîmb. Dovada.
Ea se uită din nou la sticluţă, la pudra care se
mişca atunci cînd înclină recipientuh
- Tot nu sînt convinsă.
Ei încercă să ridice dintr-un umăr.
- Măcar n-am murit.
- Nu e amuzant.
- Ba dimpotrivă, e singurul lucru amuzant, o
corectă el. Trebuie să rîdem atunci cînd putem. Gîn-
deşte-te, dacă aş fi murit, titlul ar fi ajuns la... Cum
spune Janet mereu? La...
- Partea oribilă a familiei, rudele Debenham, în-
cheiară într-un glas, iar Francescăi nu-i veni să creadă
că face asta, dar zîmbi.
El o făcea mereu să rîdă. Se aplecă şi-l luă de
mînă.
- O să trecem şi de asta, spuse.
 El dădu din cap, apoi închise ochii. Şi exact cînd
credea că a adormit, îl auzi şoptind:
- Mi-e mai bine cînd eşti tu aici.
în dimineaţa următoare, Michael se simţea ceva
mai bine şi, chiar dacă nu era ia fel ca de obicei, măcar
îi era cu mult mai bine decît în noaptea dinainte. Fran­
cesca, observă îngrozit, era încă pe scaunul de iemn
de lîngă patul lui, cu capul aplecat într-o parte, ca
beţivii. Părea a-i fi tare incomodă poliţia. Era ghe­
muită, cu gîtul într-un unghi ciudat şi cu pieptul răsucit
într-o spirală nenaturală. Dar dormea. Ba chiar sforăia,
ceea ce lui i se păru adorabil. Nu şi-o imaginase
niciodată sforăind, şi, din păcate pentru el, şi-o ima­
ginase dormind de mai multe ori decît voia să-şi amin­
tească.
Probabil că sperase prea mult crezînd că-şi va
putea ascunde boala de ea. Era prea atentă la ceilalţi
şi cu siguranţă prea băgăcioasă. Chiar dacă ar fi
preferat să nu-şi facă griji pentru el, adevărul era că
prezenţa ei îi adusese puţină linişte. Nu ar fi trebuit să
fie aşa, nu ar fi trebuit să-şi dea voie să simtă asta, dar
nu se putuse abţine.
O auzi mişcîndu-se şi se răsuci pe-o parte, ca să
o vadă mai bine. Nu o văzuse niciodată trezindu-se,
îşi dădu seama cu uimire. Nu era sigur de ce i se părea
că ar fi trebuit. Doar nu luase parte la prea multe dintre
momentele ei intime. Poate pentru că în visurile şi
fanteziile lui nu îşi imaginase niciodată geamătul pe
care îl scoase ea cînd se răsuci, oftatul cînd căscă sau
 chiar delicatul balet al pleoapelor ei înainte de a se
deschide.
Era frumoasă. Ştia asta, sigur, de ani buni, dar nu
o simţise niciodată atît de profund, de în interior. Nu
era vorba nici de părul şaten, bogat şi lucios, pe care
el îl vedea atît de rar desfăcut. Şi nu era vorba nici de
ochii atît de strălucitor de albaştri încît bărbaţii
scriseseră poezii despre ei, spre amuzamentul lui
John, îşi aminti el. Nu era vorba nici de forma feţei sau
de structura oaselor. Dacă ar fi fost vorba despre asta,
l-ar fi obsedat toate fetele din familia Bridgerton.
Semănau mult la chip. Era ceva din felul în care se
mişca. Ceva din felul cum respira. Pur şi simplu ceva
din ce era ea. Şi nu credea că o să îi treacă vreodată.
- Michael, murmură ea frecîndu-se la ochi.
- Bună dimineaţa, spuse el sperînd ca ea să
creadă că are vocea răguşită din cauza epuizării şi nu
din alt motiv.
- Arăţi mai bine.
- Mă şi simt mai bine.
Ea înghiţi şi făcu o pauză înainte să spună:
- Eşti obişnuit cu asta.
El dădu din cap.
- N-aş spune că nu mă deranjează boala, dar da,
sînt obişnuit. Ştiu ce să fac.
- Cît o să mai dureze?
- E greu de spus. Fac febră cam o dată la două
zile. Apoi, la un moment dat, se opreşte. O săptămînă,
poate două. Trei dacă am un noroc chior.
- Şi după aceea?
 El ridică din umeri.
-Aştept şi sper să nu se mai întîmple iar.
- Se poate? spuse ea şi îşi îndreptă spatele. Să
nu mai revină?
- E o boală ciudată şi capricioasă.
Ochii ei se îngustară.
- Să nu spui că seamănă cu o femeie.
- Nici nu-mi trecuse prin minte înainte să spui tu.
Ea strînse puţin din buze, apoi se relaxă şi întrebă:
- Cît a trecut de la ultima... 1

Clipi.
- Cum se numesc?
El ridică din umeri.
- Eu le spun crize. Aşa se şi manifestă. Şi au trecut
şase luni.
-Asta e bine! spuse ea şi-şi prinse buza de jos cu
dinţii. Nu?
- Dacă ne gîndim că înainte de asta trecuseră
numai trei, da, aşa cred.
- Cît de des ţi se întîmplă?
-Asta e a treia oară. în total nu e rău, comparativ
cu ce am văzut.
- Şi trebuie să mă simt mai bine din cauza asta?
- Eu mă simt, spuse el direct. Nu sînt un model de
virtute creştinească.
Ea îi atinse fruntea.
- Eşti mai rece, remarcă.
- Aşa e de aşteptat. E o boală foarte constantă.
Cel puţin după ce te obişnuieşti. La început ar fi fost
frumos dacă aş fi ştiut la ce să mă aştept.
 - Şi chiar nu o să mai faci febră decît peste cîteva
zile? Pur şi simplu?
- Pur şi simplu, aprobă el.
Ea se gîndi cîteva clipe, apoi spuse:
- Nu o să poţi ascunde boala de familia ta, desigur.
El încercă să se ridice.
- Pentru Dumnezeu, Francesca, nu îi spune
mamei şi...
- O să ajungă cît de curînd, îl întrerupse ea. Cînd
am plecat eu din Scoţia, ele au spus că vin la o
săptămînă după mine şi, la cum o cunosc pe Janet,
asta înseamnă doar vreo trei zile. Chiar crezi că nu o
să observe cum, convenabil...
- Ba inconvenabil, o întrerupse el tăios.
- Cum o fi, spuse ea pe un ton repezit. Chiar crezi
că nu vor vedea că ţi-e rău de mori, o dată la două
zile? Pentru Dumnezeu, Michael, nu le crede mai
naive decît sînt.
- Foarte bine, spuse el sprijinindu-se de perne.
Dar să nu ştie nimeni altcineva. Nu vreau să devin
ciudatul Londrei.
- Nu eşti primul bolnav de malarie.
- Nu vreau mila nimănui, o repezi el. Cu atît mai
puţin a ta.
Ea se retrase ca şi cum ar fi lovit-o, şi bineînţeles
că el se simţi prost imediat.
- lartă-mă, spuse. Nu am spus-o cum trebuia.
Ea îi aruncă o uitătură urîtă.
- Nu vreau să îţi fie milă de mine, rosti el cu părere
de rău, dar grija şi dorinţa ta ca eu să mă fac bine sînt
foarte binevenite.
 Ea nu îl privi în ochi, dar Michael îşi dădu seama
că încearcă să decidă dacă să-l creadă.
- Vorbesc serios, spuse el, prea obosit ca să
ascundă epuizarea din glas. Mă bucur că ai fost aici.
Am mai trecut prin asta.
Francesca avea un aer întrebător, însă el nu-şi
putea da seama de ce.
- Am mai trecut prin asta, repetă, şi acum a fost
altfel. Mai bine. Mai uşor.
Expiră lung, bucuros că a găsit cuvintele potrivite.
- Aşa a fost. Mai uşor.
- Aha, spuse ea schimbîndu-şi poziţia pe scaun.
Mă bucur.
El se uită la ferestre. Erau acoperite cu draperii
grele, dar cîteva raze de lumină intrau pe lîngă ele.
- Mama ta nu o să fie îngrijorată?
- Nu se poate! strigă Francesca sărind în picioare
atît de repede încît se lovi cu mîna de marginea
noptierei. Au!
- Te simţi bine? întrebă el politicos, fiindcă era clar
că nu se rănise.
Ea scutura mîna, încercînd să scape de durere.
- Am uitat cu totul de mama. Mă aştepta înapoi
aseară.
- Nu i-ai trimis un bilet?
- Ba da, spuse ea. l-am spus că eşti bolnav, iar ea
mi-a răspuns că o să treacă pe aici de dimineaţă ca
să-şi ofere ajutorul. Cît e ceasul? Ai ceas? Sigur că ai.
Se întoarse agitată şi se uită la ceasul mic de
deasupra şemineului. Aici fusese dormitorul lui John.
 Sigur că ea ştia unde e ceasul.
- E abia opt, răsuflă uşurată Francesca. Mama nu
se trezeşte înainte de nouă decît dacă e vreo urgenţă.
Să sperăm că nu va considera că acum e nevoie să
se trezească devreme. Am încercat să-i scriu pe un
ton cît mai calm.
Cunoscînd-o pe Francesca, biletul fusese probabil
scris cu detaşarea pentru care era cunoscută. Michael
zîmbi. Probabil că minţise şi spusese că a angajat o
asistentă.
- Nu ai de ce să intri în panică, spuse el.
Ea se întoarse şi îl privi agitată.
-Ai spus că nu vrei să ştie nimeni că ai malarie.
Buzele lui se desfăcură puţin. Nu visase că ea îi
va respecta atît de îndeaproape dorinţele.
- Vrei să-i ascunzi mamei tale asta? întrebă el
încet.
- Sigur că da. E decizia ta, nu a mea.
Era frumos din partea ei, chiar foarte frumos...
- Cred că eşti nebun, adăugă ea tăios.
Ei bine, poate nu chiar atît de frumos.
- Dar o să îţi respect dorinţele.
îşi puse mîinile în şold şi îl privi ofensată.
- Cum ai putut să crezi altfel?
- Nu am idee, murmură el.
- Serios, Michael, mormăi ea. Nu ştiu ce ai.
- Poate e de la aerul închis? încercă el să
glumească.
Ea îi aruncă o privire supărată. Foarte supărată.
 - Mă duc înapoi la mama, spuse încălţînd cizmele
scurte, gri. Dacă nu, fii sigur că o să apară aici cu toţi
medicii de la Colegiu.
El ridică o sprinceană.
- Aşa făcea cînd te îmbolnăveai tu?
Ea scoase un sunet între pufnit, mormăit şi iritare.
- O să mă întorc repede. Să nu pleci.
El ridică mîinile făcînd un gest uşor sarcastic şi
arătînd spre pat.
- Te-aş vedea în stare, spuse ea.A
- încrederea ta în puterile mele supraomeneşti
este înduioşătoare.
Ea se opri în faţa uşii.
- Jur, Michael, că eşti cel mai enervant pacient
bolnav de moarte pe care l-am cunoscut vreodată.
- Trăiesc ca să te distrez, strigă el în timp ce ea
mergea pe hol.
Era sigur că, dacă ea ar fi avut cu ce să arunce în
uşă, ar fi făcut-o. Cu putere. Se aşeză înapoi pe perne
şi zîmbi. Poate că era el un pacient enervant, dar şi ea
era o asistentă căreia îi sărea prea uşor ţandăra. Lucru
care nu-l deranja defel.
 Capitolul IX

„S-ar putea ca scrisorile să ni se fi întîlnit la poştă,

dar pare mai probabil că nu vrei să corespondezi cu
mine. Accept asta şi îţi urez toate cele bune. Nu o să
te mai deranjez. Sper că ştii. Sînt aici dacă te răz-
gîndeşti vreodată.”
- de la contele Kilmartin pentru contesa Kilmartin,
la opt luni după sosirea în India.

Nu era uşor să-şi ascundă boala. Şi nu înalta

societate londoneză era problema. Michael pur şi
simplu refuza invitaţiile, iar Francesca spunea că el
doreşte să se aşeze în noua casă înainte să iasă în
lume.
Cu servitorii era mai greu. Ei vorbeau, desigur.
Adesea cu servitori din alte case, aşa că Francesca
era nevoită să se asigure că numai oamenii cei mai
loiali puteau intra în camera lui de bolnav. Era greu,
mai ales pentru că ea nu locuia în mod oficial în casa
Kilmartin, cel puţin pînă cînd ajungeau Janet şi Helen,
ceea ce ea spera că va fi curînd.
Dar cel mai greu era să apere secretul de ai ei,
pentru că erau foarte curioşi. Nu fusese niciodată uşor
să păstrezi un secret în familia Bridgerton, şi era un
coşmar să încerci să nu spui nimănui nimic.
- De ce te duci la el în fiecare zi? întrebă Hyacinth
la micul dejun.
- Locuiesc acolo, răspunse Francesca muşcînd
dintr-o brioşă, lucru pe care orice persoană cu bun simţ
l-ar fi luat drept dorinţa de a nu continua conversaţia.
Hyacinth, însă, nu se dovedi rezonabilă.
- Locuieşti aici, îi atrase ea atenţia.
Francesca înghiţi, apoi bău puţin ^ceai ca să
păstreze impresia că e calmă.
- Aici dorm, spuse ea rece.
- Nu asta e definiţia casei în care locuieşti?
Francesca mai puse gem pe brioşă.
- Mănînc, Hyacinth.
Sora ei mai mică ridică din umeri.
- Şi eu, dar asta nu mă împiedică să port o
conversaţie inteligentă.
- O omor, rosti Francesca fără să se adreseze
cuiva anume.
Ceea ce era bine, fiindcă nu mai era nimeni cu ele.
- Cu cine vorbeşti? întrebă Hyacinth.
- Doamne, spuse sora ei direct. Şi cred că mi s-a
dat voie de sus să te ucid.
Hyacinth mormăi.
- Dacă ar fi fost aşa de uşor, aş fi cerut şi eu voie
să elimin jumătate din înalta societate, cu ani în urmă.
Francesca decise că nu toate afirmaţiile surorii ei
necesită un răspuns. Ba chiar destul de puţine cereau
replică.
 - Francesca! se auzi vocea lui Violet, întrerupîn-
du-le, din fericire, conversaţia. Aici erai:
Francesca ridică privirea şi îşi văzu mama intrînd
în cameră, dar, înainte să poată spune ceva, Hyacinth
se grăbi:
- Francesca tocmai voia să mă omoare.
-Atunci am venit la momentul potrivit, spuse Violet
aşezîndu-se şi întorcîndu-se spre Francesca. Mergi la
casa Kilmartin în dimineaţa asta?
Francesca dădu din cap.
-Acolo stau.
- Eu cred că stă aici, spuse Hyacinth punîndu-şi
zahăr în ceai.
Violet nu o băgă în seamă.
- Cred că o să merg şi eu cu tine.
Francesca aproape că-şi scăpă furculiţa din mînă.
- De ce?
- Vreau să-l văd pe Michael, spuse Violet ridicînd
delicat din umeri. Hyacinth, îmi dai brioşele, te rog?
- Nu ştiu ce planuri are astăzi, spuse repede fiica
ei mai mare, pentru că Michael avusese un atac în
noaptea dinainte.
Era a patra criză de febră şi sperau că va fi ultima
din această perioadă. Dar cu toate că acum el ar fi
trebuit să se simtă mult mai bine, probabil că încă nu
arăta prea strălucit. Pielea, slavă Domnului, nu i se
îngălbenise, ceea ce ea aflase de la conte că e un
semn că boala a ajuns în fază terminală, dar încă avea
un aer bolnăvicios, iar Francesca ştia că dacă mama
ei îl vede va fi îngrozită şi foarte supărată. Lui Violet
Bridgerton nu îi plăcea să fie minţită. Mai ales cînd era
vorba de ceva despre care s-ar fi putut spune că e „de
viaţă şi de moarte” fără să fie vorba de o exagerare.
- Dacă nu e acasă mă întorc aici, spuse Violet.
Dulceaţă, te rog, Hyacinth.
- Merg şi eu, spuse Hyacinth.
Doamne. Cuţitul Francescăi alunecă pe deasupra
brioşei. Trebuia să o ia pe sora ei. Era singura soluţie.
- Nu te deranjează dacă vin şi eu, nu? o întrebă
aceasta pe mama lor. 1

- Nu aveai planuri cu Eioise? spuse repede

Francesca.
Hyacinth se opri, se gîndi, clipi de cîteva ori.
- Nu cred.
- Cumpărături? La pălărier?
Hyacinth se mai gîndi o dată.
- Nu, sînt destul de sigură că nu am planuri.
Tocmai am cumpărat săptămîna trecută o bonetă
nouă. E foarte frumoasă. Verde, cu panglică crem.
Se uită la felia de pîine prăjită pe care o ţinea în
mînă, apoi apucă borcanul cu marmeladă.
- M-am săturat de cumpărături, adăugă.
- Nici o femeie nu se satură de cumpărături, spuse
Francesca pe un ton aproape disperat.
- Ba femeia asta s-a săturat. Şi contele...
Hyacinth se întrerupse şi se întoarse spre mama
ei:
- Pot să-i spun Michael?
- Trebuie să-l întrebi pe el, îi răspunse Violet iuînd
o înghiţitură de omletă.
 Hyacinth se uită din nou la sora ei.
- S-a întors în Londra de o săptămînă şi eu nu
l-am văzut. Prietenele mele mă întreabă despre el, iar
eu nu am ce să le spun.
- Nu e politicos să bîrfeşti, Hyacinth, spuse Violet.
- Nu e bîrfă, răspunse fiica ei. E împărţire sinceră
de informaţii.
Francesca simţi cum rămîne cu gura căscată.
- Mamă, spuse ea clătinînd din cap, trebuia să te
opreşti la şapte.
- La copii te referi? întrebă Violet sorbind din ceai.
Uneori mă întreb ce-ar fi fost.
- Mamă! exclamă Hyacinth.
Violet îi zîmbi.
- Sare?
- A reuşit cum trebuie abia la a opta încercare,
anunţă mezina familiei aproape aruncîndu-i solniţa
mamei ei, într-un gest cu desăvîrşire lipsit de graţie.
-Asta înseamnă că şi tu vrei tot opt copii? întrebă
Violet.
- Doamne fereşte, spuse Hyacinth.
Cu mare convingere. Şi nici ea, nici Francesca nu
se putură stăpîni şi chicotiră.
- Nu e politicos să spui blasfemii, rosti Violet pe
acelaşi ton pe care îi spusese să nu bîrfească. Ce-ar
fi să trecem pe acolo după prînz? o întrebă apoi pe
Francesca, după ce trecu momentul amuzant.
Fiica ei se uită la ceas. Avea aproape o oră ca să-l
ajute pe Michael să arate prezentabil. Şi mama ei
spusese „să trecem”. Adică nu doar ea. Adică avea de
gînd să o ¡a şi pe Hyacinth, care putea să transforme
o situaţie stînjenitoare într-un coşmar.
- Plec acum, spuse Francesca ridicîndu-se în
grabă. Să văd dacă e disponibil.
Spre uimirea ei, şi mama sa se ridică.
-Te conduc pînă la uşă, spuse ea pe un ton ferm.
-Da?
-Da.
Hyacinth dădu să se ridice.
- Singură, spuse Violet fără ca măcar să se uite în
direcţia fiicei ei mai mici.
Aceasta se aşeză la loc. Chiar şi ea era suficient
de înţeleaptă încît să nu se opună atunci cînd mama
zîmbea senin şi folosea tonul tăios de mai devreme.
Francesca îi dădu voie mamei să iasă înaintea ei din
cameră, şi merseră în tăcere pînă în holul mare, unde
aşteptă ca un servitor să-i aducă haina.
- Vrei să-mi spui ceva? întrebă Violet.
- Nu ştiu la ce te referi.
- Eu cred că ştii.
- Te asigur, spuse Francesca aruncîndu-i o privire
nevinovată mamei ei, că nu ştiu.
-Ai petrecut foarte mult timp la casa Kiimartin.
-Acolo stau, sublinie fiica ei pentru, parcă, a suta
oară.
- Chiar acum nu locuieşti acolo, şi mă tem de gura
lumii.
- Nimeni nu a spus nimic despre asta, răspunse
Francesca. Nu am văzut nimic în ziarele de scandal şi,
 dacă lumea ar fi vorbit, sînt sigură că una dintre noi ar
fi ştiut pînă acum.
- Doar pentru că oamenii tac astăzi nu înseamnă
că vor tăcea şi mîine, spuse Violet.
Francesca suspină iritată.
- Doar nu sînt o virgină nemăritată.
- Francesca!
Aceasta îşi încrucişă braţele.
- îmi pare rău că sînt aşa directă, mamă, dar e
adevărat.
Servitorul îi aduse Francescăi haina şi o informă
că trăsura va sosi imediat. Violet aşteptă ca omul să
plece, apoi se întoarse spre fiica ei şi întrebă:
- Care e relaţia ta cu contele?
Francesca tresări.
- Mamă!
- Nu e o întrebare nefondată, spuse Violet.
- E cea mai puţin fondată, ba chiar cea mai
nefondată, întrebare pe care am auzit-o vreodată.
Michael îmi e văr!
-A fost vărul soţului tău, o corectă Violet.
- Şi a fost vărul meu, spuse Francesca pe un ton
ascuţit. Şi e prietenul meu. Doamne! Dintre toţi
oamenii... Nici nu pot să-mi imaginez. Michael!
Dar adevărul era că îşi putea imagina. Boaia lui îi
ţinuse departe unul de celălalt, iar ea fusese ocupată
să îl îngrijească şi reuşise să evite să se gîndească la
momentul din parc, atunci cînd îl privise şi ceva se
aprinsese în ea. Ceva ce credea că murise cu patru
ani în urmă. Dar să audă asta de pe buzele mamei ei...
Doamne, cît era de stînjenitor! Nu se putea simţi atrasă
de Michael. Era greşit. Era foarte, foarte greşit. Era...
ei bine, greşit. Nu exista nici un alt cuvînt care să
descrie mai bine.
- Mamă, spuse Francesca pe un ton atent con­
trolat, Michael nu s-a simţit prea bine. Ţi-am spus asta.
- Şapte zile mi se pare cam mult pentru o simplă
răceală.
- Poate că a luat ceva din India, spuse Francesca.
Nu ştiu. Cred că e aproape vindecat. L-anh ajutat să se
acomodeze în Londra. A fost plecat foarte multă vreme
şi, după cum bine ştii, are multe responsabilităţi da­
torită titlului. Am considerat că e datoria mea să îl ajut.
Se uită hotărîtă ia mama ei, mulţumită de ceea ce
spusese. însă Violet rosti doar:
- Ne vedem într-o oră, şi se îndepărtă.
Francesca intră în panică.

Michael se bucura de cîteva momente de linişte,

pentru că malaria nu-i dă voie trupului să se odihneas­
că, atunci cînd Francesca intră grăbită pe uşa dormi­
torului, cu ochii mari şi cu răsuflarea tăiată.
-Ai două opţiuni, spuse ea respirînd sacadat.
- Numai două? murmură el, deşi nu avea idee
despre ce era vorba.
- Nu glumi.
El se ridică în capul oaselor.
- Francesca? întrebă uşurel, fiindcă ştia, din expe­
rienţă, că trebuie să fie atent cu femeile aflate într-o
stare ca a ei. Te simţi bi...
 - Vine mama, spuse ea.
-Aici?
Francesca dădu din cap. Nu era o situaţie ideală,
dar nici nu era nevoie de atîta agitaţie.
- De ce? întrebă el pe un ton politicos.
- Crede...
Se opri ca să-şi recapete suflul.
- Crede... Doamne, nu o să-ţi vină să crezi.
Cînd ea nu continuă, el făcu ochii mari şi întinse
palmele spre ea într-un gest menit să o determine să
îi spună mai mult.
- Crede, spuse Francesca înfiorîndu-se şi întor-
cîndu-se spre el, că avem o aventură.
- După doar o săptămînă de la întoarcerea în
Londra, murmură el gînditor. Sînt mai rapid decît mi-
aş fi imaginat.
- Cum poţi să glumeşti cu aşa ceva? întrebă ea
supărată.
- Cum de tu nu poţi? răspunse el.
Dar sigur că ea nu ar fi putut rîde. Pentru ea era
ceva de negîndit. Pentru el era... Cu totul altceva.
- Sînt oripilată, declară ea.
Michael zîmbi şi ridică din umeri, deşi începea să
se simtă puţin ofensat. Nu se aştepta, bineînţeles, ca
ea să îl privească în acest fel, dar oroarea ei nu îl făcea
să se simtă prea bine.
- Care sînt cele două opţiuni? întrebă el scurt.
Ea îl privi uimită.
-Ai spus că am două opţiuni.
 Ea clipi şi ar fi părut adorabil de confuză dacă el
nu ar fi fost supărat şi ar fi putut să observe aşa ceva.
- Nu îmi amintesc, spuse pînă ia urmă. Cerule! Ce
mă fac?
- Un bun început ar fi să te calmezi, spuse el
suficient de tăios încît să o facă să-l privească din nou.
Nu te mai gîndi, Frannie. E vorba de noi doi. Mama ta
o să-şi dea seama ce prostie a spus cînd o să se mai
gîndească puţin.
-Asta i-am zis şi eu, răspunse ea Aprins. Pentru
Dumnezeu. îţi poţi imagina?
Putea, iar asta fusese întotdeauna o problemă.
- E cei mai greu de crezut lucru, bombăni Fran­
cesca mergînd de colo, colo prin cameră.
- Ca şi cum tu...
Se opri şi puse mîinile în şold, apoi nu mai încercă
să stea locului şi îşi reluă agitată plimbarea.
- Cum de i-a putut trece prin cap aşa ceva?
- Nu cred că te-am mai văzut vreodată atît de
supărată, comentă Michael.
Ea se opri şi îl privi de parcă ar fi fost un mare
imbecil. Cu două capete. Şi poate cu coadă.
- Chiar ar trebui să încerci să te calmezi, spuse el,
deşi ştia că nu face decît să o supere şi mai tare.
Femeile urau să li se spună să se calmeze. Mai
ales cele ca ea.
- Să mă calmez? repetă ea întorcîndu-se spre el
de parcă ar fi fost posedată de un spectru întreg de
furii. Să mă calmez? Dumnezeule, Michael, nu ţi-a
trecut febra?
 - Ba da, spuse el rece.
-Tu pricepi ce spun eu?
- Destul de clar, se răsti el, cam pe cît de politicos
ar fi fost orice alt bărbat ofensat.
- E o nebunie, spuse ea. Nebunie. Uită-te la tine
cum eşti!
Ar fi putut la fel de bine să ia un cuţit şi să-i taie
bărbăţia.
- Ştii, Francesca, spuse el pe un ton controlat,
multe femei din Londra ar fi mulţumite să... Cum ai
spus? Să aibă o aventură cu mine.
Gura ei, care rămăsese deschisă după tirada de
dinainte, se închise cu zgomot. El ridică sprîncenele şi
se sprijini pe perne.
- Linele ar spune că e un privilegiu.
Ea îi aruncă o uitătură urîtă.
- Unele femei, spuse el ştiind bine că nu ar fi
trebuit să o provoace în legătură cu subiectul, s-ar bate
doar pentru ocazia...
-Termină! se răsti ea. Dumnezeule, Michael, astfel
de mîndrie nu e atrăgătoare.
- Am auzit că e binemeritată, răspunse el zîm-
bindu-i seducător.
Ea se înroşi din creştet pînă în tălpi. Iar pe el îl bu­
cură asta. Poate că o iubea, dar nu-i făcea plăcere să
o audă vorbindu-i aşa şi nu era suficient de mărinimos
încît să nu se bucure din cînd în cînd văzînd-o chinuită.
Pînă la urmă nu era decît o parte foarte mică din ceea
ce simţea el în fiecare zi.
 - Nu vreau să aud despre aventurile tale amo­
roase, spuse ea sec,
- Ce ciudat. Pe vremuri mă întrebai mereu despre
ele, rosti, apoi făcu o pauză şi o privi stînjenită. Cum
mă rugai mereu?
- Eu nu...
- Spune-mi ceva neruşinat, rosti el, încercînd să
pară că abia îşi amintise, deşi nu uita niciodată ce-l
spunea ea. Spune-mi ceva neruşinat, repetă, mai rar
de data asta. Aşa era. îţi plăceam aşă, neruşinat. Erai
mereu curioasă.
-Asta era înainte...
-înainte de ce, Francesca?'întrebă el:
Urmă o pauză, după care ea spuse:
-înainte de asta. înainte de acum. înainte de tot.
- Şi vrei ca eu să înţeleg ce-ai spus?
Ea nu făcu decît să se uite urît.
- Foarte bine, spuse el. Presupun că e cazul să
mă pregătesc pentru vizita mamei tale. Nu ar trebui să
fie prea greu.
Francesca îl privi neîncrezătoare.
- Dar arăţi foarte rău.
- Ştiam eu de ce-mi placi atît de mult, rost el pe un
ton sec. Cu tine nu trebuie să-mi fac griji că aş putea
să cad în păcatul mîndriei.
- Michael, fii serios.
- Din păcate, sînt.
Ea făcu o grimasă.
- Pot să mă ridic, îi spuse, şi să-ţi arăt părţi din
corpul meu pe care presupun că nu ai vrea să le vezi,
nmu poţi să ieşi şi să-mi aştepţi glorioasa apariţie la
parter.
Ea dispăru într-o suflare, lucru care pe ei îl uimi.
Francesca pe care o ştia nu ar fi fugit din faţa nici unui
obstacol. Nici nu ar fi plecat fără să încerce să aibă
ultimul cuvînt. Dar cel mai greu de crezut era că îl
lăsase să spună că apariţia lui ar putea fi glorioasă.

Francesca nu trebui, pînă la urmă, să facă faţă

vizitei lui Violet. La nici douăzeci de minute după ce
ieşise din camera lui Michael, la casa Kilmartin sosise
un bilet în care mama o informa că fratele ei, Colin,
care fusese plecat pe Mediterana luni bune, tocmai
revenise în Londra, aşa că vizita trebuia amînată. Apoi,
mai tîrziu în acea seară, aşa cum Francesca ştia încă
de la prima criză de febră a lui Mfchael, sosiră Janet şi
Helen şi temerile lui Violet legate de ei doi dispărură.
Mamele, aşa cum le spuneau deja ei doi, se bu­
curau de sosirea neaşteptată a lui Michael, deşi fusese
suficientă o singură privire spre figura lui bolnăvicioasă
ca amîndouă să înceapă să-l căineze. Iar asta îl
determină să o ia pe Francesca deoparte şi să o roage
să nu-l lase singur cu cele două doamne. Era bine că
sosiseră acum, cînd Michael se simţea mai bine.
Francesca le luase deoparte înainte de următorul atac
şi le explicase despre boala lui, aşa că atunci cînd
văzură în sfîrşit malaria în toată splendoarea ei oribilă,
erau pregătite.
Şi spre deosebire de Francesca, cu ele te înţe­
legeai mai uşor. Ba chiar erau foarte dornice să păs­
treze secretul bolii lui. Era greu de imaginat că un
conte bogat şi arătos n-ar fi considerat o partidă bună
pentru domnişoarele de măritat, însă malaria nu era
un punct în favoarea celor care-şi căutau o soţie.
Şi dacă Janet şi Helen doreau ceva înainte de
finalul anului, acel lucru era să-l vadă pe el în faţa unei
biserici, alături de o contesă care să-i poarte inelul.
Francesca se bucura să le asculte bătîndu-l la cap.
Măcar nu mai erau atente la ea. Nu ştia ce părere vor
avea despre propriile ei planuri de măritiş, deşi pro­
babil că s-ar fi bucurat, dar nu voia încă două mame
care să încerce s-o prezinte fiecăruia dintre burlacii din
oraş. Avea destul de suportat, din partea propriei
mame, care nu va rezista tentaţiei să se amestece
odată ce Francesca va spune că doreşte să se mărite.
Aşa că ea se mută înapoi în casa Kilmartin şi
întreaga familie Stirling se transformă într-un cocon, în
centrul căruia era Michael, care era nevoit să refuze
toate invitaţiile şi să promită că va ieşi după ce se
acomodează acasă. Cele trei doamne ieşeau uneori,
şi, cu toate că Francesca se aştepta să primească în­
trebări despre conte, chiar şi ea fu copleşită de
numărul lor.
Toată lumea voia să afle despre craiul vesel, mai
ales acum, că se înconjurase de mister. Şi moştenise
titlul de conte. Nu era de lepădat. Aşa cum nu erau nici
cele o sută de mii de lire care îi reveneau. Francesca
clătină din cap gîndindu-se la asta. Nici chiar doamna
Radciiffe n-ar fi putut inventa un erou mai bun de-atît.
După ce-şi va reveni aveau de înfruntat o nebunie.
 Apoi, din senin, el începu să se simtă mai bine. Ei,
poate nu tocmai din senin, recunoscu Francesca.
Episoadele de febră scăzuseră în intensitate şi durată,
ce e drept. Deşi ei i se păruse că într-o zi era palid şi
slăbit, şi a doua zi era el însuşi, sănătos şi inimos,
mergînd ţanţoş prin casă şi abia aşteptînd să iasă la
soare.
- Chinină, spuse el ridicînd încet din umeri cînd ea
spuse ceva despre starea lui. Aş lua şi de şase ori pe
zi dacă nu ar fi atît de îngreţoşătoare.
- Vorbeşte frumos, Michael, murmură mama lui
înfigînd furculiţa într-un cîrnat.
-Ai luat vreodată chinină, mamă? întrebă el.
- Sigur că nu.
- Să iei, îi sugeră el, şi după aia vedem cum o să
vorbeşti şi tu.
Francesca chicoti cu faţa ascunsă în ştergar.
- Eu am gustat-o, anunţă Janet.
Toţi ochii se aţintiră asupra ei.
- Da? întrebă Francesca.
Nici măcar ea nu avusese atîta curaj. Numai
mirosul fusese suficient să o facă să ţină sticluţa bine
închisă tot timpul.
- Sigur, spuse Janet. Eram curioasă, adăugă, apoi
se întoarse spre Helen. Chiar e îngreţoşătoare.
- Mai rea decît ceaiul preparat de bucătăreasă
pentru...
Helen se uită la Janet într-un fel care sugera că ele
două ştiu despre ce e vorba.
- Mult mai rea, afirmă Janet.
 -Ai amestecat-o? întrebă Francesca.
Pudra trebuia amestecată cu apă curată, dar era
posibil ca Janet să fi pus, pur şi simplu, puţină pe vîrful
limbii.
- Sigur. Nu aşa se prepară?
- Unora le place s-o amestece cu gin, spuse
Michael.
Helen se cutremură.
- Nu poate fi mai rea decît e simplă, rosti Janet.
- Cu toate astea, spuse Helen,¿dacă e să o
amesteci cu alcool, mai bine să fie cu whisky.
- Ca să strici whisky-ul? întrebă Michael luînd
cîteva linguri de omletă.
- Nu poate să fie atît de rea la gust, spuse Helen.
- Ba este, rostiră Michael şi Janet într-un glas.
- Aşa e, adăugă Janet. Nu-mi pot imagina de ce
să strici un whisky bun în felul ăsta. Ginul e mai potrivit.
-Ai băut vreodată gin? întrebă Francesca.
Nu era considerat o băutură potrivită pentru înalta
societate şi mai ales nu pentru femei.
- O dată sau de două ori.
- Şi eu care credeam că ştiu totul despre tine,
murmură Francesca.
-Am şi eu secretele mele, rosti Janet cu un aer
detaşat.
- E o conversaţie tare ciudată pentru micul dejun,
spuse Heien.
-Aşa e, spuse şi Janet întorcîndu-se spre nepotul
ei. Michael, mă bucur să văd că te-ai ridicat din pat şi
că arăţi aşa de bine.
 El înclină capul, mulţumindu-i pentru compliment.
Ea se şterse la gură cu şervetul.
- Dar acum trebuie să te ocupi de responsa­
bilităţile tale.
El gemu.
- Nu fi recalcitrant, spuse Janet. N-am spus că te
spînzur de degete. Voiam doar să mergi la croitor ca
să-ţi faci haine de seară.
- Sigur nu ai prefera să mă spînzuri de degete?
-Ai degete foarte frumoase, răspunse mătuşa sa,
însă cred că e mai bine să le foloseşti pentru uma­
nitate.
Michael o privi insistent.
- Să vedem... Am în program astăzi, abia ridicat
de pe patul de suferinţă, o întîlnire cu primul ministru
ca să discutăm sarcinile mele în parlament, o întîlnire
cu avocatul ca să aflu în ce stare este averea şi un
interviu cu administratorul terenurilor, care, mi s-a
spus, vine la Londra special ca să discutăm despre
asta. Cînd, dacă-mi dai voie să te întreb, ai vrea să
merg la croitor?
Cele trei doamne rămaseră fără glas.
- Poate că ar trebui să-l informez pe primul mi­
nistru că îl amîn pentru joi? întrebă pe un ton calm.
- Cînd ai stabilit toate întîlnirile astea? întrebă
Francesca puţin stînjenită că era atît de surprinsă de
eficienţa lui.
- Credeai că am petrecut ultimele două săptămîni
uitîndu-mă ia tavan?
 - Ei bine, nu, răspunse ea, deşi nu ştia ce făcuse
el, dar presupusese că a citit, pentru că ea aşa ar fl
făcut.
Cînd nimeni nu mai spuse nimic, Michael îşi
împinse scaunul mai departe de masă.
- Doamnelor, mă scuzaţi, spuse el lăsînd şervetul
din mînă, aşa cum v-am spus, am o zi aglomerată.
Dar nici nu se ridicase de pe scaun cînd Janet
spuse încet:
- Michael? Croitorul. î
El îngheţă. Janet îi zîmbi drăgăstos.
- Mîine e foarte bine.
Francescăi i se păru că îl aude scrîşnind din dinţi.
Mătuşa lui înclină foarte puţin capul într-o parte.
- Chiar ai nevoie de haine noi. Doar nu vrei să
refuzi invitaţia ia balul de ziua lui lady Bridgerton?
Francesca luă repede o înghiţitură de omletă, ca
el să nu-i vadă zîmbetul larg. Janet era foarte
manipulatoare. Petrecerea de ziua mamei ei era un
eveniment la care Michael se simţea obligat să
meargă. Ar fi putut refuza orice altceva. Dar pe Violet,
Francesca nu prea credea că o va refuza.
- Cînd este? oftă el.
- Pe unsprezece aprilie, spuse Francesca. O să
vină toată lumea.
-Toată lumea? repetă el.
-Toţi membrii familiei Bridgerton.
El se lumină.
- Şi toţi ceilalţi, adăugă ea ridicînd din umeri.
Michael îi aruncă o privire tăioasă.
 - Cum adică toţi ceilalţi?
Privirile li se întîlniră.
- Toţi ceilalţi.
El alunecă în scaun.
- Nu am parte de nici o pauză?
- Ba sigur că da, spuse Helen. Chiar ai avut parte
de ea deja, săptămîna trecută. îi spunem malarie.
- Şi eu care abia aşteptam să mă simt mai bine,
bombăni el.
- Nu te teme, spuse Janet, o să-ţi placă. Sînt
sigură.
- Poate chiar ai să cunoşti vreo domnişoară,
adăugă Helen.
- Da, murmură Michael, să nu uităm adevăratul
scop al vieţii mele.
- Nu e un scop atît de rău, spuse Francesca,
pentru că nu putea rezista să-l tachineze.
- Chiar aşa? întrebă el răsucindu-se spre ea.
O privi atent, dîndu-i senzaţia neplăcută că, poate,
nu ar fi trebuit să-l provoace.
- Da, spuse ea, pentru că nu mai putea să dea
înapoi.
- Şi scopul tău în viaţă care este? întrebă el cu
dulceaţă.
Din colţul ochiului, Francesca le vedea pe Janet şi
pe Helen uitîndu-se la ei avid, curioase.
- Una, alta, spuse ea fluturînd din mînă. Pentru
moment vreau doar să-mi termin micul dejun. E foarte
bun, nu?
 - Ouă amestecate cu garnitură de mame băgă-
cioase?
- Nu uita şi de verişoară, spuse ea dîndu-şi seama
prea tîrziu că iar îl tachinase.
Atitudinea lui spunea clar că nu e cazul să-l
provoace, dar nu se putuse abţine. Erau puţine lucruri
pe lume care îi plăceau mai mult decît să-l tachineze
pe el, şi astfel de momente erau prea delicioase ca să
le reziste.
- Şi tu ce ai de gînd să faci la balii mamei tale?
întrebă Michael aplecînd puţin capul şi prefăcîndu-se
că are toată răbdarea din lume.
- O s-o felicit de ziua ei.
- Doar atît?
- Nu întreb ce vîrstă are, dacă asta vrei să ştii,
răspunse ea.
-A, nu, spuse Janet.
imediat, Helen rosti:
- Nu poţi face asta.
Toate trei se întoarseră spre Michael cu expresii
identice, întrebătoare. Era, pînă la urmă, rîndul lui să
vorbească.
-Am plecat, rosti el împingînd scaunul cu zgomot.
Francesca deschise gura ca să îl provoace din
nou, pentru că primul ei impuls era să-l tachineze cînd
se purta aşa, dar îşi dădu seama că nu are ce spune.
Michael se schimbase. Nici înainte nu era iresponsabil,
doar că nu avusese nici o responsabilitate. Iar ea nu
se gîndise niciodată cît de frumos ar fi putut el face
faţă titlului odată întors în Anglia.
 - Michael, spuse încet, lucru care lui îi atrase
Imediat atenţia. Spor la treabă cu lordul Liverpool.
El o privi în ochi şi văzu acolo o strălucire diferită.
Apreciere, poate recunoştinţă. Sau poate că nu era
ceva atît de clar. Poate era doar un moment de înţe­
legere tacită. Aşa cum avusese cu John.
Francesca înghiţi în sec, stînjenită. întinse mîna
după ceaşca de ceai, încet, cu o mişcare deliberată,
ca şi cum, dacă îşi controla trupul, îşi putea controla şi
mintea. Ce se întîmpiase adineauri? Era doar Michael,
nu? Doar prietenul ei, confidentul ei de atîta vreme. Nu
asta era tot? Nu?
 Capitolul X

- E aici?
- Nu e aici. i
- Sigur?
- Sigur.
- Dar o să vină?
-Aşa a spus.
-Aha. Şi cînd vine?
- Nu ştiu.
- Nu?
- Nu, nu ştiu.
- Da. Ei bine... Uite! E fiica mea. Mi-a făcut plăcere
să te văd, Francesca!
Francesca dădu ochii peste cap, ceva ce nu făcea
decît în situaţii foarte grave, şi o privi pe doamna
Featherington, una dintre cele mai pasionate bîrfitoare
din înalta societate, cum porneşte spre fiica ei, Felicity,
care discuta cu un tînăr chipeş, deşi lipsit de titlu, într-o
margine a sălii de bal.
Conversaţia ar fi fost amuzantă dacă nu era a
şaptea, ba nu, a opta, dacă o număra şi pe aceea cu
mama ei, despre acelaşi subiect. Discuţia era mereu
aceeaşi, pînă la ultimul cuvinţel, în afară de faptul că
 nu toată lumea o cunoştea suficient de bineîncît să-şi
permită să-i spună pe nume.
După ce Vioiet anunţase că mult doritul conte
Kilmartin va reveni în societate la balul de ziua ei, ei
bine, Francesca era sigură că nu va mai scăpa
niciodată de întrebări, cel puţin nu din partea acelora
care aveau vreo legătură cu cîte o domnişoară de
măritat. Michael era buriacui cel mai căutat în acest
sezon, şi nici nu-şi făcuse încă apariţia.
- Lady Kilmartin!
Ridică privirea. Lady Danbury venea spre ea. Nici
o doamnă în vîrstă mai uşor de supărat şi mai directă
nu onorase vreodată cu prezenţa sa săliie de bal din
Londra, dar Francesca o plăcea, aşa că zîmbi cînd o
văzu pe contesă apropiindu-se şi observă cum lumea
îi făcea loc să treacă.
- Lady Danbury, spuse ea. Cît mă bucur să vă văd.
Vă simţiţi bine?
Lady D bătu cu bastonul în podea, deşi nu avea
vreun motiv anume.
- M-aş simţi şi mai bine dacă mi-ar spune cineva
cîţi ani împlineşte mama ta.
- Nu aş îndrăzni să fac aşa ceva.
- Ce mare lucru? Doar nu e de vîrsta mea.
- Şi dumneavoastră ce vîrstă aveţi? întrebă
Francesca pe un ton plin de dulceaţă, dar cu un zîmbet
şiret.
Pe figura ridată a lui lady D apăru un zîmbet.
- Eşti isteaţă. Dar să nu crezi că o să-ţi spun.
-Atunci înţelegeţi dacă îi rămîn şi eu loială mamei.
 - Hmm, făcu lady D în loc de răspuns, bătînd cu
bastonul în podea, ca să-şi accentueze părerea. Ce
rost are să dai o petrecere de ziua ta, dacă nimeni nu
ştie ce sărbătoreşti?
- Miracolul vieţii şi al longevităţii?
Lady Danbury pufni, apoi întrebă:
- Unde e contele ăsta nou al tău?
Doamne, ce directă era.
- Nu e contele meu, sublinie Francesca.
- E mai mult al tău decît al altcuiva, î
Probabil că aşa era, deşi Francesca nu putea să îi
confirme asta lui lady Danbury, aşa că spuse doar:
- Contelui nu i-ar plăcea, îmi imaginez, să se
creadă despre el că aparţine altcuiva şi nu lui însuşi.
- Contelui, da? O exprimare cam formală, nu
crezi? Credeam că voi doi sînteţi prieteni.
- Sîntem, spuse Francesca.
Dar asta nu însemna că ar fi vorbit despre el în
public folosindu-i prenumele. Chiar nu voia să işte
zvonuri. Nu, dacă trebuia să-şi păstreze reputaţia
nepătată cîtă vreme căuta un soţ.
-Afost cel mai apropiat confident al soţului meu,
spuse pe un ton ascuţit. Erau ca fraţii.
Lady Danbury părea descumpănită de felul în care
descrisese relaţia cu Michael, dar nu făcu decît să
ţuguieze buzele şi să se uite prin mulţime.
- Petrecerea asta trebuie să fie mai vioaie, spuse
ca pentru sine, bătînd din nou cu bastonul în podea.
- încercaţi să nu-i spuneţi asta mamei, murmură
Francesca.
 Violet petrecuse săptămîni întregi cu pregătirile şi,
într-adevăr, petrecerea era fără cusur. Luminile erau
scăzute, romantice, muzica era foarte bine aieasă şi
mîncarea era bună - lucru mare la un bal din Londra.
Francesca mîncase deja două eclere şi de atunci se
tot întreba cum să se apropie din nou de masa cu
bunătăţi fără să pară lacomă. Din păcate era oprită
încontinuu de doamne curioase.
- Nu e vina mamei tale, spuse lady D. Nu din
cauza ei e plină societatea de plicticoşi. Dumnezeule
mare, ea are opt ca tine, şi nici unul nu e prost, rosti
uitîndu-se admirativ la Francesca. E un compliment,
să ştii.
- Sînt flatată.
Gura lui lady D se strînse într-o grimasă serioasă.
- Trebuie să fac ceva, spuse.
- în legătură cu ce?
- Cu petrecerea.
Francesca simţi un nod în stomac. Lady Danbury
nu stricase vreodată petrecerea cuiva, dar era suficient
de isteaţă încît să facă ravagii dacă îşi propunea asta.
- Ce plănuiţi? întrebă Francesca încercînd să nu
pară speriată.
- Nu te uita la mine de parcă am de gînd să-ţi omor
pisica.
- Nu am pisică.
- Ei bine, eu am, şi te asigur că aş înnebuni ca
Hades dacă ar încerca cineva să-i facă rău.
- Lady Danbury, ce tot spuneţi?
 - Nu ştiu, spuse bătrîna fiuturînd o mînă. Poţi fl
sigură că, dacă ştiam ce să fac, aş fi făcut deja. Dar
nu aş face scandal la petrecerea mamei tale.
Ridică bărbia în aer şi pufni dispreţuitor înspre
Francesca.
- De parcă aş putea eu să fac ceva care să o
supere pe mama ta.
Francesca nu se simţi mai bine.
- Da. Ei bine, orice aţi face, vă rog să aveţi grijă.
- Francesca Stirling, spuse lady D cu un zîmbet
şiret, eşti, cumva, îngrijorată pentru bunăstarea mea?
- Pentru dumneavoastră nu-mi fac griji, spuse ea
cu îndrăzneală. Pentru noi, restul, tremur eu.
Lady Danbury rîse spart.
- Bine spus, lady Kilmartin. Cred că meriţi o pauză.
Din partea mea, cel puţin, adăugă ea în cazul în care
Francesca nu ar fi înţeles sensul.
- Dumneavoastră sînteţi pauza, rosti Francesca
pentru sine.
Dar lady D nu o auzi fiindcă, atunci cînd vorbi,
după ce se uitase printre oaspeţi, păru foarte hotărîtă:
- Cred că mă duc să-l bat la cap pe fratele tău.
- Pe care dintre ei?
Deşi oricare ar fi meritat să fie puţin torturat.
- Pe el, arătă ea spre Colin. Nu cumva tocmai s-a
întors din Grecia?
- Din Cipru, de fapt.
- Grecia sau Cipru, pentru mine e totuna.
- Cred că nu şi pentru ei, spuse Francesca încet.
- Pentru cine? Pentru greci?
 - Sau pentru ciprioţi.
- Dacă apare vreunul pe aici, n-are decît să ne
explice diferenţa. Pînă atunci, eu am de gînd să mă
bălăcesc în ignoranţă.
Şi cu asta, lady Danbury bătu cu bastonul o ultimă
dată, apoi se întoarse spre Colin, strigînd:
- Domnule Bridgerton!
Francesca văzu amuzată cum fratele ei încearcă
disperat să dea de înţeles că nu o auzise. Era mulţu­
mită că lady D îl alesese pe Colin, care sigur merita să
fie puţin chinuit. Acum, că era din nou singură, îşi dădu
seama că bătrîna contesă o apărase de doamnele
care o vedeau ca pe singura lor legătură cu Michael.
Dumnezeule, trei dintre ele se apropiau deja. Era
momentul să scape. Chiar acum. Se întoarse repede
pe călcîie şi începu să meargă spre sora ei, Eloise,
care era uşor de găsit, fiindcă era îmbrăcată într-o
rochie de un verde aprins. Ar fi preferat să meargă
direct la uşă, dar dacă voia să se mărite, trebuia să
cunoască lume şi să dea de înţeles că îşi caută un soţ.
Oricum nimănui nu i-ar fi păsat. Nu înainte să apară
Michael. Francesca ar fi putut anunţa şi că se mută în
Africa şi se converteşte ia canibalism şi nimeni nu ar fi
întrebat decît dacă vine şi contele cu ea.
- Bună seara! spuse ea, alăturîndu-se grupului în
care era Eloise.
Erau doar membri ai familiei. Sora ei vorbea cu
două dintre cumnatele lor, Kate şi Sophie.
- Bună, Francesca, spuse Eloise. Unde e...
- Nu începe şi tu.
 - Ce s-a întîmplat? întrebă Sophie, îngrijorată.
- Dacă mă mai întreabă cineva despre Michael, jur
că o să-mi explodeze capul.
-Atunci ar fi altcineva vedeta serii, spuse Kate.
- Şi îndatoririle servitorilor ar fi altele, adăug||
Sophie.
Francesca gemu.
- Ei bine, unde este? întrebă Eloise. Şi nu te uita
la mine de parcă...
- încerc să-ţi omor pisica? î
- Eu nu am pisică. Despre ce naiba vorbeşti?
Francesca oftă.
- Nu ştiu. A zis că o să vină.
- Dacă e deştept, se ascunde pe hol, spuse
Sophie.
- Bunule Dumnezeu, probabil că ai dreptate.
Francesca şi-l putea imagina cu uşurinţă mergînd
direct în salonul de fumat şi evitînd cu totul sala de bal.
Departe, cu alte cuvinte, de toate femeile.
- Este încă devreme, spuse Kate.
- Nu mi se pare, rosti Francesca, nemulţumită. Aş
vrea să vină odată, ca să nu mă mai întrebe lumea
despre el.
Eloise rîse, trădătoarea.
- Săraca mea soră! După ce ajunge aici întrebările
o să se înmulţească. O să treacă de la „unde este” la
„spune-ne mai multe”.
- Mă tem că are dreptate, spuse Kate.
- Doamne, gemu Francesca uitîndu-se după un
perete de care să se sprijine.
 Francesca oftă.
- Mi se pare mie, sau ai rostit o biasfemie?
- în ultima vreme fac asta foarte des, oftă Fran­
cesca.
Sophie o privi cu blîndeţe, apoi exclamă:
- Eşti îmbrăcată în albastru!
Francesca se uită în jos, la rochia ei nouă. Era
destul de mulţumită-de ea, deşi nimeni nu mai obser­
vase în afară de Sophie. Era una dintre nuanţele ei
preferate de albastru, nu tocmai regal, nu tocmai ul-
tramarin. Rochia era simplă, elegantă, cu mătase ceva
mai deschisă la culoare în zona decolteului. Se simţea
ca o prinţesă în ea sau, dacă nu chiar ca o prinţesă,
măcar mai puţin de neatins decît o văduvă.
- Nu mai ţii doliu? întrebă Sophie.
- Nu mai ţin doliu de cîţiva ani, spuse Francesca
încet.
Acum, că renunţase şi la gri şi violet, se simţea
ridicol pentru că le purtase atîta vreme.
- Ştiam că ai ieşit în lume, dar nu schimbai hainele
şi... Ei, nu contează. Mă bucur să te văd în albastru!
-Asta înseamnă că s-ar putea să te recăsătoreşti?
întrebă Kate. Au trecut, totuşi, patru ani.
Francesca tresări. Numai Kate putea fi atît de
directă. Dar nu putea păstra secretul la nesfîrşit dacă
voia să reuşească, aşa că nu spuse decît:
-Da.
O clipă, nimeni nu spuse nimic. Apoi, desigur,
vorbiră toate în acelaşi timp, felicitînd-o şi dîndu-i sfa­
turi şi spunînd tot felul de nimicuri pe care ea nu era
sigură că voia să le audă. Dar tot ce spuneau venea
din intenţii bune, aşa că zîmbi, dădu din cap şi acceptă
ceea ce îi ofereau. Apoi Kate spuse:
- Trebuie să ne ocupăm de asta, desigur.
Francesca se sperie.
- Poftim?
- Rochia albastră e un semn foarte bun pentru X
intenţiile pe care le ai, adăugă Kate, dar chiar crezi că
bărbaţii din Londra sînt suficient de sensibili încît să i
bage de seamă? Sigur că nu, spus£ ea, răspunzînd
înaintea celorlalte. Aş putea să-i vopsesc lui Sophie 1
părul negru şi majoritatea n-ar observa.
- Ei, Benedict ar observa, spuse aceasta cu 1
loialitate.
- Ei bine, el e soţul tău. Pe deasupra, mai e şi pic- 1
tor. E antrenat să observe lucruri. Majoritatea băr- 1
baţilor...
Kate se întrerupse, iritată de schimbarea de 1
subiect.
- înţelegeţi ce vreau să spun, da?
- Sigur, spuse Francesca.
- Treaba e că majoritatea oamenilor au mai mult 1
păr decît au minte. Dacă vrei ca lumea să ştie că îţi
cauţi un soţ, trebuie să faci să le fie clar. Sau mai bine I
spus noi trebuie să facem să fie clar.
Francesca văzu imagini îngrozitoare în faţa ochilor,
imagini în care rudele ei de sex feminin alergau după
bărbaţii care fugeau ţipînd îngroziţi.
- Şi ce anume ai de gînd să faci?
- Stai, dragă, nu leşina aici.
 - Kate! exclamă Sophie.
- Trebuie să recunoşti că arată de parcă i s-ar fi
făcut rău.
Sophie dădu ochii peste cap.
- Da, dar nu era nevoie să spui asta.
- Mie mi-a plăcut, rosti Eloise.
Francesca se uită urît la ea, pentru că simţea
nevoia să se uite urît la cineva şi era mai uşor să faci
asta cu o rudă de sînge.
- O să fim pline de tact şi foarte discrete, spuse
Kate.
-Ai încredere în noi, adăugă Eloise.
- Cu siguranţă nu vă pot opri, rosti Francesca.
Observă că nici măcar Sophie nu o contrazise.
- Foarte bine. Mă duc să mai mănînc un ultim
ecler.
- Nu cred că mai sînt, o anunţă Sophie cu o privire
compătimitoare.
Inima Francescăi se strînse.
- Dar biscuiţii cu ciocolată?
- Nici.
- Ce a mai rămas?
- Tort cu migdale.
- Cel cu gust de praf?
- Da, spuse Eloise. Singurul desert din care mama
nu a gustat dinainte. Am avertizat-o, bineînţeles, dar
pe mine nu mă ascultă nimeni, niciodată.
Francesca se simţi descurajată. Pe cît de patetic
ar fi putut părea, numai promisiunea unei prăjituri îi mai
dădea curaj.
 - înveseleşte-te, Frannie, spuse Eloise ridicînd ]
bărbia şi uitîndu-se peste umărul surorii sale. îl văd pc
Michael.
Şi aşa era. De cealaltă parte a camerei era el, |
elegant, în costum negru de seară. Era înconjurat de
femei, lucru care pe Francesca nu o surprinse deloc. |1
Jumătate din ele doreau să-l însoare, fie cu ele însele, i
fie cu fiicele lor. Cealaltă jumătate, observă ea, erau
tinere, măritate şi sigur îl doreau din cu totul alte
motive. A

- Uitasem cît e de chipeş, murmură Kate.

Francesca se uită urît la ea.
- E foarte bronzat, adăugă' Sophie.
- A fost în India, spuse Francesca. Sigur că e 1
bronzat.
- Eşti cam iritată în seara asta, rosti Eloise.
Sora ei arboră o mască impasibilă.
-Am obosit doar să tot fiu întrebată despre el. Nu
e subiectul meu preferat de conversaţie.
- V-aţi certat cumva? întrebă Sophie.
- Nu, sigur că nu, răspunse Francesca înţelegînd I
prea tîrziu că lăsase o impresie greşită. Dar nu am |
făcut decît să vorbesc despre el, toată seara. Am ajuns 1
să mă gîndesc cu dor la conversaţiile despre vreme.
- Hmm.
-Da.
- Sigur, normal.
Francesca nu ştia cine a vorbit, mai ales cînd îşi ]
dădu seama că toate patru se uitau pur şi simplu la
Michael şi la mica lui armată de admiratoare.
 - E chipeş, ce-i drept, oftă Sophie. Atîta păr negru!
- Sophie! exclamă Francesca.
- Ei bine, aşa e, spuse cumnata ei cu un aer
defensiv. Şi lui Kate nu i-ai spus nimic cînd a făcut
aceiaşi comentariu.
- Sînteţi măritate amîndouă, rosti Francesca încet.
- Deci numai eu pot să observ că e arătos? întrebă
Eloise. Aşa, fată bătrînă cum sînt?
Francesca se întoarse spre sora ei şi o privi, neve-
nindu-i să creadă.
- Michael e ultimul bărbat cu care ai vrea să te
măriţi.
- De ce?
întrebarea venise de la Sophie, dar Francesca
observă că şi Eloise era interesată de răspuns.
- Pentru că e un mare crai. -
- Ciudat, murmură sora ei. Te-ai enervat nevoie
mare cînd Hyacinth a spus acelaşi lucru acum o
săptămînă.
Noroc cu Eloise, care îşi amintea tot.
- Hyacinth nu ştia ce spune. Niciodată nu ştie. Şi
atunci discutam despre punctualitatea lui, nu despre
cît de bun ar fi ca soţ.
- Şi de ce nu e bun de soţ? întrebă Eloise.
Francesca se uită fix la sora ei mai mare. Era
nebună dacă-şi imagina că e cazul să se mărite cu
Michael.
- Ei bine? întrebă aceasta.
- Nu ar putea să-i fie credincios unei singure fe­
mei, spuse ea, şi nu cred că tu ai vrea să-i suporţi
aventurile.
 - Nu, dacă el n-ar fi domic să suporte vătămări
corporale grave.
Cele patru doamne tăcură, continuînd să se uite
nestînjenite la Michael şi la însoţitoarele lui. El se
aplecă şi murmură ceva în urechea uneia dintre ele,
făcînd-o să chicotească şi să se îmbujoreze, cu gura
în spatele palmei.
- Flirtează cu toată lumea, spuse Kate.
-Are un aer aparte, adăugă Sophie. Femeile alea
n-au nici o şansă.
Atunci el îi zîmbi uneia dintre ele, încet, atît de
seducător că pînă şi femeile din familia Bridgerton
oftară.
- Nu avem nimic mai bun de făcut decît să-l spio­
năm pe Michael? întrebă Francesca, dezgustată.
Kate, Eloise şi Sophie se uitară una la alta, clipind.
-Nu.
-Nu.
- Nu cred, concluzionă Kate. Nu chiar acum, în
orice caz.
-Ar trebui să te duci să vorbeşti cu el, o împinse
Eloise pe Francesca.
- De ce?
- Pentru că e aici.
- El şi o sută de alţii, răspunse sora ei. Şi aş
prefera să mă mărit cu oricare dintre ei.
- Eu nu văd decît doi cărora m-aş putea gîndi să
le promit supunere, mormăi Eloise, şi oricum nu sînt
sigură nici de ei.
 - Chiar şi aşa, spuse Francesca, pentru că nu voia
să o lase pe sora ei să cîştige, scopul meu e să găsesc
un soţ, aşa că nu văd la ce m-ar ajuta să mă întreţin
cu Michael.
- Şi eu care credeam că sîntem aici ca să îi urăm
mamei la mulţi ani, murmură Eloise.
Francesca se uită urît la ea. Ele două erau cele
mai apropiate ca vîrstă dintre fraţii Bridgerton, la exact
un an distanţă. Francesca şi-ar fi dat viaţa pentru sora
ei, desigur, şi nici o altă femeie nu-i cunoştea mai bine
secretele şi gîndurile, dar de cele mai multe ori ar fi
strîns-o de gît cu mîinile ei. Inclusiv în acel moment.
Mai ales în acel moment.
- Eloise are dreptate, îi spuse Sophie Francescăi.
Ar trebui să mergi să vorbeşti cu Michael. Aşa e
politicos, avînd în vedere că a fost plecat atîta timp.
- Dar am locuit în aceeaşi casă mai bine de o
săptămînă, spuse Francesca. Ne-am vorbit suficient.
- Da, dar nu în public, răspunse Sophie. Şi nu în
casa familiei taie. Dacă nu vorbeşti cu el, toată lumea
va comenta despre asta mîine. Se va crede că v-aţi
certat. Sau mai rău, că nu accepţi succesiunea lui la
titlu.
- Ba sigur că accept, spuse Francesca. Şi chiar
dacă nu aş accepta, nu ar conta. Succesiunea e foarte
clară.
- Trebuie să le arăţi tuturor că îl respecţi şi îl
preţuieşti, spuse Sophie, întorcîndu-se spre ea cu o
privire nedumerită. Asta dacă într-adevăr ţii la el.
- Sigur că ţin, oftă Francesca.
 Sophie avea dreptate, aşa cum avea mereu cînd
era vorba despre lucruri care ţineau de bunele ma­
niere. Trebuia să meargă să-l salute pe Michael. Merita
să-i ureze bun venit în public, oricît de ridicol ar fi fost
dat fiind faptul că petrecuse ultimele cîteva săptămîni
ocupîndu-se de el cît timp fusese bolnav. Numai că nu
prea voia să treacă printre admiratoarele lui.
Reputaţia lui i se păruse întotdeauna amuzantă.
Probabil pentru că se simţea departe de astfel de
probleme. Era motiv de glumă între ¿i trei, ea, John şi
Michael, care nu le lua pe femeile respective în serios
şi o făcuse şi pe ea să le privească la fel.
Dar acum nu auzea despre ele din poziţia de
doamnă măritată, iar Michael nu mai era doar craiul
vesel, un cuceritor care îşi menţinea poziţia în socie­
tate prin isteţime şi şarm. Acum el era conte, iar ea vă­
duvă, şi, dintr-o dată, se simţi mică şi lipsită de putere.
Nu era vina lui, desigur. Ştia asta, aşa cum ştia şi că...
ei bine, ştia că el va fi un soţ foarte nepotrivit pentru
cineva, cîndva. Dar nu putea să nu fie supărată, nu pe
el, ci pe femeile care chicoteau în preajma lui.
- Francesca? întrebă Sophie. Vrei să vină una
dintre noi cu tine?
- Cum? Nu, sigur că nu, spuse ea îndreptîndu-şi
spatele, stînjenită că fusese surprinsă pe picior greşit
de surorile ei. Pot să mă ocup de Michael, spuse pe
un ton ferm.
Făcu doi paşi spre el, apoi se întoarse spre Kate,
Sophie şi Eloise:
- După ce mă ocup de mine.
 Şi cu asta, se răsuci şi porni grăbită spre toaletă.
Dacă trebuia să zîmbească şi să fie politicoasă în
mijlocul femeilor lui Michael, putea măcar să nu fie
nevoită să ţopăie de pe un picior pe celălalt. în timp ce
se îndepărta, o auzi pe Eloise murmurînd „laşă”.
Francesca avu nevoie de foarte mult autocontrol ca să
nu îi dea surorii ei o replică usturătoare. Ca să nu mai
spunem că, probabil, aceasta avea dreptate. Şi era
foarte jenant să fie laşă tocmai în ceea ce-l privea pe
Michael.
 Capitolul XI

„Michael mi-a scris de trei ori pînă acum. Nu i-am

răspuns încă. Ai fi dezamăgit de mine, sînt sigură. Dar
eu...”
- de la contesa de Kilmartin pentru soţul ei *
decedat, la zece luni după pjecarea lui Michael în 1
India, pe o hîrtie mototolită în timp ce contesa spunea 1
ca pentru ea „Ce prostie” şi arunca scrisoarea în foc. |

Michael o văzu pe Francesca imediat cum intră în

sala de bal. Era în cealaltă parte a încăperii şi vorbea
cu surorile ei, îmbrăcată într-o rochie albastră şi coa­
fată într-un fel nou. Atunci cînd ea ieşi, el ştiu imediat.
Probabil că se ducea la toaleta de pe coridor, dacă era
să judece după uşa pe care plecase.
Ştia că va simţi imediat ce ea avea să se întoarcă,
chiar dacă vorbea cu vreo douăsprezece alte doamne,
convinse că e atent numai la ele. Era ca un fel de
boală, un fel de al şaselea simţ. Nu putea să fie în
aceeaşi cameră cu ea şi să nu ştie unde este. I se
întîmpla asta de cînd o cunoscuse, şi singurul lucru
care făcea tortura mai uşor de suportat era că ea nu
aflase.
 Unul dintre lucrurile care îi plăcuseră cel mai mult
în India fusese că ea nu era acolo. Nu ştiuse niciodată
unde este. Cu toate că imaginea ei îl bîntuise în con­
tinuare. Din cînd în cînd vedea cîte o şuviţă de păr
castaniu care strălucea în lumina luminărilor la fel ca
al ei, sau auzea pe cineva al Gărui rîs semăna cu al ei.
Atunci i se oprea răsuflarea şi se uita după ea, deşi
ştia sigur că nu poate fi acolo. Era un iad şi de obicei
avea nevoie să bea ceva tare. Sau să petreacă noap­
tea cu cea mai proaspătă cucerire. Sau amîndouă.
Dar acum gata, era înapoi în Londra, şi îl surprinse
uşurinţa cu care intra din nou în rolui de crai nepăsător.
Nu se schimbase mare lucru în oraş. Unele figuri erau
diferite, dar aristocraţia era la fel. Petrecerea de ziua
lui lady Bridgerton era aşa cum se aşteptase, deşi
recunoştea că-l mira interesul trezit ia revenirea lui în
oraş. Craiul vesel devenise contele seducător, şi în
primele cincisprezece minute de cînd venise fusese
deja acostat de opt, ba nu, de nouă, ca să nu o uităm
şi pe lady Bridgerton, mame din societate, toate dor­
nice să-i intre în graţii şi să-l prezinte, cum altfel, fiiceior
lor minunate şi singure.
Michael nu-şi dădea seama dacă e amuzant sau
chinuitor. Decise că va alege să considere amuzantă
toată tevatura, cel puţin pentru moment. Nu se îndoia
că pînă săptămîna următoare i se va părea un iad.
După alte cincisprezece minute de prezentări, regăsiri
şi propuneri fără perdea, din fericire făcute de o vădu­
vă şi nu de vreuna dintre debutante sau de vreo ma­
mă, îşi anunţă intenţia de-a o găsi pe gazdă şi se
 Apoi apăru ea. Francesca. Departe de el, bineîn­
ţeles. Trebuia să treacă prin mulţime dacă voia să-l
vorbească. Arăta minunat în rochia albastru închis, iar
el îşi dădu seama că, deşi îi vorbise mult despre haine
noi, abia acum o vedea într-o altă culoare în afară de
gri şi violet. în acel moment înţelese din nou, foarte
clar, că ea nu mai ţinea doliu, că se va recăsători şi că
va rîde, va flirta, se va îmbrăca în albastru şi-şi va găsi
un soţ. Probabil în nu mai mult de-o lună. Odată ce
intenţiile ei vor fi clare, bărbaţii vor s1:a la rînd ca să o
ia de soţie. Cum ar fi putut cineva să n-o vrea? Poate
că nu era la fel de tînără ca altele, dar avea ceva ce le
lipsea debutantelor. O strălucite, o poftă de viaţă, o
privire inteligentă care o făcea să pară şi mai fru­
moasă.
Era încă singură, în pragul uşii. De mirare pentru
el, nimeni altcineva nu o văzuse încă, aşa că decise
să treacă prin mulţime ca să ajungă la ea. Dar Fran­
cesca îl văzu prima şi, deşi nu zîmbi în adevăratul sens
al cuvîntului, buzele i se curbară şi în ochi i se citi că
i-a recunoscut. începu să meargă spre el, iar lui i se
tăie răsuflarea.
Nu ar fi trebuit să se mire, dar se mira. De fiecare
dată cînd credea că ştie totul despre ea, că a memorat,
fără să vrea, şi cel mai mic detaliu, ceva din ea stră­
lucea şi se schimba, iar el se îndrăgostea şi mai mult.
Nu avea să scape niciodată de ea. Nu putea să scape,
dar nici nu o putea avea. Chiar dacă John nu mai era,
aşa ceva ar fi fost imposibil, rău. Erau prea multe lu­
cruri între ei. Se întîmplaseră prea multe, iar el nu ar fi
putut să scape de impresia că o fură. Sau şi mai rău,
că făcuse cumva ca să provoace moartea vărului lui,
că şi-l dorise dus, la o parte din calea lui. Că îşi dorise
titlul, pe Francesca şi tot restul.
Se apropie şi el. Se întîlniră la jumătatea sălii.
- Francesca, rosti el pe un ton cald şi politicos, mă
bucur să te văd.
- Şi eu pe tine, răspunse ea.
Apoi îi zîmbi, dar într-un fel amuzat, iar Michael
avu senzaţia că rîde de el. Nu avea ce cîştiga dacă
spunea asta. Nu ar fi făcut decît să arate cît de atent
era la fiecare expresie a ei. Aşa că spuse doar:
- îţi place petrecerea?
- Sigur. Şi ţie?
- Bineînţeles.
Ea ridică o sprinceană.
- Chiar dacă ai rămas singur?
- Poftim?
Contesa ridică din umeri nepăsătoare.
- Ultima dată cînd te-am văzut erai înconjurat de
femei.
- Dacă m-ai văzut, de ce n-ai venit să mă scapi?
- Să te scap? rîse ea. Se vedea că te simţi bine.
- Chiar aşa?
- Te rog, Michael, spuse ea aruncîndu-i o privire
directă. Tu trăieşti pentru a flirta şi a seduce.
- în această ordine?
Ea ridică din umeri.
- Nu degeaba ţi se spune craiul vesel.
 El strînse din dinţi. Comentariul ei îl supăra, iar
faptul că îl supăra nu făcea decît să-l supere şi mai
tare. Ea îi studie chipul suficient de atent încît să-l facă
să se simtă incomod, apoi zîmbi.
- Nu-ţi place, rosti rar, cu răsuflarea aproape tăiată
de uimire. Doamne. Ţie nu-ţi place.
Arăta ca şi cum ar fi avut o revelaţie de proporţii
biblice, dar, pentru că era legată de el, Michael nu
reuşi decît să facă o grimasă chinuită. Apoi ea rîse,
ceea ce înrăutăţi şi mai mult lucrurile. 1
- Vai de mine, spuse ea ducînd mîna la piept. Te
simţi ca o vulpe la vînătoare şi nu-ţi place deloc. E prea
mult. După cîte femei ai vînat tu însuţi...
Bineînţeles că se înşela. Nu îi păsa dacă mamele
îl declaraseră cel mai dorit burlac al sezonului şi îl
doreau cu vehemenţă. Era genul de lucru de care era
uşor să rîzi. Nu-i păsa dacă-i spuneau craiul vesel. Nici
dacă îl considerau un seducător fără leac. Dar cînd
Francesca gîndea astfel... Era ca şi cum ar fi turnat
acid pe el. Şi cel mai rău? Numai el era de vină. El îşi
construise reputaţia asta ani de zile, petrecuse
nenumărate ore tachinînd şi flirtînd, apoi asigurîndu-se
că Francesca îl vede, ca să nu cumva să bănuiască
adevărul.
Poate că făcuse asta şi pentru sine, fiindcă, dacă
era craiul vesel, măcar era ceva. Altfel ar fi fost doar
un prost patetic, îndrăgostit fără speranţă de soţia altui
bărbat. Şi, la naiba, se pricepea să fie cel care putea
seduce numai cu un zîmbet. Dacă tot făcea ceva,
măcar să facă bine.
 - Nu pot să spun că nu ţi-am spus, spuse Fran-
cesca părînd foarte mulţumită de sine.
- Nu e atît de rău să fii înconjurat de femei frumoa­
se, spuse el, mai mult ca să o supere pe ea. E chiar
mai bine cînd asta se întîmpiă fără prea mare efort din
partea ta.
îi reuşi, pentru că ea ţuguie buzele, enervată.
- Sînt sigură că e mai mult decît încîntător, numai
să nu uiţi de tine, spuse ea pe un ton tăios. Acestea
nu sînt femeile cu care eşti tu obişnuit.
- Nu ştiam că sînt obişnuit cu un tip anume de
femei.
- Ştii bine la ce mă refer, Michaei. Poate că alţii te
cred un netrebnic, dar eu ştiu că nu e aşa.
- Chiar ştii?
Ei aproape că rîse. Credea că-l cunoaşte atît de
bine, dar nu ştia nimic despre el. Şi nu avea să afle
niciodată tot adevărul.
-Acum patru ani aveai nişte standarde, continuă
ea. Nu seduceai femei a căror reputaţie ar fi fost
afectată iremediabil de acţiunile tale.
- Şi ce te face să crezi că acum am de gînd să fac
asta?
- Nu cred că ai face aşa ceva intenţionat, spuse
ea, dar înainte nu te apropiai de tinere care voiau să
se mărite. Nici măcar nu exista posibilitatea ca tu să
faci un pas greşit şi să-i distrugi viaţa vreuneia dintre
ele.
Iritarea pe care el o simţea de ceva vreme începu
să crească, să se transforme.
 - Cine mă crezi, Francesca? întrebă, cuprins de o
emoţie care îl paraliza şi pe care nu o putea identifica.
Nu putea să sufere ca ea să gîndească aşa despre
el.
- Michael...
- Chiar crezi că sînt atît de prost încît să stric din
greşeală reputaţia vreunei tinere domnişoare?
Buzele ei se desfăcură şi tremurară înainte să-i
răspundă:
- Nu prost, Michael, sigur că nu. dar...
- Neatent, atunci, se răsti el.
- Nici asta, nu. Cred doar că/..
- Ce anume, Francesca? întriebă contele pe un ton
apăsat. Ce anume crezi despre mine?
- Cred că eşti unul dintre cei mai buni bărbaţi pe
care îi cunosc, spuse ea încet.
Fir-ar să fie! Numai ea reuşea să-l dezarmeze cu
o singură propoziţie. O privi pur şi simplu, încercînd
să-şi dea seama ce naiba voia să spună cu asta.
- Aşa este, ridică ea din umeri. Dar cred că eşti
impulsiv, pretenţios şi cred că vei frînge mai multe inimi
în primăvara asta decît aş fi eu în stare să număr.
- Nu e treaba ta să le numeri, spuse el pe un ton
scăzut şi apăsat.
- Nu este. Nu? întrebă ea zîmbind trist. Dar o să
ajung oricum să le număr. Aşa e?
- Şi de ce ai face asta?
Ea nu păru să aibă un răspuns, iar atunci cînd ei
credea că nu îi va mai spune nimic, Francesca şopti:
- Pentru că nu o să mă pot stăpîni.
 Trecură cîteva clipe. Rămaseră pe loc, cu spatele
la perete, părînd că îi privesc pe invitaţi. Pînă la urmă,
ea rupse tăcerea:
-Artrebui să dansezi.
El se întoarse spre ea.
- Cu tine?
- Da. Cel puţin o dată. Dar ar trebui să dansezi şi
cu cineva potrivit, cineva cu care te-ai putea însura.
Cineva cu care s-ar putea însura. Altcineva. Nu ea.
- O să fie un semn pentru societate că eşti deschis
ideii de mariaj, adăugă ea.
Pentru că el nu răspunse, Francesca întrebă:
-Aşa este, nu?
- Dacă sînt deschis ideii de mariaj?
- Da.
- Dacă spui tu, răspunse el curtenitor.
Trebuia să fie cavaler. Era singura cale de-a
masca amărăciunea care-l cuprinsese.
- Cu Felicity Featherington, rosti Francesca ară-
tînd spre o tînără foarte drăguţă, aflată nu departe de
ei. E o alegerea foarte bună. O fată cu bun-simţ, care
nu se va îndrăgosti de tine.
El o privi ironic.
- Doamne fereşte să găsesc iubire.
Buzele ei se desfăcură şi ochii i se măriră.
-Asta vrei? întrebă ea. Iubire?
Părea foarte încînţată de idee. Bucuroasă că el ar
putea-o întîlni pe femeia perfectă. Michael se convinse
că există un Dumnezeu. Momente atît de ironice nu
puteau apărea din întîmplare.
 - Michaei? întrebă Francesca.
Avea ochii mari, strălucitori şi era clar că vrea ceva
bun şi frumos pentru el. Iar lui îi venea să urle.
- Nu ştiu, spuse pe un ton caustic. N-am nici cea
mai mică idee.
- Michaei...
Păru foarte dezamăgită, dar lui, pentru prima dată,
nici nu-i păsă.
- Dacă vrei să mă scuzi, îi spuse tăios, cred că
trebuie să dansez cu o Featherington. A
- Michaei, ce s-a întîmplat? întrebă ea. Ce am
spus?
- Nimic, răspunse ei. Absolut nimic.
- Nu te purta aşa.
în timp ce se întorcea spre ea, Michaei simţi cum
îl cuprinde un fel de amorţeală care îl ajută să-şi pună
iar masca, să zîmbească şi să îi arunce privirea lan­
guroasă pentru care era atît de cunoscut. Era, din nou,
un mare crai. Poate că nu era prea vesel, dar era
seducător.
- Cum mă port? întrebă, deşi ştiau amîndoi că are
un ton prea degajat. Am acceptat doar că tu, Fran­
cesca, ştii ce e mai bine. Eu mi-am tot ascultat mintea
şi conştiinţa, dar la ce bun? Dumnezeu ştie unde aş fi
acum dacă ascultam de tine de la început.
Ea tresări şi făcu un pas înapoi.
- Trebuie să plec, spuse.
-Atunci pleacă, răspunse ei.
Ea ridică puţin bărbia.
- Sînt mulţi bărbaţi aici.
 - Foarte mulţi.
- Trebuie să-mi găsesc un soţ.
-Aşa ar fi bine, aprobă el.
Ea strînse din buze, apoi spuse:
- S-ar putea să găsesc pe cineva chiar în seara
asta.
El aproape că-i zîmbi zeflemitor. Voia să aibă
mereu ultimul cuvînt.
- S-ar putea, rosti în clipa în care văzu în ochii ei
convingerea că terminaseră conversaţia.
Francesca era deja destul de departe ca să nu-i
mai poată răspunde, dar se opri şi se încordă, iar el
ştiu că-l auzise. Se sprijini de perete şi zîmbi. Trebuia
să te bucuri de lucrurile mici.

A doua zi, contesa se simţea oribil. Şi mai rău, nu

putea să-şi stăpînească sentimentul că a greşit, deşi
Michael era cel care o insultase pe ea. Ce făcuse oare
ca să-i provoace o reacţie atît de dură? Spusese doar
că se bucură la gîndul căsătoriei lui şi că preferă ca el
să-şi găsească iubirea şi nu să trăiască în păcat.
Dar se pare că greşise. Michael petrecuse toată
seara, şi înainte, şi după conversaţia lor, seducîndu-le
pe toate femeile de la petrecere. Se ajunsese pînă în
punctul în care ea crezu că e bolnav.
Dar cel mai rău era că nu se putea opri din a-i nu­
măra cuceririle, exact aşa cum ştiuse că se va întîm-
pla. Una, două, trei, încîntase trei surori cu zîmbetui
lui. Patru, cinci, şase, două văduve şi o contesă. Era
dezgustător, iar Francesca era dezgustată de sine
însăşi, de fascinaţia cu care îi urmărea.
Din cînd în cînd, Michael se uita la ea. îi arunca
pur şi simplu o privire pe sub gene, în zeflemea, iar ea
nu putea să creadă decît că el o face înadins, că trece
de la o femeie la alta numai ca ea să poată număra
încă o duzină. De ce spusese asta? Ce fuşese în capul
ei? Sau nu se gîndise deloc? Părea singura explicaţie
plauzibilă. Nu intenţionase să-i spună că nu se va
putea opri din numărat inimile pe carb el avea să le
frîngă. Cuvintele îi plecaseră de pe buze înainte să-şi
dea seama că le gîndise. Nici acum nu era sigură ce
însemnaseră.
De ce îi păsa? De ce naiba îi păsa cîte femei că­
deau victimă şarmului său? înainte nu conta. Şi o să
fie din ce în ce mai rău. Femeile erau înnebunite după
el. Dacă regulile societăţii ar fi fost altele, se gîndi ea
trist, salonul lor din casa Kilmartin ar fi fost plin de flori,
toate pentru minunatul conte.
Oricum, avea să fie îngrozitor. Astăzi va avea
foarte mulţi vizitatori, cu siguranţă. Fiecare femeie din
Londra va veni în vizită la ea, sperînd că Michael ar
putea apărea în salon. Francesca va fi nevoită să
suporte nenumărate întrebări, cîte un apropo şi...
- Dumnezeule! se opri brusc, uitîndu-se uimită în
salon. Ce înseamnă asta?
Erau flori. Peste tot. Coşmarul ei devenise reali­
tate. Oare se schimbaseră regulile societăţii şi pe ea
nu o anunţase nimeni? Erau violete, irişi, margarete.
Lalele de import. Orhidee de casă. Şi trandafiri, peste
tot. De toate culorile. Mirosul era aproape copleşitor.
 - Priestley! strigă Francesca spre majordomul din
celălalt capăt ai încăperii, unde acesta aranja o vază
înaltă cu gura leului. Ce e cu toate florile astea?
Omul mai aranjă puţin buchetul, răsucind o floare
cu faţa spre cameră, apoi se întoarse şi veni spre ea.
- Sînt pentru dumneavoastră, doamnă.
Ea clipi.
- Pentru mine?
- Chiar aşa. Doriţi să citiţi bileţelele? Le-am lăsat
pe fiecare în buchetul lui, ca să ştiţi cine le-a trimis.
Francesca nu putu spune decît „Vai”. Se simţea ca
o toantă aşa, cu gura căscată, uitîndu-se ia atîtea
buchete.
- Dacă vreţi, continuă Priestley, pot să strîng
biletele şi să notez pe spatele fiecăruia din care buchet
provine. Atunci le-aţi putea citi pe toate laolaltă.
Cînd ea nu răspunse, el îi sugeră:
- Poate că vreţi să mergeţi în birou? Vă aduc cu
plăcere biletele acolo.
- Nu, spuse ea în continuare uimită.
Era văduvă, pentru Dumnezeu. Bărbaţii nu aveau
de ce să-i trimită flori. Nu?
- Doamnă?
-Eu...
Se întoarse spre Priestley şi se îndreptă, încercînd
să-şi limpezească gînduriie.
- O să mă uit doar...
Se întoarse spre buchetul care era cel mai
aproape, un aranjament delicat de zambile şi lăcrămi- ♦
oare.'
 „O palidă replică a ochilor tăi” scria pe bilet, care
era semnat de marchizul de Chester.
- Vai! Francesca tresări. Soţia lordului Chester
murise cu doi ani în urmă şi toată lumea ştia că el îşi
caută o soţie.
Abia reuşind să-şi stăpînească încîntarea, se
apropie de un buchet de trandafiri, ridică biletul din el,
încercînd din răsputeri să nu pară prea nerăbdătoare
în faţa majordomului. i
- Mă întreb de la cine este, spuse ea pe un ton voit
degajat.
Era un sonet din Shakespeare, dacă îşi amintea
ea bine. Semnat de vicontele Trevelstam. Trevelstam?
Vorbiseră o singură dată. Era tînăr, foarte chipeş şi se
zvonea că tatăl lui îşi risipise întreaga avere. Vicontele
trebuia să se însoare cu o femeie bogată. Sau cel puţin
asta spunea lumea.
- Dumnezeule mare!
Francesca se întoarse şi o văzu pe Janet.
- Ce înseamnă asta?
-Aşa am spus şi eu cînd am intrat aici, murmură
Francesca.
Ti dădu apoi cele două bilete şi privi cu atenţie cum
aceasta citeşte rîndurile scrise de mînă. Janet îşi
pierduse singurul copil, pe John. Cum va reacţiona
văzînd că Francesca era curtată de alţii?
- Doamne, spuse Janet ridicînd privirea. Se pare
că eşti cea mai dorită doamnă a sezonului.
- Ei, nu te prosti, spuse Francesca roşind.
 Roşise? Doamne, ce se întîmpiă? Ea nu roşea. Nu
roşise nici măcar la debutul în societate, cînd chiar
fusese cea mai dorită domnişoară.
- Sînt prea bătrînă pentru aşa ceva, spuse încet.
- Ba se pare că nu, rosti Janet.
- Mai sînt flori şi pe coridor, spuse Priestley.
Janet se întoarse spre Francesca.
- Ai citit toate biletele?
- Nu încă. Dar cred că...
- Sînt la fel?
Francesca dădu din cap.
- Te deranjează?
Janet zîmbi trist, dar o privi cu blîndeţe şi
înţelepciune.
- Mi-aş dori să fii măritată tofcu fiul meu, sigur. Dar
nu vreau să îţi petreci restul vieţii măritată cu amintirea
lui, spuse ea, luînd-o de mînă pe Francesca. îmi eşti
ca o fiică şi vreau să fii fericită.
- Nu aş face niciodată nimic ca să pîngăresc
amintirea Iui John, o asigură contesa.
- Sigur că nu. Dacă ai fi fost genul de femeie care
să facă aşa ceva, el nu s-ar fi însurat cu tine. Sau,
adăugă cu o privire şireată, nu i-aş fi dat eu voie să o
facă..
- Mi-ar plăcea să am copii, spuse Francesca.
Simţea nevoia să se explice, să se asigure că
Janet înţelegea că voia să fie mamă şi nu neapărat
soţie. Aceasta dădu din cap şi se răsuci, ştergîndu-se
la ochi cu vîrfurile degetelor.
 - Ar trebui să citim şi restul biletelor, spuse ea pe
un ton direct, care îi dădu Francescăi de înţeles că era
pregătită să treacă la alt subiect. Şi, poate, să ne
pregătim pentru mulţimea de vizite din după-amiaza
asta.
Francesca o urmă spre un buchet enorm de lalele,
din care Janet luă biletul.
- Cred că o să vină în vizită multe femei care vor
întreba de Michaei, spuse Francesca.
- S-ar putea să ai dreptate, râspunse Janet
ridicînd biletul. îmi dai voie?
- Sigur.
Janet citi, apoi ridică privirea şi spuse:
- Chesire.
Francesca tresări.
- Ducele?
- Chiar el.
Francesca îşi duse mîna la inimă.
- Măi să fie, spuse încet. Ducele de Chesire.
- Tu, draga mea, eşti cea mai dorită doamnă în
acest sezon.
- Dar eu...
- Ce naiba înseamnă asta?
Era Michaei, care tocmai prindea o vază pe care
fusese gata s-o răstoarne, supărat şi enervat.
- Bună dimineaţa, Michaei, spuse Janet pe un ton
vesel.
El dădu din cap spre ea, apoi se întoarse spre
Francesca şi mormăi:
- Arăţi de parcă ai fi gata să-i declari credinţă
regelui.
 - Şi presupun că acela ai fi tu? răspunse ea iăsînd
mîna în jos.
Nici nu-şi dăduse seama că o ţine încă deasupra
inimii.
- Dacă ai noroc, bombăni el.
Francesca se uită urît, iar el nu făcut decît să
zîmbească.
- Deschidem o florărie?
- Nu, dar am putea, asta e sigur, răspunse Janet.
Sînt pentru Francesca, adăugă ea.
- Sigur că da, spuse el. Deşi, Dumnezeule, nu ştiu
cine ar putea fi destul de prost încît să-i trimită
trandafiri.
-îmi plac trandafirii, spuse Francesca.
-Toţi trimit trandafiri, rosti eLpe un ton dispreţuitor.
Sînt plicticoşi şi bătrînicioşi şi...
Se întrerupse, făcînd semn spre buchetul de
trandafiri galbeni trimişi de Trevelstam.
- Cine i-a trimis pe ăştia?
-Trevelstam, răspunse Janet.
Michael pufni şi se uită la Francesca.
- N-ai de gînd să te măriţi cu el. Nu?
- Probabii că nu, dar nu ştiu ce legătură...
- Nu are nici doi şilingi, declară el.
- Tu de unde ştii? întrebă Francesca. Nu te-ai
întors nici de o lună măcar.
Michael ridică din umeri.
-Am fost la club.
- S-ar putea să fie adevărat, dar nu e deloc vina
lui, se simţi Francesca datoare să-i reamintească.
 Nu simţea vreo loialitate pentru lordul Trevelstam,
dar îi plăcea să fie cinstită şi era un lucru bine ştiut că
tînărul încercase tot anul trecut să repare răul făcut de
tatăl lui.
- Nu te măriţi cu el, şi nu mai avem ce discuta
despre asta, anunţă Michael.
Ar fi trebuit să o enerveze aroganţa lui, dar ade­
vărul era că nu se simţi decît amuzată.
- Cum vrei, spuse zîmbind. O să aleg pe altcineva.
- Foarte bine, spuse el apăsat.
-Are de unde alege, rosti şi Janet.
- Chiar aşa, răspunse Michael pe un ton caustic.
- Trebuie să o găsesc pe Helen, spuse Janet.
Sigur nu vrea să piardă aşa ceva.
- Nu cred că florile o să dispară înainte să se
trezească ea, rosti Michael.
- Sigur că nu, răspunse Janet zîmbind şi bătîndu-
I matern pe mînă.
Francesca îşi ascunse repede rîsui. Lui Michael nu
îi plăcea să fie tratat aşa, iar Janet ştia.
-Adoră florile, mai spuse aceasta. Pot să-i duc un
buchet?
- Sigur că da, răspunse Francesca.
Janet întinse mîna ca să ia vaza cu florile de la
Trevelstam, dar se opri.
- Mai bine nu le iau pe astea, spuse ea uitîndu-se
la Michael şi Francesca. Ar putea veni lordul în vizită
şi n-am vrea să creadă că i-am ascuns florile în vreun
colţ îndepărtat al casei.
- Da, sigur.
 Michael gemu.
- Oricum, aş face bine să îi spun lui Helen despre
asta, mai zise Janet, apoi se răsuci pe călcîie şi urcă
treptele în grabă.
Michael strănută, apoi se uită la nişte gladiole
suspecte.
- Trebuie să deschidem o fereastră, spuse el.
- Şi să îngheţăm?
- O să-mi pun haina, se răsti el.
Francesca zîmbi, deşi aproape că-i venea să rîdă.
- Eşti gelos? întrebă timid.
El se răsuci şi o privi neobişnuit de mirat.
- Nu din cauza mea, spuse ea repede, aproape
roşind la gîndul. Doamne, nu asta voiam să spun.
-Atunci ce? întrebă el încet şi scurt.
- Ei bine, voiam să spun...
Arătă spre flori, dovada neaşteptatei ei popularităţi.
-Amîndoi avem acelaşi scop sezonul ăsta. Nu?
El o privi fără expresie.
- Căsătoria, spuse ea.
în dimineaţa asta era parcă mai obtuz decît de
obicei.
- Şi ce vrei să spui cu asta?
Ea oftă cu nerăbdare.
- Nu ştiu dacă te-ai gîndit la asta, dar eu am
presupus că tu vei fi cel căutat cu ardoare. Nu am visat
că eu aş putea... Ei bine...
- Să fii pe post de premiu?
Nu era foarte frumos spus, dar nu era nici
neadevărat, aşa că ea spuse doar:
 - Presupun că da.
O clipă el nu răspunse, dar se uită la ea cu o privire
ciudată, aproape tristă, apoi spuse încet:
- Doar un prost ar refuza să se însoare cu tine.
Francesca simţi cum buzele îi formează un oval
surprins.
- Vai de mine, spuse ea, neştiind ce altceva să
zică. Cred că e cel mai frumos lucru pe care mi l-ai fi
putut spune. \
El oftă şi îşi trecu mîna prin păr. Ea decise să nu-i
spună că se murdărise de polen.
- Francesca, rosti el părînd obosit, trist, şi încă
ceva.
Poate plin de regret? Nu, era imposibil. Michael nu
era genul care să regrete ceva.
- Nu aş putea să fiu supărat pe tine din cauza asta.
Tu...
îşi drese glasul.
- Meriţi să fii fericită.
-Eu...’
Era un moment ciudat, mai ales după discuţia
tensionată din seara trecută. Nu ştia ce să îi răspundă,
aşa că schimbă subiectul:
- O să vină şi rîndul tău.
El o privi curios.
- De fapt, rîndul tău a şi fost deja. Aseară. Am fost
asediată de mai multe admiratoare ale tale decît de
domni interesaţi de mine. Dacă femeile ar putea trimite
flori, am fi scufundaţi sub ele.
 El zîmbi, dar privirea îi rămase tristă. Nu părea
supărat, ci doar lipsit de vreo emoţie. Ce ciudat că
observase!
- Aseară, spuse el aranjîndu-şi eşarfa, dacă am
spus ceva care te-a supărat...
Ea îi privi chipul. îi era atît de drag! Şi cunoştea
fiecare detaliu. Patru ani nu reuşiseră să şteargă
amintirea. Dar acum ceva era diferit. El se schimbase,
deşi nu era sigură în ce fei.
- Totul e bine, îl asigură.
- Oricum, îmi pare rău, recunoscu el pe un ton
răguşit.
Tot restul zilei Francesca se întrebă dacă el ştie
pentru ce-şi ceruse scuze. Şi nu reuşi să scape de
senzaţia că nici ea nu ştia exact.
 Capitolul XII

„Mi se pare ridicol să-ţi scriu, dar cred că, după

atîtea luni în Est, perspectiva mea asápra morţii şi a
vieţii de apoi s-a transformat în ceva ce l-ar face pe
preotul MacLeish să fugă strigînd îngrozit. Aşa departe
de Anglia aproape că-mi pot imagina că eşti viu şi poţi
să primeşti biletul meu, la fel ca pe acelea pe care ţi
le-am trimis din Franţa. Dar cînd mă strigă cineva, îmi
amintesc că acum eu sînt Kilmartin, iar tu eşti într-un
loc în care Poşta Regală nu poate ajunge.”
- de la contele de Kilmartin pentru vărul lui
decedat, contele dinaintea sa, la un an şi două luni
după plecarea în India. Scrisă pînă la capăt, apoi arsă
încet, la flacăra unei luminări.

Nu îi plăcea să se simtă ca un măgar, se gîndi

Michaei în timp ce răsucea un pahar de coniac, aşezat
la o masă de la club. Dar în ultima vreme, cel puţin în
preajma Francescăi, nu reuşea să se poarte altfel. La
ziua mamei ei fusese atît de fericită pentru el, atît de
bucuroasă să-l audă vorbind despre iubire, iar el nu
reuşise decît să o repeadă. Fiindcă ştia cum gîndeşte
ea şi ştia că i-o luase cu mult înainte, încercînd deja
să-i aleagă soţia perfectă, iar adevărul era... Era prea
trist ca să poată fi rostit. Dar îşi ceruse scuze, şi, oricît
ar fi jurat că nu se va purta din nou ca un idiot, probabil
că va fi nevoie să-şi mai ceară scuze şi pe viitor, iar ea
nu va face decît să creadă că e vorba de toanele lui,
chiar dacă fusese mereu binedispus şi calm pe
vremea cînd trăia John.
Dădu coniacui pe gît. La naiba cu toate. Curînd se
va termina cu prostiile. Ea va găsi pe cineva, se va
mărita şi se va muta în altă parte. Vor rămîne prieteni,
desigur, pentru că Francesca nu ar fi acceptat altfel,
dar nu o va mai vedea în fiecare zi la micul dejun. Nu
o va vedea nici măcar la fel de des ca înainte de moar­
tea lui John. Noul ei soţ nu-i va permite să petreacă
atît de mult timp în compania iui, chiar dacă erau veri.
- Stirling! auzi pe cineva strigînd.
Urmă tuşea jenată, ca de obicei, urmată de:
-Vreau să spun Kilmartin. Scuze.
Michael ridică privirea şi-l văzu pe sir Geoffrey
Fowler, o cunoştinţă de la Cambridge.
- Nu-i nimic, spuse, arătînd spre un scaun din faţa
iui.
- Mă bucur să te văd, rosti sir Geoffrey, aşezîndu-
se. Sper că voiajul spre casă nu ţi-a creat neplăceri.
Cei doi schimbară politeţuri, apoi Fowler trecu la
subiect:
- înţeleg că lady Kilmartin îşi caută soţ.
Michael se simţi ca lovit. în ciuda expoziţiei de flori
din salonul lui, replica i se păruse de prost gust. Mai
ales din partea cuiva tînăr, destul de chipeş şi care,
evident, căuta să se însoare.
 - Da, răspunse pînă la urmă. Aşa cred.
- Excelent.
Sir Geoffrey îşi frecă palmele bucuros, făcîndu-l pe
Michael să-şi dorească să-l pocnească.
- E destul de pretenţioasă, rosti el cu răutate.
Lui sir Geoffrey nu părea a-i păsa.
- Tu-i faci zestrea?
- Poftim? se răsti Michael.
Dumnezeule mare, acum el era cea mai apropiată
rudă a ei, nu? Probabil că va fi nevoit să o conducă la
altar. La naiba!
- Ei bine? insistă sir Geoffrey.
- Sigur că da, se răsti Michael din nou.
Sir Geoffrey scoase un sunet de apreciere.
- Fratele ei s-a oferit şi el să facă asta.
- Familia Stirling o să aibă grijă de zestrea ei,
spuse Michael rece.
Sir Geoffrey ridică din umeri.
- Se pare că la fei va face şi familia Bridgerton.
Michael scrîşni din dinţi.
- N-ai de ce să fii atît de supărat, spuse Geoffrey.
Dacă o să aibă o zestre aşa de mare vei scăpa de ea
imediat.
Michael ridică bărbia, încercînd să decidă pe care
laterală a nasului să-l lovească pe sir Geoffrey.
- Probabil că ţi-e greu cu ea, continuă acesta ne­
păsător. Numai hainele şi te costă o avere.
Michael se întrebă care erau consecinţele stran­
gulării unui cavaler al coroanei. Probabil nimic ce să
nu merite satisfacţia.
 - După care, cînd o să te însori şi tu, continuă sir
Geoffrey fără să-şi dea seama că Michael strîngea din
degete şi-i măsura beregata, contesa nu o va vrea sub
acelaşi acoperiş. Nu se poate ca două găini să se
ocupe de acelaşi coteţ, nu?
-Aşa e, spuse Michael crispat.
- Foarte bine, mai rosti sir Geoffrey, ridicîndu-se.
Mi-a părut bine să te văd, Kilmartin. Trebuie să plec,
să-i spun lui Shively vestea. Nu vreau competiţie,
desigur, dar nu va rămîne oricum prea mult timp un
secret. Măcar să fiu eu cei care îl dă în vileag.
Michael îi aruncă o privire de gheaţă, dar sir
Geoffrey era prea încîntat de bîrfă ca să observe. Se
uită în pahar. Da, terminase deja băutura. Fir-ar să fie.
îi făcu semn unui chelner să-i mai aducă, apoi se
sprijini de spătarul scaunului, intenţionînd să citească
ziarul pe care-l cumpărase în drum spre club. Dar
înainte să vadă măcar titlurile, îşi auzi numele strigat
din nou. Făcu un efort destul de mic ca să-şi ascundă
iritarea, apoi ridică privirea. Trevelstam. Cel cu
trandafirii galbeni. Michael simţi cum ziarul se face
mototol în mîinile lui.
- Kilmartin, spuse vicontele.
Michael dădu din cap.
-Trevelstam.
Se cunoşteau, nu îndeaproape, dar destul cît să
poată conversa prieteneşte.
- la loc, spuse el arătînd spre scaunul din faţă.
Trevelstam se aşeză, punînd pe masă paharul pe
jumătate gol.
 - Cum îţi merge? întrebă. Nu te-am prea văzut de
cînd te-ai întors.
- Destul de bine, spuse Michael apăsat.
Dacă te gîndeai că stă la masă cu un tîrîie brîu
care voia să se însoare cu zestrea Francescăi. Nu. Cu
zestrea ei dublă. La cum se răspîndeau zvonurile,
Trevelstam probabil că aflase deja de la sir Geoffrey.
Vicontele era ceva mai sofisticat decît cavalerul, aşa
că reuşi să vorbească nimicuri timp £e trei minute
întregi. îl întrebă pe Michael despre călătoria în india,
despre drumul spre casă şi tot aşa. Dar după aceea,
bineînţeles, trecu la ceea ce îl interesa cu adevărat.
-Am fost în vizită la lady Kilmartin în după-amiaza
asta, spuse el.
- Chiar aşa? mormăi Michael.
Nu mai trecuse pe acasă de dimineaţă. Nu voia să
vadă parada peţitorilor Francescăi.
- Da. E o femeie minunată.
-Aşa este, răspunse Michael, bucuros că îi sosise
băutura.
însă bucuria îi fu scurtă cînd îşi dădu seama că
paharul venise deja de două minute, iar acum era gol.
Trevelstam îşi drese glasul.
- Sînt sigur că ştii. Intenţionez să o curtez.
- Ştiu acum.
Michael se uită la pahar întrebîndu-se dacă nu
cumva pe fundul lui mai erau cîteva picături de coniac.
- Nu eram sigur dacă trebuie să te informez pe tine
sau pe fratele ei despre intenţiile mele.
 Michael era sigur că Anthony Bridgerton, cel mai
mare dintre fraţii Francescăi, era destul de capabil să
aleagă între peţitorii ei, dar spuse oricum:
- E suficient să vorbeşti cu mine.
- Bun, bun, murmură Trevelstam, luînd încă o
înghiţitură din băutura sa. Eu...
- Trevelstam! se auzi o voce puternică. Şi
Kilmartin!
Era lordul Hardwick, mare şi gras şi, dacă nu încă
beat, nici tocmai treaz.
- Hardwick, spuseră amîndoi bărbaţii în chip de
salut.
Lordul îşi trase un scaun, tîrîndu-l pe podea pînă
la masă.
- Mă bucur să vă văd, spuse el cu răsuflarea
tăiată. E o seară mare, nu? Excelent. Minunat.
Michael nu ştia despre ce era vorba, dar dădu
oricum din cap. Era mai bine decît să întrebe ceva,
fiindcă era sigur că nu ar fi avut răbdare să asculte
explicaţia.
- Thistleswaite strînge pariuri legate de cîinii
reginei, şi am auzit şi despre lady Kilmartin. Astă seară
se vorbeşte cum trebuie, rost el dînd aprobator din
cap. Nu-mi place cînd e tăcere la club.
- Şi ce mai fac cîinii reginei? întrebă Michael.
- S-a terminat cu doliul, înţeleg.
- Cîinii ţineau doliu?
- Nu. Lady Kilmartin! rîse Hardwick. Bună gluma,
Kilmartin.
 Michaei îi făcu semn chelnerului să-i mai aducă un
pahar. Avea nevoie de încă o băutură.
- Aseară a purtat albastru, spuse Hardwick. A
văzut toată lumea.
- îi venea foarte bine, adăugă Trevelstam.
- Chiar aşa, spuse şi Hardwick. E o femeie bună.
Aş curta-o şi eu dacă n-aş fi însurat cu lady Hardwick.
Michaei decise să se bucure pentru micile victorii.
- Cît timp a ţinut doliu după bătrînul ponte? întrebă
Hardwick. Şase ani?
Cum „bătrînul” conte avusese numai douăzeci şi
opt de ani cînd murise, Michaei găsi replica destul de
ofensatoare, dar nu părea a aveâ rost să-l convingă
pe lordul Hardwick că se purta urît. Nu la vîrsta lui. La
cît de mare şi de roşu era, probabil că oricum va muri
curînd. Poate chiar atunci, cu puţin noroc. Se uită
peste masă. Omul era încă viu. Fir-ar să fie.
- Patru ani, spuse scurt. Vărul meu a murit acum
patru ani.
- Patru, şase, cum o fi, spuse Hardwick ridicînd din
umeri. Tot e prea mult timp ca să porţi negru.
- Cred că o vreme a purtat haine cenuşii sau violet,
spuse şi Trevelstam.
- Chiar aşa?
Hardwick luă o înghiţitură mare din băutura pe care
o avea în mînă, apoi se şterse la gură cu o batistă.
- Pentru noi, restul, e acelaşi lucru. Pînă acum
nu-şi căuta soţ.
- Nu, spuse Michaei, pentru că Hardwick reuşise
să tacă o clipă.
 - Bărbaţii o să se înghesuie să o curteze. Vor fi ca
albinele la miere, prezise acesta lungind vocalele. Ca
albinele la miere, vă spun eu. Toată lumea ştie cît de
devotată i-a fost contelui. Toată lumea.
Sosi şi băutura lui Michael, slavă Domnului.
- Şi nu a existat nici un scandal legat de numele
ei de la moartea lui încoace, adăugă Hardwick.
-Aş zice că nu, rosti şi Trevelstam.
- Nu s-a purtat ca alte văduve, continuă Hardwick
luînd încă o înghiţitură.
Rîse şi-l lovi cu cotul pe Michael.
- Dacă ştii ia ce mă refer.
Michael nu făcu decît să bea şi el.
- E ca şi cum...
Hardwick se aplecă şi obrajii îi tremurară, iar
privirea îi deveni pofticioasă.
- Ca şi cum...
- Pentru Dumnezeu, omule, spune ce ai de spus!
mormăi Michael.
- Cum? spuse Hardwick.
Michael se uită urît la el.
- îţi spun eu cum e, rosti bărbatul cel gras. E ca şi
cum ai fi cu o virgină care ştie ce să facă.
Michael îl privi fix, nevenindu-i să creadă.
- Ce ai spus? întrebă foarte încet.
-Am spus...
- Eu unul n-aş repeta, în locul tău, interveni
Trevelstam, uitîndu-se speriat la chipul întunecat al lui
Michael.
 - Cum? N-am vrut să insult pe nimeni, mormăi
Hardwick dînd peste cap restul băuturii. A fost măritată,
aşa că ştii, nu e neatinsă, dar nici nu s-a...
- Opreşte-te imediat, se răsti Michael.
- Dar toată lumea spune asta.
- Nu de faţă cu mine, rosti Michael apăsat. Nu,
dacă ţin la sănătatea lor.
- E mai bine decît să spun că nu e virgină, rîse
Hardwick. Dacă ştii ce vreau să spun.,
Michael se repezi la el.
- Doamne, omule! ţipă Hardwick căzînd pe podea.
Ce dracu’ ai?
Michael nu ştia cînd îl apucâse de beregată, dar
îşi dădu seama că îi plăcea poziţia.
- Niciodată, şuieră el, să nu-i mai rosteşti numele.
M-ai înţeles?
Hardwick dădu din cap speriat, dar mişcarea îi
întrerupse aerul şi obrajii începură să i se învine­
ţească. Michael îi dădu drumul şi se ridică, ştergîndu-
se pe mîini ca şi cum ar fi încercat să scape de ceva
scîrbos.
- Nu permit nimănui să vorbească despre lady
Kilmartin în acest fel, se răsti el. E clar?
Hardwick dădu din cap. La fel făcură şi cîţiva dintre
spectatori.
- Bine, spuse Michael apăsat, decizînd că e
momentul să plece.
Spera ca Francesca să doarmă deja. Sau să fie
plecată. Orice, doar să nu fie nevoie să se întîlnească.
Merse spre ieşire, dar cînd păşi pe hol, îşi auzi din nou
 numele. Se întoarse, întrebîndu-se cine e suficient de
Idiot încît să îl bată la cap cînd era într-o astfel de
stare. Era Colin Bridgerton. Fratele Francescăi. La
naiba.
- Kilmartin, spuse Colin zîmbind din colţul gurii.
- Bridgerton.
Colin făcu un semn cu mîna spre masa răsturnată.
-Ai făcut un spectacol pe cinste.
Michael nu spuse nimic. Prezenţa lui Colin îl
neliniştea. Aveau acelaşi gen de reputaţie. Colin era
îndrăgit de toate mamele din înalta societate, care îl
găseau fermecător. Michael fusese mereu, sau cel
puţin înainte să primească titlul de conte, tratat cu ceva
mai multă precauţie. Dar el bănuia de mult că stilul
jovial al lui Colin ascundea ceva profunzime şi, poate
pentru că semănau atît de bine, se temuse mereu că,
dacă vreunui dintre fraţii ei ar fi putut bănui ce sen­
timente are ei pentru Francesca, atunci Colin ar fi fost
acela.
- Beam liniştit ceva cînd am auzit agitaţia, spuse
Colin arătînd spre unul dintre saloanele private. Vino
să mi te alături.
Michael nu voia decît să plece odată din club, dar
era vorba despre unul dintre fraţii Francescăi, ceea ce
însemna că sînt rude într-un fel, deci era nevoie ca
măcar să se prefacă a fi politicos. Aşa că strînse din
dinţi şi intră în salonul cu pricina, intenţionînd să bea
ceva şi să plece după mai puţin de zece minute.
- E o seară plăcută, nu găseşti? spuse Colin după
ce Michael se prefăcu a sta comod. în afară de
întîmplarea cu Hardwick.
 Se sprijini de spătar cu o graţie naturală.
- E un dobitoc.
Michael dădu crispat din cap, încercînd să nu
observe că fratele Francescăi îl privea atent, ca
întotdeauna, de sub masca unei inocenţe fermecă-i
toare. Colin aplecă puţin capul, ca şi cum, se gîndl
contele, ar fi încercat să vadă în sufletul lui.
- La naiba cu tot, mormăi el încet, sunînd din
clopoţel ca să vină un chelner. .
-Ai spus ceva? întrebă Colin.
Michael se răsuci încet spre el.
- Mai vrei ceva de băut? întrebă pe cît de clar
putea printre dinţii încleştaţi.
- Cred că da, răspunse Colin prietenos şi vesel.
Michael nu crezu nici o clipă că atitudinea lui era
sinceră.
-Ai planuri pentru restul serii? întrebă Bridgerton.
- Deloc.
- Nici eu, murmură Colin.
La naiba. Din nou. Chiar era prea mult dacă-şi
dorea o oră de singurătate?
- Mulţumesc pentru că i-ai apărat onoarea
Francescăi, spuse Colin încet.
Primul impuls al lui Michael îl îndemna să spună
că mulţumirile nu-şi au rostul. Era rolul lui, la fel ca al
oricărui bărbat din familia Bridgerton, să îi apere
onoarea, dar ochii verzi al lui Colin păreau neobişnuit
de atenţi în acea seară, aşa că el nu făcu decît să dea
din cap.
 - Sora ta merită respect, spuse pînă la urmă,
asigurîndu-se că vorbeşte pe un ton calm şi măsurat.
- Sigur, spuse Colin înciinînd capul.
Chelnerul le aduse băuturile. Michael se strădui să
nu dea tot lichidul pe gît dintr-o dată, dar luă o înghi­
ţitură destui de mare cît să-l ardă. Colin, pe de altă
parte, oftă şi se aşeză mai comod pe scaun.
- Un whisky excelent, spuse apreciativ. Cel mai
bun din Anglia. Sau printre cele mai bune. Nu găseşti
aşa ceva în Cipru.
Michael mormăi drept răspuns. Nu părea a fi
nevoie de altceva. Colin mai luă o înghiţitură, savurînd
băutura. Oftă şi puse jos paharul.
-Aproape la fel de bun ca o femeie.
Michael mormăi din nou, ducînd paharul la gură.
Şi atunci Colin spuse:
-Ar trebui să te însori cu ea şi cu asta, basta.
Michael aproape că se înecă.
- Poftim?
- Să te însori cu ea, ridică Bridgerton din umeri. Mi
se pare destul de simplu.
Probabil că nu avea rost să spere că era vorba
despre o altă femeie, nu despre Francesca. Michael
încercă oricum, spunînd pe cel mai glacial ton pe care-l
putea folosi:
- La cine, dacă-mi dai voie să-ntreb, te referi?
Colin ridică sprîncenele.
- Chiar e nevoie să jucăm jocul ăsta?
- Nu mă pot însura cu Francesca, răspunse
Michael repede.
 - De ce nu?
- Pentru că...
Se opri. Erau o mie de motive, dar nu putea vorbi
despre nici unul. Aşa că spuse doar:
-Afost măritată cu vărul meu.
- Nu e nimic ilegal în asta.
Nu, dar era imoral. O dorise pe Francesca de prea
multă vreme, o iubea parcă dintotdeauna, chiar şi pe
vremea cînd John încă mai trăia. îl minase pe vărul lui
şi nu suporta gîndul că l-ar putea trăda luîndu-i soţia.
S-ar fi închis cercul vicios care-l făcuse conte de
Kilmartin, un titlu ce nu trebuia săt fie al lui. Nimic din
toate astea nu erau ale lui. Şi în afara acelor bles­
temate de cizme pe care îl obligase pe Reivers să le
ascundă într-un dulap, Francesca era singura care nu-
i aparţinea, din tot ce fusese al lui John.
Moartea vărului său îi adusese avere, putere,
prestigiu şi titlul de conte. Dacă ar fi avut-o şi pe
Francesca nu ar fi putut să mai creadă că nu şi-a dorit
să se întîmple toate astea. Cum ar mai fi trăit cu el
însuşi?
- Trebuie să se mărite pînă la urmă, spuse Colin.
Michael ridică privirea, dîndu-şi seama că tăcuse
multă vreme, căzut pe gînduri. Iar Colin îi privise în tot
acest timp. Ridică din umeri, încercînd să păstreze o
urmă de cavalerism, deşi probabil că nu-l putea păcăli
pe bărbatul din faţa lui.
- O să facă aşa cum doreşte, spuse el. Ca
întotdeauna.
 - S-ar putea mărita în grabă, murmură Colin. Vrea
să aibă copii înainte să fie prea bătrînă.
- Nu e prea bătrînă.
- Nu este, dar ar putea crede asta. Şi poate se
gîndeşte că alţii cred asta. Pînă la urmă nu a reuşit să
aibă un copil cu vărul tău. Nu unul care să trăiască.
Michael strînse marginea mesei ca să nu se ridice.
Nu ştia cum reuşea Colin să-l irite în aşa măsură.
- Dacă alege prea în grabă, adăugă Colin cu
nonşalanţă, ar putea să ajungă cu un bărbat care să o
trateze urît.
- Francesca? întrebă Michael în zeflemea.
Poate o altă femeie ar fi putut alege atît de prost,
dar nu Francesca lui. Colin ridică din umeri.
- S-ar putea întîmpla.
- Chiar dacă s-ar întîmpla, răspunse Michael, ea
nu ar rămîne niciodată într-o astfel de căsătorie,
- Ce ar putea face?
- E vorba despre Francesca, spuse contele.
Asta ar fi trebuit să explice tot.
- Presupun că ai dreptate, acceptă Colin, luînd o
înghiţitură de whisky. Poate oricînd să meargă acasă,
la familia Bridgerton. Noi nu am obliga-o vreodată să
se întoarcă la un bărbat crud.
Puse paharul jos şi se aşeză mai confortabil.
- Nici nu are rost să discutăm despre asta, nu?
Era ceva ciudat în tonul iui Colin, ceva ascuns,
sfidător. Michael ridică repede privirea, neputînd
rezista impulsului de a-i privi pe cel din faţa sa, în
căutarea vreunei indicaţii a intenţiilor lui.
 - De ce? întrebă el.
Colin mai luă o înghiţitură, iar Michael observă cum
lichidul din pahar nu pare a se împuţina. Se jucă o
vreme cu paharul, apoi îl privi direct. Oricine altcineva
ar fi considerat că are o expresie impasibilă, dar ceva
din privirea lui îl făcu pe conte să se simtă stînjenit. Era
atentă şi tăioasă şi, deşi aveau altă culoare, ochii lui
erau de aceeaşi formă cu ai Francescăi. Foarte ciudat.
- De ce nu are rost să discutăm?^murmură Colin
gînditor. E foarte clar că vrei să te însori cu ea.
Michael deschise gura ca să-i dea o replică rapidă,
apoi o închise cu zgomot cînd Jşi dădu seama, mai
mult decît şocat, că era gata să spună „Sigur că
vreau”. Şi aşa era. O voia de nevastă. Doar că nu ar
mai fi avut conştiinţa împăcată.
- Te simţi bine? întrebă Colin.
Michael clipi.
- Foarte bine. De ce?
Colin înclină capul.
- O clipă mi s-a părut că eşti...
Scutură din cap.
- Nu contează.
- Cum, Bridgerton? aproape că se răsti Michael.
- Surprins, spuse Colin. Ai părut surprins. Mi s-a
părut ciudat.
Doamne, dacă mai stătea un moment, nemernicul
de Bridgerton i-ar fi aflat toate secretele. Michael
împinse scaunul în spate.
-Trebuie să plec, rosti scurt.
 - Sigur, spuse Colin pe un ton vesel, ca şi cum
întreaga discuţie ar fi fost despre cursele de cai şi
despre vreme.
Michaei se ridică, apoi dădu scurt din cap. Nu era
un salut prea cordial, dat fiind că erau, într-un fel, rude,
Insă numai atît reuşi.
- Gîndeşte-te la ce-am spus, murmură Colin exact
cînd Michaei ajunse în dreptul uşii.
Contele rîse răguşit, apoi ieşi pe coridor. Ca şi cum
s-ar fi putut gîndi la orice altceva. Vreodată.
 Capitolul XIII

„Toate sînt bune acasă, iar Kilmartinul înfloreşte în

grija Francescăi. Ea ţine în continuare doliu după John,
aşa facem cu toţii, la fel cum sînt sigură că faci şi tu.
Ai putea să-i scrii ei direct. Ştiu că îi e dor de tine. Eu
îi povestesc tot ce-mi scrii, dar âînt sigură că ei i le-ai
povesti altfel decît i le povesteşti mamei tale.”
- de la Helen Stirling pentru fiul ei, contele de
Kilmartin, la doi ani după plecarea lui în India.

Restul săptămînii trecu repede, într-un nor ameţitor

şi enervant de flori, bomboane şi chiar o poezie foarte
prost scrisă, recitată cu voce tare, îşi aminti Michael
înfiorîndu-se în timp ce stătea pe treptele din faţa casei
sale. Francesca le făcea de ruşine pe toate debu­
tantele. Numărul de bărbaţi care o doreau de soţie nu
se dubla în fiecare zi, probabil, dar lui aşa i se părea.
Se împiedica mereu în hol de cîte un amărît îndră­
gostit. Era destul să-l facă să verse. Preferabil, pe
hainele amărîtului îndrăgostit.
Sigur, şi el avea admiratoare, dar, cum nu se putea
ca doamnele să vină în vizită la domni, el nu trebuia
să le facă faţă decît atunci cînd hotăra asta şi nu cînd
veneau neanunţate, doar ca să-i compare ochii cu...
Ei bine, cu ce ai putea să compari nişte ochi obişnuiţi.
Era o analogie stupidă, se gîndi el, deşi fusese forţat
să asculte mai mulţi bărbaţi rapsodiind ochii Fran-
cescăi.
Doamne, oare nici unul dintre ei nu avea vreun pic
de originalitate? Nu doar că toţi îi pomeneau ochii, dar
îi mai şi comparau cu cerul sau cu apa. Michael pufni,
dezgustat. Oricine s-ar fi uitat atent la ochii ei ar fi
observat că aveau o culoare specială. De parcă s-ar fi
putut compara cu vreun alt lucru!
Mai mult, parada îngreţoşătoare a peţitorilor
Francescăi era şi mai greu de suportat fiindcă Michael
nu se putea gîndi decît la discuţia pe care o avusese
recent cu fratele ei. Să se însoare cu Francesca? Nici
măcar nu-şi dăduse voie să se gîndească la aşa ceva.
Dar acum ideea îl prinsese strîns şi-l făcea să tîn-
jească. Să fie însurat cu Francesca. Doamne! Toată
ideea era imorală. Dar îşi dorea asta cu ardoare. Era
un iad să o privească, să îi vorbească, să trăiască sub
acelaşi acoperiş. înainte i se păruse greu să iubeşti pe
cineva care nu ar putea fi al tău, dar acum... Era de o
mie de ori mai rău. Şi Colin ştia. Sigur ştia. De ce
altceva ar fi sugerat una ca asta, dacă nu ştia? Michael
reuşise să nu-şi piardă minţile în toţi aceşti ani datorită
unui singur lucru. Acela că nimeni nu ştia că o iubeşte
pe Francesca. Doar că, iată, i se refuza dreptul la
ultima fărîmă de demnitate. Colin ştia acum, sau bă­
nuia, şi el nu putea să-şi stăpînească panica.
Bridgerton ştia. Michael trebuia să acţioneze. Doamne
sfinte, dacă îi spunea Francescăi? Asta era întrebarea
care îl chinuia cel mai mult, chiar şi acum, cînd stătea
într-o parte a sălii, la balul Burwick, după aproape o
săptămînă de la întîinirea cu Bridgerton.
- E foarte frumoasă în seara asta, nu-i aşa?
Era vocea mamei lui. Uitase să ascundă că se uită
la Francesca. Se întoarse spre Helen şi făcu o scurtă
reverenţă.
- Mamă, murmură el. ^
- Nu e aşa? insistă Helen.
- Sigur, spuse el destul de repede ca să poată
părea doar politicos.
- îi stă bine în verde.
Francescăi îi stătea bine cu orice culoare, dar nu-i
putea spune mamei lui asta, aşa că dădu din cap şi
murmură aprobator.
-Ar trebui să dansezi cu ea.
- Sigur voi face asta, spuse el sorbind din
şampanie.
Voia să meargă direct la ea şi să o tragă cu forţa
din mulţimea de admiratori, dar nu putea să arate o
astfel de emoţie în faţa mamei sale. Aşa că încheie
spunînd:
- După ce termin băutura.
Helen ţuguie buzele.
- Pînă atunci sigur va avea carneţelul de bal plin
ochi. Ar trebui să te duci la ea acum.
îi zîmbi mamei lui, un zîmbet viclean care să-i
distragă atenţia.
 - De ce aş face asta, întrebă el aşezînd paharul
înalt de şampanie pe o masă din apropiere, dacă pot
să dansez cu tine?
- Hoţomanule! spuse Helen, dar nu se opuse cînd
el o luă la dans.
Michael ştia că va plăti a doua zi. Mamele din
societate se apropiau periculos de mult de el, şi nu le
plăcea nimic mai mult decît un mare crai care se purta
frumos cu mama lui.
Dansul era unul vesel, ceea ce însemna că nu
puteau vorbi prea mult. în timp ce se răsuceau şi se
învîrteau, se aplecau şi făceau reverenţe, el continuă
să arunce priviri furişe spre Francesca, strălucitoare în
rochia ei verde smarald. Nimeni nu părea să vadă că
el o priveşte, ceea ce îi convenea de minune, doar că
muzica ajunse la ultimele acorduri, iar ei trebui să se
răsucească, îndepărtîndu-se de ea. Şi cînd se întoarse
să o vadă, Francesca dispăruse.
Se încruntă. Nu părea în regulă. Ar fi putut crede
că fugise la toaletă, dar, ca un prost ce era, el o privise
destul de atent ca să ştie că fusese cu puţin timp
înainte. încheie dansul cu mama sa, îşi luă rămas bun
şi merse încet spre colţul în care o văzuse ultima dată
pe Francesca. Trebuia să se mişte repede, înainte să
încerce vreun invitat să intre în vorbă cu el. Dar ră:
mase atent la conversaţii pe măsură ce înainta. Nimeni
nu părea a vorbi despre ea.
Cînd ajunse în locul în care o văzuse ultima dată
observă nişte uşi care, probabil, dădeau în grădină.
Erau închise şi adăpostite de draperii. Era abia aprilie
 şi nu suficient de cald încît aerul de seară să fie plăcut,
chiar dacă în sala de bal erau trei sute de invitaţi.
Michaei deveni imediat suspicios. Atrăsese prea multe
femei în cîte o grădină ca să nu ştie ce se putea
întîmpla la adăpostul întunericului.
Se strecură cu grijă afară. Dacă Francesca era
într-adevăr acolo cu un domn, nu voia ca mulţimea să-l
urmeze. Zgomotul petrecerii părea a pulsa prin uşile
de sticlă, dar, chiar şi aşa, în grădină era linişte. Apoi
îi auzi glasul. Şi se simţi ca lovit îrt stomac. Părea
fericită, îşi dădu el seama, mai mult decît mulţumită să
fie în compania bărbatului care o atrăsese în întuneric.
Michaei nu îi auzea cuvintele; dar era sigur că ea
rîdea. Un sunet muzical care se termină cu un murmur
sfîşietor de asemănător cu flirtul.
Michaei puse mîna pe clanţă. Ar fi trebuit să plece.
Ea nu ar fi vrut ca el să fie aici. Dar parcă prinsese
rădăcini. Nu o spionase niciodată atunci cînd era cu
John. Nu ascultase niciodată vreo conversaţie care
nu-l privea. Dacă se întîmpla să fie aproape, se înde­
părtase imediat. Dar acum:.. Era diferit. Nu ştia exact
de ce, dar era, aşa că nu reuşi să se desprindă din
locul în care era. încă un minut, îşi jură. Atît. Doar un
minut, ca să se asigure că ea nu e în pericol, şi...
-Nu!
Era vocea Francescăi. Ciuli urechile şi făcu un pas
în direcţia din care se auzise vocea ei. Nu părea
supărată, dar spunea nu. Sigur, poate că rîdea la vreo
glumă sau la auzul vreunei bîrfe greu de crezut.
- Chiar trebuie să... Nu!
 Atît a fost nevoie ca Michael să se mişte.

Francesca ştia că nu ar fi trebuit să iasă cu sir

Geoffrey Fowler, dar omul fusese politicos şi şarmant,
iar ei îi era puţin cam cald în sala aglomerată. Era ceva
ce nu ar fi făcut niciodată ca debutantă, dar văduvele
nu aveau de respectat aceleaşi standarde. Iar sir
Geoffrey spusese că va lăsa uşa întredeschisă.
în primele clipe totul fusese plăcut. Sir Geoffrey o
făcuse să rîdă, o făcea să se simtă frumoasă şi era
aproape dureros cît de mult îi lipsise asta. Aşa că rîse,
flirtă şi îşi dădu voie să se bucure de moment. Voia să
se simtă iar femeie, poate nu chiar în cei mai strict
sens al cuvîntului, dar ce era rău în a te bucura să ştii
că eşti dorită?
Poate că toţi îi voiau zestrea, poate că doreau să
facă parte din familiile cele mai importante ale Angliei,
Bridgerton şi Stirling. Dar pentru o seară voia să
creadă că e vorba despre ea.
însă sir Geoffrey se apropiase, iar ea făcuse cîţiva
paşi înapoi, pe cît de discret reuşise. El venise şi mai
aproape, iar ea ajunsese cu spatele la un copac. El
pusese mîinile pe trunchiul copacului, apropiindu-se
foarte mult.
- Sir Geoffrey, spuse Francesca încercînd să
rămînă politicoasă cît de mult timp se putea. Mă tem
că a fost o neînţelegere. Mi-ar plăcea să mă întorc la
petrecere.
Păstră un ton calm şi prietenos, fiindcă nu voia să-l
provoace la ceva ce ar fi regretat. El se aplecă mai
mult.
 - De ce ai vrea să faci asta? murmură el.
- Nu, spuse ea aplecîndu-se într-o parte. Lumea
se va întreba unde sînt.
La naiba, o să fie nevoie să-l calce pe picior, sau,
mai rău, să-l lovească aşa cum o învăţaseră fraţii ei
atunci cînd era mică.
- Sir Geoffrey, spuse, încercînd o ultimă dată să
fie politicoasă, chiar trebuie să...
Apoi gura lui, umedă şi moale şi total nedorită,
ateriză peste a ei. 'l
- Nu! reuşi ea să ţipe.
Dar el era hotărît să o sărute. Francesca se răsuci
în toate părţile, însă bărbatul era mai puternic decît
crezuse ea şi nu voia să o lase să scape. încă zbătîn-
du-se, îşi mişcă piciorul în aşa fel încît să-l poată lovi
cu genunchiul, dar înainte să apuce să facă asta, sir
Geoffrey păru, pur şi simplu, să dispară.
-Vai!
Sunetul uimit îi părăsi buzele fără ca ea să-şi dea
seama. Urmară nişte mişcări rapide, un sunet care
părea a fi scos de un pumn şi un strigăt puternic de
durere. Pînă cînd îşi dădu ea seama ce se întîmplă,
sir Geoffrey era la pămînt, înjurînd de mama focului,
şi un bărbat mare stătea deasupra lui, ţinîndu-i un
picior pe piept.
- Michael? întrebă Francesca nevenindu-i să
creadă.
- Spune un cuvînt, rosti el cu un ton pe care nu
credea că-l va auzi vorbind vreodată, şi-i strivesc
coastele.
 - Nu! spuse ea repede.
Nu s-ar fi simţit vinovată dacă i-ar fi lovi ea însăşi
pe sir Geoffrey, dar nu voia ca Michael să-l omoare. Şi
la ce expresie avea contele pe chip, ea era aproape
sigură că ar fi făcut-o cu plăcere.
- Nu e necesar, mai spuse, grăbindu-se lîngă el.
Făcu un pas înapoi cînd îi văzu privirea sălbatică.
- Poate că ar fi de-ajuns să-i cerem să plece?
Un moment Michael nu făcu decît să se uite la ea.
O privi direct în ochi, adînc, apăsat, cu o intensitate
care-i tăie răsuflarea. Apoi îşi apăsă cizma în pieptul
lui sir Geoffrey. Nu prea tare, dar destui cît să-l facă să
geamă.
- Eşti sigură? se răsti el.
- Da, te rog, nu e nevoie să-l răneşti, spuse
Francesca.
Doamne, dacă i-ar fi găsit cineva aşa, ar fi fost un
coşmar. Reputaţia ei ar fi fost tîrîtă în noroi, şi
Dumnezeu ştie ce s-ar fi spus despre Michael, care
atacase un membru respectabil al societăţii.
- Nu ar fi trebuit să ies cu el în grădină, adăugă.
- Nu. Aşa e, spuse Michael aspru, dar asta nu îi
dă dreptul să te forţeze să-l săruţi.
îşi ridică brusc piciorul de pe pieptul lui sir Geoffrey
şi îl trase în picioare. Apucîndu-i de rever, îl lipi de
copac şi se apropie de el pînă cînd erau aproape nas
în nas.
- Nu e piăcut să fii prins în capcană, aşa e? îi
spuse.
Sir Geoffrey nu răspunse, ci doar îl privi înspăi-
mîntat.
 - Vrei să-i spui ceva doamnei?
Sir Geoffrey scutură repede din cap. Michael îl izbi
cu spatele de trunchiul copacului.
- Gîndeşte-te mai bine, se răsti.
- îmi pare rău, chiţăi sir Geoffrey.
Ca o fetişcană, se gîndi Francesca indiferentă.
Bănuia că omul n-ar fi fost un soţ bun, dar acum se
convinsese. însă Michael nu terminase cu el.
- Dacă te mai apropii vreodată de lady Kilmartin,
îţi scot măruntaiele cu mîna mea. i
Chiar şi Francesca tresări.
- M-am făcut înţeles? se răsti Michael.
încă un chiţăit, şi de data asta sir Geoffrey păru
gata să plîngă.
- Pleacă de-aici, mai spuse contele împingîndu-l
pe bărbatul speriat. Şi dacă tot faci asta, ai putea să
pleci şi din oraş pentru vreo lună.
Sir Geoffrey îl privi şocat. Michael rămase ne­
mişcat, periculos de nemişcat, apoi ridică un umăr şi
rosti încet:
- N-o să-i lipseşti nimănui.
Francesca îşi dădu seama că nu mai respiră. Era
înspăimîntător, dar şi fascinant, şi o tulbura să-şi dea
seama că nu-l mai văzuse niciodată aşa. Nici nu
visase că ar putea fi aşa. Sir Geoffrey fugi spre poarta
din spate, lăsînd-o singură cu Michael şi, pentru prima
dată de cînd îl cunoştea, nu ştia ce să îi spună. Poate
doar că îi pare rău. El se răsuci spre ea imediat,
făcînd-o să se retragă.
- Nu îţi cere scuze, se răsti el.
 - Nu, sigur, spuse ea, însă ar fi trebuit să ştiu mai
bine şi...
- El ar fi trebuit să ştie mai bine, spuse cu
ferocitate.
Era adevărat, iar Francesca nu voia să îşi asume
vina, dar în acelaşi timp se gîndea că e mai bine să
nu-l enerveze mai mult pe Michael. Cel puţin, nu acum.
Nu-i mai văzuse niciodată aşa. De fapt, nu mai văzuse
pe nimeni atît de crispat din cauza furiei, parcă gata,
gata să se facă miei fărîme. Crezuse că şi-a pierdut
controiul, dar acum, privindu-l cum stă atît de nemişcat
încît ei îi era frică să şi respire, îşi dădu seama că era
tocmai invers. Michael îşi păstrase controlul tot timpul.
Dacă nu ar fi fost aşa, probabil că sir Geoffrey ar fi
zăcut acum într-o baltă de sînge. Francesca deschise
gura ca să mai spună ceva, poate ca să-l liniştească
sau să-l amuze, dar nu-şi găsea cuvintele, nu putea
decît să-l privească pur şi simplu pe omul pe care
credea că-l cunoaşte atît de bine.
Momentul era fascinant, iar ea nu putea să-şi mute
privirea de la el. Michael respira greu, încercînd din
răsputeri să-şi ţină furia sub control, şi nu era cu totul
prezent, îşi dădu ea seama uimită. Se uita spre un
orizont îndepărtat, cu privirea înceţoşată, şi părea
aproape... îndurerat.
- Michael? şopti ea.
Nici o reacţie.
- Michael?
De data asta îl atinse, iar el tresări şi se răsuci atît
de repede că ea făcu un pas înapoi.
 - Ce e? întrebă el răguşit.
- Nimic, se feri ea, fiindcă nu mai ştia ce voia să
zică sau dacă într-adevăr voia să spună altceva decît
numele lui.
El închise ochii o clipă, apoi îi deschise din nou,
aşteptînd ca ea să vorbească.
- Cred că o să plec acasă, rosti Francesca.
Nu mai voia să stea la petrecere. Nu voia decît să
se ascundă într-un ioc sigur, cunoscuţ Fiindcă el nu
mai era, dintr-o dată, nici una, nici alta.
- O să te scuz eu în faţa celorlalţi, spuse el scurt.
-Trimit trăsura înapoi, pentru tine şi pentru mame,
spuse ea.
Ultima dată cînd le văzuse, Janet şi Helen se
simţeau foarte bine. Nu voia să le scurteze seara.
- Să te conduc la poarta din spate, sau preferi să
trecem prin sala de bal?
- Poarta din spate, cred, spuse ea.
Şi el o conduse tot drumul, ţinîndu-î o palmă fier­
binte pe mijloc. Dar cînd ajunseră, în loc să-i accepte
ajutorul şi să urce în trăsură, ea se răsuci spre el şi-l
întrebă:
- De unde ştiai că sînt în grădină?
El nu răspunse. Poate că ar fi apucat să spună
ceva, dar oricum nu ar fi fosţ suficient de repede pentru
ea.
- Mă urmăreai?
Buzele lui se mişcară, nu tocmai zîmbind.
- Te urmăresc mereu, spuse amar.
 Capitolul XIV

„Francesca a spus că îi e dor de mine? Sau aşa

crezi tu?”
- de la contele de Kilmartin pentru mama sa, Helen
Stirling, la doi ani şi două luni după plecarea în India.

Trei ore mai tîrziu, Francesca era în dormitorul ei

din casa Kilmartin, cînd îl auzi pe Michael întorcîn-
du-se. Janet şi Heien veniseră mai devreme acasă şi
cînd se întîlniseră, nu chiar din întîmplare, pe coridor,
o informaseră că Michael decisese să meargă la club
pentru o vreme.
Probabil ca să o evite pe ea, hotărîse Francesca,
deşi nu avea nici un motiv să creadă că mai era trează
la ora aceea. Cu toate astea plecase de la bal avînd
impresia clară că Michael nu doreşte să fie în
compania ei. îi apărase onoarea cu valoarea şi avîntul
unui adevărat erou, dar nu se putea opri să creadă că
o făcuse aproape fără să vrea, ca şi cum ar fi fost
obligat să facă asta împotriva voinţei lui.
Şi mai rău, că trebuia să o suporte, nu să se bu­
cure de compania şi prietenia ei. Iar asta, îşi dădu ea
seama, durea. Francesca îşi spusese că, odată ajunsă
acasă, nu se va mai gîndi ia asta. Nu va face decît să-l
asculte paşii grei mergînd spre dormitor. Era destul de
sinceră cu sine însăşi ca să admită că nu ar fi putut să
nu tragă cu urechea. După aceea voia să se strecoare
aproape de uşa grea, din lemn de fag, care le unea
camerele şi care era încuiată de ambele părţi de cînd 1
ea se întorsese aici, fiindcă, deşi nu îi era teamă de el, 1
aşa era cuviincios, şi voia să asculte acolo cîteva 1
minute.
Nu ştia exact ce să asculte âau de ce simţea 3
nevoia să-i audă paşii prin cameră, dar ştia că trebuia 1
să o facă. Ceva se schimbase în seara aceea. Sau 1
poate că nu se schimbase nimic, ceea ce ar fi fost şi 1
mai rău. Oare era posibil ca Michael să nu fie aşa cum 1
credea ea? Oare era posibil să fie apropiată de el atîta
timp, să-i considere unul dintre cei mai dragi prieteni
ai ei, chiar dacă se mai îndepărtaseră, şi cu toate
astea să nu îl cunoască?
Nu-şi imaginase niciodată că Michael ar putea
avea secrete faţă de ea. De ea! Poate de toţi ceilalţi,
dar nu de ea. Şi se simţea confuză şi în dezordine, ca
şi cum cineva ar fi venit şi ar fi răsturnat nişte cărămizi
sub peretele dinspre sud, înclinînd toată casa. Orice
ar fi făcut, orice ar fi gîndit, încă se simţea pe teren
nesigur, alunecos. Nu ştia spre ce alunecă şi nu
îndrăznea să ghicească. Dar cu siguranţă podeaua nu
mai era la fel de stabilă ca înainte.
Dormitorul ei era în partea din faţă a casei
Kilmartin, şi cînd era linişte se auzea uşa de la intrare
dacă persoana care o închidea făcea asta cu su-
 flcientă forţă. Nu era nevoie să o trîntească, dar... Ei
bine, Michael evident folosise ceva forţă, pentru că ea
auzi zgomotul înfundat, urmat de nişte voci. Probabil
că Priestiey îl salutase şi îi luase haina.
Michael venise acasă, deci ea putea să meargă la
culcare şi măcar să se prefacă adormită. Venise aca­
să, deci seara era la final. Ar trebui să uite ce se întîm-
plase, poate chiar-să se poarte ca şi cum nu s-ar fi
petrecut nimic. Dar cînd îi auzi paşii urcînd treptele,
făcu ceva ce nu se aştepta nici chiar ea. Deschise uşa
şi se repezi afară.
Nu avea idee ce face. Deloc. Dar cînd atinse car­
peta cu picioarele goale, rămase şocată de propria-i
îndrăzneală şi îngheţă, cu răsuflarea tăiată. Michael
părea epuizat. Şi surprins. Şi foarte chipeş, cu eşarfa
puţin scoasă din guler şi cu părul întunecat căzîndu-i
în şuviţe ondulate pe frunte. Francesca se întrebă cînd
începuse să vadă ce chipeş e el. Pînă atunci fusese
ceva banal, ce ştia, dar la care nu se gîndise. însă
acum...
I se tăie răsuflarea. Acum frumuseţea lui umplea
aerul din jur şi i se strecura pe sub piele, încălzind-o şi
cutremurînd-o.
- Francesca, spuse Michael.
Era mai mult o afirmaţie pe un ton obosit decît
orice altceva. Iar ea, bineînţeles, nu avea ce să spună.
Nu-i stătea în fire să facă aşa ceva, să se grăbească,
să nu se gîndească la ce face, dar în seara aceea nu
se simţea ea însăşi. Era agitată, confuză şi singurul
gînd din mintea ei, dacă într-adevăr se gîndise la ceva
înainte să iasă, era că vrea să-l vadă. Doar o privire
şi, poate, să-i audă vocea. Dacă se putea convinge că
el este cel pe care-l ştia, atunci poate că nici ea nu era
altfel. Fiindcă de simţit, se simţea diferită. Iar asta o
tulbura nespus.
- Michael, spuse pînă la urmă, găsindu-şi vocea.
Eu... Bună seara.
El o privi fără să spună nimic, ridicînd o sprinceană
la auzul salutului ei lipsit de sens. Francesca îşi drese
glasul. 1

- Voiam să mă asigur că... te simţi bine.

Spusese ultimele cuvinte pe un ton pierdut, însă
numai atît putuse găsi.
- Mă simt bine, rosti el sec. Sînt doar puţin obosit.
- Sigur. Bineînţeles.
El zîmbi fără umor.
- Sigur.
Ea înghiţi în sec, apoi încercă să zîmbească, dar
zîmbetul i se păru chiar şi ei forţat.
- Nu ţi-am mulţumit mai devreme, spuse ea.
- Pentru ce?
- Pentru că m-ai salvat, răspunse ea gîndindu-se
că era evident. Aş fi... Ei bine, aveam de gînd să mă
apăr chiar eu.
El îi aruncă o privire obosită, iar ea adăugă pe un
ton puţin defensiv:
- M-au învăţat fraţii mei cum se face.
El îşi încrucişă braţele pe piept şi o privi cu un aer
părintesc.
-Atunci sînt sigur că l-ai fi făcut soprană imediat.
 Ea ţuguie buzele.
- Oricum, rosti, hotărîtă să nu răspundă sar­
casmului său, m-am bucurat că nu a fost nevoie să...
Roşi. Doamne, nu putea să sufere cînd se întîmpla
asta.
- Să-l loveşti cu genunchiul? termină Michael
propoziţia, zîmbind ironic.
- Exact, rosti ea convinsă că din trandafirii, obrajii
îi ajunseseră roşu aprins, trecînd prin toate nuanţele
între timp.
- Cu plăcere, spuse el brusc, dînd din cap ca şi
cum s-ar fi terminat conversaţia. Acum te rog să mă
scuzi.
Porni spre dormitorul său, dar Francesca nu era
încă pregătită să renunţe, şi numai diavolul însuşi ar fi
putut să ştie de ce.
- Aşteaptă! strigă, înghiţind în sec cînd îşi dădu
seama că acum trebuia să spună ceva.
El se răsuci încet, cu un aer neliniştitor de con­
trolat.
-Da?
- Eu... Eu doar...
El aşteptă o vreme, cît timp ea se fîstîci, apoi
spuse:
- Poate aştepta pînă dimineaţă?
- Nu! Stai!
Şi de data asta îl apucă de braţ. Iar el încremeni.
- De ce eşti supărat pe mine? şopti ea.
El clătină din cap, ca şi cum nu i-ar fi venit să
creadă ce aude. Dar nu îşi luă ochii de la mîna ei.
 - Despre ce vorbeşti? întrebă.
- De ce eşti atît de supărat pe mine? repetă ea şi
îşi dădu seama că nu se gîndise ia asta înainte să o
spună.
Dar ceva nu era în regulă între ei, iar ea simţea
nevoia să ştie de ce.
- Nu te prosti, mormăi el. Nu sînt supărat pe tine.
Sînt doar obosit şi vreau să merg la culcare.
- Ba eşti. Sînt sigură.
Vorbise apăsat, convinsă. A6um, că spusese
cuvintele, îşi dădu seama că era adevărat. Michael
încerca să se ascundă, şi se descurca destul de bine
să-şi ceară scuze atunci cînd nu mai reuşea să se
controleze, dar era furios, iar Francesca era sigură că
ea era motivul.
îşi puse palma peste mîna ei. Ea tresări, însă el nu
făcu decît să îi ridice mîna şi apoi să o elibereze.
- Mă duc la culcare, spuse el.
Apoi îi întoarse spatele. Şi începu să se înde­
părteze.
- Nu! Nu poţi să pleci!
Se repezi după el fără să se gîndească, neatentă...
Şi se trezi în dormitorul lui. Dacă nu fusese furios
înainte, acum era.
- Ce faci aici? întrebă supărat.
- Nu poţi să mă ignori pur şi simplu, protestă ea.
El o privi insistent.
- Eşti în dormitorul meu, spuse pe un ton scăzut,
îţi sugerez să ieşi afară.
- Nu, pînă nu-mi spui ce ai cu mine.
 Michael rămase nemişcat. Fiecare muşchi era
încremenit, încordat. Iar asta era o binecuvîntare
fiindcă, dacă şi-ar fi dat voie să se mişte, dacă s-ar fi
simţit în stare să se mişte, s-ar fi repezit ia ea. Şi dacă
o prindea, nu se ştie ce i-ar fi făcut. Era ia limită, şi îl
aduseseră acolo mai întîi fratele ei, apoi sir Geoffrey,
iar acum chiar ea, stînd în faţa lui fără să bănuiască
nimic. Lumea îi fusese dată peste cap de o simplă
sugestie. De ce nu te însori cu ea? Atîrna în faţa lui ca
un măr copt, o posibilitate necurată pe care n-ar fi
trebuit s-o aibă. John, îi amintea conştiinţa. Nu uita de
John.
- Francesca, spuse pe un ton dur şi controlat. E
trecut de miezul nopţii şi tu eşti în dormitorul unui
bărbat cu care nu eşti măritată. îţi sugerez să pleci.
Dar ea nu ieşi. Fir-ar ea de femeie, nici nu se
mişcă. Stătu acolo, la doi metri de uşa încă deschisă,
uitîndu-se la el de parcă acum îi vedea prima dată.
Michael încercă să nu observe că are părul desfăcut
şi că e în cămaşă de noapte şi halat. Erau croite
decent, sigur, dar făcute să fie dezbrăcate, iar privirea
lui tot aluneca spre tivui de mătase care îi atingea vîrful
piciorului, descoperindu-i degetele. Dumnezeule, se
uita fix la degetele ei. La degete. în ce hal ajunsese?
- De ce eşti supărat pe mine? întrebă ea din nou.
- Nu sînt supărat, izbucni el. Vreau doar să ieşi
na...
Se opri la timp.
- Vreau doar să ieşi din camera mea. •
- E din cauză că vreau să mă recăsătoresc? între­
bă ea emoţionată. Asta e?
 El nu ştiu ce să răspundă, aşa că o privi, pur şl
simplu.
- Crezi că îl trădez pe John, îl acuză ea. Crezi că
ar trebui să-mi trăiesc tot restul vieţii în doliu după vărul
tău.
Michael închise ochii.
- Nu, Francesca, spuse el trist. Niciodată nu ţi-aş
cere...
Dar ea nu îl asculta.
- Nu crezi că îl plîng? întrebă ea. Nu crezi că mă
gîndesc la el în fiecare zi? Crezi că îmi place să ştiu
că, atunci cînd o să mă mărit, nu o să fac decît să-mi
bat joc de ceva sfînt?
El o privi. Respira greu, furioasă şi poate
îndurerată.
- Ce am avut cu John, spuse ea tremurînd, nu o
să am cu vreunul dintre bărbaţii care-mi trimit flori. Şi
am sentimentul că e un sacrilegiu, un act egoist, chiar
şi să mă gîndesc la căsătorie. Dacă nu aş vrea un copil
atît de... atît de al naibii de mult...
Se întrerupse, poate din cauza prea multor emoţii,
poate din cauza şocului că blestemase cu voce tare.
Rămase încremenită, clipind, cu buzele desfăcute,
tremurînd, de parcă ar fi fost gata, gata să se sfărîme.
Michael ştia că ar fi trebuit să fie mai înţelegător şi
să încerce să o liniştească. Ar fi făcut asta dacă ri-ar fi
fost la el în dormitor. Dar aşa nu reuşi decît să-şi
controleze respiraţia. Şi pe sine însuşi. Ea ridică din
nou privirea spre el, cu ochii mari şi atît de albaştri,
chiar şi la lumina luminărilor.
 - Tu nu ştii cum e, spuse ea întorcîndu-i spatele.
Se apropie de un scrin mic şi se sprijini de el, cu
unghiile zgîriind lemnul.
- Nu ştii, şopti cu spatele la el.
Cumva, acele cuvinte răsturnară paharul. Intrase
aici cu forţa, cerînd răspunsuri cînd nici nu ştia care e
întrebarea. îi invadase dormitorul, îi testase limitele şi
acum voia să-l dea la o parte? Să-i întoarcă spatele şi
să-i spună că el nu ştie?
- Ce nu ştiu? întrebă chiar înainte să pornească
spre ea.
Ajunse imediat în spatele ei, în tăcere, şi se
apropie destul cît s-o poată atinge, să poată lua ce-şi
dorea... Ea se răsuci.
-Tu...
Şi se opri. Nu mai scoase nici un sunet. îl privi
doar.
- Michael? şopti.
Iar el nu înţelese dacă era o întrebare sau o
rugăminte. Rămăsese nemişcată şi nu i se auzea decît
sunetul respiraţiei. Privirea ei nu o părăsi deloc pe a
lui. Dacă ar fi fost oricare altă femeie, Michael ar fi
putut jura că vrea să fie sărutată. Avea buzele desfă­
cute şi privirea pierdută. Bărbia i se ridicase, ca şi cum
ar fi aşteptat, şi-ar fi dorit şi s-ar fi întrebat cît mai
aşteaptă înainte să se aplece şi să-i pecetluiască
soarta.
El simţi că spune ceva. Poate că-i rostise numele.
Pieptul i se strînse şi inima îi bătu mai tare, şi deodată
înţelese că nu mai poate amîna inevitabilul, că nimic
nu-l va mai opri. Nu mai era vorba să se controleze,
să se sacrifice sau să se simtă vinovat. De data asta
avea s-o facă pentru el. Avea să o sărute.

Mai tîrziu, cînd se gîndi la acel moment, singura

scuză pe care Francesca o găsi era că nu ştiuse ce
aproape e de el. Covorul era moale şi gros, iar ea nu-l
auzise venind. Nu avea cum, fiindcă altfel nu s-ar fi
răsucit ca să-i dea o replică usturătoare. Voia să spună
ceva oribil, caustic, şi să-l facă să se simtă vinovat, dar
cînd se întorsese... el era chiar lîngă ea. Foarte aproa­
pe. La cîţiva centimetri. Trecuseră ani de cînd fusese
aşa aproape de cineva, şi niciodată de ei.
Nu mai putea spune nimic, nu mai gîndea, abia
dacă mai respira şi se uita la el dorindu-şi să o sărute.
Michael. Dumnezeule, îl dorea pe Michael. Se simţi ca
trăsnită. Nu trebuia să vrea aşa ceva. Nu ar fi trebuit
să dorească pe nimeni, cu atît mai puţin pe ei.
Ar fi trebuit să plece. Chiar să fugă. Dar ceva o
ţinea prinsă pe loc. Nu putea să-şi ia ochii de la el, nu
putu decît să-şi umezească buzele şi cînd el o apucă
de umeri, ea nu se opuse. Nici măcar nu protestă. Şi
poate, doar poate, se înclină puţin spre el, ceva din ea
recunoscînd momentul, dansul subtil dintre un bărbat
şi o femeie. Trecuse mult de cînd nu fusese sărutată,
dar unele lucruri nu se uită. El îi atinse bărbia şi o ridică
puţin. Ea nu spuse nu. Se uită le el, îşi umezi buzele
şi aşteptă.
Aşteptă momentul, prima lui atingere, pentru că,
oricît de înspăimîntător şi greşit ar fi fost, ştia că o să
fie perfect.
 Aşa a şi fost. Buzele lui ie atinseră pe ale ei foarte
puţin, într-o mîngîiere abia simţită. Era genul de sărut
care seducea subtil. Tot trupul i se înfioră şi ea dori mai
mult. Undeva, în gîndurile ei confuze, ştia că nu e bine
ce fac şi că, mai mult decît atît, e nebuneşte. Dar nu
s-ar fi mişcat nici dacă la picioare i-ar fi jucat flăcăriie
iadului.
Era fascinată, transportată cu totui de atingerea lui.
Nu se putea mişca, nu putea să-l încurajeze altfel decît
legănîndu-şi încet corpul, dar nici nu încercă să se
desprindă din îmbrăţişare. Aşteptă doar, cu răsuflarea
tăiată, ca el să mai facă şi altceva.
Iar Michael o apucă de talie, cu degetele desfă­
cute, atrăgînd-o cu căidura lui. Nu o trase spre el, dar
apăsă puţin, iar spaţiul dintre ei'se micşoră pînă cînd
ea îi simţi hainele prin cămaşa de noapte. Şi se topi,
se aprinse. Era o neruşinată.
Buzele iui cerură mai mult, iar ale ei se desfăcură,
invitîndu-l să exploreze în continuare. El profită şi
începu un dans periculos cu limba, tentînd-o şi ta-
chinînd-o şi făcînd-o să-l dorească pînă cînd i se
înmuiară picioarele şi nu mai avu de ales, trebui să îl
apuce de braţe, să se sprijine de el, să-l atingă şi să
admită că şi ea era parte din ce se întîmpla. Că voia
asta.
El îi murmură numele, răguşit de dorinţă, nevoie şi
încă un lucru, ceva ce semăna cu durerea. Ea nu
putea decît să se sprijine de el şi să-l lase s-o sărute
şi, Dumnezeu s-o aibă-n pază, să-l sărute la rîndul ei.
 îl apucă pe după gît, bucurîndu-se de atingerea
pielii lui catifelate. Avea părul cam prea lung, buclat,
des şi aspru. Doamne, nu voia decît să-l mîngîie. Mîna
lui alunecă în sus, pe spatele ei, lăsînd o urmă fierbinte
în loc. Degetele îi mîngîiară umărul, mîna, apoi sînul.
Francesca încremeni, dar Michael era prea aprins
ca să observe. îi apucă sînul şi strînse, gemînd.
- Nu, şopti ea.
Era prea muit, prea intim. Era prea... Michael.
- Francesca, murmură el sărutînd-o pe obraz, pînă
la lobul urechii.
- Nu, spuse ea şi se eliberă din îmbrăţişare. Nu
pot.
Nu voia să-l privească, dar nu avea cum să n-o
facă. Şi îi păru rău imediat după aceea. Avea bărbia
aplecată şi chipul uşor întors, dar o privea atent,
intens. Iar ea simţi cum arde.
- Nu pot să fac asta, şopti ea.
El nu răspunse. Cuvintele veniră rapid, deşi nu
erau multe.
- Nu pot. Nu, eu... Nu pot.
-Atunci pleacă, se răsti el. Imediat.
Francesca fugi. Fugi în dormitorul ei, iar a doua zi,
fugi acasă la mama. Iar a treia zi fugi pînă în Scoţia.
 Capitolul XV

„Mă bucur că îţi e bine în India, dar aş vrea să te

gîndeşti să vii acasă. Ne e dor de tine şi ai respon­
sabilităţi care nu pot fi îndeplinite de peste graniţă.”
- de la Helen Stirling pentru fiul ei, contele de
Kilmartin, la doi ani şi patru luni după plecarea în India.

Francesca se pricepuse întotdeauna să mintă, se

gîndi Michael cînd citi scurta scrisoare pe care ea le-o
lăsase lui Helen şi lui Janet, şi se descurca de minune
cînd putea evita contactul direct, scriind.
Apăruse o urgenţă în Kilmartin, o epidemie de
febră pătată printre oi, febră pe care o descria în ad­
mirabil detaliu şi care necesita prezenţa ei imediată.
Nu aveau de ce să se îngrijoreze, îi asigura că se va
întoarce curînd şi promitea să aducă gem de zmeură
pregătit de bucătăreasă, neegalat, după cum ştiau, de
nici o cofetărie din Londra.
Michael nu auzise niciodată ca oile sau oricare alt
animal de fermă să se îmbolnăvească de febră pătată.
Şi unde oare se vedeau petele? Era foarte curat şi
frumos, şi se întrebă dacă nu cumva ea aranjase ca
Janet şi Helen să fie plecate la sfîrşit de săptămînă, ca
să poată fugi fără să-şi ia la revedere.
Şi chiar fugise, nu încăpea îndoială. Michael nu
credea că a apărut vreo urgenţă în Kilmartin. Dacă era
aşa, Francesca s-ar fi simţit obligată să-l anunţe şi pe
el. Poate că se ocupase de avere ani buni, dar el era
contele şi ea nu era o femeie care să îi submineze
poziţia, acum, că se întorsese.
O sărutase şi, mai mult decît atît, îi văzuse chipul
după aceea. Dacă ar fi putut, s-ar fiAascuns pe Lună.
Janet şi Helen nu erau prea îngrijorate, deşi spuneau
mereu că le lipseşte. Michael nu făcea decît să stea la
el în birou şi să se gîndească la cum ar putea să-şi
spele păcatele. O sărutase. O sărutase.
Nu era, se gîndi dezamăgit, cea mai bună cale de
a-ţi ascunde sentimentele. O cunoştea de şase ani şi
reuşise să se ascundă, să-şi joace perfect rolul. Şase
ani pe care îi distrusese cu un simplu sărut. Cum se
putea ca un sărut să fie mai plăcut în realitate decît
orice fantezie? Şi atunci cînd aveai şase ani la
dispoziţie ca să-ţi imaginezi, puteai crea nişte sărutări
destui de plăcute. Dar realitatea era mai plăcută, mai...
Francesca.
Ciudat cum acum totul era diferit. Puteai să te
gîndeşti la o femeie ani în şir, să-ţi imaginezi cum ar fi
să o iei în braţe, dar niciodată nu te puteai apropia de
realitate.
Era mai rău decît înainte. Da, o sărutase şi da,
fusese cel mai minunat sărut din viaţa lui. Dar nu avea
să se repete. Acum, că o sărutase în sfîrşit, acum, că
gustase perfecţiunea, agoniza mai mult decît oricînd.
Pentru că ştia exact ce pierde. înţelegea dureros de
clar ce nu va avea niciodată. Şi nimic nu putea fi ia fel.
Nu mai puteau fi prieteni. Francesca nu era genul
de femeie care putea să treacă peste astfel de
intimitate. Şi nu îi plăcea să se simtă stînjenită, aşa că
îl va evita cu tot dinadinsul. Plecase tocmai în Scoţia
ca să scape de el. Nu ar fi putut să-i transmită un
mesaj mai clar.
iar biletul pe care i-i scrisese Sui era muit mai puţin
degajat decît cel pentru Helen şi Janet.
Am greşit. Te rog să mă ierţi.
Michael nu avea nici cea mai mică idee pentru ce
îşi cerea scuze. El o sărutase pe ea. Poate că intrase
în dormitor fără să ceară voie, dar era destul de matur
ca să-şi dea seama că nu făcuse asta aşteptîndu-se
să fie maltratată. Era îngrijorată fiindcă i se păruse că
el e supărat pe ea. Se grăbise, dar pentru că ţinea la
el şi ia prietenia lor. Iar acum el stricase tot.
încă nu era sigur cum se întîmplase. O privea,
nu-şi putea lua ochii de la ea. Momentul era înscris
pentru totdeauna în gîndurile lui. Cămaşa trandafirie
de noapte, felul în care degetele ei se strînseseră pe
braţul lui în timp ce-i vorbea. Părul îi era desfăcut şi îi
atîrna peste un umăr. Avea ochii mari şi umezi,
emoţionaţi. Apoi se întorsese cu spatele la el.
Atunci începuse tot. Atunci se schimbaseră
lucrurile. Ceva din el se trezise, ceva ce nu putea
numi, şi plecase de pe loc, se apropiase de ea, foarte,
foarte mult, destul cît s-o atingă, să o facă a lui. Ea se
răsucise, iar el fusese pierdut. Nu se mai putea opri, «
nu mai putea asculta glasul raţiunii. Orice fărîmă de
control ar mai fi avut se evaporase, şi fusese forţat să
o sărute.
Era foarte simplu. Nu încăpuse loc de opţiune sau
de liber arbitru. Poate că, dacă ea l-ar fi refuzat sau ,
s-ar fi îndepărtat... Dar ea nu făcuse asta. Rămăsese ]
pe loc şi aşteptase. Ca el să o sărute? Sau aşteptase
să-şi revină şi să-i dea drumul?
Nu mai conta, se gîndi furios, strîrr^înd în pumn o
bucăţică de hîrtie. Pe podea, în jurul biroului, era plin
de astfel de hîrtii. Avea o dispoziţie proastă, iar colile
erau o pradă uşoară.
Apucă un cartonaş alb de deasupra sugativei şi îl
privi, apoi se pregăti să-l strîngă-n pumn. Era o
invitaţie. Se opri şi o citi. Era pentru acea seară şi
probabil că îşi confirmase prezenţa la eveniment.
Probabil că Francesca ar fi vrut să meargă, fiindcă
gazda îi era prietenă. Poate că ar fi trebuit să-şi tîrască
trupul obosit sus, ca să se pregătească. Poate că ar
trebui să-şi găsească o soţie. Nu i-ar fi vindecat
durerea, dar trebuia să facă şi asta mai devreme sau
mai tîrziu. Sigur era mai sănătos decît să stea la birou
şi să bea.
Se ridică şi mai citi o dată invitaţia. Oftă. Nu voia
să-şi petreacă seara cu o sută de oameni care îl vor
întreba unde e Francesca. La ce ghinion avea,
probabil că acolo vor fi o mulţime de membri ai familiei
ei, sau chiar mai rău, surorile ei, care îi semănau atît
de mult, cu părul lor castaniu şi zîmbetele largi. Nici
 una nu era la fel ca ea, bineînţeles. Surorile ei erau
aproape exagerat de prietenoase, de vesele şi de
deschise. Le lipseau misterul şi ironia din ochii lui
Frannie.
Nu voia să petreacă seara făcînd conversaţie
politicoasă. Aşa că decise să se ocupe de problemă
aşa cum o făcuse de atîtea ori înainte, găsindu-şi o
femeie.
Trei ore mai tîrziu, Michael era în faţa porţii
clubului, într-o dispoziţie înfiorătoare. Fusese la Belle
Maison, care nu era, dacă e să fim sinceri, nimic mai
muit decît un bordel, dar elegant şi discret, cu femei
curate şi dornice să fie acolo. Michael mai trecuse pe
la ele cît locuise în Londra. Majoritatea bărbaţilor pe
care îi cunoştea fuseseră la un pioment dat la Belle,
aşa cum i se spunea. Chiar şi John, înainte să se
însoare cu Francesca.
Fusese primit cu căldură de matroană şi tratat ca
fiul risipitor. Avea reputaţie, explică ea, şi le lipsise.
Femeile îl adorau şi spuneau mereu că e unui dintre
puţinii cărora le păsa şi de plăcerea lor, nu numai a lui.
Nu ştia nici el de ce, dar complimentul îi lăsase un gust
amar. în momentul aceia nu se simţea un amant
priceput. Se săturase de reputaţia de crai şi nu îi păsa
dacă face pe plac cuiva Voia doar o femeie care să-l
ajute să-şi golească mintea, chiar dacă doar pentru
cîteva minute.
Aveau exact fata potrivită, spusese matroana. Era
nouă şi toţi o doreau, iar iui îi va plăcea cu siguranţă.
Michael ridicase din umeri şi se lăsase condus spre o
blondă micuţă despre care i se spuse că e „cea mal
pricepută”.
El dădu să o atingă, dar nu reuşi. Nu se potrivea.
Era prea blondă. Nu voia o blondă. I se spusese că nu
e o problemă şi i se adusese o brunetă foarte fru­
moasă. I se păru prea exotică. O roşcată? Nu era bună
deloc.
Pe rînd, femeile i se părură prea tinere, prea în
vîrstă, prea plinuţe, prea subţiri. Pînă la urmă alese
una la întîmpiare, hotărît să închidă ofchii şi să termine
o dată. Rezistase două minute. După ce uşa se în­
chisese în urmă lui, i se făcuse râu, aproape că se pa-
nicase şi îşi dăduse seama că nu poate face aşa ceva.
înainte reuşise să uite de o anume femeie se-
ducîndu-le pe altele. Dar acum, că o atinsese, nu mai
putea să facă asta. Aşa că venise aici, la club, unde
nu trebuia să-şi facă griji că vede alte femei. Voia să
uite de Francesca şi spera ca alcoolul să aibă mai mult
efect decît fetele de la Belle Maison.
- Kilmartin.
Michael ridică privirea. Colin Bridgerton. La naiba.
- Bridgerton, spuse posac.
Fir-ar să fie. Numai pe Colin nu voia să-l vadă
acum. Chiar şi fantoma lui Napoleon, venită să-i înfigă
spada în inimă, ar fi fost de preferat.
- la loc, spuse Colin arătînd spre un scaun din faţa
lui.
Nu avea cum să scape. Ar fi putut spune că are o
întîlnire, dar nu ar fi avut o scuză ca să nu bea ceva
rapid cu Bridgerton, cît aştepta. Aşa că strînse din dinţi
şi se aşeză, sperînd că tînărul avea treabă peste, să
zicem, cel mult trei minute.
Colin ridică paharul, îl privi cam prea intens, apoi
răsuci lichidul arămiu de cîteva ori şi bău puţin.
-Am înţeles că Francesca s-a întors în Scoţia.
Michael dădu din cap şi mormăi aprobator.
- Ce surpriză, nu găseşti? Abia a început sezonul
de baluri.
- Nu pretind că aş ştii ce e în mintea ei.
- Nu, sigur, n-ai putea, spuse Colin cu blîndeţe.
Nici un bărbat inteligent n-ar pretinde că ştie ce
gîndeşte o femeie.
Michael nu răspunse.
- Dar au trecut doar, cît? Paisprezece zile de cînd
a venit?
- Puţin mai mult, se răsti Michael.
Francesca se întorsese în Londra în aceeaşi zi ca
şi el.
- Da, sigur. Tu ştii mai bine, nu?
Michael îi aruncă o privire tăioasă. Ce voia să
spună?
- Ei bine, spuse Colin ridicînd nepăsător din umeri.
Sînt-sigur că se întoarce curînd. Nu o să-şi găsească
soţ în Scoţia, şi asta îşi doreşte, nu?
Michael dădu crispat din cap, uitîndu-se la o masă
din cealaltă parte a încăperii. Era goală. Binecuvîntat
de liberă. Se şi imagina fericit la acea masă.
- Nu prea avem chef de vorbă în seara asta, aşa
e? întrebă Colin întrerupîndu-i visarea.
 - Nu, spuse Michael iritat de condescendenţa din
glasul celuilalt bărbat. Nu prea avem.
Colin chicoti, apoi bău ultima picătură din pahar.
- Te verificam doar, spuse, sprijinindu-se de
spătar.
- Să vezi dacă nu cumva m-am transformat în doi? \
îl ironiză Michael.
- Sigur că nu, spuse Colin zîmbind suspect de
vesel. Văd destul de bine. Voiam să aflu în ce dis-
i
poziţie eşti.
Michael ridică o sprinceană, cu o expresie aspră.
- Şi ce ai aflat?
- Ca de obicei, răspunse Colin fără să se supere.
Michael se uită urît la el pînă cînd chelnerul le mai
aduse de băut.
-în cinstea fericirii, spuse Colin ridicînd paharul.
îl strîng de gît, se decise Michael. Mă aplec peste
masă şi-mi pun mîinile în jurul gîtului lui şi strîng pînă
cînd îi ies din orbite ochii ăia verzi şi enervanţi.
- Nu vrei să bei în cinstea fericirii? întrebă Colin.
Michael mormăi şi dădu băutura pe gît.
- Ce bei? întrebă Colin pe un ton de conversaţie,
aplecîndu-se şi uitîndu-se în paharul lui. Cred că e tare
bun.
Michael se strădui să nu-i arunce paharul în cap.
- Foarte bine, ridică Bridgerton din umeri. Atunci
beau eu în cinstea fericirii mele.
Bău puţin, se aşeză mai comod pe scaun şi duse
din nou paharul la gură. Michel se uită la ceas.
 - Nu-i bine că nu am de mers nicăieri? întrebă
Colin visător.
Michael lăsă paharul să cadă pe masă.
- Ce rost are toată treaba asta? întrebă el supărat.
Un moment i se păru că Bridgerton, care putea
vorbi mai mult decît oricine, avea de gînd să tacă. Dar
cînd Michael era gata să renunţe la orice politeţe, să
se ridice şi să plece, el spuse:
- Te-ai decis ce ai de gînd să faci?
Michael nu se mişcă.
- Ce vrei să spui?
Colin zîmbi suficient de condescendent ca să-l
facă pe Michael să vrea să-l lovească.
-în legătură cu Francesca, bineînţeles, spuse el.
- Nu am discutat despre cum a plecat ea din ţară?
întrebă Michael atent.
Colin ridică din umeri.
- Scoţia nu e foarte departe.
- E destul de departe, mormăi Michael.
Cu siguranţă destul de departe ca să fie clar că nu
voia să aibă de-a face cu el.
- E singură acolo, spuse Colin oftînd.
Michael îl privi printre pleoapele îngustate. Foarte
atent.
- Cred că ar fi bine dacă ai...
Colin se întrerupse, intenţionat, Michael era sigur.
- Ei, ştii ce părere am eu, termină Bridgerton mai
iuînd o înghiţitură din pahar.
Iar Michael renunţă ia politeţe.
- Nu ştii nici pe naiba, Bridgerton.
 Colin ridică sprîncenele ca răspuns ia agresivitate!
lui. >1
- Ciudat, rosti. Aud asta toată ziua. De obicei, de
la surorile mele. <
Michael cunoştea tactica. Manevra iui Colin era
una pe care şi el o folosise de multe ori. Probabil că
de asta strînse pumnul sub masă. Nimic nu avea darul
să îl irite mai mult decît propriul comportament imitat
de altcineva. Iar faţa lui Colin era atît de aproape!
- Mai vrei un whisky? întrebă acesta, stricîndu-i
fantezia cu ochi învineţiţi.
Michael ar fi putut să se îmbete, însă nu în com­
pania lui Bridgerton. Aşa că refuză şi îşi împinse
scaunul.
- îţi dai seama, Kilmartin, spuse acesta cu o
blîndeţe aproape înspăimîntătoare, că nu există nici
un motiv pentru care nu poţi să te însori cu ea. Nici
unul. Poate doar, adăugă el încet, motivele pe care le
inventezi tu însuţi.
Michael simţi cum ceva i se frînge în piept. Pro­
babil inima, dar se obişnuise atît de mult cu senti­
mentul încît era mare minune că încă îşi mai dădea
seama cînd îl simţea. Iar Colin, fir-ar el să fie, nu mai
tăcea din gură.
- Dacă nu vrei să te însori cu ea, spuse acesta '
gînditor, atunci nu vrei. Dar...
-Ar putea să refuze, se auzi Michael spunînd.
Avea vocea răguşită, înecată, străină. Doamne,
dacă ar fi sărit pe masă şi ar fi strigat că o iubeşte, n-ar
fi fost maî clar ce simte pentru Francesca. Bridgerton
 înclină capul puţin, destul cît să dea de înţeles că
auzise subtextul cuvintelor iui Michael.
- S-ar putea să zică nu, murmură el. Ba chiar e cel
mai probabil. Femeile spun nu atunci cînd le ceri prima
dată.
- Şi de cîte ori ai cerut tu pe cineva?
Colin zîmbi încet.
- Numai o dată, de fapt. în după-amiaza asta.
Era singurul lucru, pur şi simplu singurul, pe care
l-ar fi putut spune Colin ca să-i liniştească emoţiile lui
Michael.
- Poftim? spuse el cu gura căscată de uimire.
Era vorba despre Colin Bridgerton, cel mai mare
dintre fraţii Bridgerton care încă nu erau însuraţi. El îşi
făcuse o profesie din a evita căsătoria.
- Chiar aşa, spuse acesta rar. M-am gîndit că e
momentul, deşi presupun că e cazul să fiu sincer şi să
mărturisesc că doamna nu m-a forţat să o cer de două
ori. Dacă te face să te simţi mai bine, a durat cîteva
minute înainte s-o conving să spună da.
Michaei se uită la el uimit.
- Prima ei reacţie a fost să leşine de surpriză,
recunoscu Bridgerton.
Michael încercă să nu se uite în jur după restul
actorilor din această farsă.
- Se simte bine? întrebă.
- Da, foarte, rosti Colin ridicînd paharul.
Michael îşi drese glasul.
- Pot să te întreb cine e norocoasa?
- Penelope Featherington.
 Cea care nu vorbeşte? era cît pe ce să spună
Michael. O pereche foarte ciudată după părerea lui.
- Acum chiar că pari surprins, spuse Colin, din
fericire amuzat.
- Nu am ştiut că vrei să te însori, improviză
Michael repede.
- Nici eu, zîmbi Colin. Ca să vezi.
Michael dădu să-l felicite, dar se auzi întrebînd:
- l-a spus cineva Francescăi? ,
- M-am logodit în această după-amiază, îi reaminti
Colin, cumva nedumerit.
- Ar vrea să ştie.
- Cred că da. Am chinuit-o suficient cînd eram
mici. Sînt sigur că vrea să inventeze vreun fel de-a mă
tortura care să aibă legătură cu nunta.
- Trebuie să-i spună cineva, spuse Michael brusc,
ignorînd povestea lui Colin despre copilărie.
Acesta se sprijini de spătar şi oftă.
- îmi imaginez că o să-i scrie mama.
- Mama ta o să fie destul de ocupată şi nu va fi
ăsta primul lucru din programul ei.
- Presupun că nu.
Michael se încruntă.
-Ar trebui să-i spună cineva.
- Da, rosti Colin zîmbind. Ar trebui să-i spună
cineva. M-aş duce chiar eu, fiindcă n-am mai fost de
mult în Scoţia. Dar cred că o să fiu cam ocupat în
Londra, fiindcă mă însor. Şi doar despre asta vorbim,
nu?
 Michael se uită urît la el. Nu putea să sufere felul
In care îl manipulase Colin, dar nu ştia cum ar fi putut
să spună asta fără să-şi recunoască dorinţa de a
călători în Scoţia ca să o vadă pe Francesca.
- Şi cînd e nunta? întrebă.
- Nu ştiu sigur, răspunse Colin. Sper că nu peste
mult timp.
Michael dădu din cap.
- Atunci Francesca trebuie informată cît mai
repede.
Colin zîmbi lent.
-Aşa e, da.
Michael se strîmbă.
- Nu e nevoie să te însori cu ea cît eşti acolo,
spuse Colin. Doar să o anunţi că mă însor eu.
Michael se gîndi iar ia cum i-ar fi plăcut să-l
stranguleze pe Bridgerton şi găsi că ideea îi surîdea
acum şi mai mult.
- Ne mai vedem, spuse acesta în timp ce Michael
se îndrepta spre uşă. Cam într-o lună, probabil?
Michael blestemă pe sub mustaţă, dar nu îl con­
trazise. Poate că se va urî pentru asta, dar acum avea
o scuză ca să meargă după Francesca, şi nu putea
rezista. întrebarea era dacă îi va putea rezista ei. Şi,
mai la obiect, oare voia?

Cîteva zile mai tîrziu Michael era în faţa uşii din

Kilmartin, casa copilăriei lui. Trecuseră ani de cînd
fusese acolo, mai mult de patru ani, chiar, şi nu putea
să nu fie emoţionat cînd îşi dădu seama că totul, casa,
 pămînturile, moştenirea, erau ale lui. Cumva nu înţe­
lesese asta cu inima pînă atunci.
Primăvara nu părea să fi ajuns în Scoţia încă, iar
aerul, deşi nu îngheţat, era rece, aşa că el îşi frecă
mîinile înmănuşate. Cerul era ceţos şi întunecat, dar
ceva din atmosferă îl făcea să se simtă bine, amin-
tindu-i că aici, nu în Londra sau în India, era acasă.
Dar sentimentul că aparţine nu-i oferea prea mult
confort la gîndul că trebuia să o vadă pe Francesca.
Pregătise momentul de o mie de ori în minte, după
conversaţia cu Bridgerton. Ce o să-i spună, cum o va
convinge. Şi credea că ştie ce e de făcut. înainte să o
convingă pe ea trebuise să se convingă pe sine.
Voia să o ia de nevastă. Trebuia să o determine să
accepte, sigur, pentru că nu ar fi putut-o forţa. Probabil
că ea îi va da nenumărate motive pentru care era o
idee nebunească, dar avea să o convingă. Şi se vor
căsători. Căsătoria. Era unicul vis pe care nu-şi
dăduse voie să-l viseze.
Dar, cu cît se gîndea mai mult la asta, cu atît avea
mai mult sens. Nu conta că o iubea şi că o iubise de
ani de zile. Nu era nevoie ca ea să ştie toate astea.
Dacă i-ar fi spus nu ar fi făcut decît să o supere şi să
se pună pe sine într-o lumină proastă.
Dar putea să-i prezinte problema în termeni
practici, să-i explice de ce era un lucru de bun simţ să
se căsătorească şi era sigur că ea va accepta ideea.
Poate că nu îi va înţelege emoţiile dacă nu simţea la
fel, dar era o persoană practică şi înţelegea lucrurile
logice.
 Iar acum, că îşi dăduse voie să-şi imagineze o
viaţă alături de ea, nu putea să renunţe. Trebuia să o
convingă. Trebuia. Şi va fi bine. Poate că nu o va avea
niciodată cu totul, poate că ea nu îl va iubi, ştia că nu
îi poate cîştiga inima, dar o va avea aproape întreagă,
iar asta îi va fi destul.
Era mai mult decît avea acum. Chiar şi jumătate
din Francesca ar fi însemnat foarte mult. Nu?
 Capitolul XVI

„Dar, aşa cum mi-ai scris, Francesca se ocupă de

Kilmartin atît de bine. Nu vreau să renunţ la datorie şi i
te asigur că, dacă nu aş avea o înlocuitoare atît de
pricepută, m-aş întoarce de-ndată.”
- de la contele de Kilmartin pentru mama sa, Helen
Stirling, la doi ani şi şase luni după plecarea în India,
scrisă în timp ce contele mormăia: „Şi nu mi-a răspuns
la întrebare. ”

Francescăi nu-i plăcea să se simtă laşă, dar cînd

alegerile ei erau prosteşti, prefera să fie laşă. Era chiar
bucuroasă. Numai o proastă ar fi rămas în Londra, în
aceeaşi casă chiar, cu Michael Stirling, după ce acesta
o sărutase.
Fusese... Nu voia să se gîndească la asta, pentru
că atunci cînd o făcea se simţea vinovată şi îi era
ruşine. Nu ar fi trebuit să simtă aşa ceva pentru
Michael. Nu pentru el. Nu plănuise să dorească pe
cineva. Spera doar la o senzaţie cît de cît plăcută, Is-
un sărut tolerabil, dar care să nu o afecteze. Ar fi fost
suficient. Dar acum, asta... Michael o sărutase. Şi, mai
rău, îl sărutase la rîndul ei. De atunci nu reuşea să se
gîndească decît la buzele lui, peste tot pe trupul ei.
Noaptea, singură în patul ei enorm, visele îi erau mai
vii, şi mîna îi aluneca în jos, oprindu-se chiar înainte
să ajungă la destinaţie.
Nu putea să aibă fantezii despre el. Era greşit. S-ar
fi simţit oribil dacă ar fi dorit pe oricine aşa, darămite
acum, că îl dorea pe el. Era vărul lui John. Cel mai bun
prieten al lui. Şi al ei. Nu ar fi trebuit să-l sărute. Dar,
se gîndi oftînd, fusese minunat. De asta preferase să
fie laşă, nu proastă, şi fugise în Scoţia. Fiindcă nu
credea că i-ar fi putut rezista a doua oară.
Locuia la Kilmartin de aproape o săptămînă şi
încerca să intre în ritmul obişnuit al casei. Erau multe
lucruri de făcut, ca de obicei. Avea de calculat taxe şi
de vizitat chiriaşi, dar sarcinile astea nu îi mai plăceau
ca înainte. Faptul că erau monotone ar fi trebuit să o
aline, dar în loc de asta ea era din ce în ce mai agitată
şi nu se putea concentra, nu putea să fie atentă la
nimic.
Era emoţionată mereu şi distrată, şi de multe ori
nu ştia ce să facă, literalmente. Nu putea sta locului,
aşa că pleca ore întregi din casă, încălţată cu cele mai
comode cizme, plimbîndu-se pînă cînd obosea.
Nu dormea mai bine din cauza asta, dar măcar
încerca. Iar acum încerca din plin, fiindcă abia ajun­
sese pe vîrful unui deal foarte înalt. Respirînd greu,
ridică privirea spre cerul întunecat şi încercă să-şi dea
seama cît e ceasul şi dacă nu cumva avea să plouă.
Probabil că era tîrziu. Se încruntă. Ar fi trebuit să se
întoarcă.
 Nu era departe, doar pînă la poalele dealului şl
peste o pajişte înverzită. Dar cînd ajunse la Kilmartin,
începuse să plouă mărunt şi avea chipul acoperit de
picături de ceaţă. îşi scoase boneta şi o scutură,
bucuroasă că îşi amintise să o pună pe cap. Nu era
mereu atît de atentă. Tocmai voia să urce treptele spre
dormitorul ei, unde avea de gînd să mănînce nişte
biscuiţi cu ciocolată, cînd Davies, majordomul, apăru
în faţa ei. i
- Doamnă? spuse el, clar dorind să-i vorbească.
-Da?
-Aveţi un oaspete.
- Un oaspete? se încruntă ea.
Cei care veneau la Kilmartin de obicei plecaseră
deja la Edinburgh sau la Londra pentru sezonul de
baluri.
- Nu tocmai oaspete, my lady.
Michael. Nu avea cine să fie altcineva. Şi nici nu
putea spune că se mira. Se gîndise că probabil va veni
după ea, deşi presupusese că o va face imediat sau
deloc. Acum, după atîta vreme, se gîndea că poate
scăpase. Poate era în siguranţă, departe de el şi de
dorinţele ei.
- Unde este? îl întrebă pe Davis.
-Contele?
Ea dădu din cap.
- Vă aşteaptă în salon.
-A venit de mult?
- Nu, doamnă.
 Francesca dădu din cap, apoi se forţă să meargă
spre salon. Nu ar fi trebuit să fie atît de îngrozită. Era
doar Michael, pentru Dumnezeu. Doar că acum era
sigură că nu va mai fi niciodată doar Michael. Oricum,
nu era ceva la care să nu se fi gîndit deja de un milion
de ori. Dar toate platitudinile şi explicaţiile păreau
nepotrivite acum, că trebuia să le rostească tare.
Ce mă bucur să te văd, Michael, i-arfi putut spune,
prefăcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic. Sau - Cred că
îţi dai seama că nimic nu se va schimba - deşi, evi­
dent, totul se schimbase. Sau ar fi putut să glumească
şi să înceapă cu Nu-i aşa că a fost o prostie? însă nici
unul dintre ei nu simţea asta.
Pînă la urmă acceptă că era nevoie să înfrunte
situaţia şi intră în salonul de la Kilmartin. El era la
fereastră, poate uitîndu-se după ea, şi nu se întoarse
cînd Francesca păşi în cameră. Părea a fi venit direct
din călătorie. Hainele îi erau puţin mototolite şi părui în
dezordine. Nu se putea să fi venit călare, numai un
nebun ar fi făcut aşa ceva. Dar călătorise destul de des
cu el ca să ştie că probabil i se alăturase vizitiului, în
faţă, după o vreme. Nu-i plăcuseră niciodată trăsurile
închise şi preferase de mai multe ori să stea în ploaie
decît să rămînă alături de ceilalţi pasageri.
Nu îi rosti numele. Ar fi putut s-o facă, probabil. Nu
cîştiga oricum prea mult timp, pentru că el nu putea
rămîne cu faţa la fereastră o veşnicie. Avea să se
întoarcă. Dar pentru moment voia doar să se obiş­
nuiască în prezenţa lui, să se asigure că respiraţia îi
era controlată şi că nu va izbucni în lacrimi sau în rîs.
 - Francesca, spuse el încă stînd cu spatele.
îi simţise prezenţa. Ea făcu ochii mari, deşi nu
avea de ce să fie surprinsă. De cînd se întorsese din
armată avea o capacitate uimitoare de a simţi tot ce
avea în preajmă. Probabil că aşa rămăsese în viaţă.
- Da, spuse ea, adăugînd, pentru că i se păru că
trebuie, - sper că ai avut o călătorie plăcută.
El se răsuci.
- Foarte plăcută.
Ea înghiţi în sec, încercînd să nu bbserve cît de
chipeş era. în Londra i se tăiase răsuflarea, dar aici, în
Scoţia, părea schimbat. Mai sălbatic, mai aproape de
natură. Mai periculos pentru sufletul ei.
- S-a întîmplat ceva în Londra? întrebă ea, sperînd
că vizita lui are un scop practic.
Dacă nu avea, atunci venise numai pentru ea,
lucru care o speria de moarte.
- Nu, nimic, spuse el. Dar am nişte veşti.
Ea înclină capul, aşteptînd replica lui.
- Fratele tău s-a logodit.
- Colin? întrebă ea surprinsă.
Fratele ei fusese aşa pasionat de burlăcie încît nu
s-ar fi mirat dacă el ar fi zis că norocosul era mai tînărul
Gregory, cu zece ani mai mic decît Colin. Dar Michael
dădu din cap.
- Cu Penelope Featherington.
- Cu... Ce surpriză. Dar îmi pare bine. Cred că se
potrivesc perfect.
Michael făcu un pas spre ea, cu mîinile prjnse la
spate.
 - M-am gîndit că ţi-ar plăcea să ştii.
Şi nu îi putea trimite o scrisoare?
- Mulţumesc, spuse ea. Apreciez atenţia ta. A
trecut mult de cînd n-a mai fost o nuntă în familie. Nu,
de la nunta...
Mea. Amîndoi îşi dădură seama că asta voise să
spună.
Tăcerea atîrnă între ei ca un oaspete nedorit, dar
ea o rupse spunînd:
- A trecut multă vreme. Cred că mama e foarte
bucuroasă.
- Aşa este, confirmă el. Sau cel puţin aşa mi-a
spus fratele tău. Nu am apucat să îi vorbesc eu însumi.
Francesca îşi drese glasul, apoi încercă să se
prefacă degajată şi flutură din mînă, întrebînd:
- Stai mult?
- Nu m-am decis, spuse el făcînd încă un pas spre
ea. Depinde.
Francesca înghiţi în sec.
- De ce anume?
El scurtă şi mai mult distanţa dintre ei.
- De tine, spuse încet.
Ştia ce vrea să spună, sau aşa credea, dar nu voia
să recunoască sărutul din Londra, aşa că făcu un pas
în spate. Atît putea face fără a ieşi din cameră. Se
prefăcu a nu pricepe.
- Nu te prosti, spuse. Kilmartin e casa ta. Poţi veni
şi pleca după cum pofteşti. Nu depinde de mine.
El zîmbi viclean.
-Asta crezi? murmură.
 Iar ea îşi dădu seama că el se apropiase din nou.
-îţi pregătesc o cameră, spuse repede. Pe care o
preferi?
- Nu contează.
- Atunci dormitorul contelui, spuse ea, ştiind că
vorbeşte fără noimă. Aşa e normal. O să mă mut eu în
altă cameră. Sau în aripa cealaltă, adăugă.
El mai făcu un pas spre ea.
- S-ar putea să nu fie nevoie.
Francesca îl privi în ochi. Ce sugera? Doar nu
credea că un sărut în Londra îi dădea dreptul să facă
uz de uşa dintre camerele lor.
-închide uşa, spuse el, arătînd cu capul.
Ea se uită peste umăr, deşi ştia ce va vedea acolo.
- Nu sînt sigură...
- Eu sînt, spuse el.
Apoi, pe un ton care suna ca o mănuşă de catifea
peste un pumn de oţel:
- închide-o.
Francesca închise uşa. Era destul de convinsă că
nu e o idee bună, dar o închise oricum. Orice avea să-
i spună, nu ţinea morţiş să fie auzit de o armată de
servitori. Dar cînd degetele ei părăsiră clanţa, se feri
de el şi merse spre fereastră, la o distanţă cît mai
mare. El păru amuzat, dar nu o luă în rîs. în loc de
asta, spuse:
- M-am tot gîndit, de cînd ai plecat din Londra.
La fel făcuse şi ea, dar nu avea rost să o spună.
- Nu am intenţionat să te sărut.
- Nu! spuse ea prea tare. Adică, sigur că nu. J
 - Dar acum, că am făcut asta... Că noi am făcut
asta...
Ea tresări. Nu avea de gînd să îi dea voie să
pretindă că nu participase la sărut.
- Acum, că s-a întîmplat, sînt sigur că înţelegi.
Totul s-a schimbat.
Ea îl privi, deşi pînă atunci se uitase atentă la
modelul cu flori de crin de pe tapiţeria divanului.
- Sigur, rosti, încercînd să nu bage în seamă nodul
din gît.
Degetele lui apucară marginea de mahon a unui
fotoliu Hepplewhite. Francesca se uită la degetele
strînse. Era emoţionat, îşi dădu seama surprinsă. Nu
se aşteptase la asta. Nu credea că-l mai văzuse
vreodată aşa. Era mereu elegant, şarmant fără efort,
inteligent şi stăpînit. Dar acum arăta altfel. Sincer,
emoţionat. Nu o făcea să se simtă mai bine, dar nici
nu mai simţea că e în dezavantaj.
- M-am gîndit mult, spuse.
Repeta. Foarte neobişnuit pentru el.
- Şi am ajuns la o concluzie care m-a uimit chiar
şi pe mine, continuă el, deşi acum, că am ajuns la ea,
sînt convins că e cel mai bun lucru.
După fiecare cuvînt pe care îl rostea, Francescăi i
se părea că el are mai mult control, că e mai în largul
lui. Nu voia să se simtă rău... Ba poate voia, fiindcă
aşa era cinstit după ce simţise ea toată săptămîna. Dar
se simţea uşurată că nu e singura stînjenită, că şi el
fusese tuiburat şi confuz, ca şi ea. Sau cel puţin că fu­
sese afectat. Michael îşi drese glasul, apoi mişcă puţin
bărbia, întinzîndu-şi gîtul.
 - Cred, spuse el privind-o în ochi, că ar trebui sâ
ne căsătorim.
Ce?
Buzele ei se desfăcură.
Ce?
Apoi, într-un sfîrşit, spuse cuvîntul:
-Ce?
Nu „poftim”. Nici măcar „mă scuzi”. Doar „ce”.
- Dacă îmi asculţi argumentele, rosti el, o să vezi
că are sens.
-Ai înnebunit?
El se retrase puţin.
- Ba deloc.
- Nu mă pot mărita cu tine, Michael.
- De ce nu?
De ce nu? Pentru că... Pentru că...
- Pentru că nu pot! izbucni ea. Pentru Dumnezeu,
dintre toţi oamenii, tu ar trebui să înţelegi cel mai bine
ce nebunească e o astfel de sugestie.
- E adevărat că la prima vedere pare foarte
neobişnuit, dar dacă îmi asculţi argumentele o să vezi
că are sens.
Ea îl privi cu ochii mari.
- Cum să aibă sens? Nu ştiu nimic care să aibă
mai puţin sens.
- Nu ai fi nevoită să te muţi, spuse ei numărînd pe
degete. O să-ţi păstrezi titlul şi poziţia.
Convenabil, dar nu suficient ca să se mărite cu
Michael, care, ei bine... era el.
 - O să ştii că te voi trata cu atenţie şi respect,
adăugă ei. Ar putea dura luni întregi înainte să te
asiguri că un altul va face la fel. Dar chiar şi aşa, ce
garanţie ai avea? Primele impresii pot fi înşelătoare.
Ea îl privi încercînd să vadă dacă în spatele
cuvintelor lui era ceva, orice. Trebuia să existe un
motiv pentru ce se întîmpla, fiindcă altfel nu putea
înţelege de ce o cere în căsătorie. Era o nebunie.
Era... Doamne, nu ştia nici ea ce este. Cum se
numeşte ceva ce te face să simţi că-ţi fuge podeaua
de sub picioare?
- O să îţi dăruiesc copii, spuse el încet. Sau cel
puţin o să încerc.
Ea roşi. Simţi imediat cum i se aprind obrajii. Nu
voia să-şi imagineze că e în pat cu el. Petrecuse toată
săptămîna încercînd să nu facă asta.
- Şi tu ce cîştigi? şopti ea.
El păru luat prin surprindere de întrebarea ei, dar
îşi reveni repede şi spuse:
- O să am o soţie care s-a ocupat ani întregi de
averea mea. Nu sînt prea mîndru ca să nu profit de
cunoştinţele tale.
Ea dădu din cap. Doar o dată, suficient ca el să
continue.
- Te cunosc deja şi am încredere în tine, spuse el.
Şi ştiu că nu m-ai înşela.
- Nu mă pot gîndi la asta acum, spuse ea punîndu-
şi mîinile pe obraji.
Ameţise şi avea senzaţia oribilă că nici nu-şi va
mai reveni vreodată.
 - Are sens, spuse Michael. Trebuie doar să te
gîndeşti la...
- Nu, spuse ea încercînd cu disperare să vor­
bească pe un ton hotărît. Nu are cum să meargă. Ştii
asta, mai spuse, întorcîndu-se cu spatele ca să nu se
uite la el. Nu-mi vine să cred că ţi-a trecut prin cap.
- Nici mie nu mi-a venit să cred la început, recu­
noscu el. Dar după aceea nu am putut să uit şi curînd
mi-am dat seama că are foarte mult,sens.
Francesca îşi apăsă tîmplele cu degetele. Pentru
Dumnezeu, de ce îi tot vorbea despre sens? Dacă mai
spunea cuvîntul o dată, era sigură că va ţipa. Şi cum
putea să fie atît de calm? Nu ştia exact cum ar fi vrut
să se poarte el, pentru că nu-şi imaginase niciodată
un astfel de moment. Dar ceva din ceea ce îi recita el
fără emoţie o deranja. Era prea calm, prea reţinut.
Poate puţin emoţionat, dar adunat, controlat. în timp
ce ea avea impresia că alunecă în neant. Nu era
cinstit. Iar în acei moment îl ura fiindcă o făcea să se
simtă aşa.
- Mă duc sus, rosti ea brusc. O să vorbim
dimineaţă.
Aproape că reuşise să scape. Era la jumătatea
drumului spre uşă cînd îi simţi mîna pe braţ, apucînd-o
ferm, dar blînd, şi ţinînd-o pe loc.
-Aşteaptă, spuse el, iar ea nu se mai putu urni.
- Ce vrei? şopti.
Nu se uita la el, dar îi cunoştea chipul, felul în care
părul întunecat îi cădea pe frunte, ochii cu pleoape
grele şi gene atît de lungi că ar fi făcut să plîngă şi un
înger. Şi buzele lui. îi cunoştea mai ales buzele, cu
forma lor perfectă, frumos modelată, mereu curbate
într-un zîmbet şiret, ca şi-cum ar fi ştiut lucruri, ca şi
cum ar fi înţeles lumea într-un fel în care muritorii
nevinovaţi nu o vedeau.
Mîna îi alunecă spre umărul ei, apoi degetele o
mîngîiară uşor pe gît. Cînd vorbi în sfîrşit avea vocea
joasă, guturală, iar ea simţi vibraţia pînă în adîncul
fiinţei:
- Nu vrei să te mai sărut o dată?
 Capitolul XVII

„Da, sigur. Francesca e o minune. Dar ştiai asta

deja, nu-i aşa?” i
- de la Helen Stirling pentru fiul ei, contele de
Kilmartin, la doi ani şi nouă luni după plecarea acestuia
în India.

Michael nu era sigur cînd înţelesese în sfîrşit că va

fi nevoit să o seducă. încercase să-i dea argumente,
se adresase spiritului ei practic şi înţelepciunii ei, dar
nu funcţiona. Şi nu putea să îi vorbească din suflet,
fiindcă numai ei o iubea pe ea, asta ştia sigur. Aşa că
trebuia să-i aprindă pasiunea. O dorea, Doamne, cît
de mult! Atît de intens cum nu-şi imaginase că se
putea, înainte să o sărute la Londra. Dar chiar dacă
sîngele îi clocotea de dorinţă, nevoie şi, da, iubire,
mintea îi rămînea calculată, ascuţită, iar el ştia că dacă
vrea s-o aibă trebuie să o convingă aşa. Va trebui să
o facă a lui într-un fel pe care ea să nu-l poată refuza.
Nu o putea convinge doar vorbindu-i, doar spunîndu-i
nişte idei. Francesca ar fi încercat să se opună, să se
prefacă a nu simţi nimic. Dar dacă ar fi fost a lui, dacă
ar fi împărţit ceva foarte intim, atunci putea să fie cu
ea pentru totdeauna.
 Ea îi alunecă din mînă şi merse înapoi, punînd
distanţă între ei.
- Mai vrei un sărut, Francesca? murmură el
apropiindu-se cu graţia unui prădător.
-Afost o greşeală, spuse ea cu vocea tremurînd.
Păşi din nou înapoi, oprindu-se cînd atinse mar­
ginea unei mese. El se apropie.
- Nu şi dacă ne căsătorim.
- Nu mă pot mărita cu tine. Ştii asta.
El o luă de mînă şi îi mîngîie pielea.
- De ce crezi asta?
- Pentru că tu... Eu... Tu eşti tu.
-Aşa e, spuse el ridicîndu-i mîna şi sărutîndu-i
palma.
îşi trecu şi limba peste încheietura ei, doar pentru
că putea.
- Şi pentru prima dată după foarte mult timp, mai
spuse uitîndu-se la ea printre gene, n-aş vrea să fiu
nimeni altcineva.
- Michael, şopti ea aplecîndu-se în spate.
- Michael, nu, sau Michael, da? murmură el
sărutîndu-i mîna în sus, spre cot.
- Nu ştiu, suspină ea.
-înţeleg.
Buzele lui urcară mai mult şi îi împinse uşor bărbia,
ca să lase capul pe spate. O sărută încet, atent, fără
să uite nici o bucăţică de piele în atacul lui senzual. îi
sărută linia gîtului, lobul urechii şi înapoi, spre mar­
ginea corsetului, pe care o apucă şi trase în jos. Ea
tresări, dar nu spuse nu, aşa că el continuă să tragă
 pînă cînd îi descoperi un sîn. Doamne, cîtîi mai plăcea
moda timpurilor iui.
- Michael? şopti ea.
El scoase un sunet liniştitor, menit s-o facă să tacă.
Nu voia să răspundă nici unei întrebări şi nu voia ca
ea să gîndească suficient cît să pună vreo întrebare,
îşi trecu limba pe sub sînul ei, gustînd esenţa dulce a
pielii ei, apoi îl cuprinse în palmă. O atinsese peste
rochie atunci cînd se sărutaseră, şi crezuse că e în
Ceruri, dar nimic nu se compara cd senzaţia pe care
i-o dădea pielea ei fierbinte şi dezgolită.
- Vai de mine, gemu ea. Vai...
El suflă încet peste sfîrc. '
- Să te sărut?
Se uită la ea. Ştia că riscă aşteptînd răspunsul ei.
Probabil că nici n-ar fi trebuit să o întrebe ceva. Dar,
deşi voia să o seducă, nu avea inimă să o facă fără
aprobarea ei..
- Vrei? murmură din nou, lingîndu-i uşor sfîrcul.
- Da! izbucni ea. Da, pentru Dumnezeu! Da!
El zîmbi. încet, languros, savurînd momentul. Apoi,
după ce aşteptă o secundă, probabil mai mult decît era
cinstit, fiindcă ea tremura, se aplecă şi îi cuprinse
sfîrcul cu buzele, punînd toată pasiunea adunată în
atîţia ani în ceea ce făcea, concentrîndu-şi toată aten­
ţia asupra unui boţ nevinovat de carne. Francesca nu
avea cum să reziste.
- Doamne! suspină ea, sprijinindu-se de marginea
mesei şi arcuind spatele. Doamne, Michael!
 El profită de pasiunea ei şi îi cuprinse şoldurile,
ridicînd-o şi aşezînd-o pe masă, cu picioarele des­
făcute. Sufletul îi era mulţumit, chiar dacă trupul cerea
satisfacţie. Adora că-i putea face asta, că o putea face
să ţipe, să suspine şi să geamă de dorinţă. Ea, care
era atît de puternică, atît de calmă şi controlată, acum
era doar a lui, sclava propriei dorinţe şi a atingerilor lui
pricepute.
O sărută, o mîngîie şi o tachină pînă cînd i se păru
că e gata să explodeze. Respira greu, sacadat, şi
suspinele îi deveniseră tot mai incoerente. Mîiniie lui
alunecau încet în sus, apucînd mai întîi glezna, apoi
pulpele, apoi ridicîndu-i rochia şi strîngîndu-i-o în
poală, deasupra genunchilor. Abia atunci făcu un pas
înapoi.
Ea îl privi pierdută, cu buzele trandafirii desfăcute.
Nu spuse nimic, iar el presupuse că nici n-ar fi putut
rosti ceva. Dar văzu întrebarea din ochii ei. Nu mai
putea să vorbească şi era pe punctul de a-şi pierde
minţile.
- M-am gîndit că ar fi o cruzime să Continui să-l
torturez, spuse el apucîndu-i sfîrcul între degete.
Ea gemu.
- îţi place.
Era o afirmaţie, şi nu una prea sofisticată, dar era
vorba de Francesca, nu de vreo femeie cu care se
culca închizînd ochii şi imaginîndu-şi-o pe ea. Şi de
fiecare dată cînd ea suspina de plăcere, inima lui
tresărea de bucurie.
-îţi place, spuse din nou, zîmbind mulţumit.
 - Da, murmură ea. Da.
El se aplecă aproape de urechea ei şi şopti:
-Atunci o să-ţi placă şi asta.
- Ce? întrebă ea, surprinzîndu-l.
Credea că nu mai poate pune întrebări. îi ridică
rochia puţin mai sus, destul cît să nu alunece înapoi.
- Vrei să auzi, nu-i aşa? murmură el strecurîndu-şi
mîinile pînă deasupra genunchilor ei.
îi strînse uşor coapsele, mîngîindu-i pielea cu
degetele. 1

- Vrei să ştii.
Ea dădu din cap. El se apropie din nou şi o sărută
uşor, cît să-i simtă buzele, dar să poată vorbi.
-Ai fost întotdeauna atît de curioasă! murmură el.
Ai pus mereu atîtea întrebări...
O sărută pe obraz, spre ureche, şoptind tot timpul.
- Michael, spuse el imitîndu-i încet vocea,
spune-mi ceva neruşinat. Spune-mi ceva neruşinat.
Ea roşi. Nu o vedea, dar simţi cum pielea i se
încinge.
- Dar nu ţi-am spus niciodată ce voiai să auzi, aşa
e? întrebă prinzîndu-i cu dinţii lobul urechii. Te-am lăsat
mereu în faţa uşii de la dormitor, aşa e?
Se opri, nu pentru că aştepta un răspuns, ci pentru
că voia să îi audă respiraţia.
- Te-ai întrebat? şopti. După ce ne despărţeam,
te-ai întrebat ce nu ţi-am spus?
Se aplecă şi îi atinse urechea cu buzele, ca ea să-l
simtă în timp ce-i spunea:
- Voiai să ştii ce fac atunci cînd sînt neruşinat?
 Nu voia să primească un răspuns, pentru că nu ar
fi fost cinstit. Dar nici nu putea să nu se gîndească la
nenumăratele ocazii în care o tachinase povestindu-i
despre cuceririle sale. Doar că nu el aducea vorba
despre el. Ea întrebase întotdeauna.
- Vrei să-ţi spun acum? murmură.
Ea tresări, surprinsă, iar el chicoti.
- Nu despre ele, Francesca. Despre tine. Numai
despre tine.
Ea se răsuci, iar buzele lui îi alunecară de-a lungul
obrazului. El se retrase ca să o poată privi. întrebarea
din ochii ei era clară. Ce vrei să spui?Michael mişcă
mîinile, apăsînd destul cît să-i mai desfacă pulpele
puţin.
- Vrei să-ţi spun ce o să fac acum?
Se aplecă şi îşi trecu limba peste sfîrcul ei, întărit
în aerul rece al după-amiezii.
- Ce o să-ţi fac ţie? adăugă.
Ea înghiţi în sec, iar el decise că răspunsul e
afirmativ.
-Am atît de multe opţiuni, spuse răguşit, mişcînd
palmele mai sus pe coapsele ei. Nici nu ştiu de unde
să încep.
Se opri o clipă şi o privi. Respira greu şi avea
buzele desfăcute, pline. Era cu totul vrăjită de el. Se
apropie mai mult, aplecîndu-se la cealaltă ureche, ca
să se asigure că ea îi aude cuvintele şi îi simte pa­
siunea:
- Cred, oricum, că aş începe acolo unde ai mai
mare nevoie. Mai întîi te-aş săruta, spuse apăsîndu-i
coapsele cu degetele, aici.
 Tăcu o secundă, destul cît să simtă tremurul ei de
dorinţă.
- Ţi-ar plăcea asta? murmură ca să o tachineze.
Da, văd că ţi-ar plăcea. Dar nu ar fi destul, rosti gîn-
ditor, pentru nici unul dintre noi. Aşa că ar fi nevoie să
te sărut şi aici.
Palmele îi alunecară mai sus, la încheietura
coapsei, unde apăsă încet, ca ea să ştie la ce se
referă.
- Cred că ţi-ar plăcea să te sărHjt aici, adăugă, la
fel de mult cum, rosti ducînd palma foarte aproape de
centrul ei, dar fără să o atingă, mi-ar plăcea mie să te
sărut.
Ea respiră din ce în ce mai sacadat.
-Aici ar trebui să nu mă grăbesc, murmură, şi să
îmi folosesc şi limba, nu doar buzele. Să o plimb aici,
pe margine, mai spuse, arătîndu-i cu unghia bucăţica
de piele despre care vorbea. Şi în tot timpul ăsta te-aş
desface din ce în ce mai mult. Poate aşa?
Se retrase ca să-şi vadă opera. Imaginea ei era
nemaipomenit de erotică. Aşezată pe marginea mesei,
cu picioarele desfăcute doar pentru el, deşi nu destul
pentru ce avea de gînd. Rochia o acoperea încă, dar
asta-i sporea atracţia. Nu avea nevoie să o vadă, cel
puţin nu încă. Poziţia în care stătea era suficient de
necuviincioasă, farmecul fiindu-i sporit şi de sînul încă
dezgolit, cu sfîrcul trandafiriu întărit, cerînd atenţie. Dar
nimic nu l-ar fi putut face să o dorească mai mult decît
chipul ei, buzele desfăcute, ochii întunecaţi de pa­
siune, de un albastru cobalt. Fiecare respiraţie a ei
 spunea ia-mă. Suficient cît să-i determine să renunţe
la seducţie şi să o facă a lui chiar în acel moment.
Dar nu, trebuia să se mişte încet. Să o tachineze,
să o tortureze, să o aducă pe culmile extazului şi să o
ţină acolo cît de mult putea. Trebuia să se asigure că
înţeleg amîndoi cum nu vor putea trăi fără asta. Era
greu, fiindcă era foarte aprins şi abia se mai putea
abţine.
- Ce crezi, Francesca? murmură, strîngîndu-i din
nou coapsele. Nu cred că ai picioarele suficient
desfăcute.
Ea scoase un sunet pe care Michael nu ştia cum
să-l descrie, dar care îl aprinse şi mai mult.
- Poate că, spuse încet, aşa e mai bine.
Şi îi împinse încet pulpele mai departe una de alta.
Poalele rochiei se întinseră, strîngîndu-i pulpele, iar ei
scoase un sunet dezaprobator şi murmură:
- Nu cred că ţi-e comod aşa. Dă-mi voie să te ajut.
Prinse tivul cu degetele şi îi ridică rochia în jurul
taliei, iar ea rămase complet expusă. Nu putea să o
vadă cu totul, pentru că era concentrat asupra chipului
ei. Dar ştiind că e în poziţia în care era îl făcea să
tremure de dorinţă. îşi îndreptă spatele şi încercă să
se controleze. Nu era încă momentul. Va veni curînd,
pentru că era sigur că ar fi murit dacă n-ar fi avut-o în
acea seară. Dar pentru moment trebuia să fie atent la
Francesca. Şi la ce o putea face să simtă. îşi apropie
din nou buzele de urechea ei.
- Nu ţi-e frig, nu?
 Ea nu făcu decît să respire întretăiat. El o atinse
cu un deget şi începu să o mîngîie.
- Nu aş putea să te las să-ţi fie frig, îi şopti. Ar fi
total lipsit de politeţe. Dacă am fi afară, spuse gînditor,
ţi-aş oferi haina mea. Dar aici, o pătrunse cu vîrful
degetului, destul cît să o facă să tresară, nu-ţi pot oferi
decît gura mea.
Francesca mai scoase un sunet incoerent, nu mai
mult decît un suspin pierdut.
- Da, spuse el viclean, asta ţi-aş face. Te-aş săruta
aici, unde ţi-ar plăcea mai mult.
Ea abia mai reuşea să respire.
- Cred că te-aş atinge mai întîi cu buzele, murmură
el, dar apoi, ca să explorez mai adînc, mi-aş folosi
limba.
îi arătă cu degetele ce voia să-i facă după aceea
cu gura.
- Cam aşa, doar că mult mai fierbinte şi mai umed,
spuse plimbîndu-şi limba peste lobul urechii ei.
- Michael, gemu ea.
îi rostise numele. Şi nimic altceva. Era din ce în ce
mai aproape.
- Te-aş gusta cu totul, îi şopti. Fiecare picătură.
După aceea, cînd aş fi aproape sigur că te cunosc în
întregime, te-aş desface şi mai mult.
Din nou, îşi folosi degetele ca să-i arate, în cel mai
neruşinat mod. Apoi o atinse cu unghia.
- Ca să mă asigur că nu mi-a scăpat vreun colţişor
secret.
 - Michael, suspină ea din nou.
- Cine ştie cît te-aş săruta? murmură ei. Poate că
nici n-aş reuşi să mă mai opresc, rosti şi o sărută pe
gît. Poate că nici nu ai vrea să mă opresc.
Tăcu o clipă, apoi mai strecură un deget în ea şi îi
şopti:
- Vrei să mă opresc?
Era un joc cu focui de fiecare dată cînd o întreba
ceva, de fiecare dată cînd îi dădea ocazia să spună
nu. Dacă ar fi fost mai rece şi mai calculat ar fi sedus-o
pînă la capăt, înainte să-i dea voie să se gîndească la
ce făcea. Ea s-ar fi pierdut într-un val de pasiune şi
înainte să-şi dea seama el ar fi fost în ea, făcînd-o, în
sfîrşit, numai a lui.
Dar ceva din el nu putea fi atît de crud, nu cu
Francesca. Avea nevoie de aprobarea ei, chiar dacă
era doar un gest sau un geamăt. Probabil că va
regreta mai tîrziu, dar chiar şi aşa, nu voia ca ea să
poată spune, chiar şi doar pentru sine, că nu se
gîndise, că nu spusese că vrea.
Michael avea nevoie ca ea să spună da. O iubea
de ani întregi, visase să o atingă de prea multă vreme.
Acum, că se întîmpla, nu ştia dacă ar fi suportat să fie
refuzat. Inima cuiva putea fi frîntă în multe feluri, de
multe ori, dar el simţea că inima lui n-ar fi supravieţuit
şi de data asta.
- Vrei să mă opresc? şopti din nou, şi de data asta
chiar se opri.
Nu îşi luă mîinile de pe ea, dar nici nu le mai mişcă.
Rămase pe loc şi-i dădu voie să răspundă. Şi se
îndepărtă suficient cît să-l poată vedea. Dacă nu asta,
atunci măcar ca să se uite el ia ea.
- Nu, şopti ea, fără să se uite în ochii lui.
Inima îi tresări în piept.
- Atunci ar fi cazul să fac ce ţi-am promis,
murmură.
Şi se ţinu de cuvînt. Se aşeză în genunchi şi o
sărută. Iar ea tremură şi gemu. O sărută chiar şi atunci
cînd îl apucă de păr şi trase, fiindcă îşi pierduse echi­
librul. O sărută aşa cum îi promisele, pînă cînd o
aduse aproape de climax. Doar aproape.
Ar fi trebuit să meargă pînă la capăt, dar nu reuşi.
Trebuia să o aibă. O dorise atîta vreme, visase să o
audă strigîndu-i numele şi să o simtă tremurîndu-i în
braţe. Dar cînd avea să se întîmple, cel puţin prima
dată, voia să fie înăuntrul ei. Voia să o simtă în jurul
lui, voia să... La naiba, asta-şi dorea şi, dacă însemna
că a pierdut controlul, atunci asta era. Cu mîinile
tremurînd, îşi desfăcu nasturii pantalonilor.
- Michael? şopti ea.
Avusese ochii închişi, dar cînd îl simţise îndepăr-
tîndu-se, îi deschisese. îl privi cu ochii mari. Nu avea
cum să nu priceapă ce urma.
-Am nevoie de tine, spuse el gutural.
Cînd ea nu făcu decît să-i privească, el repetă:
-Am nevoie de tine acum.
Dar nu pe masă. Nici chiar el nu era atît de talentat,
aşa că o ridică, tremură de plăcere cînd ea îşi strînse
pulpele în jurul lui, şi o aşeză pe covorul moale. Nu era
un pat, dar nici nu avea cum să ajungă ia unul şi nici
 unuia dintre ei nu îi mai păsa. îi ridică rochia înapoi în
talie şi îi acoperi trupul cu a! lui. Apoi o pătrunse. Voia
să se mişte încet, dar ea era atît de udă şi de pregătită
încît alunecă înăuntru imediat, făcînd-o să tresară.
- Te-a durut? întrebă ei.
Ea clătină din cap.
- Nu te opri, gemu. Te rog.
- Niciodată, jură el. Niciodată;
El se mişcă, ea se mişcă sub el şi, pentru că erau
amîndoi atît de aprinşi, doar o clipă mai tîrziu explo­
dară. Iar Michael, care se culcase cu nenumărate fe­
mei, îşi dădu seama că se purtase ca un băietan la
începutul vieţii. Pentru că niciodată nu mai fusese aşa.
înainte, făcea dragoste doar cu trupul. Acum fusese
din suflet.
 Capitolul XVIII

„Absolut.”
- de la Michael Stirling pentru mama sa, Helen, la
trei ani după plecarea spre India.

Dimineaţa următoare fusese cea mai rea de care-

şi amintea Francesca. Nu voia decît să plîngă, dar nici
asta nu mai putea. Lacrimile erau pentru nevinovaţi,
iar acesta era un adjectiv pe care nu-l mai putea folosi
vreodată alături de numele ei.
Se ura în dimineaţa aceea, ura că-şi trădase inima,
toate principiile, pentru puţină pasiune. Ura că dorise
un alt bărbat în afară de John, şi ura din tot sufletul că
dorinţa fusese mult mai mare decît orice simţise vreo­
dată cu soţul ei. Căsătoria ei fusese plină de bucurie
şi pasiune, dar nimic, nimic nu o pregătise pentru plă­
cerea vinovată pe care o simţise cînd Michael îi atin­
sese urechea cu buzele şi îi spusese toate lucrurile
păcătoase pe care voia să i le facă. Sau pentru ex­
plozia care urmase atunci cînd el se ţinuse de cuvînt.
Nu putea să sufere că se întîmplaseră toate astea, cu
ei, pentru că aşa păreau cu atît mai rele.
 Şi mai ales îl ura pe el pentru că îi ceruse voie,
pentru că la fiecare pas, chiar în timp ce degetele lui o
tachinau cu cruzime, se asigurase că ea vrea, şi nu
mai putea pretinde că fusese furată de focul pasiunii,
că nu putuse să se împotrivească.
Acum, a doua zi dimineaţă, Francesca îşi dădu
seama că nu mai ştie dacă e proastă sau laşă. Era,
evident, puţin din amîndouă, şi probabil şi imatură, ca
să ştie de-o socoteală. Fiindcă nu voia decît să fugă.
Putea să suporte consecinţele acţiunilor ei. Asta ar fi
trebuit să facă. Dar în loc de asta, la fei ca şi înainte,
ea fugi.
Nu putea să plece din Kilmartin, fiindcă abia ajun­
sese acolo şi, dacă nu era pregătită să fugă spre nord
tot drumul pînă în Norvegia, trebuia să rămînă. Dar
putea să plece din casă, şi exact asta făcu la primele
raze din zori, după spectacolul patetic pe care-l făcuse
cu o seară înainte, cînd ieşise din salon la zece minute
după intimităţile cu Michael, bîlbîindu-se incoerent şi
scuzîndu-se, apoi baricadîndu-se în dormitor pentru
tot restul serii.
încă nu voia să dea ochii cu el. Cerule, nu credea
că poate. Ea, care se mîndrise mereu cu o minte
practică şi temperată, era acum doar o netoată ameţită
care vorbea de una singură şi căreia îi era frică să îi
vorbească singurului bărbat pe care, evident, nu-l
putea evita pentru totdeauna.
Dar dacă îl putea evita o zi, îşi spuse, tot era ceva.
Se putea gîndi altădată la ce va fi mîine. Poate chiar
mîine. Pentru moment nu voia decît să fugă de pro­
bleme. Acum era sigură. Se punea mai mult preţ pe
curaj decît era cazul. Nu ştia sigur unde se duce, dar
oriunde afară era bine, în orice loc în care să nu rişte
să dea peste Michael.
Şi atunci, pentru că sigur pierduse bunăvoinţa]
divină, începu să plouă, după doar o oră de plimbareJ
la început doar o burniţă măruntă, care se transformă j
apoi în potop. Francesca se ascunse sub un copac cu
crengi bogate, resemnîndu-se că trebuie să aştepte,
iar apoi, după douăzeci de minute în care îşi mutase
greutatea de pe un picior pe celălalt, se aşeză în fund,
pe pămîntul umed, şi la naiba cu igiena! Avea să stea
acolo o vreme, aşa că măcar să se simtă bine, dacă
tot nu era uscată şi-i era frig.
Şi sigur că aşa a găsit-o Michael, la aproape două
ore după aceea. Doamne, normal că o căuta. Nu
puteai conta pe el să fie mitocan atunci cînd era
nevoie.
-Am şi eu loc acolo? strigă el prin ploaie.
- Nu cu tot cu cal, bombăni ea.
- Ce ai spus?
- Nu! strigă ea.
El nu o ascultă, bineînţeles, şi îşi aduse calul sub
copac, legîndu-l lejer de o creangă mai de jos după ce
descălecase.
- lisuse, Francesca, spuse el fără altă introducere.
Ce naiba faci aici?
- Bună ziua şi ţie, spuse ea îmbufnată.
- Ai idee de cînd te caut?
 - îmi imaginez că de cînd stau sub copacul ăsta,
răspunse ea.
Probabil că ar fi trebuit să se bucure şi, deşi abia
aştepta să urce pe cal şi să plece, avea o dispoziţie
foarte proastă şi dorea să-i contrazică doar de dragul
de-a o face. Nimic nu putea supăra o femeie mai mult
decît puţină autocritică. Deşi, se gîndi supărată, nici
Michael nu era nevinovat. Iar dacă el credea că
părerile ei de rău de aseară însemnaseră că e iertat,
ei bine, se înşela.
- Să mergem, atunci, spuse el scurt, arătînd cu
capul spre cal.
Ea se uită peste umărul lui.
- Nu mai plouă atît de tare.
- Poate în China.
- Eu mă simt bine, minţi ea.
- Pentru Dumnezeu, Francesca, spuse el scurt,
n-ai decît să mă urăşti, dar nu fi proastă!
- E prea tîrziu pentru asta, spuse ea ca pentru
sine.
- Poate că aşa e, spuse el dînd dovadă de un auz
enervant de fin, dar mi-e frig şi vreau acasă. N-ai decît
să crezi ce vrei, dar acum doresc mult mai mult o cană
de ceai decît te vreau pe tine.
Ceea ce ar fi trebuit să o facă să se simtă mai bine,
dar ea simţi nevoia să-i dea cu o piatră în cap. După
aceea, poate ca să dovedească o urmă de iertare
pentru sufletul ei, ploaia se mai potoli, fără să se
oprească, însă, dar destul cît să-i adeverească puţin
minciuna.
 - O să iasă soarele imediat, spuse ea arătînd spre
picături. Mă simt bine.
- Şi vrei să stai întinsă pe cîmp şase ore, pînă ţi
se usucă rochia? întrebă el lent. Sau preferi o
pneumonie lungă şi cu complicaţii?
Ea îl privi în ochi pentru prima dată.
- Eşti un bărbat oribil, spuse.
El rîse.
- Ăsta e primul lucru adevărat pe care i-ai spus în
dimineaţa asta. 'l
- Se poate să nu pricepi că vreau să fiu singură?
răspunse ea.
- Se poate să nu pricepi că nu vreau să mori de
pneumonie? Urcă pe cal, Francesca, îi ordonă el pe
tonul cu care ea îşi imagină că le ordona soldaţilor, în
Franţa. Cînd ajungem acasă n-ai decît să te încui în
dormitor şi două săptămîni dacă îţi face plăcere. Dar
acum putem să plecăm din ploaie?
Era tentant, desigur, dar mai mult decît atît, era
iritant fiindcă el avea dreptate, iar ea nu voia aşa ceva.
Mai ales pentru că simţea că va fi nevoie nu doar de
două săptămîni ca să uite ce se întîmplase în seara
dinainte. Ar fi avut nevoie de o viaţă.
- Michael, şopti ea, sperînd ca acea parte din el
căreia îi era milă de femeile înfrigurate să o asculte,
nu pot să fiu cu tine acum.
- Pe cal, douăzeci de minute? se răsti el.
Apoi, înainte ca ea să apuce să protesteze, el o
ridică în picioare, apoi în braţe, aşezînd-o pe cal.
- Michael! şuieră ea.
 - Din păcate, spuse el sec, nu ai vorbit pe acelaşi
ton ca aseară.
Ea îl lovi.
-Am meritat-o, rosti el urcînd pe cal în spatele ei,
apoi mişcîndu-se pînă cînd ea ajunse aproape în braţe
la el din cauza formei pe care o avea şaua, dar nu pe
cît de mult meriţi tu să fii bătută cu biciul pentru prostia
asta.
Ea tresări.
- Dacă voiai să îngenunchez la picioarele tale şi
să-ţi cer iertare, îi spuse cu buzele scandalos de
aproape de ureche, nu ar fi trebuit să te porţi ca o
toantă şi să fugi în ploaie.
- Cînd am plecat eu nu ploua, spuse ea co­
pilăreşte, apoi scoţînd un „vai” speriat cînd calul porni.
După aceea, bineînţeles, îşi dori să fi avut de ce
să se ţină în afară de pulpele lui. Şi îşi mai dori ca
braţul lui să nu o ţină atît de strîns, atît de aproape sub
sîni. Doamne, aproape că-i atingea. Era aşezată între
picioarele lui, cu spatele lipit chiar de... Era bună şi
ploaia la ceva. Probabil că îi era frig, ceea ce, credea
ea, îi ţinea la respect chiar şi trupul ei trădător.
Doar că-l văzuse în noaptea dinainte aşa cum nu
ştia că o să-l vadă tocmai pe el, în toată splendoarea.
Asta era cel mai rău. Despre „toată splendoarea” ar fi
trebuit să se vorbească în batjocură, cu sarcasm şi un
zîmbet şiret. Dar lui Michael i se potrivea perfect. El se
potrivise perfect. Iar ea îşi pierduse minţiie.
Merseră în tăcere sau, dacă nu chiar în tăcere,
măcar nu vorbiră. Dar scoseseră alte sunete, mult mai
 neliniştitoare. Francesca îi simţea fiecare respiraţie,
joasă şi şoptită la urechea ei, şi putea jura că-i aude
inima bătînd. Apoi...
- Fir-ar să fie!
- Ce e? întrebă ea încercînd să se răsucească şi
să-i vadă.
- Felix s-a lovit, spuse el sărind din şa.
- E întreg? întrebă ea acceptîndu-i ajutorul ca să
descalece.
- O să supravieţuiască, spuse* Michael înge­
nunchind în ploaie ca să se uite la piciorul drept al
calului.
Genunchiul i se scufundă imediat în noroiul care
acum îi murdărise pantalonii.
- Dar nu ne mai poate duce pe amîndoi. Mă tem
că nu te poate duce nici măcar pe tine.
Se ridică şi se uită în zare, ca să-şi dea seama
unde se aflau.
- Trebuie să mergem pînă la casa grădinarului,
spuse el dîndu-şi la o parte, enervat, părul de pe
frunte.
Şuviţa îi alunecă imediat înapoi.
- La casa grădinarului? repetă Francesca, deşi ştia
bine despre ce era vorba.
Era o structură mică, o singură cameră nelocuită
de cînd grădinarul, a cărui soţie născuse gemeni de
curînd, se mutase într-o casă mai mare, de cealaltă
parte a domeniului Kilmartin.
- Nu putem să mergem acasă? întrebă ea puţin
speriată.
 Nu trebuia să fie singură cu el, închisă într-o casă
confortabilă cu, îşi amintea bine, un pat mare,
- Ne-ar lua mai mult de o oră să ajungem pe jos,
spuse el pe un ton sumbru. Şi furtuna se înteţeşte.
Avea dreptate, fir-ar să fie. Cerul se întunecase
mai mult, era aproape verde, iar norii erau luminaţi ca
înainte de o furtună foarte violentă.
- Bine, spuse ea încercînd să uite de teamă.
Nu ştia ce o speria mai tare, gîndul de-a fi afară,
în furtună, sau acela de-a fi închisă cu el într-un spaţiu
mic.
- Dacă fugim, ajungem acolo în cîteva minute,
spuse Michael. De fapt, tu ar trebui să fugi. Eu îl
conduc pe Felix. Nu ştiu cît îi ia să ajungă acolo.
Francesca îngustă pleoapele şi întrebă:
- N-ai făcut-o special, nu?
El o privi cu o expresie foarte supărată, potrivită cu
fulgerul care tocmai luminase cerul.
- îmi pare rău, spuse ea repede, regretîndu-şi
imediat cuvintele.
Erau lucruri de care nu puteai să-l acuzi pe un
domn englez, şi cel mai important era să nu-l acuzi de
rănirea intenţionată a unui animal.
- lartă-mă, adăugă ea în timp ce tunetul se
rostogolea în jur. Chiar îmi pare rău.
- Ştii cum să ajungi acolo? strigă el ca să acopere
furtuna.
Ea dădu din cap.
- Poţi să aprinzi focul?
- Pot să încerc.
 - Fugi, atunci, spuse ei scurt. încălzeşte-te. Vin şi
eu curînd.
Ea fugi, deşi nu era sigură dacă fuge spre casă
sau fuge de ei. Nici nu conta, fiindcă Michael era chiar
în urma ei. Dar fugi, cu muşchii şi plămînii arzînd, şi
nu mai contă de ce. Durerea epuizării o copleşea,
însoţită de usturimea provocată de picăturile de ploaie.
Numai atît merita, era sigură. Nimic mai mult, gîndi
nefericită.
Cînd ajunse în sfîrşit, Michael era ud pînă la os şi
tremura din toate încheieturile. Durase mai mult decît
se aştepta să ajungă la casa grădinarului cu calul lovit,
şi după aceea fusese nevoit să'caute un loc în care să
lege animalul, fiindcă nu-l putea lăsa sub un copac în
timpul unei furtuni. Reuşise pînă la urmă să-l adăpos­
tească într-un grajd improvizat din resturile unui coteţ
pentru găini, dar cînd reuşi să ajungă în casă avea
mîinile pline de sînge şi cizmele murdare de ceva ce
ploaia, în mod inexplicabil, nu reuşise să mai spele.
Francesca era îngenuncheată lîngă şemineu şi
încerca să aprindă focul. După ceea ce spunea încet,
pentru sine, nu prea reuşea.
- Cerule! exclamă. Ce ţi s-a întîmplat?
- Nu am găsit un loc în care să-l leg pe Felix, îi
explică el. A fost nevoie să-i construiesc un adăpost.
- Cu mîinile goale?
- Nu aveam nimic altceva, ridică el din umeri.
Ea se uită temătoare spre fereastră.
- O să fie în siguranţă?
 - Aşa sper, răspunse Michael aşezîndu-se pe un
scaun cu trei picioare, ca să-şi scoată cizmele. Nu
aveam cum să-l trimit acasă cu piciorul rănit.
- Nu, spuse ea. Sigur că nu.
Apoi expresia de pe chipul ei se transformă şi,
înspăimîntată, întrebă:
- Tu o să fii bine?
în mod normal el s-ar fi bucurat de grija ei, dar i-ar
fi fost mai uşor să profite de ocazie dacă ar fi ştiut
despre ce naiba vorbeşte.
- Poftim? întrebă el politicos.
- Malaria, spuse ea agitată. Eşti ud pînă ia piele şi
tocmai ai avut o criză. Nu vreau să...
Se opri, îşi drese glasul şi îşi îndreptă umerii.
- Grija mea nu înseamnă că sînt mai bucuroasă
că te văd decît eram acum o oră, dar nu vreau să ai o
recădere.
El se gîndi să mintă ca să-i recîştige grija, dar în
loc de asta spuse doar:
- Nu funcţionează aşa.
- Eşti sigur?
- Foarte. Dacă mi-e frig nu înseamnă că o să am
o criză.
Ea se gîndi puţin la ce auzise.
-în acest caz...
Lăsă cuvintele să se stingă şi strînse buzele într-o
grimasă neatrăgătoare.
-Atunci fă în continuare ce făceai, spuse pînă la
urmă.
 Michael îi răspunse cu un salut insolent, apoi
începu din nou să tragă de cizme, după care le apucâ
atent de partea de sus şi le aşeză aproape de uşă.
- Să nu pui mîna pe ele, spuse absent, apropiindu-
se de şemineu. Sînt infecte.
- Nu am reuşit să aprind focul, spuse ea încă
aşezată nefiresc lîngă vatră. îmi pare rău. Nu am ex-,
perienţă în domeniu. Am găsit nişte lemn uscat într-un
colţ.
Arătă spre grătarul unde dusese Viişte buşteni. El
începu să aprindă focul, deşi mîinile îl dureau puţin
după ce curăţase coteţul pentru Felix. îi părea bine că
îl doare. Chiar dacă nu era o durere mare, se putea
gîndi la altceva decît la femeia din spateie lui.
Era furioasă. Trebuia să se fi aşteptat la asta. De
fapt, chiar se aşteptase, dar nu ştia că-l va atinge atît
de mult în orgoliu şi, sincer, în sentimente. Ştia, sigur,
că ea nu-i va declara deodată iubirea veşnică după
numai un episod de pasiune, dar fusese destui de
prost ca să spere la asta.
Cine ar fi crezut că, după atîţia ani în care fusese
un crai fără scrupule, se va dovedi un aşa mare ro­
mantic? Dar Francesca îşi va schimba atitudinea. Era
sigur de asta. Trebuia. Fusese compromisă, ba chiar
destul de atent, se gîndi satisfăcut. Nu era virgină, dar
tot însemna ceva pentru o femeie cu principii ca ea.
El avea de luat o decizie. Să aştepte să-i treacă
furia, sau să forţeze nota pînă cînd ea accepta
inevitabilul? Era sigur că va fi rănit dacă alegea a doua
variantă, dar probabil că aşa ar fi avut mai mari şanse
 de reuşită. Dacă o lăsa în pace, ea avea să uite de
problemă şi, poate, să înceapă să se poarte ca şi cum
nimic nu s-ar fi întîmplat.
-Ai reuşit să-l aprinzi? o auzi întrebînd din cealaltă
parte a camerei.
El mai înteţi flacăra cîteva secunde, apoi răsuflă
uşurat cînd limbile portocalii ale focului începură să
joace în şemineu.
- Trebuie să-l mai înteţesc o vreme, spuse el
întorcîndu-se şi privihd-o. Dar, da, curînd o să ardă cu
putere.
- Bine, spuse ea scurt, făcînd cîţiva paşi înapoi,
pînă cînd ajunse la pat. Eu sînt aici.
El nu se putu abţine şi zîmbi. Aveau la dispoziţie o
singură cameră. Unde altundeva-credea că s-ar fi putut
duce?
- Tu, spuse ea cu aerul unei guvernante acre, poţi
să rămîi acolo.
El se uită la direcţia în care arăta degetul ei.
- Serios? spuse rar.
- Cred că aşa e cel mai bine.
Michael ridică din umeri.
- Foarte bine.
- Foarte bine?
-Da.
Se ridică şi începu să-şi scoată îmbrăcămintea.
- Ce faci? tresări ea.
El zîmbi pentru sine, cu spatele la ea.
- Stau în colţul meu, spuse peste umăr.
 - Te dezbraci, rosti ea reuşind să fie şocată şi
dispreţuitoare în acelaşi timp.
- îţi sugerez să faci şi tu la fel, rosti el încruntîn-
du-se cînd văzu o urmă de sînge pe mînecă.
îşi distrusese palmele.
- Ba n-am de gînd să fac aşa ceva, spuse
Francesca.
- Ţine asta te rog, rosti el aruncîndu-i cămaşa.
Ea şuieră cînd materialul îi atinsej^ pieptul, lucru
care pe el îl încîntă.
- Michael! exclamă ea aruncînd cămaşa înapoi
spre el.
-îmi pare rău, spuse el pe un ton din care era clar
că minte. M-am gîndit că poate vrei să te ştergi cu ea.
- îmbracă-te la loc, se răsti ea printre dinţi.
- Ca să îngheţ? întrebă el ridicînd arogant o sprin­
ceană. Cu malarie sau fără, nu vreau să răcesc. Pius
că nu e nimic ce să nu mai fi văzut.
Apoi, acoperindu-i vocea uimită, adăugă:
- Ba nu. Te rog să mă scuzi. Nu ai văzut tot.
Aseară n-am reuşit decît să-mi desfac pantalonii, nu?
- Ieşi afară, spuse ea furioasă.
El chicoti şi arătă spre fereastră, care se zguduia
în bătaia ploii.
- Nu prea cred, Francesca. Mă tem că aici rămîn
cît ţine furtuna.
Şi ca să dovedească asta, încăperea se cutremură
sub puterea tunetului.
- Poate ai vrea să te întorci cu spatele, spuse
Michael pe un ton de conversaţie.
A
 Atunci cînd ea făcu ochii mari, el adăugă:
- Vreau să-mi dau jos pantalonii.
Francesca scoase un sunet nemulţumit, dar se
întoarse.
- Şi ridică-te de pe pătură, strigă el dîndu-şi jos
hainele. O uzi!
O clipă crezu că ea se va aşeza mai bine, doar ca
să-l sfideze, dar bunul simţ cîştigă iar Francesca se
ridică şi trase pătura de pe pat, scuturînd picăturile. El
se apropie din patru paşi şi trase cealaltă pătură. Nu
era la fel de groasă ca a ei, dar era suficient de bună.
- M-am acoperit, îi spuse cînd ajunse înapoi în
colţul lui.
Ea se răsuci încet, cu un singur ochi deschis.
Michael se stăpîni să nu clatine din cap. Părea inutil
să fie atît de precaută acum, avînd în vedere ce se
întîmplase în seara dinainte. Dar dacă o făcea să se
simtă încă virtuoasă, el era dispus să-i dea voie să se
poarte aşa. Cel puţin în dimineaţa asta.
- Tremuri, îi spuse.
- Mi-e frig.
- Sigur că da. Ai rochia udă.
Ea nu spuse nimic, ci îi aruncă doar o privire care
spunea că nu avea de gînd să îşi scoată hainele.
- Faci cum vrei, spuse el. Dar măcar vino să stai
lîngă foc.
Ea ezită.
- Pentru Dumnezeu, Francesca, rosti el pierzîn-
du-şi răbdarea. Jur să nu te seduc. Nu în dimineaţa
asta, şi nu fără să vrei.
 Din nu se ştie ce motiv, cuvintele lui o făcură itfl
roşească mai tare, dar probabil că încă avea încredere 1
în el, fiindcă se apropie de şemineu.
- Ţi-e mai cald? întrebă el doar ca să o provoace, I
- Mult mai cald.
El înteţi focul cîteva minute, atent ca flăcările să nu
se stingă şi uitîndu-se pe furiş la profilul ei, din cînd în
cînd. După o vreme, cînd expresia ei se mai îndulci, ]
Michael hotărî să-şi forţeze norocul şi spuse blînd:
- Nu mi-ar răspuns la întrebare,Aseară.
Ea nu se întoarse spre el.
- La ce întrebare?
- Cred că te-am cerut de Soţie.
- Ba nu, răspunse ea pe un ton calm. M-ai informat
doar că tu crezi că ar fi bine să ne căsătorim, şi mi-ai
explicat de ce.
- Chiar aşa? murmură el. Ce urît din partea mea.
- Asta nu înseamnă că trebuie să mă ceri acum,
spuse ea tăios.
- Şi vrei să irosesc acest moment atît de romantic?
întrebă el rar.
Nu era sigur, dar i se păru că ea zîmbise puţin.
- Foarte bine, spuse pe un ton foarte generos. Nu
te cer de soţie. Un domn ar insista, după ce s-a
întîmplat...
- Dacă tu ai fi fost domn, aşa ceva nu s-ar fi
întîmplat.
-Am fost amlndoi acolo, Francesca, îi reaminti el
blînd.
 - Ştiu, spuse ea pe un ton atît de amar încît îl făcu
să regrete că o provocase.
Din păcate, după ce se hotărî să nu o mai chi­
nuiască, nu mai ştiu ce să spună. Ceea ce nu-l punea
într-o lumină prea bună, dar asta era. Aşa că tăcu,
strîngînd pătura mai aproape de trup şi uitîndu-se la
ea din cînd în cînd, încercînd să-şi dea seama dacă
nu cumva îi era prea frig. O să-şi ţină limba în frîu, ca
să nu o supere, dar dacă sănătatea i-ar fi fost în
pericol... Nimic nu mai conta. însă ea nu tremura şi nu
părea a fi foarte înfrigurată, doar că ţinea aproape de
foc cînd o parte, cînd alta din rochie. Din cînd în cînd
părea că vrea să spună ceva, dar după aceea închidea
gura şi îşi umezea doar buzele, oftînd. într-un final,
fără să se uite la ei, rosti:
- O să mă gîndesc.
Ei ridică o sprinceană, aşteptînd ca ea să-i de
detalii.
- Dacă să mă mărit cu tine, îl lămuri, încă privind
spre foc. Dar nu-ţi pot răspunde acum.
- S-ar putea să-mi porţi copilul, spuse el încet.
- Ştiu bine, rosti ea încrucişîndu-şi braţele în jurul
genunchilor îndoiţi. O să-ţi dau un răspuns cînd o să
ştiu dacă este aşa sau nu.
Michael strînse pumnul pînă cînd unghiile îi lăsară
semne în palmă. Făcuse dragoste cu ea şi ca să îi
forţeze mîna, şi nu putea să uite asta, dar intenţia nu
era să o lase însărcinată. Voia să o lege de el aprin-
zîndu-i pasiunea, nu altfel. Iar ea tocmai spusese că
se va mărita cu el de dragul unui copil.
 - înţeleg, spuse el pe un ton neaşteptat de calm
dacă lua în considerare furia pe care o simţea.
Probabil că n-avea nici un drept să simtă asta, dar
emoţia era acolo şi el nu era suficient de domn ca să
o ignore.
-Atunci îmi pare rău că am promis să nu te seduc
în dimineaţa asta, spuse ameninţător, aruncîndu-i un
zîmbet periculos.
Ea se uită imediat la el.
- Aş putea... Cum se spune? Întrebă el scăr-
pinîndu-şi bărbia. Să termin treaba. Sau cel puţin să
încerc, dacă tot îmi face atîta plăcere.
-Michael...
- Dar ce frumos! o întrerupse el. Ceasul meu, rosti,
deşi nu avea cum să ajungă la ceasul din haina de pe
masă, arată că mai sînt doar cinci minute pînă la prînz.
- Nu ai face aşa ceva, şopti ea.
El zîmbi fără umor.
- Nu-mi prea dai de ales.
- De ce? întrebă ea.
El nu înţelese la ce se referă, dar îi răspunse
oricum, spunîndu-i adevărul de care nu putea scăpa:
- Pentru că nu pot altfel.
Ea făcu ochii mari.
-Vrei să mă săruţi, Francesca? întrebă el.
Ea clătină din cap. Era foarte aproape de el şi
stăteau amîndoi pe podea. Michael se apropie şi inima
îi bătu mai tare cînd ea nu se feri.
- Mă laşi să te sărut eu pe tine? şopti.
Ea nu se mişcă, iar el se aplecă mai aproape.
 - Ţi-am spus că nu o să te seduc dacă nu vrei şi
tu, rosti ei răguşit, foarte, foarte aproape de buzele ei.
Ea rămase în continuare nemişcată.
- Vrei să mă săruţi, Francesca? întrebă el din nou.
Ea se aplecă puţin, iar Michael ştiu că era a lui.
 Capitolul XIX

„Cred că Michael se gîndeşte să vină acasă. Nu

mi-a scris asta, dar aşa-mi spune ¡Dstinctui matern.
Ştiu că nu ar trebui să-l îndepărtez de succesul din
India, dar cred că îi e dor de noi. Nu ar fi minunat să-l
avem acasă?”
- de la Helen Stirling pentru contesa de Kilmartin,
cu nouă luni înainte de întoarcerea contelui de
Kilmartin din India.

Atunci cînd îi simţi buzele apăsîndu-le pe ale ei,

Francesca se întrebă dacă nu cumva îşi pierduse
minţile. Din nou, Michael îi ceruse permisiunea. îi
dăduse ocazia să scape, să-l respingă, să rămînă la
distanţă. Şi din nou, gîndurile ei fuseseră complet în­
ceţoşate de senzaţii, iar ea nu era suficient de pu­
ternică pentru a nega faptul că inima-i bătea mai tare.
Nu putea să spună că nu simţea dorinţă atunci
cînd mîinile lui mari alunecară de-a lungul coapselor
ei, apropiindu-se din ce în ce mai mult de punctul cel
mai sensibil.
- Michael, şopti, dar ştiau amîndoi că nu-i cerea
să se oprească.
îl implora să continue, să-i umple sufletul de bu­
curie, ia fel ca în noaptea dinainte, să-i amintească de
toate motivele pentru care îi plăcea să fie femeie, să o
înveţe ce însemna extazul. El scoase un sunet apro­
bator şi începu să-i descheie rochia. Deşi materialul
era încă ud reuşi să o dezbrace foarte repede, iăsînd-
o numai în furoul aproape transparent din cauza ploii.
- Eşti atît de frumoasă, îi şopti el uitîndu-se ia con­
turul sînilor ei, clar definit sub bumbacul alb. Nu pot,
nu vreau...
Se opri, uimind-o şi făcînd-o să se uite la el. Pentru
el nu erau doar cuvinte, înţelese ea tresărind sur­
prinsă. Era mai emoţionat decît îl văzuse vreodată.
- Michael? şopti.
Numele lui fusese o întrebare, deşi nici ea nu ştia
ce întreabă. Iar el, era sigură, nu ştia răspunsul. Nu i-l
putea da în cuvinte. O ridică în braţe şi o duse spre
pat. Se opri lîngă el ca să-i dea jos cămăşuţa subţire,
iar Francesca ştiu că acum s-ar fi putut opri. Putea
spune stop. Michael o dorea, se vedea. Dar s-ar fi oprit
dacă ea îi cerea asta. însă nu avea putere să i-o ceară.
Oricît s-ar fi luptat mintea ei să rămînă clară, buzele i
se apropiară de ale lui, dorind să fie sărutate, să pre­
lungească atingerea. Voia asta. îl dorea. Chiar dacă
ştia că nu e bine, era prea păcătoasă ca să se mai
oprească acum. El o transformase, iar ea voia să se
bucure de asta.
- Nu, spuse ea brutal, pe un ton ciudat.
El încremeni.
- Fac eu asta.
El o privi, iar ea se înecă în adîncimile ochilor lui.
Avea o sută de întrebări, dar Francesca nu putea să-i
răspundă. Ştia un lucru, chiar dacă n-ar fi putut să-l
rostească. Dacă tot făcea asta, dacă nu-şi putea
refuza dorinţele, atunci, pentru Dumnezeu, avea s-o
facă aşa cum trebuie. Avea de gînd să ia ce-şi dorea,
să fure şi, dacă pînă la urmă reuşea să-şi revină în
simţiri şi să oprească nebunia, măcar va fi petrecut o
după-amiază plăcută, un moment pe care ea să-l fi
condus. Michael trezise în ea dorinţe neruşinate, iar
Francesca voia să se răzbune. Cu o mînă pe pieptul
lui, îl împinse pe pat, iar el o privi ăprins, cu buzele
desfăcute de dorinţă şi privind-o nedumerit. Ea făcu un
pas în spate, apoi apucă uşor tivul jupei.
- Vrei s-o dau jos? şopti. 1
El dădu din cap.
- Spune-o, îi ceru ea.
Voia să ştie că el nu poate vorbi. Voia să ştie că-l
poate reduce la instinct, că-l poate face sclavul
dorinţei, aşa cum îi făcuse şi eLei.
- Da, spuse el gutural.
Francesca nu era o făptură nevinovată. Fusese
căsătorită doi ani cu un bărbat puternic şi viril, un
bărbat care o învăţase să se bucure de trupul ei. Ştia
cum să fie îndrăzneaţă, înţelegea cum asta o aprindea
şi pe ea, dar nimic nu ar fi putut-o pregăti pentru în­
cărcătura acestui moment, pentru plăcerea decadentă
pe care o simţea dezgolindu-se în faţa lui Michael. Sau
pentru valul de căldură pe care îl simţi cînd se uită în
ochii lui. Era puternică şi adora sentimentul ăsta.
încet, deliberat, ridică tivul, de deasupra genun­
chilor pînă aproape de şolduri.
 - Suficient? îl tachină ea umezindu-şi buzele şi
zîmbind seducător.
El clătină din cap.
- Mai mult, ceru.
Ceru? Nu-i plăcea asta.
- Imploră-mă, şopti ea.
- Mai mult, repetă el pe un ton mai umil.
Ea aprobă din cap, apoi, chiar înainte să ridice
materialul de tot, se întoarse cu spatele şi se dezbrăcă.
Michael respira greu, iar ea auzea fiecare răsuflare şi
aproape că îi simţea mîngîierea pe piele. Dar nu se
răsuci. în loc de asta scoase un sunet lent, seducător,
şi îşi lăsă mîinile să alunece peste fund, apoi în faţă.
îşi apucă sînii şi strînse puţin, deşi el nu o putea vedea.
Ştia ce face. Iar asta îl înnebunea. Auzi mişcare din
pat, auzi arcurile gemînd, şi atunci ordonă tăios:
- Stai pe loc.
- Francesca, gemu el.
Vocea i se auzise de mai aproape. Probabil că se
ridicase şi voia să vină spre ea.
- întinde-te pe pat, spuse ea încet, ameninţător.
- Francesca, repetă el cu un accent de disperare
în voce.
Ea zîmbi.
- întinde-te, repetă fără să-l privească.
îl auzi respirînd sacadat şi ştiu că nu se mişcase,
că încă încearcă să decidă ce să facă.
-întinde-te, spuse ea o ultimă dată, dacă mă vrei.
O clipă nu se auzi nimic, apoi ei se aşeză pe pat.
Respirînd greu.
 -Aşa, şopti ea.
îl mai tachină puţin, mîngîindu-şi pielea, trasînd linii
cu unghiile şi înfiorîndu-se. Gemu seducător.
- Francesca, şopti el.
Ea îşi mîngîie abdomenul, apoi coborî mîna mai
jos, nu ca să se atingă, nu era suficient de păcătoasă 1
ca să facă asta, ci doar ca să se acopere, ca el să nu
ştie ce face cu degetele. Gemu din nou şi suspină. El
scoase un sunet gutural, primitiv, cu totul nearticulat.
Se apropia de punctul de fierbere, ia^ Francesca ştiu
că nu mai poate să-l chinuiască mult. Se uită peste
umăr şi îşi umezi buzele.
- Ar trebui să scoţi ăia, spuse, uitîndu-se la băr­
băţia lui, încă acoperită.
Nu se dezbrăcase de tot cînd îşi scosese hainele
ude, şi acum materialul era foarte întins şi strîns pe
pielea lui.
- Nu pare a fi prea comod, adăugă ea cu ceva
nevinovăţie în glas.
El gemu şi îşi scoase restul hainelor.
- Vai de mine, spuse Francesca şi, cu toate că
plănuise să spună asta ca să-l seducă, îşi dădu seama
surprinsă că sentimentul era exact acela.
Părea imens, iar ea ştiu că joacă un joc periculos
forţîndu-i limitele. Dar nu se putea opri, pentru că îi
plăcea să se simtă puternică.
- Foarte frumos, suspină, privindu-l de sus în jos.
- Frannie, spuse el, ajunge.
Ea îl privi în ochi.
- îmi dai socoteală numai mie, Michael, spuse pe
un ton blînd şi autoritar. Dacă mă vrei, poţi să mă ai.
Dar eu decid.
 - Frannie...
-Astea sînt condiţiile mele.
El rămase nemişcat, apoi se aşeză mai bine pe
pat, acceptînd. Dar nu se întinse cu totul. Stătea în ca­
pul oaselor, uşor aplecat pe spate, cu mîinile pe saltea,
sprijinit în coate. Fiecare muşchi îi era încordat şi avea
un aer de felină, parcă era pregătit de atac. Era su­
perb, gîndi ea tremurînd. Şi era al ei.
- Ce să fac acum? se întrebă ea cu voce tare.
- Vino aici, spuse el răguşit.
- Nu încă, oftă ea, întorcîndu-se într-o parte.
Privirea lui căzu pe sfîrcurile ei întărite şi ochii i se
întunecară. îşi linse buzele, iar ea simţi cum pielea i se
strînge mai mult la gîndul că o va atinge cu limba. îşi
ridică sînii cu palmele, ca şi cum i-ar fi oferit lui.
-Asta vrei? şopti.
El vorbi crispat, gutural:
- Ştii ce vreau.
- Da, murmură ea, dar ce facem între timp? Nu e
mai plăcut cînd aştepţi puţin?
- Nici n-ai idee, spuse el scurt.
Ea îşi privi sînii.
- Mă întreb ce-ar fi dacă aş face asta, spuse, apu-
cînd unul dintre sfîrcuri şi strîngîndu-l între degete.
Trupul i se arcui şi simţi fiori pe şira spinării.
- Frannie, gemu Michael.
Se uită la ei. Avea buzele desfăcute şi privirea
pierdută, dornică.
- îmi place, spuse Francesca aproape uimită.
Nu se mai atinsese niciodată aşa şi nici nu-i
trecuse prin cap să o facă pînă acum, cînd Michael o
privea captivat.
 -îmi place, repetă, apoi apucă şi celălalt sfîrc, ră-
sucindu-le pe amîndouă în acelaşi timp.
îşi ridică sînii între palme, ca într-un corset.
- Doamne, gemu Michael.
- Nu ştiam că pot să fac asta, spuse ea arcuindu-şl
spatele.
- Eu mă pricep mai bine, suspină el.
- Probabil că aşa ea, recunoscu ea. Tu ai mai
multă experienţă, nu?
Şi îi aruncă o privire sofisticată, elegantă, ca şi cum
nu ar fi deranjat-o deloc că el sedusese o mulţime de
femei. Şi adevărul ciudat era că, pînă acum, nu o de­
ranjase deloc. Acum era al ei, îl putea tenta şi se putea
bucura de el şi îl avea unde voia, şi nu dorea să se
gîndească la alte femei. Ele nu erau aici. Era singură
cu Michael şi căldura dintre ei. Se apropie de pat şi îi
împinse mîna la o parte cînd el încercă să o atingă.
- Dacă te las să atingi un sîn, îmi promiţi ceva?
murmură ea.
- Orice.
- Nimic mai mult, spuse ea pe un ton hotărît. Poţi
să faci doar ce-ţi dau eu voie.
Ei dădu scurt din cap.
- întinde-te pe spate, ordonă ea.
El făcu ce i se ceruse. Francesca se urcă în pat
fără să-l atingă. Se sprijini pe palme şi pe genunchi,
deasupra lui, apoi spuse:
- O singură mînă, Michael. Atît ai voie să foloseşti.
El gemu şi întinse mîna, cuprinzîndu-i întreg sînul.
- Doamne, suspină el, cu tot trupul tresărind. Te
rog, amîndouă mîinile, o imploră el.
 Francesca nu-i putu rezista. Simpla lui atingere o
aprindea şi, cu toate că voia să aibă putere, nu putea
spune nu. Dădu doar din cap şi îşi arcui spatele. El o
cuprinse cu amîndouă mîinile şi o mîngîie, încingîndu-i
simţurile şi mai mult.
- Sfîrcul, şopti ea. Fă cum am făcut şi eu.
El zîmbi viclean, făcînd-o să simtă că pierduse
puţin controlul, dar făcu ce i se ceruse, atingînd-o. Aşa
cum promisese, era mai priceput decît ea. Trupul
Francescăi se cutremură şi abia dacă mai găsi putere
să rămînă în poziţia în care era.
- Sărută-mă, ordonă ea cu mai puţină autoritate în
glas.
Se ruga de el şi ştiau amîndoi asta. Dar îl dorea.
Foarte mult. John, deşi priceput, nu îi iubise sînii aşa
cum făcuse Michael cu o noapte înainte. Nu îi sărutase
şi nu îi arătase cum pot buzele şi dinţii să-i trimită fiori
prin tot corpul. Francesca nici nu ştia că bărbaţii şi
femeile pot să facă aşa ceva. Iar acum, că aflase, nu
se mai putea gîndi la altceva.
-Vino mai aproape, spuse Michael încet, dacă nu
vrei să mă ridic.
încă aşezată pe palme şi genunchi, ea se aplecă,
apropiind un sîn de gura lui. El rămase o clipă nemiş­
cat, făcînd-o să se aplece tot mai mult, pînă cînd sfîrcul
îi ajunse pe buze.
- Ce vrei, Francesca? întrebă el cu răsuflarea
fierbinte şi umedă atingîndu-i pielea.
- Ştii, şopti ea.
- Cere-mi din nou.
 Nu mai avea ea controlul. Ştia, dar nu-i mai păsa.
Vocea lui era autoritară, dar ea nu mai putea face
altceva decît să se supună.
- Sărută-mă, rosti din nou.
El se ridică şi îi cuprinse sfîrcul cu buzele, trăgînd
în jos pînă cînd se aşeză confortabil. O gîdilă şi o
tentă, iar ea simţi cum alunecă tot mai mult în vraja lui,
cum îşi pierde voinţa, puterea şi nu mai vrea decît să
stea culcată şi să-i dea voie să facă orice voia din ea.
- Acum ce mai fac? întrebă el politicos, fără să-i
dea drumul. Mai vrei asta? Sau, spuse şi îşi roti limba
într-un fel deosebit de păcătos, vrei altceva?
- Altceva, suspină ea,' neştiind sigur dacă
într-adevăr voia altceva sau pur şi simplu nu mai putea
suporta ce-i făcea el.
- Tu decizi, spuse Michael pe un ton uşor ironic.
Sînt la ordinele tale.
-Vreau... Vreau...
Respira prea greu ca să mai poată spune ceva.
Sau poate că nici nu ştia ce vrea.
- Să-ţi propun eu ceva?
Ea dădu din cap. El duse un deget de-a lungul
abdomenului, în jos, pînă în centrul fiinţei ei.
-Aş putea să te ating aici, şopti, sau, dacă preferi,
te-aş putea săruta.
Trupul ei se încordă cu gîndu! ia asta.
- Dar atunci apar alte întrebări, spuse el. Te aşezi
pe spate şi mă laşi pe mine să îngenunchez între
picioarele tale, sau rămîi ’deasupra mea şi vii mai
aproape de gură?
 - Doamne!
Nu ştiuse. Nu-şi imaginase că aşa ceva e posibii.
- Sau, spuse el, mi-ai putea tu face plăcere cu
gura, deşi, trebuie să recunosc, nu e în ton cu ce-am
făcut pînă acum.
Francesca simţi cum buzele i se desfac din cauza
surprizei şi nu reuşi decît să se uite în jos, spre băr­
băţia lui, mare şi pregătită. îl sărutase pe John acolo o
dată sau de două ori, cînd se simţise deosebit de
curajoasă, dar să îl cuprindă cu gura? Era prea scan­
dalos chiar şi pentru starea ei de acum.
- Nu, spuse Michael amuzat. Poate altă dată. îmi
dau seama că o să fii o elevă foarte conştiincioasă.
Francesca dădu din cap, nevenindu-i să creadă ce
promite.
- Pentru moment, spuse el, astea sînt opţiunile.
Sau...
- Sau ce? întrebă ea aproape în şoaptă.
Mîinile lui îi apucară şoldurile.
- Sau am putea să trecem la felul principal, spuse
pe un ton sever, apăsînd încet, dar ferm, şi ghidînd-o
spre dovada dorinţei lui. Ai putea să stai tu deasupra.
Ai mai făcut asta vreodată?
Ea clătină din cap.
- Vrei să încerci?
Ea dădu din cap. Una dintre mîinile lui părăsi şoldul
şi o prinse de umăr, trăgînd-o în jos, pînă cînd ajunseră
nas în nas.
- Să ştii că nu sînt un ponei blînd, rosti el încet. îţi
promit că o să fie nevoie să te ţii bine.
 -Vreau, şopti ea.
- Eşti pregătită pentru mine?
Ea dădu din cap.
- Eşti convinsă? şopti el, zîmbind doar ca s-o ta­
chineze.
Nu era sigură că înţelege ce întreabă el, iar
Michael ştia asta.
- Eşti udă? murmură el.
Obrajii ei se înroşiră, ca şi cum n-ar fi fost deja fier­
binţi, dar dădu din cap că da. *
- Sigur? întrebă el. Probabil că ar trebui să mă
asigur că nu te înşeli.
Francesca tresări cînd mîna,lui începu să-i urce pe
coapsă. încet, deliberat, torturînd-o pentru că o făcea
să aştepte. Apoi, cînd ea era gata, gata să ţipe, el o
atinse, desenînd cercuri leneşe cu degetul pe pielea
ei moale.
- Foarte frumos, o lăudă el aşa cum făcuse şi ea
mai devreme.
- Michael, suspină Francesca.
Dar lui îi plăcea prea mult poziţia asta ca să îi dea
voie să-l grăbească.
- Nu sînt sigur, spuse. Aici eşti pregătită, dar aici?
Francesca aproape că ţipă cînd el o pătrunse cu
un deget.
- Da, murmură. Şi-ţi place.
- Michael... Michael...
Nu putea spune nimic altceva. încă un deget i se
alătură primului.
- Eşti aşa de caldă! şopti el. Asta e cea mai intimă
atingere.
 - Michael...
0 privi în ochi.
- Mă vrei? întrebă el scurt, direct.
Ea dădu din cap.
-Acum?
Ea dădu din nou din cap, de data asta şi mai
hotărîtă. Degetele lui alunecară afară şi o prinse din
nou de şolduri, trăgînd-o mai jos, pînă cînd îi simţi vîrful
la intrarea în trup. încercă să coboare mai mult, dar el
o ţinu pe loc.
- Nu prea repede, şopti.
-Te rog...
- Hai să te mişcăm, spuse el şi îi împinse Wînd
şoldurile, trăgînd-o spre el pînă cînd îl simţi mai mult.
1 se părea că e imens şi, din poziţia asta, a
- E bine? întrebă el.
Ea dădu din cap.
- Mai mult?
Ea aprobă din nou. El continuă să o chinuiască.
Rămase neclintit, dar îi mişcă ei trupul deasupra lui,
pătrunzînd-o din ce în ce mai adînc, furîndu-i răsu­
flarea, vocea, gîndurile.
- Ridică-te şi coboară, îi ordonă.
Ea îl privi speriată.
- O să poţi, spuse el încet.
Ea se mişcă puţin, încercînd, şi gemu de plăcere,
apoi tresări cînd îşi dădu seama că nu intrase de tot.
- Pînă la capăt, rosti el.
- Nu pot.
Aşa era. Nu avea cum. Ştia că reuşise cu o noapte
înainte, dar acum era altceva. Nu încăpea. Mîinile lui
 o strînseră şi el ridică puţin şoldurile, apoi, mişcîndu-
se brusc, o pătrunse pînă la capăt, lipindu-i trupul de
ai lui. Ea abia mai respira.
- Doamne! gemu el.
Ea se mişcă încet, înainte şi înapoi, neştiind ce să
facă. Michael respira sacadat. începu să se mişte sub
ea. Francesca îl prinse de umeri şi încercă să-şi
păstreze echilibrul. Pe măsură ce făcea asta, începu
să se mişte în sus şi în jos, începu să preia controlul şi
să caute plăcerea.
- Michael, gemu, alunecînd într-o parte fiindcă nu
mai putea sta dreaptă, nu mai putea rezista valului
fierbinte de dorinţă care o cuprinsese.
El nu făcu decît să geamă, mişcîndu-se convulsiv
sub ea. Aşa cum îi promisese, nu era blînd. O obligă
să-şi caute plăcerea, să se ţină bine, să se mişte cu
el, apoi să se lipească de el şi apoi... Francesca ţipă.
Iar lumea din jurul ei dispăru.
Nu ştia ce să facă şi ce să spună. îi dădu drumul
lui Michael şi tot trupul i se arcui, iar muşchii i se
încordară. Sub ea, el explodă. Chipul i se contorsionă,
trupul iui îl ridică pe al ei de pe pat şi ea ştiu că Michael
ar putea-o lăsa însărcinată în acel moment. El îi rosti
numele iar şi iar, din ce în ce mai încet, pînă cînd
ajunse doar o şoaptă. După aceea nu îi spuse decît:
-întinde-te lîngă mine.
Iar ea îl ascultă, şi adormi. Pentru prima dată după
zile întregi, dormi cu adevărat. Şi nu ştiu că el e treaz,
îi sărută tîmpla şi îi şopteşte numele. Şi nu doar atît.
 Capitolul XX

„Michael o să facă aşa cum crede de cuviinţă. Ca

întotdeauna.”
- de la contesa de Kilmartin pentru Helen Stirling,
la trei zile după primirea scrisorii acesteia.

Zilele următoare nu-i aduseră Francescăi prea

multă linişte. Cînd se gîndea pe cît putea de raţional,
părea că ar fi fost normal să'găsească nişte răs­
punsuri, o logică, o alegere, ceva care să-i spună cum
să acţioneze. Dar nu. Nimic. Făcuse dragoste cu el de
două ori. Cu Michael. Numai asta şi ar fi trebuit să o
convingă să se mărite cu el. Ar fi trebuit să fie clar. Se
culcase cu el. Ar fi putut să fie însărcinată, deşi părea
puţin probabil dacă se gîndea că îi luase doi ani ca să
conceapă cu John. Dar chiar şi fără astfel de conse­
cinţe, decizia ar fi trebuit să fie simplă. în lumea ei, în
societatea în care trăia, astfel de intimităţi însemnau
un singur lucru. Anume că trebuia să se mărite cu el.
Şi cu toate astea Francesca nu reuşea să spună
da. De fiecare dată cînd credea că s-a convins, o voce
mică din capul ei îi cerea să fie precaută, iar ea se
oprea şi nu mai putea înainta, prea speriată ca să îşi
privească sentimenteie şi să-şi dea seama de ce îi era
frică. Şi sigur că Michaei nu înţelegea. Cum ar fi putut, ]
cînd nici ei nu-i era clar?
- Mîine îl chem pe părinte, îi murmurase la ureche j
cînd o ajutase să urce pe un cal proaspăt adus, în faţa
casei grădinarului.
Se trezise singură, cîndva după-amiază, cu un bilet î
scurt de la el în care îi scria că-l duce pe Felix la
Kilmartin şi se va întoarce cu alt cal. Dar venise cu un
singur animal, iar ea era din nou ntevoită să împartă
şaua cu el, de data asta în spatele iui.
- Nu sînt pregătită, îi spusese panicată. Nu merge
la el. Nu încă.
Figura lui se întunecase, dar nu îşi dăduse voie să
se înfurie.
- Discutăm mai tîrziu, spusese.
Şi călăriseră în tăcere spre casă. Odată ajunşi la
Kilmartin ea încercase să se ascundă în camera ei,
spunînd că are nevoie să facă baie, dar el o prinsese
de mînă, ferm şi necruţător, iar ea se trezise singură
cu el, înapoi în salon.
- Ce se întîmplă, întrebase el.
- Ce vrei să spui? încercase ea să tragă de timp
şi să nu se uite la masa din spatele lui.
Era cea pe care o aşezase în noaptea trecută, cînd
îi făcuse lucruri despre care nu ar fi putut vorbi vreo­
dată. Numai amintirea şi era suficient ca s-o facă să
tremure.
- Ştii la ce mă refer, spuse el nerăbdător.
- Michaei, eu...
 - Te măriţi cu mine? îi ceruse el un răspuns.
Doamne, cît şi-ar fi dorit ca ei să nu fi spus asta.
I Era mai uşor de evitat în lipsa cuvintelor.
-Eu...
- Te măriţi cu mine? repetase ei, şi de data asta
| pe un ton aspru, mai tăios.
- Nu ştiu, răspunsese ea pînă la urmă. Am nevoie
de mai mult timp.
-Timp pentru ce, se răstise el. Să încerc mai mult
I să te las însărcinată?
Ea tresări de parcă ar fi lovit-o, iar el se apropie
ameninţător.
- Pentru că o să fac asta, o avertiză. Te iau chiar
acum, după care din nou, ia noapte, şi de trei ori mîine,
dacă e nevoie.
- Michael, opreşte-te, şopti ea.
- M-am culcat cu tine, spuse el aspru şi repede.
De două ori. Nu eşti o fetiţă. Ştii ce înseamnă asta.
Şi pentru că nu era o fetiţă şi nimeni nu se aştepta
ca ea să fie, putu să-i spună:
- Ştiu. Dar nu contează. Nu, dacă nu sînt în­
sărcinată.
Michael şuieră un cuvînt pe care ea nu visase
vreodată că-l va auzi rostind.
- Am nevoie de timp, spuse Francesca încru-
cişîndu-şi braţele la piept.
- De ce?
- Nu ştiu. Ca să mă gîndesc. Să mă lămuresc. Nu
ştiu.
- Ce naiba mai e de lămurit? se răsti el.
 - în primul rînd nu ştiu dacă ai fi un soţ bun, răs­
punse şi ea pe acelaşi ton, furioasă într-un final.
El se retrase.
- Ce naiba înseamnă asta?
- Să ne gîndim la comportamentul tău din trecut,»
răspunse ea îngustînd pleoapele. Nu ai fost chiar un
model de cumpătare.
-Asta din partea unei femei care mi-a ordonat să
mă dezbrac nu mai devreme de această după-amia- |
ză? o provocă el. 'l
- Nu te coborî într-atît, spuse ea încet.
- Nu forţa tu nota.
Pe ea începu să o doară capul, aşa că-şi apăsă
tîmplele.
- Pentru Dumnezeu, Michael, de ce nu poţi să mă
laşi să mă gîndesc? Nu-mi poţi da puţin timp?
Dar adevărul era că Francesca se temea să se ]
gîndească prea mult. Ce ar fi putut afla? Că e o
neruşinată, o femeie uşoară? Că simţea o atracţie pri- 1
mitivă pentru acest bărbat, o senzaţie scandaloasă pe 1
care nu o avusese cu soţul ei, pe care îl iubise din 1
toată inima? Şi John îi oferise plăcere, dar nimic ce să 1
semene cu asta. Nici nu visase vreodată la aşa ceva.
iar Michael îi oferise atîta plăcere. Cu prietenul ei. Con- ;]
fidentul ei. Acum, amantul ei. Dumnezeule, ce spunea j
asta despre ea?
- Te rog, şopti pînă la urmă. Te rog. Am nevoie să
fiu singură.
Michael o privi mult timp, destul cît să se simtă
stînjenită, dar pînă la urmă nu făcu decît să blesteme
ca pentru sine şi să iasă din cameră păşind apăsat. Ea
alunecă pe divan şi îşi duse mîinile la frunte. Dar nu
plînse. Nu lăsă nici o lacrimă să curgă. Şi nu reuşi să-şi
dea seama de ce nu.

Nu putea să le înţeleagă pe femei. Michael înjură

urît şi îşi scoase cizmele, aruncîndu-le în uşa dula­
pului.
- Sire? se auzi vocea valetului.
- Nu acum, Reivers, se răsti Michael.
- Bine, spuse acesta repede, grăbindu-se să ia
cizmele. Duc eu astea la curăţat.
Michael înjură din nou.
- Sau poate le duc la incinerat, spuse Reivers
înghiţind în sec.
Michael îi privi şi scoase un sunet dezaprobator.
Valetul fugi din cameră, dar, ca un prost ce era, uită să
închidă uşa în urma lui. Michael o lovi cu piciorul,
blestemînd din nou cînd lovitura nu reuşi să-i poto­
lească furia. Nu mai putea să se bucure de nimic. Păşi
agitat prin cameră, pe covorul vişiniu, oprindu-se din
cînd în cînd ca să se uite pe fereastră.
Şi iasă că nu le înţelegea pe femei. Nici nu se
prefăcuse că ar putea. Dar crezuse că pe Francesca
o înţelege. Cel puţin suficient cît să ştie că s-ar fi
măritat cu orice bărbat cu care se culcase de două ori.
O dată, poate că nu. O singură dată putea spune că
fusese o greşeală. Dar de două ori... Nu i-ar permite
nimănui să fie cu ea de două ori dacă nu ar ţine ia el.
însă, gîndi el făcînd o grimasă, aparent se înşelase.
Era dornică să se folosească de el pentru plăcerea-l ]
proprie, aşa cum făcuse deja. Doamne, şi cum se mai
folosise! Preluase ea conducerea, ceruse ce-şi dorea i
şi renunţase la control numai cînd căldura dintre ei
ameninţa să-i transforme în scrum pe amîndoi.
Se folosise de el, deşi el nu o crezuse în stare de
aşa ceva. Oare aşa era şi cu John? Prelua ea con- ]
trolul? Oare... Picioarele i se opriră brusc pe covor.
John. Uitase de el. Cum era posibil? Ani întregi, de
fiecare dată cînd o vedea pe ea, de fiecare dată cînd
îi simţise parfumul, John fusese cel la care se gîndise.
Dar din momentul în care ea intrase în salon cu o
seară înainte, cînd îi auzise paşii în spatele lui şi cînd
şoptise pentru sine „Mărită-te cu mine”, uitase cu totul
de vărul lui. Amintirea nu avea să dispară. Era prea
important şi prea drag pentru amîndoi. Dar cîndva,
poate pe drumul spre Scoţia, probabil, Michael îşi
dăduse voie să gîndească Pot să mă însor cu ea. Pot
s-o cer de soţie. Chiar pot.
Şi după ce-şi dăduse voie să gîndească aşa, nu i
se mai păruse că o fură. Nu ceruse el să fie în postura
asta. Nu se uitase spre ceruri ca să roage providenţa
să-i dea titlul de conte. Nici măcar nu o ceruse pe
Francesca, ci acceptase pur şi simplu că ea nu va fi
niciodată a lui. Dar John murise. Murise. Nu era vina
nimănui. John murise, iar viaţa lui Michael se schim­
base în toate felurile imaginabile, cu excepţia unuia
singur. încă o mai iubea pe Francesca. Doamne, cît o
iubea!
 Nu exista nici un motiv pentru care să nu se poată
însura cu ea. Nici o lege, nici un obicei, nimic în afară
de conştiinţa sa, care, dintr-o dată, nu mai avea nimic
de spus despre asta. Şi Michael îşi dădu voie să se
gîndească, prima dată, la întrebarea pe care nu şi-o
pusese niciodată. Ce ar spune John despre toate
astea? Şi înţelese că vărul lui i-ar fi dat binecuvîntarea.
Inima lui John era mare, şi îi iubea pe amîndoi cu
adevărat. Ar fi vrut ca Francesca să fie iubită şi preţuită
aşa cum o iubea şi o preţuia Michael. Şi ar fi vrut ca
vărul lui să fie fericit. Singura emoţie pe care Michael
nu credea că o va simţi vreodată. Fericirea. Ca să vezi.

Francesca aştepta ca Michael să vină să-i bată la

uşă, dar cînd auzi ciocănitul, tresări. Şi mai mare îi fu
mirarea cînd deschise uşa şi constată că trebuie să
coboare privirea. Nu era ei la uşă, ci una dintre ca­
meriste, care îi adusese cina pe o tavă. Îngustînd
pleoapele, Francesca se uită pe coridor, aşteptîndu-se
ca el să fie în vreun colţ întunecat, aşteptînd să sară
la atac. Dar el nu era nicăieri.
- Contele s-a gîndit că poate vă e foame, spuse
camerista aşezînd tava pe biroul Francescăi.
Ea se uită după vreun bilet, o floare, ceva care să-i
dea vreo indicaţie legată de intenţiile lui, dar nu era
nimic de acest fel acolo. Şi tot restul nopţii nu se
întîmplă nimic. Ba chiar nici a doua zi dimineaţă. Doar
o tavă cu micul dejun, încă o plecăciune din partea
cameristei, şi, încă o dată, femeia rosti:
- Contele s-a gîndit că poate vă e foame.
 Ceruse timp ca să se gîndească, iar el îi dăduse
timp. Era oribil. Probabil că ar fi fost mai rău dacă nu- ;
i respecta dorinţa şi nu-i dădea voie să fie singură. Era 1
clar că nu poate să aibă încredere în ea însăşi cu el
alături. Şi nu putea avea încredere nici în el, cu trupul 1
lui de zeu şi cu întrebările şoptite.
Mă săruţi, Francesca? Mă laşi să te sărut?
Iar ea nu putuse refuza, nu cînd el era atît de
aproape, cu ochii lui argintii, uimitori, cu pleoapele 1
grele, privind-o atît de atent. O fascina. Era singura
explicaţie.
Se îmbrăcă într^o rochie comodă, simplă, pentru a j
pleca la plimbare. Nu voia să rămînă în camera ei, dar
nici nu voia să umble pe coridoarele Kilmartinului ţinîn-
du-şi respiraţia cînd intra în cîte o cameră, aşteptînd
ca Michael să apară înaintea ei. O putea găsi şi afară
dacă într-adevăr ar fi vrut asta, dar măcar ar fi depus
ceva efort.
îşi luă micul dejun, mirată că are poftă de mîncare,
apoi se strecură afară din camera ei, clătinînd din cap
spre sine însăşi cînd se uită pe furiş de-a lungul
coridorului, purtîndu-se ca o hoaţă care voia să fugă
de la locul faptei. Aşa ajunsese, îşi spuse supărată.
Dar nu-l văzu pe hol, şi nici pe scări. Nu era în nici unul
dintre saloane şi cînd ajunse la uşa de la intrare, se
încruntă încurcată. Unde era? Nu voia să-l vadă,
bineînţeles, dar acum toate grijile ei păreau cam
nefondate. Puse mîna pe clanţă. Ar fi trebuit să fugă.
Să se grăbească afară, cît nu era nimeni şi putea să
scape. Dar se opri.
 - Michael? rosti abia auzit.
Nu ar fi trebuit să conteze deloc. Dar avea senzaţia
că el e acolo, o priveşte.
- Michael? şopti uitîndu-se în jur.
Nimic. Clătină din cap. Doamne, ce o să se aleagă
de ea? Avea o imaginaţie prea bogată. Devenea prea
suspicioasă. Uitîndu-se în urmă pentru ultima dată, ieşi
din casă. Şi nu-l văzu cum o priveşte din capătul
scărilor, zîmbind sincer din colţul gurii.
Francesca rămase afară cît de mult reuşi, renun-
ţînd pînă la urmă fiindcă era obosită şi îi era frig. Se
plimbase peste tot, probabil şase sau şapte ore, şi
acum era epuizată, îi era foame şi nu dorea nimic mai
mult decît o cană de ceai. Oricum nu putea să evite
casa pentru totdeauna. Se strecură înapoi la fel de
mişeleşte cum ieşise, plănuind să urce în camera ei şi
să mănînce singură. Dar înainte să ajungă la prima
treaptă, îşi auzi numele:
- Francesca!
Era Michael. Sigur că era el. Doar nu se aştepta
să o lase în pace pentru totdeauna. Ciudat era că nu-
şi dădea seama dacă ceea ce simte e iritare sau
uşurare.
- Francesca, spuse el din nou, apărînd în uşa
bibliotecii. Vino să mi te alături.
Vocea lui era amabilă, parcă prea amabilă, dacă
era posibil. Ba mai mult, Francescăi nu-i plăcea
camera pe care o alesese ei. Nu voia mai bine să o
atragă în salon, unde ar fi fost asaltată de amintirea
întîlnirii lor fierbinţi? Nu ar fi putut să aleagă un alt
salon, poate pe cel verde, atît de romantic decorat, cu
perne moi şi divane? Ce căuta în bibliotecă, probabil
cea mai puţin seducătoare cameră din casă?
- Francesca? spuse el din nou privind-o amuzat.
- Ce faci acolo? întrebă ea încercînd să nu pară
prea suspicioasă.
- Beau un ceai.
- Ceai?
- Frunze fierte în apă? murmură el. Poate ai băut
şi tu.
Ea ţuguie buzele.
- Dar în bibliotecă?
El ridică din umeri.
- Mi s-a părut un loc la fel de bun ca oricare altul.
Se dădu la o parte şi îi făcu semn să intre.
- Un loc la fel de nevinovat ca oricare altul, adăugă
el.
Ea încercă să nu roşească.
-Afost plăcută plimbarea? întrebă el pe un ton de
conversaţie.
-Da.’
- E o zi foarte frumoasă.
Ea dădu din cap.
- îmi imaginez că e încă ud pe jos, din loc în loc.
Ce urmărea?
- Ceai? întrebă el.
Ea dădu din cap, făcînd ochii mari cînd el îi turnă
în ceaşcă. Bărbaţii nu făceau niciodată asta.
- A trebuit să mă ocup singur de mine în India,
pentru o vreme, explică el citindu-i gîndurile. Poftim.
 Ea luă ceaşca delicată din porţelan şi o ţinu în
mînă, încălzindu-se. Suflă puţin în ceai, apoi luă o
înghiţitură, testînd temperatura.
- Vrei un fursec?
îi întinse o farfurie cu tot felul de dulciuri. Stomacul
ei scoase un sunet înfometat, iar ea luă un fursec.
- Sînt bune, spuse el. Am mîncat patru cît te-am
aşteptat.
- Mă aştepţi de mult? întrebă ea, aproape
surprinsă de propria-i voce.
- Cam de o oră.
Francesca mai luă o înghiţitură de ceai.
- încă nu s-a răcit.
- Am umplut ceainicul la fiecare zece minute,
spuse el.
O astfel de atenţie era, dacă nu chiar surprinză­
toare, atunci cel puţin neaşteptată. El ridică o sprin­
ceană, doar puţin, iar ea nu ştia dacă o făcuse
intenţionat. îşi controla atît de bine expresiile! Ar fi putut
să ajungă maestru la jocurile de noroc dacă l-ar fi atras
aşa ceva. Dar sprinceana lui stîngă era diferită.
Francesca observase cu ani în urmă că uneori se
mişca, deşi el credea că are o expresie impasibilă. Se
gîndise mereu că e secretul ei, fereastra personală
spre gîndurile lui. Doar că acum nu era convinsă că
vrea să-i cunoască gîndurile. însemna că între ei era
o apropiere mai mare decît dorea. Ca să nu mai
spunem că era doar o iluzie să-şi imagineze că l-ar
putea înţelege. El luă un biscuit de pe tavă, se uită
indiferent la dulceaţa de zmeură din mijlocul lui, apoi îl
băgă în gură.
 - Despre ce e vorba? întrebă ea curioasă.
Se simţea ca vînatul pe care îl hrăneşti înainte să-l
prinzi.
- Cum e ceaiul? întrebă el după ce înghiţi. E vorba
mai ales despre ceai, dacă vrei să ştii.
- Michael.
- M-am gîndit că poate ţi-e frig, îi explică el ridicînd
din umeri. Ai fost plecată destul de mult timp.
- Ştii cînd am plecat.
El o privi sarcastic. i
- Sigur că da.
Şi ea nu se miră. Abia asta era o surpriză. Faptul
că nu se mira.
-Am ceva pentru tine, spuse el.
Ea îngustă pleoapele.
-Da?
- E atît de greu de crezut? murmură el şi duse
mîna pe fotoliu, lîngă el.
Ei i se tăie răsuflarea. Să nu fie un inel. Te rog, nu
încă. Nu era pregătită să spună da. Şi nici nu putea
să-i spună nu. în loc de asta el puse pe masă un
bucheţel de flori, fiecare dintre fire mai delicat decît
celălalt. Ea nu se prea pricepuse niciodată la flori şi nu
le ştia numele, dar erau acolo unele albe, altele violet
şi unele aproape albastre. Erau legate elegant, cu o
fundă argintie. Francesca se uită la ele neştiind ce să
priceapă.
- Poţi să pui mîna pe ele, spuse el amuzat. Nu-ţi
dau nici o boală.
- Nu, spuse ea repede întinzînd mîna să ridice
buchetul. Sigur că nu. Doar că...
 Mirosi florile, apoi le aşeză, ducînd repede mîinile
în poala rochiei.
- Doar că? întrebă el încet.
- Nu ştiu, răspunse ea.
Şi aşa era. Nu mai ştia ce voise să spună, dacă
într-adevăr era ceva. Se uită la buchet şi clipi de cîteva
ori, apoi întrebă:
- Ce sînt astea?
- Eu le spun flori.
Ea ridică privirea şi se uită în ochii lui.
- Nu, rosti. Ce e asta?
- Te referi la gest? zîmbi el. Ei bine, îţi fac curte.
Buzele ei se desfăcură într-un gest de uimire.
Michael sorbi din ceai.
- E o surpriză atît de mare?
După tot ce se întîmplase între ei? Da.
- Meriţi tot ce e mai bun, spuse el.
- Credeam că intenţionezi să...
Se întrerupse, roşind. Spusese că are de gînd să
încerce s-o lase gravidă. De trei ori în acea zi, mai
exact. Jurase că o să facă asta de trei ori, şi erau încă
la zero, aşa că... îi ardeau obrajii şi simţea amintirea
lui în ea. Dumnezeule. Dar, slavă cerului, expresia lui
rămase nevinovată şi ei nu făcu decît să spună:
- Mi-am regîndit strategia.
Ea muşcă din fursec. Orice scuză pentru a-şi
ascunde chipul era suficient de bună.
- Sigur, am de gînd în continuare să mă ţin de
cuvînt, spuse el aplecîndu-se spre ea şi privind-o cu
pasiune. Sînt bărbat, pînă la urmă, iar tu, aşa cum am
stabilit deja foarte clar, eşti o femeie pe cinste.
 Ea îşi îndesă în gură şi restul de fursec.
- Dar m-am gîndit că meriţi mai mult, încheie el,
sprijinindu-se de spătarul fotoliului cu o expresie calmă
pe chip, ca şi cînd nu ar fi făcut un apropo atît de
neruşinat. Nu crezi?
Nu credea. Nu mai credea, de fapt. Iar asta era o
problemă. în timp ce stătea acolo şi mînca hotărîtă, nu-
şi putea lua ochii de la buzele lui. De la gura aceea
minunată care îi zîmbea languros. Se auzi oftînd.
Buzele care îi făcuseră atîtea lucruri Minunate. îi atin­
seseră trupul. Peste tot. Doamne, aproape că-i simţea
sărutările. Iar asta o făcu să se mişte stînjenită pe
fotoliu. '
- Te simţi bine? întrebă el amabil.
- Da, rosti ea bînd ceai.
- Stai pe un fotoliu incomod?
Ea clătină din cap.
- Pot să-ţi aduc ceva?
- De ce faci asta? izbucni ea.
- Ce anume?
- De ce te porţi atît de frumos cu mine?
El ridică sprîncenele.
- Nu ar trebui?
-Nu!
- Nu ar trebui să mă port frumos.
Nu era o întrebare, ci o afirmaţie amuzată.
- Nu asta am vrut să spun, rosti ea clătinînd din
cap. O zăpăcise, şi nu putea să sufere asta. Nu punea
pe nimic mai mult preţ decît pe calmul şi simţul ei
practic, iar Michael i le răpise cu un singur sărut. Apoi
îi făcuse mai mult. Cu mult mai mult. Nu avea să mai
fie niciodată la fel. Nu avea să mai fie niciodată în toate
minţile.
- Pari chinuită, rosti el.
Francesca îşi dorea să-l strîngă de gît. El înclină
capul şi zîmbi. Ea îşi dori să-l sărute. Michael ridică
ceaiul.
- Mai vrei?
Doamne, da, asta era problema.
- Francesca?
îi venea să sară peste masă, direct în braţele lui.
- Te simţi bine?
îi era greu să respire.
- Frannie?
De fiecare dată cînd vorbea, de fiecare dată cînd
mişca buzele, chiar şi doar ca să respire, ea îi privea
gura. îşi umezi buzele. Şi ştiu că el ştie, după întreaga
lui experienţă, după cîte femei sedusese, exact ce
simte ea. Dacă ar fi atins-o acum, ea nu l-ar fi refuzat.
Dacă ar fi atins-o, ea s-ar fi transformat în scrum.
-Trebuie să plec, rosti ea sfîrşită, fără convingere.
Faptul că el nu-şi lua ochii de la ea nu o ajuta
deloc.
-Ai ceva important de făcut în dormitor? murmură
el zîmbind.
Ea dădu din cap, deşi ştia că el o ironizează.
- Atunci du-te, o încurajă pe un ton atît de blînd
încît era aproape o şoaptă seducătoare.
Cumva, ea reuşi să ducă mîinile la marginea
mesei. Apucă lemnul şi îşi spuse că trebuie să se
ridice, să facă o mişcare, să plece. Dar era încre­
menită.
- Sau ai prefera să mai rămîi? murmură el.
Ea clătină din cap. Sau aşa crezu că face. Michael
se ridică şi veni în spatele ei, aplecîndu-se ca să-i
şoptească la ureche:
- Te ajut să te ridici?
Ea clătină din nou capul şi aproape că sări în
picioare, apropierea de el rupînd vraja. îl lovi cu umărul
în piept fără să vrea, şi făcu repedeA un pas înapoi,
speriată că dacă îl atinge din nou ar putea face vreun
gest necugetat. Ca şi cum n-ar fi făcut deja destule.
- Trebuie să mă duc sus, izbucni.
- Clar, spuse el încet.
- Singură, adăugă ea.
- Nici nu aş visa să te forţez să-mi suporţi com­
pania o clipă în plus.
Ea îl privi printre pleoapele îngustate. Ce avea de
gînd? Şi de ce era ea aşa dezamăgită?
- Dar poate, murmură el, iar ei îi tresări inima,
poate că ar trebui să te sărut de ia revedere, încheie.
Să-ţi sărut mîna, bineînţeles. Aşa ar fi cuviincios.
De parcă nu renunţaseră la buna cuviinţă. El îi
apucă degetele cu ale lui.
- Pînă la urmă îţi fac curte, spuse. Nu-i aşa?
Ea se uită la el, neputînd să-şi ia ochii de la capul
lui care se aplecase peste mîna ei. Buzele lui îi
atinseră uşor degetele. O dată, de două ori, apoi se
opri.
- Să mă visezi, spuse încet.
 Ea desfăcu buzele. Nu putea să-şi ia ochii de la el.
O vrăjise şi-i ţinea sufletul captiv. Nu se putea mişca.
- Doar dacă nu vrei mai mult decît un vis, rosti el.
Voia mai mult.
- Rămîi? şopti el. Sau pleci?
Ea rămase. Dumnezeu s-o aibă în pază, rămase
cu el. Iar Michael îi arătă cît de romantică putea fi
biblioteca.
 Capitolul XXI

„îţi scriu ca să te anunţ că am ajuns cu bine în

Scoţia. Trebuie să spun că mă bucur âă fiu aici. Londra
e antrenantă ca de obicei, dar cred că aveam nevoie
de puţină linişte. Mă concentrez mai bine şi sînt mai
calmă aici, în provincie.”
- de la contesa de Kilmartin pentru mama ei,
vicontesa moştenitoare Bridgerton, la o zi după sosirea
în Scoţia.

Trei săptămîni mai tîrziu, Francesca încă nu ştia

ce să facă. Michael mai adusese vorba despre
căsătorie de două ori, şi de fiecare dată ea reuşise să
evite răspunsul. Dacă i-ar fi luat în serios cererea,
atunci ar fi trebuit să se gîndească la el, la John şi, mai
rău, la ea însăşi. Ar fi trebuit să-şi dea seama ce face.
îşi tot spunea că se va mărita cu el doar dacă va ră-
mîne însărcinată, dar se tot întorcea în patul lui,
permiţîndu-i să o seducă mereu.
Nici măcar asta nu mai era chiar adevărat. Nu era
nevoie să o mai seducă. Ea devenise păcătoasa, oricît
încerca să ascundă asta spunîndu-şi că merge prin
casă îmbrăcată în cămaşă de noapte pentru că e
agitată, nu pentru că îl caută pe el. Dar îl găsea mereu.
Sau dacă nu, mergea în locurile în care o găsea el pe
ea. Şi nu spunea niciodată nu.
Michael era din ce în ce mai nerăbdător. Se as­
cundea, dar ea îl cunoştea bine. Mai bine decît pe
oricine de pe lume, şi chiar dacă el susţinea că o
curtează fiind romantic, ea vedea micile lui grimase de
nerăbdare. începea o conversaţie care ducea inevitabil
la subiectul căsătoriei, iar ea îi punea punct mereu
înainte ca el să poată rosti cuvîntul. O lăsa să scape,
dar privirea i se schimba, strîngea din dinţi şi după
aceea, cînd făcea dragoste cu ea, mereu după astfel
de momente, era cu pasiune reînnoită şi chiar puţină
furie. Cu toate astea nu era suficient ca să o facă să
acţioneze. Nu putea spune da. Nu ştia de ce, dar pur
şi simplu nu putea. Dar nici nu putea să-l refuze. Poate
că era o păcătoasă, poate că era îndrăzneaţă, dar nu
voia să se termine aventura. Nu voia să renunţe la
pasiune şi nici la compania lui.
Nu era vorba numai de amor, ci şi despre mo­
mentele de după aceea, cînd o ţinea în braţe şi îi mîn-
gîia părul. Uneori tăceau, dar alteori povesteau despre
toate şi tot. El îi vorbea despre India, iar ea, despre
copilărie. îi spunea glume pe care bărbaţii nu ar fi
trebuit să le spună doamnelor şi care doamnelor n-ar
fi trebuit în nici un caz să ie placă. O dată, după ce se
oprise din rîs, el o sărutase zîmbind şi îi spusese:
-Ador felul în care rîzi.
O trăsese spre el, iar ea oftase, încă rîzînd, şi
începuseră din nou să facă dragoste. Iar ea reuşea din
nou să uite de restul lumii.
 După aceea sîngeră. începu ca de obicei, cu
cîteva picături pe cămaşă. Nu ar fi trebuit să se mire.
Poate că nu sîngera la intervale regulate, dar sîngera,
şi ştia deja că nu are un pîntec tocmai fertil. Cumva,
nu se aşteptase la asta. Nu încă, cel puţin. Aşa că
plînse. Nu mult, nimic care şă îi scuture trupul şi să-l
consume inima, dar tresări cînd văzu picăturile de
sînge şi înainte să-şi dea seama ce face simţi lacrimi
curgîndu-i pe obraji. Şi nici măcar nu era sigură de ce.
Pentru că nu va avea un copil, sau,¿Doamne fereşte,
pentru că nu se putea mărita cu el?
Michael veni în camera ei în acea noapte, dar ea
îl trimise înapoi, explicîndu-i că nu e momentul potrivit.
El îi şoptise despre toate lucrurile pe care le puteau
face chiar şi aşa, dar ea refuză şi-l rugă s-o lase. El
păru dezamăgit, dar înţelese. Femeile erau mai
pretenţioase cu astfel de lucruri. Dar cînd se trezi,
noaptea, şi-ar fi dorit ca el să fie acolo, să o strîngă în
braţe.
Sîngerarea nu dură mult, ca întotdeauna. Şi cînd
Michael o întrebă dacă se terminase vremea, ea nu îl
minţi. El ar fi ştiut, oricum, aşa cum ştia mereu.
- Foarte bine, spuse el zîmbind pentru el. Mi-a fost
dor de tine.
Ea dădu să spună că şi ei i-a fost dor de el, dar,
cumva, se temu să rostească aşa ceva. El o împinse
spre pat şi căzură împreună în aşternuturi.
- Te-am visat, spuse el răguşit, ridicîndu-i rochia
în talie. în fiecare seară, mai spuse, pătrunzînd-o cu
un deget. Au fost nişte vise foarte, foarte frumoase,
încheie pe un ton fierbinte şi păcătos.
 - în visele mele, murmură cu buze fierbinţi la
urechea ei, îţi făceam lucruri de nerostit.
Ea gemu. Michael îi putea aprinde dorinţa cu o
singură atingere, dar cînd îi vorbea aşa, simţea că se
face scrum.
- Lucruri noi, murmură desfăcîndu-i picioarele.
Lucruri despre care trebuie să te învăţ... în seara asta,
cred.
- Doamne, suspină ea.
El îi săruta coapsa, iar ea ştia ce urmează.
- Dar înainte să facem ce ştim că-ţi place, continuă
el urcînd spre locul cu pricina. Avem toată noaptea la
dispoziţie ca să explorăm.
O sărută, aşa cum ştia că îi place, ţinînd-o pe loc
cu mîinile lui puternice şi aducînd-o din ce în ce mai
aproape de vîrful pasiunii. Dar înainte să-i dea voie să
ajungă acolo, se retrase şi îşi desfăcu pantalonii.
Blestemă fiindcă îi tremurau degetele şi unui dintre
nasturi nu se desfăcu imediat. Iar asta îi dădu Fran-
cescăi timp să se gîndească. Singurul lucru pe care
nu voia să-l facă. Dar mintea ei era neobosită şi crudă,
înainte să-şi dea seama ce face, se ridică din pat şi
spuse:
-Aşteaptă!
Apoi se repezi în cealaltă parte a camerei.
- Ce e? spuse el.
- Nu pot face asta.
- Nu poţi...
Se opri şi răsuflă adînc.
- Ce nu poţi?
 Reuşise să desfacă pantalonii, care căzuseră pe
podea, lăsînd-o să-i privească trupul aprins. Francesca
se uită în altă parte. Nu-I putea vedea, nu se putea uita
la chipul şi la...
- Nu pot, spuse ea cu vocea tremurînd. Nu trebuie.
Nu ştiu.
- Ştiu eu, spuse el apropiindu-se.
- Nu! ţipă ea grăbindu-se spre uşă.
Se jucase cu focul săptămîni la rînd, tentînd soarta,
şi cîştigase pariul. Dacă exista vreiin moment în care
să scape, acesta era. îi venea greu să plece, dar ştia
că trebuie. Nu era o astfel de femeie. Nu putea să fie.
- Nu pot face asta, spuse lipindu-se cu spatele de
uşa grea, de lemn. Nu pot. Eu...
Vreau, se gîndi. Ştia că nu trebuie, dar şi că vrea.
Dacă i-ar fi spus asta, oare el ar fi făcut-o să se
răzgîndească? Era în stare. Ştia. Un singur sărut, o
atingere, şi toată hotărîrea ei s-ar fi topit. El blestemă
şi-şi trase pantalonii.
- Nu mai ştiu cine sînt, spuse ea. Nu sînt o astfel
de femeie.
- Ce fel de femeie? se răsti el.
- Una neruşinată, şopti ea. Căzută.
-Atunci mărită-te cu mine, răspunse şi el. M-am
oferit de la început să mă însor cu tine, dar tu ai
refuzat.
Avea dreptate, ştia. Dar nu putea asculta de logică.
Nu se putea gîndi decît că n-are cum să se mărite cu
el. Cum să se mărite cu Michael?
- Nu trebuia să simt aşa ceva pentru alt bărbat,
spuse ea, abia venindu-i să creadă că rosteşte cu­
vintele cu voce tare.
- Ce să simţi? întrebă el cu nerăbdare.
Ea înghiţi în sec, forţîndu-se să-l privească.
- Pasiune, recunoscu.
Chipul lui căpătă o expresie ciudată, aproape
dezgustată.
- Da, rosti încet. Sigur. Bine,că sînt eu aici, ca să-
ţi fac plăcere.
- Nu! strigă ea speriată de batjocura din vocea lui.
Nu e vorba despre asta.
-Nu?
- Nu.
Dar nici nu ştia despre ce era vorba. El respiră
greu şi îi întoarse spatele, tensionat. Ea îl privi fas­
cinată, incapabilă să-şi mute privirea. Avea cămaşa
afară din pantaloni şi, cu toate că nu-i vedea chipul, îi
cunoştea trupul. Părea descurajat, înverşunat. Obosit.
- De ce ai rămas aici? întrebă el încet, sprijinindu-
se de marginea saltelei cu amîndouă palmele.
- Cum?
- De ce ai rămas? repetă el mai tare, dar fără să-şi
piardă controlul. Dacă mă urăşti atît, de ce rămîi?
- Nu te urăsc, spuse ea. Ştii că...
- Nu ştiu nimic, Francesca, se răsti el. Nici nu te
mai cunosc.
Umerii i se încordară şi strînse salteaua în pumni.
Ea îi vedea una dintre mîini, iar degetele i se albiseră.
- Nu te urăsc, repetă, ca şi cum dacă ar fi spus-o
de două ori cuvintele ar fi devenit solide, palpabile şi
 reale, iar ea l-ar fi putut obliga să le creadă. Nu te
urăsc.
El nu spuse nimic.
- Nu e vorba de tine. Eu sînt de vină, rosti ea
rugător, deşi nu ştia ce îl roagă.
Poate să nu o urască el pe ea, Era singurul lucru
pe care nu l-ar fi putut suporta. Dar el nu făcu decît să
rîdă. Era un sunet neplăcut, amar şi jos.
- Francesca, spuse el condescendent, dacă aş
avea o liră pentru fiecare femeie câ-eia i-am spus eu
asta...
Gura ei se strîmbă. Nu îi plăcea să i se amintească
despre femeile cu care fusese el înainte. Nu voia să
ştie despre ele. Nici măcar să recunoască existenţa
lor.
- De ce ai rămas? întrebă el din nou, întorcîndu-
se în sfîrşit spre ea.
Francesca aproape că se sperie de focul din
privirea lui.
- Michael, eu...
- De ce? întrebă el furios.
Chipul i se schimonosise de supărare, iar ea în­
tinse mîna spre clanţă, speriată.
- De ce mai rămîi aici, Francesca? insistă ei apro-
piindu-se de ea cu graţia unui tigru. Nu e nimic aici, la
Kilmartin, pentru tine, în afară de asta.
Ea tresări cînd mîinile lui îi apucară umerii şi
scoase un sunet de surpriză atunci cînd ei o sărută
furios, brutal şi disperat. Dar trupul o trădă şi ea se topi,
dorindu-şi să-l lase să-i facă orice, să o învăluie în
atenţia lui. îi dorea. Chiar şi aşa. Şi îi era teamă că nu-!
va putea refuza niciodată. Dar el se smulse de lîngă
ea. El, nu ea.
-Asta vrei? întrebă el răguşit. Asta e tot ce vrei?
Ea nu răspunse, nu se mişcă, doar îl privi speriată.
- De ce ai rămas aici? întrebă el, iar ea ştiu că era
ultima dată cînd o întreba.
Nu avea un răspuns. îi dădu cîteva clipe. Aşteptă
pînă cînd tăcerea ei crescu pînă la cer, dar de fiecare
dată cînd deschidea gura, din ea nu ieşea nici un
sunet, iar Francesca nu reuşi decît să stea pe loc,
privindu-l şi tremurînd. Blestemînd urît, el îi întoarse
spatele.
- Pleacă, ordonă. Acum. Vreau să dispari din casa
mea.
- Cum?
Nu-i venea să creadă că o dă afară. Ei nu o privi
cînd spuse:
- Dacă nu poţi să fii cu mine, dacă nu poţi să fii
toată a mea, atunci vreau să pleci.
- Michael?
Fusese nu mai mult decît o şoaptă.
- Nu pot să mai suport existenţa asta ciuntită,
spuse el pe un ton atît de jos încît ea nu era sigură că
auzise bine.
Nu reuşi decît să întrebe:
- De ce?
La început nu crezu că el îi va răspunde. Muşchii i
se încordaseră, apoi începuse să tremure. Ea duse o
mînă la gură. Plîngea? Oare... Rîdea?
 - Doamne, Francesca, spuse el rîzînd dispreţuitor.
Asta chiar că e o glumă bună. De ce? întrebi de ce?
De ce?
Spuse fiecare „de ce” pe un alt ton, ca şi cum ar fl
probat cuvîntul, ca şi cum ar fi pus întrebarea mal
multor oameni.
- De ce, rosti din nou, de data asta mai tare. De
ce? Pentru că te iubesc, fir-aş al naibii! Pentru că te-
am iubit întotdeauna. Pentru că te iubesc de cînd erai
cu John, şi te-am iubit cît timp arrt stat în India, şi
numai Dumnezeu ştie că nu te merit, dar te iubesc
oricum.
Francesca alunecă în jos, pe lîngă uşa de lemn.
- Nu ţi se pare o glumă bună? spuse el ironic. Te
iubesc tocmai pe tine. Pe tine, soţia vărului meu. Pe
tine, singura femeie pe care nu o pot avea. Te iubesc,
Francesca Bridgerton-Stirling, pe tine, care...
- Opreşte-te, se înecă ea.
-Acum? Că abia am început? Nu prea cred, spuse
el fluturînd din mînă prin aer, ca un prezentator de circ.
Se aplecă mult prea aproape de ea şi, cu un
zîmbet înfiorător, o întrebă:
- Nu ţi-e teamă încă?
- Michael...
- Pentru că nici măcar n-am început, spuse el
acoperindu-i vocea. Vrei să ştii la ce mă gîndeam cînd
te-ai măritat cu John?
- Nu, spuse ea scuturînd cu disperare din cap.
El deschise gura ca să mai spună ceva, cu privirea
încă plină de pasiune, dar în acel moment se întîmplă
ceva. Se schimbă ceva în ochii lui. Era atît de furios,
apoi pur şi simplu se opri, iar privirea îi deveni rece.
Obosită. Şi închise ochii. Părea epuizat.
- Pleacă, mai spuse. Acum.
Ea îi şopti numele.
- Pleacă, repetă el, ignorîndu-i rugămintea. Dacă
nu eşti a mea, nu te mai vreau.
-Dar eu...
El merse la fereastră şi se sprijini de pervaz.
- Dacă trebuie să se termine, tu trebuie să fii cea
care îi pune capăt. Tu trebuie să pleci, Francesca.
Pentru că acum, după tot ce s-a întîmplat, eu nu sînt
destul de puternic ca să-ţi spun adio.
Ea rămase încremenită cîteva clipe, apoi, cînd a
fost convinsă că tensiunea dintre ei o va distruge, de
nu se ştie unde picioarele îi prinseră viaţă şi ea fugi din
încăpere. Şi fugi. Mult şi bine. Fără să se gîndească.
Fugi afară, în noapte, în ploaie. Fugi pînă Cînd o
usturau plămînii, pînă îşi pierdu echilibrul, pînă cînd se
împiedică şi alunecă în noroi. Fugi pînă cînd nu mai
putea, şi atunci se aşeză, la adăpost, în chioşcul pe
care îl construise John pentru ea cu ani în urmă, după
ce spusese exasperat că renunţă să o mai convingă
să nu se plimbe atît. Aşa măcar avea un loc afară care
să fie doar al ei.
Rămase acolo ore întregi, tremurînd, fără să simtă
nimic. Nu putea decît să se întrebe de ce fuge.
Michael nu-şi amintea momentele de după ple­
carea ei. Poate că trecuse un minut, poate că trecu­
seră zece. Nu ştia decît că se trezise aproape
spărgînd peretele. Cumva, însă, pumnul nu durea.
 - Sire?
Era Reivers, care intrase să vadă ce se întîmplă.
- Ieşi! se răsti Michael.
Nu voia să vadă pe nimeni. Nu voia să audă nici
măcar respiraţia altuia.
- Poate nişte gheaţă pentru...
- Ieşi! strigă Michael simţindu-şi corpul mare şi
monstruos.
Voia să lovească pe cineva. Voia să sfîşie aerul cu
unghiile. Reivers fugi. Michael îşi întipse unghiile în
palmă şi pumnul drept începu să i se umfle. I se părea
că numai mişcîndu-se ar putea ţine în frîu diavolul din
el, ar putea să-l facă să nu distrugă toată casa cu
mîinile goale.
Şase ani. Rămase nemişcat, incapabil să se
gîndească la altceva. Şase ani nenorociţi. Ţinuse totul
pentru el timp de şase ani, îşi controlase atent expresia
chipului atunci cînd o privea şi nu spusese nimănui. O
iubise şase ani, şi uite unde se ajunsese. îşi pusese
inima pe tavă. îi dăduse, practic, un cuţit şi o rugase
să-l sfîşie.
Nu, Francesca. Poţi mai mult. Dacă nu te pierzi cu
firea poţi să mai tai de cîteva ori. Şi dacă tot te-ai
apucat, ce-ar fi să iei şi bucăţile astea şi să le faci mici-
fărîme?
Oricine spunea că e bine să fii sincer era un idiot.
Michael ar fi dat orice, ambele picioare, chiar, ca să
uite tot ce se întîmplase. Dar aşa era cu vorbele, rîse
el nefericit. Nu ie puteai lua înapoi.
împrăştie resturile pe podea. Aşa, calcă pe ele. Nu,
mai tare. Mai tare, Frannie. Hai că poţi.
 Şase ani. Şase ani nenorociţi, pierduţi într-o clipă.
Numai pentru că a crezut că poate fi fericit, că are
dreptul. Ar fi trebuit să ştie mai bine.
Şi pentru marele final, dă-i foc inimii. Bravo,
Francesca!
S-a zis cu inima lui. Se uită în palme. Unghiile îi
lăsaseră urme, iar într-un loc sîngera. Ce avea să
facă? Ce naiba să facă acum? Nu ştia cum să trăiască
dacă ea ştia adevărul. Petrecuse şase ani asigurîndu-
se că ea nu află. Toţi oamenii se ghidau în viaţă după
cîte un principiu, iar acesta fusese principiul lui. Să se
asigure că Francesca nu ştie.
Se aşeză în fotoliul său, abia putînd să se abţină
şi să nu rîdă isteric.
Vai, Michael, se gîndi în timp ce scaunul se scutura
şi el îşi prinse capul între palme, bine ai venit în restul
vieţii tale.

Actul doi începu mult mai devreme decît se

aştepta. Trei ore mai tîrziu, auzi o bătaie uşoară în uşă.
Michael era încă pe fotoliu şi singurul semn că trecuse
o vreme de cînd se aşezase era capul, acum sprijinit
de spătar. Stătea aşa de ceva vreme şi îl durea deja
ceafa din cauza poziţiei incomode, cu privirea pierdută
undeva pe tapetul crem. Se simţea detaşat, separat
de lume, şi cînd auzi ciocănitul nu înţelese de la
început ce era. Dar se auzi din nou, la fel de încet, însă
insistent. Oricine ar fi fost, nu avea de gînd să renunţe.
- Intră! strigă supărat.
Era ea. Francesca.
 Capitolul XXII

„Sînt sigură că te descurci, ca întotdeauna,”

- din partea vicontesei moştenitoare Bridgerton
pentru fiica ei, contesa de Kilmartin, imediat după
primirea scrisorii acesteia.

Francesca descoperi curînd că pregătirea cea mai

dificilă pentru nuntă era să le dea oamenilor vestea. Ei
îi fusese foarte greu să accepte ideea, aşa că nu-şi
putea imagina ce vor crede alţii. Doamne, ce va spune
Janet? O încurajase să se recăsătorească, dar cu
siguranţă că nu se gîndise la Michael ca la viitorul ei
soţ. Cu toate astea, în timp ce stătea la birou şi încerca
să scrie cuvintele potrivite, ceva din ea ştia că e bine
ce face.
încă nu ştia de ce voia să se mărite cu el şi nici nu
ştia ce să creadă despre mărturisirea lui, dar îşi dorea
să-i fie soţie. Asta nu însemna că îi era mai uşor să le
dea celorlalţi vestea.
Era în biroul ei şi le scria rudelor, sau mai bine spus
arunca în foc ultima scrisoare nereuşită, cînd intră
Michael cu nişte plicuri în mînă.
 - A venit asta. E de ia mama ta, spuse el întin-
zîndu-i un plic elegant, de culoare crem.
Francesca îl desfăcu şi scoase scrisoarea care
avea, spre uimirea ei, patru pagini.
- Vai de mine, murmură ea.
Mama ei reuşea să spună ce avea de spus pe o
singură foaie sau cel mult două.
- S-a întîmplat ceva? întrebă Michael aşezîndu-se
pe marginea biroului ei.
- Nu, nu, spuse Francesca atentă la scrisoare.
Doar că... Vai de mine!
El se răsuci şi se întinse ca să citească ce scria pe
hîrtia din mîna ei.
-Ce e?
Francesca flutură mîna spre el, ca să-l facă să
tacă.
- Frannie?
Ea trecu la pagina următoare.
- Cerule!
- Dă-o încoace! spuse el întinzînd mîna după
scrisoare.
Ea se întoarse într-o parte, refuzînd să renunţe la
ce citea.
- Doamne, rosti cu răsuflarea tăiată.
- Francesca Stirling, dacă nu...
- Colin şi Penelope s-au căsătorit.
Michael dădu ochii peste cap.
- Ştiam deja că...
- Nu. Vreau să spun că au grăbit nunta cu... Mi se
pare că mai mult de o lună.
 Michael ridică din umeri.
- Bravo lor.
Francesca se uită la el enervată.
-Ar fi putut să-mi spună şi mie cineva.
- îmi imaginez că nu au avut timp.
- Dar asta, spuse ea foarte supărată, nu e cel mai
rău lucru.
- Nu pot să-mi imaginez...
- Şi Eloise se mărită. i
- Eloise? întrebă Michael puţin surprins. Dar o 1
curta cineva?
- Nu, spuse Francesca trecînd repede la a treia
pagină. E cineva pe care nu-l cunoaşte.
-îmi imaginez că îl cunoaşte acum, spuse Michael
pe un ton sec.
- Nu pot să cred că mie nu mi-a spus nimeni.
-Tu eşti în Scoţia.
- Chiar şi aşa, spuse ea supărată.
Michael chicoti, fir-ar el să fie de bărbat.
- Parcă nici n-aş exista, spuse ea destul de
supărată încît să se uite urît la el.
- Eu n-aş spune că...
-A, da, spuse ea înflăcărată. Francesca!
- Frannie, rosti el amuzat.
- l-a spus cineva şi Francescăi? spuse, imitîndu-şi
familia. O mai ştiţi? A şasea din opt? Cea cu ochii
albaştri?
- Frannie, nu fii absurdă.
- Nu sînt deloc absurdă, Sînt doar uitată de ai mei.
- Credeam că îţi place să fii mai departe de ei.
 - Ei bine, da, bombăni ea. Dar nu asta e important.
- Sigur că nu, murmură el.
Ea îi aruncă o privire urîtă.
- Să ne pregătim de nuntă? întrebă el.
- Ca şi cum aş putea, spuse ea supărată. E peste
trei zile.
- Felicitările mele, spuse Michael cu admiraţie.
Ea îl privi suspicioasă.
- Ce vrei să spui?
- Nu poţi să nu îl respecţi pe cel care poate să
încheie afacerea aşa de rapid, spuse ridicînd din
umeri.
- Michael!
El o privi languros.
- Şi eu am reuşit.
- Nu m-am măritat cu tine încă, îi aminti ea.
El zîmbi.
- Nu la asta mă refeream.
Ea se înroşi.
- Termină, şopti indignată.
El o mîngîie pe mînă.
- Nu cred că o să termin.
- Michael, nu e momentul, spuse ea trăgîndu-şi
mîna.
El oftă.
-Aşi început.
- Asta ce mai vrea să însemne?
- Nimic, spuse el aşezîndu-se pe un scaun din
apropiere. Doar că nici n-am făcut nunta şi deja ne
purtăm ca un cuplu căsătorit de mult.
 Ea îl privi cu un aer arogant, apoi reveni la scri­
soarea mamei ei. Chiar se purtau ca un cuplu căsătorit
de mult, deşi nu ar fi recunoscut. Probabil pentru că se
cunoşteau de atîta vreme. El era, în ciuda schimbărilor
din ultimele săptămîni, prietenul ei cel mai bun.
Francesca se opri, înmărmurită.
- Ce s-a întîmplat? întrebă Michael.
- Nimic, spuse ea clătinînd din cap.
Cumva, din cauză că fusese atît de confuză, uitase
asta. Poate că nu îi trecuse niciodată prin cap să se
mărite cu el, dar dintr-un motiv foarte bun, nu? Cine s-
ar fi gîndit că se va mărita cu prietenul ei cel mai bun?
Cu siguranţă că ăsta era un lucru bun.
- Hai să ne căsătorim, spuse el din senin.
Ea îl privi cu un aer întrebător.
- Credeam că am stabilit deja să facem asta.
- Nu, spuse el luînd-o de mînă. Hai s-o facem
chiar azi.
-Azi? exclamă ea. Ai înnebunit?
- Ba deloc. Sîntem în Scoţia. Nu e nevoie să
anunţăm înainte.
-Aşa e, dar...
El îngenunche în faţa ei, cu o privire strălucitoare.
- Hai s-o facem, Frannie. Hai să fim nebuni, răi şi
prea grăbiţi.
- Nimănui n-o să-i vină să creadă, spuse ea rar.
- Oricum nimeni n-o să creadă.
Avea dreptate.
- Dar familia mea...
- Tocmai ai spus că şi ei te-au exclus pe tine.
 - Da, dar nu cu rea intenţie!
El ridică din umeri.
- Contează?
- Dacă te gîndeşti...
El o trase în picioare.
- Hai să mergem.
- Michael...
Şi nu ştia de ce se opune. Poate pentru că simţea
că aşa ar fi cazul. Era o nuntă, şl să te grăbeşti atît
părea cam neobişnuit. El ridică o sprinceană.
- Chiar vrei o nuntă mare?
- Nu, spuse ea cinstit.
Făcuse deja asta o dată şi nu părea cuviincios să
facă la fel a doua oară. Ei se aplecă şi îi şopti la
ureche:
- Vrei să rişti să avem un copil la doar opt luni după
nuntă?
-r E clar că da, răspunse ea îndrăzneaţă.
- Hai să-i dăm copilului o perioadă respectabilă de
sarcină, spuse el glumeţ.
Ea înghiţi în sec.
- Michael, nu uita că s-ar putea să nu rămîn
gravidă. Cu John a durat...
- Nu-mi pasă, o întrerupse el.
- Ba cred că da, spuse ea încet, îngrijorată de
răspunsul lui, dar nedorind să se mărite cu conştiinţa
încărcată. Ai spus de mai multe ori...
- Ca să te conving să te măriţi cu mine, o între­
rupse ei.
Apoi, foarte repede, o lipi cu spatele de perete şi o
strînse cu trupul lui.
 - Nu-mi pasă dacă nu poţi avea copii, spuse el
fierbinte la urechea ei. Nu-mi pasă nici dacă o să avem
căţei în loc de copii.
îi băgă mîna sub rochie şi îi mîngîie pulpa.
- Nu-mi pasă, spuse pe un ton jos, jucîndu-se
păcătos cu un deget, decît că eşti a mea.
- Vai, suspină Francesca simţind cum piere orice
urmă de protest. Vai, da.
- Da pentru asta, întrebă el mişcînd degetul, sau
da ca să ne căsătorim azi? i
- Pentru asta, suspină ea. Nu te opri.
- Şi căsătoria?
Francesca se sprijini de umerii lui.
- Cum rămîne cu nunta? întrebă el din nou,
retrăgîndu-şi mîna dintre pulpele ei.
- Michael! plînse ea.
El zîmbi lent, periculos.
- Cum rămîne cu nunta?
- Da, îl imploră ea. Oricum vrei tu.
- Oricum?
- Oricum, oftă ea.
- Bine, spuse el îndepărtîndu-se brusc şi lăsînd-o
sfîrşită şi uimită.
- Să-ţi aduc haina? întrebă el aranjîndu-şi
manşetele.
Era imaginea perfectă a unui domn elegant, fru­
mos pieptănat, calm şi reţinut. Ea, pe de altă parte,
semăna, cu siguranţă, cu o stafie.
- Michael? reuşi să întrebe încercînd să ignore
senzaţia de disconfort pe care i-o crease el.
 - Dacă vrei să terminăm ce am început, spuse el
pe acelaşi ton cu care discuta despre vînătoare, va
trebui să devii contesă de Kilmartîn.
- Dar sînt contesă de Kilmartin, gemu ea.
El dădu din cap.
- Va trebui să fii contesa mea de Kilmartin, se
corectă el.
îi dădu o clipă ca să răspundă, iar cînd ea nu
spuse nimic, o întrebă din nou dacă să îi aducă haina.
Ea dădu din cap.
- Excelentă alegere, murmură el. Mă aştepţi aici,
sau vii cu mine?
Ea îşi descleştă dinţii şi spuse:
- Merg cu tine.
El o luă de braţ şi o conduse spre uşă, aplecîndu-
se ca să-i murmure la ureche:
- Eşti cam grăbită, nu-i aşa?
-Adu-mi haina, se răsti ea.
El chicoti, dar era un sunet cald şi plăcut, iar
supărarea ei începu să dispară. Era un bandit viclean
şi păcătos, şi probabil o sută de alte lucruri, dar era al
ei, iar ea ştia că inima lui e pe cît de sinceră şi de bună
putea fi inima unui bărbat. Doar că.. Se opri şi-l îm­
punse cu degetul în piept.
- Nu o să ai nici o altă femeie, spuse tăios.
El o privi cu o sprinceană ridicată.
- Serios. Fără amante, fără aventuri, fără...
- Doamne, Francesca, o întrerupse el. Chiar crezi
că aş putea? Nu, uită asta. Chiar crezi că aş face
vreodată aşa ceva?
 Ea era atît de prinsă în propriile gînduri încît nu se
uitase la figura lui, iar acum o uimi ce i se citea pe chip.
Era furios, iritat că ei îi venise aşa o idee. Dar nu putea
să uite zece ani de indecenţe, şi el nu avea dreptul să
se aştepte la aşa ceva, aşa că spuse mai blînd:
- Nu ai cea mai bună reputaţie.
- Pentru Dumnezeu, spuse el trăgînd-o afară, pe
coridor. Am fost cu toate femeile alea ca să uit de tine.
Francesca tăcu, surprinsă, urmîndu-l afară.
- Mai ai şi alte întrebări? spus^ el răsucindu-se
spre ea cu o expresie arogantă de ai fi zis că s-a
născut conte, şi nu că a obţinut titlul din întîmplare.
- Nici una, spuse ea speriată.
- Bine. Acum hai să mergem. Trebuie să ajung la
o nuntă.

Mai tîrziu în acea seară, Michael era satisfăcut de

felul în care se desfăşuraseră lucrurile.
- Mulţumesc, Colin, spuse vesel în timp ce se
pregătea de culcare. Şi mulţumesc şi ţie, oricine ai fi,
că te-ai însurat cu Eloise atît de repede.
Michael nu credea că Francesca ar fi acceptat să
grăbească nunta dacă fraţii ei nu s-ar fi căsătorit fără
ea. Iar acum era soţia lui. Soţia lui. Aproape că nu-i
venea să creadă. Fusese scopul lui săptămîni întregi
şi ea acceptase pînă la urmă, cu o seară înainte, dar
abia cînd îi pusese verigheta pe deget înţelesese în
sfîrşit că era adevărat. Francesca era a lui. Pînă la
moarte.
- Mulţumesc, John, adăugă Michael fără veselie.
 Nu pentru că murise. Nu pentru asta. Ci pentru că
îl eliberase de vină. Michael încă nu ştia cum se în-
tîmplase asta, dar din acea noapte în care el şi Fran­
cesca făcuseră dragoste în casa grădinarului, el ştiuse
că John ar fi fost de acord, că le-ar fi dat binecuvîn-
tarea lui. în momentele de visare, Michael îşi imagina
că, dacă John ar fi trebuit să aleagă un soţ pentru
Francesca, l-ar fi ales pe el.
îmbrăcat într-un halat vişiniu, Michael merse spre
uşa care lega dormitorul lui de acela al ei. Chiar dacă
împărţiseră intimităţi de cînd ajunsese şi el la Kilmartin,
abia astăzi se mutase în camera contelui. Era ciudat,
în Londra nu-şi făcuse atîtea griji legat de aparenţe.
Se instalaseră în camera contelui şi a contesei, dar se
asiguraseră că toată lumea ştia despre uşa încuiată
de ambele părţi.
Dar aici, în Scoţia, unde se purtau nechibzuit şi ar
fi putut da naştere multor zvonuri, el avusese grijă să
se instaleze într-o încăpere îndepărtată de a ei, chiar
dacă unul dintre ei se strecura în camera celuilalt. Cel
puţin păstrau aparenţele.
Servitorii nu erau proşti. Michael era sigur că ei
ştiau ce se petrece, dar o adorau pe Francesca şi
voiau să fie fericită, aşa că nu ar fi vorbit-o de rău în
faţa nimănui. Oricum, era plăcut să poţi uita de toate
astea.
întinse mîna spre clanţă, dar nu o apăsă imediat,
ci se opri ca să o audă pe Francesca mişcîndu-se în
cameră. Nu se auzea mare lucru. Nu ştia de ce îşi
imaginase că ar putea auzi ceva. Uşa era veche, grea
şi groasă. Cu toate astea, momentul îi şoptea că tre­
buie savurat. Intra în dormitorul contesei. Şi avea tot
dreptul să fie acolo. Singurul lucru care l-ar fi putut face
şi mai fericit era ca ea să-i spună că-l iubeşte. Omisiu­
nea îl înţepa în inimă, dar bucuria nu-i era umbrită de
asta. Nu voia ca ea să spună ceva ce nu simţea şi,
chiar dacă nu l-ar fi iubit niciodată aşa cum o soţie îşi
iubeşte soţul, el ştia că sentimentele ei sînt mai
puternice şi mai nobile decît ale multor soţii pentru
bărbaţii lor. i

Ştia că ea ţine la el şi că îl iubeşte ca prieten. Şi

dacă i s-ar fi întîmplat vreodată ceva, ea l-ar fi plîns din
tot sufletul. Nu putea cere mai' mult. Poate că voia mai
mult, dar primise deja mai mult decît spera. Nu trebuie
să fii lacom. Nu cînd între ei se trezise o astfel de
pasiune. Şi era pasiune. Aproape că-l amuza mirarea
ei, care nu contenea să crească. Se folosise de ea în
avantajul lui, ştia, dar nu îi părea rău. Se folosise de
asta chiar în acea după-amiază, cînd o convinsese să
se mărite cu el pe loc. Şi funcţionase. Slavă Domnului!
Se bucura ca un băieţel. Cînd îi venise ideea,
simţise ca un curent electric prin vene, şi abia dacă
reuşise să-şi stăpînească emoţia. Fusese unul dintre
acele momente în care ştiuse că trebuia să facă orice
ca să o convingă.
Acum, în pragul dormitorului ei, nu putea să nu se
întrebe ce va fi diferit. Oare se va simţi altfel în braţele
lui? Cînd o va privi de dimineaţă, o va vedea într-o altă
lumină? Cînd o va vedea în celălalt colţ al unei camere
aglomerate... Clătină din cap. Se transforma într-un
netot sentimental. Lui îi tresărise întotdeauna inima
atunci cînd o vedea. Dacă ar fi simţit mai mult, ar fi fost
mort. Deschise uşa.
- Francesca? o strigă încet, răguşit.
Ea stătea la fereastră, îmbrăcată într-o cămaşă de
noapte de un albastru intens. Era croită decent, dar
materialul cădea frumos şi, pentru o clipă, lui Michael
i se tăie răsuflarea. Ştiu atunci că va fi întotdeauna
aşa.
- Frannie? şopti apropiindu-se de ea.
Francesca se întoarse, ezitînd. Nu era speriată, ci
emoţionată, ca şi cum ar fi ştiut că acum era aitfel.
-Am făcut-o, spuse el zîmbind, pentru că nu se
putea abţine.
-încă nu-mi vine să cred^spuse ea.
- Nici mie, recunoscu el atingînd-o pe obraz. Dar
e adevărat.
-Eu...
Clătină din cap.
- Nimic.
- Ce voiai să spui? întrebă Michael.
- Nimic.
El îi prinse amîndouă mîinile şi o trase spre el.
- E ceva. între noi e întotdeauna ceva.
Ea înghiţi în sec şi umbre delicate îi jucară pe chip,
apoi rosti:
- Voiam doar să spun că...
El îi strînse mîinile, încurajînd-o. Voia să audă
cuvintele. Nu credea că are nevoie de ele, cei puţin nu
încă, dar şi le dorea mult.
 - Mă bucur că ne-am căsătorit, încheie ea timid,
cum nu-i stătea în fire. Aşa e bine.
El se încordă puţin, dezamăgit. Era mai mult decît
credea că va auzi din gura ei, dar mult mai puţin decît
sperase. Cu toate astea, era aici, în braţele lui, şi era
soţia sa. îşi jură că asta contează.
- Şi eu mă bucur, spuse încet, trăgînd-o aproape.
îi sărută buzele. Era, într-adevăr, diferit. Acum ea
îi aparţinea, nu mai trebuia să se furişeze şi să se
ascundă. O sărută încet, blînd, ex^lorînd, bucurîndu-
se în fiecare clipă. Mîinile îi alunecară pe mătasea
cămăşii de noapte, iar ea gemu cînd materialul se
strînse sub degetele lui.
- Te iubesc, şopti el hotărîndu-se că nu mai are
rost să se ascundă, chiar dacă ea nu dorea să-i spună
acelaşi lucru.
O sărută de la buze pînă la lobul urechii, pe care-l
muşcă uşor, apoi îşi purtă buzele pe pielea ei, pînă la
baza gîtului.
- Michael, suspină ea lipindu-se de el. Vai,
Michael.
El o strînse la piept, gemînd cînd o simţi atît de
aproape. Credea că o dorise înainte, dar acum... Acum
era altfel.
-Am nevoie de tine, spuse răguşit, aşezîndu-se în
genunchi şi lipindu-se de ea, ca să o simtă prin
mătase. Am atîta nevoie de tine!
Ea îi şopti numele, nedumerită, privindu-l.
- Francesca, spuse el fără să-şi dea seama de ce,
dar ştiind că numele ei era cel mai important cuvînt din
lume.
 Numele, trupul şi frumuseţea sufletului ei.
- Francesca, şopti din nou, îngropîndu-şi faţa în
trupul ei. Ea îi mîngîie părul. Ar fi putut să rămînă aşa
ore întregi, în genunchi, în faţa ei, dar ea se aşeză
alături de el şi îl sărută, murmurînd:
-Am nevoie de tine. Te rog.
Michael gemu şi o trase spre el, o ridică în picioare
şi apoi se îndreptă spre pat. Gurînd erau pe saltea,
strîns îmbrăţişaţi în moliciunea ei.
- Frannie, spuse el ridicîndu-i cămaşa de noapte
peste pulpe, în talie. Vreau să te văd, rosti, aproape
smulgînd mătasea. Am nevoie să te simt.
Francesca era la fel de nerăbdătoare ca şi el, iar
degetele ei îi desfăcură cordonul halatului, dezvelindu-
i pieptul. îl atinse, uimită că-l poate atinge. Nu crezuse
niciodată că va ajunge aici. Nu era prima dată cînd îl
vedea şi îl atingea aşa, dar acum i se părea diferit. Era
soţul ei. Greu de crezut, dar atît de bine, de potrivit.
- Michael, murmură ea scoţîndu-i halatul.
- Mmm? răspunse el.
Era ocupat să îi mîngîie încheietura genunchiului.
Ea căzu pe perne, uitînd ce voia să spună, dacă
într-adevăr fusese ceva. El îi mîngîie coapsa, şoldul,
talia, sînul. Francesca voia să îl atingă şi ea aşa cum
o atingea el, dar mîngîierile lui o făceau să se simtă
moale şi fără vlagă, aşa că nu reuşi decît să se bucure
de atenţiile lui, mîngîind din cînd în cînd acolo unde
putea ajunge. Se simţea preţuită, adorată, iubită. Era
o experienţă minunată, pentru care era recunos­
cătoare. Sacru şi seducător, îi tăia răsuflarea.
 Buzele lui urmară drumul pe care îl trasase palma
sa, trimiţîndu-i fiori de dorinţă în tot trupul, de la vîrful
degetelor pînă la sîni.
- Francesca, murmură el, sărutînd o urmă leneşă
pînă ajunse la sfîrc, pe care îl linse, apoi îl muşcă
încet.
Senzaţia era intensă, puternică. Trupul ei zvîcni şi
degetele strînseră aşternutul, încercînd să îşi recapete
echilibrul într-o lume brusc înclinată.
- Michael, suspină ea arcuindu-^şi spatele.
Degetele lui se strecuraseră între pulpele ei, şi
Francesca era pregătită deja. Voia asta, îl dorea pe el,
şi i-ar fi plăcut să poată dura totul la nesfîrşit.
- Eşti atît de minunată, spuse el răguşit, cu
respiraţia fierbinte arzîndu-i pielea.
Se ridică, aşezîndu-se la intrarea în trupul ei. Avea
chipul deasupra ei, erau nas în nas. şi o privea aprins.
Francesca se mişcă, ridică şoldurile şi spuse:
-Acum.
Era o combinaţie între ordin şi rugăminte. El se
mişcă încet, deschizînd-o, forţînd-o să-l primească
pînă cînd trupurile li se atinseră.
- Doamne, gemu el, crispat din cauza pasiunii. Nu
pot... Trebuie să...
începu să se mişte în ea, şi fiecare mişcare îi
dădea fiori. Francesca îl strigă pe nume, apoi nu mai
putu să vorbească, ci doar să respire sacadat, între­
tăiat. Apoi simţi un val puternic de plăcere. Michael
împinse mai tare, din nou şi din nou, strigînd cînd ajun­
se la capăt, numele ei fiind ca o rugăciune pe buzele
lui. Căzu sfîrşit peste ea.
 - Sînt prea greu, spuse încercînd să se dea la o
parte.
- Nu, spuse ea oprindu-l.
Nu voia să se mişte încă. Nu va putea respira
curînd, şi el va fi nevoit să se dea la o parte, dar acum
felul în care stăteau avea ceva primordial, ceva la care
nu voia încă să renunţe.
- Nu, spuse el zîmbind. O să te strivesc.
Se dădu la o parte, dar nu se îndepărtă mult, iar
ea se ghemui lîngă el, cu spatele lipit de pieptul lui
cald, cu trupul strîns de braţul lui. El îi murmură ceva,
dar ea nu pricepu cuvintele. însă nu conta, fiindcă ştia
ce îi spusese. Michael adormi curînd, iar respiraţia lui
deveni un cîntec de leagăn în urechile ei. însă
Francesca nu adormi. Era obosită, ameţită şi satisfă­
cută, însă nu adormi. în seara asta fusese altfel. Şi ea
nu ştia de ce.
 Capitolul XXIII

„Sînt sigură că o să-ţi scrie şi Michael, dar, cum mă

gîndesc la tine ca la o prietenă foarté dragă, am vrut
să te anunţ chiar eu că ne-am căsătorit. Te surprinde?
Mărturisesc că şi pe mine m-a surprins.”
- de la contesa de Kilmartiri pentru Helen Stirling,
la trei zile după căsătoria cu Kilmartin.

-Arăţi îngrozitor.
Michael se uită !a ea cu o expresie seacă.
- Bună dimineaţa şi ţie, spuse el întorcîndu-se la
ouă şi la pîinea prăjită.
Francesca se aşeză pe scaunul de vizavi de el.
Trecuseră două săptămîni de la căsătorie. Michael se
trezise de dimineaţă şi cînd ea deschisese ochii,
partea lui de pat era deja rece.
- Nu glumesc, spuse ea încruntîndu-se, îngri­
jorată. Eşti palid şi nu stai drept. Mergi înapoi în pat şi
odihneşte-te.
El tuşi din nou, spasmele scuturîndu-i trupul.
- N-am nimic, rosti, deşi vorbise întretăiat.
- Ba ai.
El dădu ochii peste cap.
 - Sîntem căsătoriţi abia de două săptămîni, şi
deja...
- Dacă nu voiai o soţie care să te bată la cap, nu
trebuia să te însori cu mine, spuse ea.
Se întrebă dacă ar putea ajunge să-i atingă fruntea
din poziţia în care era. Probabil că nu.
- N-am nimic, spuse el ferm.
De data asta ridică London Times, o ediţie veche
de cîteva zile, pe cît de la zi se puteau aştepta în
Scoţia, şi o ignoră. Puteau amîndoi să joace jocul ăsta,
decise Francesca, şi se dedică sarcinii dificile de-a
întinde nişte dulceaţă pe o brioşă. Doar că el tuşi. Ea
se mişcă pe scaun, încercînd să nu spună nimic. El
tuşi din nou, de data asta întorcîndu-se în afara mesei,
ca să se poată apleca puţin.
- Michael...
O privi feroce, iar ea tăcu, dar îngustă pleoapele.
El înclină capul, condescendent şi enervant, dar
efectul se pierdu cînd începu să tuşească din nou.
- Asta e, spuse Francesca ridicîndu-se. Te întorci
în pat. Acum.
- N-am nimic, mormăi el.
- Ba ai.
- Sînt...
- Bolnav, îl întrerupse ea. Eşti bolnav, Michael. Ţi-
e rău, ai ciumă, eşti bolnav. Ca un cîine. Nu ştiu ce să
spun ca să te conving.
- Nu am nici o ciumă, spuse el.
- Nu, dar ai malarie, şi...
- Asta nu e malarie, spuse el lovindu-se în piept
cînd tuşi din nou.
 Ea trase de ei ca să-l ridice.
- De unde ştii?
- Ştiu pur şi simplu.
Ea ţuguie buzele.
- Şi vorbeşti cu expertiza medicală a cuiva care...
- Care a avut boala aproape un an, o întrerupse
el. Nu e malarie.
Ea îl duse spre uşă.
- Ca să nu mai spun că e prea curînd.
- Pentru ce? i

- Pentru încă o criză, explică el obosit. Abia am

făcut o criză la Londra, acum două luni. E prea curînd.
Dar în sinea lui ştia şi altceva. Nu era prea curînd.
Cunoştea mulţi oameni care aveau atacuri de malarie
la două luni distanţă. Toţi erau foarte bolnavi. Destui
muriseră deja. Dacă făcea crize atît de des una după
alta, însemna că boala cîştiga teren? Ca să vezi ironie.
Se însurase în sfîrşit cu Francesca, şi acum era posibil
să fie pe moarte.
- Nu e malarie, repetă, de data asta destul de tare
încît s-o facă să se oprească din mers şi să se uite la
el. Nu este.
Ea dădu din cap.
- Probabil că am răcit, mai spuse el.
Ea aprobă din nou în tăcere, dar el avu impresia
că nu îl crede.
- Te duc în pat, spuse ea încet.
Iar el îi dădu voie să facă asta.

Zece ore mai tîrziu, Francesca era speriată de

moarte. Febra lui Michael crescuse şi, chiar dacă nu
delira şi nu era inconştient, era foarte, foarte bolnav.
Spunea că nu e malarie, că nu se simte ca malaria,
dar de fiecare dată cînd ea îi cerea detalii, el nu putea
să-i explice de unde ştie. Cel puţin nu destul de
satisfăcător.
Ea nu cunoştea multe amănunte despre boală. în
magazinele cu cărţi pentru doamne nu erau manuale
de medicină. Voia să-l întrebe pe medicul ei, sau chiar
să caute un expert din Colegiul Medicilor, dar îi pro­
misese lui Michael că va păstra secretul bolii lui. Dacă
ar fi fugit prin oraş întrebînd despre asta, pînă la urmă
cineva ar fi vrut să afle de ce întreabă. Aşa că aproape
tot ce ştia despre asta aflase chiar de la el, în puţinele
luni de cînd se întorsese acasă. Nu părea normal să
aibă crize atît de repede una după alta. Nu că ştia ea
ceva pe care să se bazeze. Cînd îi fusese rău la
Londra, îi spusese că trecuseră şase luni de la ultima
febră, şi trei luni între prima şi a doua criză. De ce s-ar
schimba din senin cursul bolii? Nu avea sens. Nu,
dacă se vindeca. Şi trebuia să se vindece. Neapărat.
Oftă, atingîndu-i fruntea. Acum dormea şi sforăia
încet, aşa cum păţea cînd avea nasul înfundat. Sau
cel puţin aşa îi spusese ei. Nu erau căsătoriţi de
suficient timp ca ea să afle dacă era adevărat. Avea
pielea fierbinte, deşi nu ardea. Părea să aibă gura
uscată, aşa că ea îi turnă puţin ceai pe buze, aple-
cîndu-i bărbia ca să poată înghiţi în somn. în loc de
asta el se înecă şi se trezi, scuipînd în toate direcţiile.
- îmi pare rău, spuse Francesca evaluînd
pagubele.
 Măcar fusese doar o linguriţă mică.
- Ce naiba îmi faci? întrebă ei.
- Nu ştiu, recunoscu ea. Nu am prea multă expe­
rienţă ca infirmieră. Mi s-a părut că ţi-e sete.
- Data viitoare cînd o să-mi fie sete, îşi spun eu,
mormăi el.
Ea dădu din cap şi îl privi cum încearcă să se
aşeze comod.
- Se întîmpiă să-ţi fie sete acum? întrebă ea calm.
- Puţin, recunoscu el cam sec.1
Fără să spună nimic, ea îi întinse o ceaşcă de ceai.
El o bău dintr-o înghiţitură.
- Mai vrei?
El clătină din cap.
- Dacă mai beau, o să fie nevoie să fac...
Se opri şi-şi drese glasul.
- Mă scuzi, spuse stînjenit.
-Am patru fraţi, rosti ea. Nu e nici o problemă. Vrei
să-ţi aduc oala de noapte?
- Pot să o iau singur.
Nu părea destul de zdravăn ca să ajungă în
cealaltă parte a camerei, dar ea ştia că nu e bine să îl
contrazici pe un bărbat nervos. îşi va reveni cînd va
încerca să se ridice şi va cădea la loc, pe pat. Nu avea
de ce să încerce ea să-l convingă de ceva.
- Pari a avea febră destul de mare, spuse încet.
- Nu e malarie.
- Nu am spus...
- Dar la asta te-ai gîndit.
- Şi ce se întîmpiă dacă e malarie? întrebă ea.
 - Nu este...
- Dar dacă este? îl întrerupse ea şi îşi dădu seama
speriată că avea un ton tăios, speriat, ca acela al cuiva
pe cale să se înece.
Michael o privi cîteva clipe, supărat. Pînă la urmă
se întoarse cu spatele şi spuse:
- Nu este.
Francesca înghiţi în sec. Aflase răspunsul.
-Te superi dacă plec? izbucni, ridicîndu-se atît de
repede că ameţi.
El nu spuse nimic, dar îl văzu ridicînd din umeri sub
cuvertură.
- Mă duc doar să mă plimb, îi explică în drum spre
uşă. înainte să apună soarele.
- Mă descurc, spuse el.
Ea dădu din cap, deşi el nu o putea vedea.
- Mă întorc curînd, spuse.
Dar el adormise deja la loc.

Aerul era umed şi promitea ploaie, aşa că Fran­

cesca luă o umbrelă şi se îndreptă spre chioşcul ei. Pe
lateral era deschis, dar avea acoperiş şi, dacă începea
furtuna, se putea adăposti întrucîtva. Dar cu fiecare
pas pe care-l făcea simţea că respiră mai greu şi, cînd
ajunse la destinaţie, gîfîia, nu din cauza mişcării, ci
pentru că încercase din răsputeri să nu plîngă. în mo­
mentul în care se aşeză, nu mai încercă. Fiecare sus­
pin era uriaş, lipsit de eleganţă, dar ei nu-i păsa.
Michael ar fi putut să moară. Din cîte ştia ea poate
chiar era pe moarte, şi Francesca o să fie văduvă din
nou. Data trecută aproape că murise. Şi nu ştia dacă
mai poate trece încă o dată prin aşa ceva. Nu ştia dacă
vrea să mai fie puternică. Nu era cinstit şi drept, fir-ar
să fie, să piardă doi soţi, cînd atîtea femei aveau unul
singur, pentru toată viaţa. Şi majoritatea nici măcar nu
îi plăceau pe acei soţi, pe cînd ea îi iubea pe amîndoi.
Tresări. îl iubea pe Michael? Nu, se asigură. Nu îl
iubea. Nu aşa. Cînd se gîndise la asta, cînd cuvîntul
îi apăruse în gînd, era vorba despre prietenie. Sigur,
aşa îl iubea pe Michael. îl iubise dintotdeauna doar,
nu? Era prietenul ei cel mai bun chiar şi pe vremea
cînd trăia John. Şi-l imagină, îi văzu chipul, zîmbetul
în minte. închise ochii şi îşi aminti sărutul lui, felul
minunat în care îi apuca talia atunci cînd o conducea
prin casă.
Şi atunci înţelese în sfîrşit de ce totul părea altfel
între ei în ultimul timp. Nu era din cauză că se măritase
cu el, aşa cum credea. Nu pentru că acum era soţia
lui, pentru că îi purta inelul. Totul era altfel pentru că îl
iubea. Legătura dintre ei nu era doar pasiune şi nu era
un păcat. Era iubire, era divinitate. Francesca nu ar fi
fost mai surprinsă nici dacă John i-ar fi apărut în faţă
şi ar fi început să danseze un dans irlandez. Michael.
îl iubea pe Michael. Nu doar ca pe un prieten, ci ca pe
un soţ, ca pe un iubit. îl iubea cu profunzimea cu care
îl iubise pe John.
Era diferit, pentru că erau oameni diferiţi, şi pentru
că ea se schimbase între timp, dar sentimentul era
acelaşi. Iubirea unei femei pentru un bărbat, umplîn-
du-i fiecare cotlon al sufletului. Şi, pentru Dumnezeu,
nu voia ca el să moară.
 - Nu-mi poţi face asta, ţipă ea, uitîndu-se în sus,
aplecată peste balustrada chioşcului.
O picătură mare de ploaie îi ateriză pe nas şi o
stropi în ochi.
- Ba nu, strigă ea ştergînd apa. Să nu crezi că
poţi...
Alte trei picături căzură repede una după alta.
- La naiba! spuse Francesca. Mă scuzi, spuse
apoi repede, spre nori.
Se retrase în chioşc, adăpostindu-se sub acope­
rişul de lemn în timp Ce ploaia se înteţea. Ce trebuia
să facă acum? Să continue să se zbată, cu forţa unui
înger pornit să se răzbune, sau să-şi plîngă de milă?
Poate puţin din amîndouă. Privi ploaia, acum destul de
puternică încît să sperie şi cel mai răzbunător înger.
Da, puţin din amîndouă, cu siguranţă.

Michael deschise ochii, surprins că e dimineaţă.

Clipi de cîteva ori, ca să se asigure. Draperiile erau
trase, dar nu pînă la capăt, şi o rază de lumină pătrun­
dea printre ele, luminînd covorul. Dimineaţă. Probabil
că fusese tare obosit. Ultimul lucru pe care şi-l amintea
era că Francesca fugise ca să facă o plimbare, deşi
orice prost îşi putea da seama că o să plouă. Femeie
prostuţă. încercă să se ridice, dar alunecă repede sub
cuvertură. Fir-ar să fie, se simţea ca mort. Nu era cea
mai potrivită metaforă în situaţia de faţă, dar nu ştia ce
altceva ar fi putut descrie durerile care-l încercau. Se
simţea epuizat, aproape lipit de aşternut. Numai gîndul
să se ridice îl făcea să geamă. La naiba. Se simţea
foarte rău. îşi atinse fruntea, încercînd să-şi dea
seama dacă are febră, dar şi mîna îi era fierbinte, la
fel ca fruntea. Nu îşi putea da seama decît că trans­
pirase şi că trebuia să facă o baie. încercă să simtă
mirosul din aer, dar avea nasul înfundat, aşa că nu
reuşi decît să-şi provoace un acces de tuse. Oftă.
Dacă mirosea urît, măcar nu simţea asta.
Auzi un sunet la uşă. Francesca tocmai intra în
cameră. Se mişcă repede, încercînd, clar, să nu-l
deranjeze. Cînd se apropie de patt îl privi şi tresări
surprinsă.
- Te-ai trezit, spuse ea.
El dădu din cap.
- Cît e ceasul?
- Opt şi jumătate. Nu e prea tîrziu, doar că tu ai
adormit aseară înainte de cină.
El dădu din cap, fiindcă tot nu putea spune ceva
important. Era şi prea obosit ca să vorbească.
- Te simţi mai bine? întrebă ea aşezîndu-se lîngă
el. Vrei să mănînci ceva?
- Mă simt oribil şi nu, mulţumesc.
Ea zîmbi puţin.
- Ţi-e sete?
El dădu din cap. Francesca îi aduse un castron de
pe o măsuţă din apropiere. Deasupra era o farfurie,
probabil că să păstreze conţinutul cald.
- E de aseară, se scuză ea. Dar l-am ţinut acoperit.
N-ar trebui să fie oribilă.
- Supă? întrebă el.
Ea dădu din cap, ducîndu-i lingura la gură.
 - E prea rece?
El sorbi puţin, apoi clătină din cap. Era călduţă, dar
nu credea că ar putea să bea ceva cald, oricum. Ea îi
dădu o vreme să mănînce, apoi, după ce el spuse că
nu mai vrea, aşeză castronul înapoi şi puse farfuria
deasupra, deşi probabil că avea de gînd să-i aducă o
porţie proaspătă data viitoare.
-Ai febră? şopti ea.
El încercă să zîmbească nepăsător.
- Nu am nici cea mai vagă idee.
Ea întinse mîna şi îi atinse fruntea.
- N-am avut timp să fac baie, se scuză el, fără să
rostească „transpiraţie” în prezenţa ei.
Ea nu dădu nici un semn că îi auzise încercarea
de-a glumi, ci doar se încruntă şi îi apăsă fruntea mai
tare. Apoi, luîndu-l prin surprindere, se ridică şi îi atinse
fruntea cu buzele.
- Frannie?
-Arzi, spuse ea abia respirînd. Eşti foarte fierbinte!
El nu făcu decît să clipească.
- încă mai ai febră, spuse ea încîntată. Nu
înţelegi? Dacă încă ai febră, nu e malarie!
Pentru o clipă el nu mai putu să respire. Avea
dreptate. Nu-i venea să creadă că nu se gîndise şi ei
la asta. Febrele din cauza malariei dispăreau pînă
dimineaţa. Apăreau a doua zi, bineînţeles, ba chiar cu
o forţă înfiorătoare, dar dispăreau pentru o zi.
- Nu e malarie, spuse ea din nou cu ochii stră­
lucind.
- Ţi-am spus că nu, rosti el, dar ştia adevărul în
sinea sa.
 Nu fusese chiar atît de sigur.
- Nu o să mori, şopti ea prinzîndu-şi buza de jos
cu dinţii.
Ei o privi în ochi.
- Ţi-a fost teamă de asta? întrebă încet.
- Sigur că da, răspunse ea fără să mai încerce să-
şi ascundă emoţia. Doamne, Michael, nu pot să cred!
Ai idee cît de... Pentru Dumnezeu!
El nu ştia ce vrea ea să spună, dar avea impresia
că e bine. Francesca se ridică, Iqvind scaunul de
perete. Lîngă supă era un şervet, cu care ea se şterse
la ochi.
- Frannie? murmură el.
- Eşti un bărbat tipic, spuse ea făcînd o grimasă.
El nu făcu decît să ridice sprîncenele.
-Trebuie să ştii că...
Dar se opri.
- Ce, Frannie?
Ea clătină din cap.
- Nu încă, rosti, iar lui i se păru că vorbise mai mult
pentru sine. Curînd, dar nu acum.
El clipi.
- Poftim?
- Trebuie să ies, rosti ea scurt. Am ceva de făcut.
- La opt şi jumătate dimineaţa?
- Mă întorc repede, spuse ea grăbindu-se spre
uşă. Să nu pleci nicăieri.
- Ei, fir-ar să fie, încercă ei să glumească, şi eu
care voiam să-l vizitez pe rege.
Dar Francesca era atît de atentă la gîndurile ei
încît nici măcar nu se obosi să bage în seamă gluma
lui răsuflată.
 - Curînd, mai spuse, ca o promisiune. Mă întorc
repede.
iar el nu avu decît să ridice din umeri şi să se uite
la uşa care se închidea în urma ei.
 Capitolul XIV

„Nu ştiu cum să-ţi spun asta, şi, mai mult, nu sînt
sigură cum va fi primită vestea, dâr eu şi Michael
ne-am căsătorit acum trei zile. Nu ştiu cum să-ţi po­
vestesc despre evenimentele care au dus la asta. Nu
pot decît să spun că mi s-a părut lucrul cel mai potrivit.
Nu înseamnă că iubirea mea pentru John a fost mai
mică. El o să aibă întotdeauna un loc special şi preţios
în inima mea, la fel ca şi tine.”
- de la contesa de Kilmartin pentru contesa moşte­
nitoare de Kilmartin, la trei zile după căsătoria cu
contele.

Un sfert de oră mai tîrziu, Michael se simţea mult

mai bine. Nu era vindecat, desigur. Nu ar fi convins pe
nimeni că e în formă. Dar probabil că supa îl ajutase,
la fel ca şi discuţia, aşa că, atunci cînd se ridică şi
folosi oala de noapte, îşi dădu seama că se ţine mai
bine pe picioare decît credea. După aceea se şterse
de transpiraţie, îşi luă haine curate şi se simţi din nou
ca un om.
Se îndreptă spre pat, dar nu reuşi să se convingă
că poate să doarmă în cearceafurile murdare, aşa că
sună după un servitor şi se aşeză în fotoliul lui mare,
întorcîndu-se puţin, ca să se uite pe fereastră. Era
soare afară şi atmosfera era plăcută. Vremea fusese
urîtă în primele două săptămîni de cînd era căsătorit,
dar nu-l deranjase prea tare. Cînd petreceai atîta timp
în pat cu soţia ta nu conta dacă e soare.
Dar acum, scăpat din patul de suferinţă, strălucirea
soarelui îl făcea să se simtă mai bine. O mişcare de
afară îi atrase atenţia. Era Francesca. Se grăbea peste
pajişte. Deşi prea departe ca să vadă clar, părea
îmbrăcată în haina ei cea mai comodă şi avea ceva în
mînă. Se aplecă să vadă mai bine, dar ea dispăru în
spatele unui gard viu. Chiar atunci apăru Reivers.
-Aţi sunat, sire?
Michael se răsuci şi se uită la el.
- Da. Roagă pe cineva să-mi schimbe aşternutul.
- Sigur, sire.
-Şi...
Michael voia să-l roage să-i pregătească o baie,
dar în loc de asta spuse:
- Ştii cumva unde s-a dus lady Kilmartin? Am
văzut-o traversînd pajiştea.
Reivers clătină din cap.
- Nu, sire. N-a găsit de cuviinţă să îmi spună, deşi
Davies zicea că l-a pus să-l roage pe grădinar să-i taie
nişte flori.
Michael dădu din cap încercînd să urmărească
lanţul de oameni. Ar fi trebuit să respecte mai mult felul
în care se răspîndeau bîrfele printre servitori.
- Flori, zici, murmură el.
 Probabil că asta avea în mînă.
- Bujori, mai spuse Reivers.
- Bujori, repetă Michael, aplecîndu-se înainte,
interesat.
Erau florile preferate ale lui John şi fuseseră piesa
centrală a buchetului de nuntă al Francescăi. Era
aproape jenant că-şi amintea atîtea detalii, dar se
dusese să se îmbete după ce mirii plecaseră, şi acum
îşi amintea ceremonia în detaliu. .Purtase o rochie
albastru deschis, ca gheaţa. Şi florile erau bujori. Le
luaseră de la o seră, fiindcă ea insistase. Şi brusc îşi
dădu seama unde se ducea ea, îmbrăcată bine, ca să
se apere de aerul rece. Se ducea la mormîntul lui
John.
Michael fusese şi el acolo o dată de cînd revenise
din India. Singur, la cîteva zile după momentul minunat
din dormitorul lui, cînd îşi dăduse seama că John ar fi
fost de acord ca el să se însoare cu Francesca. Mai
mult decît atît, aproape că îl simţise pe vărul lui undeva
acolo, chicotind. Şi nu putu să nu se întrebe dacă
Francesca îşi dădea seama că el ar fi vrut asta pentru
ei doi. Sau se simţea vinovată?
Michael se ridică. Ştia cum e să te simţi vinovat,
ştia senzaţia că inima, sufletul îţi sînt strivite. Ştia cum
doare şi ştia senzaţia de acid în stomac. Nu voia ca ea
să simtă vreodată aşa ceva. Poate că nu îl iubea, poa­
te că nu îl va iubi vreodată, dar acum era mai fericită
decît fusese în noaptea de dinainte să se căsăto­
rească. Era sigur de asta. Ar fi murit să ştie că ei îi e
ruşine de fericirea asta. John ar fi vrut-o fericită, ar fi
vrut să iubească şi să fie iubită. Şi dacă ea nu îşi
dădea seama de asta...
începu să se îmbrace. Poate că era slăbit şi avea
febră, dar, pentru Dumnezeu, putea ajunge în cimitirul
de lîngă capelă. Probabil că ar fi ajuns aproape mort,
dar nu putea să o lase să sufere aşa cum suferise el.
Nu era nevoie să îl iubească. îşi spusese asta de
atîtea ori de cînd o luase de soţie încît aproape că
ajunsese să o creadă. Nu trebuia să-l iubească. Dar
trebuia să se simtă liberă, să fie fericită. Pentru că
dacă n-ar fi fost fericită, asta l-ar fi omorît cu siguranţă.
Putea să trăiască dacă ea nu-l iubea, dar nu şi dacă
era nefericită.

Francesca ştia că pămîntul e ud, aşa că adusese

cu ea o pătură mică. Modelul-cadrilat, colorat în ver­
dele şi auriul familiei Stirling, o făcu să zîmbească în
timp ce întindea materialul pe iarbă.
- Bună, iohn, spuse ea îngenunchind şi aranjînd
cu grijă bujorii lîngă piatra lui de mormînt.
Avea un monument micuţ, mult mai puţin ostentativ
decît ridica restul nobilimii în onoarea membrilor dece­
daţi ai familiilor lor. Dar aşa ar fi vrut John. îl cunoscuse
atît de bine încît de cele mai multé ori ştia chiar şi ce
voia să spună. El şi-ar fi dorit ceva simplu, aici, într-un
colţ mai îndepărtat al curţii, mai aproape de cîmpurile
domeniului Kilmartin, locul lui preferat. Aşa că ea asta
făcuse.
- E o zi frumoasă, spuse aşezîndu-se.
îşi ridică rochia ca să se aşeze turceşte, apoi îşi
acoperi cu grijă picioarele. Nu ar fi putut sta aşa în
 prezenţa altora, dar aici situaţia era diferită. John ar fi
vrut ca ea să stea comod.
-A plouat săptămîni întregi, rosti. în unele zile mai
mult, dar n-a trecut zi în care să nu plouă măcar cinci
minute. Pe tine nu te-ar fi deranjat, dar îţi mărturisesc
că eu abia aşteptam să iasă soarele.
Văzu că unul dintre bujori nu stătea cum voia ea,
aşa că se aplecă şi îl aşeză mai bine.
- Sigur, asta nu m-a oprit. Tot am ieşit la plimbare,
rîse ea emoţionată. în ultima vreme mă cam prinde
ploaia pe afară. Nu sînt sigură de ce. înainte eram mai
atentă la vreme.
Oftă.
- Ba ştiu ce e, dar mi-e teamă să-ţi spun. Ce
prostie. Ştiu, dar...
Rîse din nou, un sunet crispat şi neobişnuit pe
buzele ei. Nu fusese niciodată stînjenită cu John. Din
momentul în care se cunoscuseră, se simţise atît de
bine cu el, atît de împăcată cu ea şi cu lumea... Dar
acum... Acum avea în sfîrşit motiv să fie emoţionată.
- S-a întîmplat ceva, John, spuse ea jucîndu-se cu
materialul hainei. Am început să simt pentru cineva
lucruri pe care poate n-ar fi trebuit să le simt.
Se uită în jur, aşteptînd parcă un semn divin. Dar
nu se întîmplă nimic. Doar o adiere trecu printre
frunzele copacilor. Francesca înghiţi în sec, apoi se
întoarse spre piâtra de mormînt. Era o prostie ca o
bucată de marmură să ţină locul unui om, dar nu ştia
unde să se uite cît vorbea cu amintirea lui.
- Poate că nu ar fi trebuit să simt asta, spuse, sau
poate că trebuia. Nu ştiu. Ştiu doar că s-a întîmplat.
Nu mă aşteptam, dar s-a întîmplat, şi...
Se opri, zîmbind aproape jucăuş.
- Presupun că tu ştii pentru cine simt ce simt. îţi
vine să crezi?
Apoi se întîmplă ceva uimitor. Cînd se gîndi la asta
mai tîrziu, îi veni ideea că poate pămîntul ar fi trebuit
să se cutremure, sau o rază de lumină ar fi trebuit să
lumineze mormîntul. Dar nu se întîmplă nimic de acest
fel. Nu a fost ceva palpabil, vizibil, ci doar o senzaţie
că se schimbase ceva în ea, ca şi cum o emoţie ar fi
ajuns la locul ei. Iar ea ştiu în acel moment, în sfîrşit,
că John s-ar fi gîndit la asta. Mai mult, şi-ar fi dorit să
se întîmple. Ar fi vrut ca ea să se mărite cu Michael,
sau cu oricare altul de care s-ar fi îndrăgostit. Dar
probabil că l-ar fi amuzat să ştie că era vorba chiar de
vărul lui. Ei doi erau oamenii lui preferaţi, şi i-arfi plăcut
să ştie că sînt împreună.
- îl iubesc, spuse ea, şi îşi dădu seama că era
prima dată cînd o spunea cu voce tare. îl iubesc pe
Michael. Chiar îl iubesc, John...
Atinse locul în care era inscripţionat în piatră
numele lui.
- Cred că ai fi de acord, şopti. Uneori mi se pare
că tu ai aranjat să fie aşa. E foarte ciudat, continuă ea
cu lacrimi în ochi. Multă vreme am crezut că nu o să
mai iubesc niciodată. Cum aş fi putut? Şi cînd mă
întreba lumea ce ai fi vrut tu pentru mine, sigur că
spuneam că ţi-ar fi plăcut să cunosc pe altcineva. Dar
în sinea mea...
 Zîmbi trist.
- în sinea mea ştiam că aşa ceva nu se poate. Nu
aveam cum să iubesc pe altcineva. Ştiam. Eram
convinsă. Aşa că nici nu conta ce ţi-ai fi dorit tu. Doar
că s-a întîmplat, spuse ea încet. S-a întîmplat, şi eu nu
mă aşteptam la asta. S-a întîmplat cu Michael. îl iu­
besc aşa de mult, John! spuse ea cu glasul încărcat
de emoţie. Am tot încercat să-mi spun că nu e ade­
vărat, dar cînd am crezut că e pe moarte, a fost prea
mult. Şi am ştiut... Doamne, am ştiut,tjohn. Am nevoie
de el. îl iubesc. Nu pot să trăiesc fără el, şi trebuia să
îţi spun, ca să ştiu că tu...
Nu mai putu să continue. Era prea emoţionată şi
toate sentimentele voiau să iasă la lumină. îşi ascunse
chipul în palme şi plînse, nu de durere, nu de bucurie,
ci pentru că era prea mult.
- John, suspină ea, îl iubesc. Şi cred că aşa ai fi
vrut să fie. Cred, dar...
Apoi, din spatele ei, auzi un zgomot. Un pas, o
răsuflare. Se întoarse, dar ştia deja cine era. îl simţise.
#Michael, şopti, uitîndu-se la el ca la o fantomă.
Era palid, tras la faţă şi se sprijinea de un copac,
dar pentru ea arăta minunat.
- Francesca, spuse el stînjenit. Frannie.
Ea se ridică, privindu-l tot timpul.
- M-ai auzit? şopti ea.
- Te iubesc, spuse el răguşit.
- Dar ai auzit ce am spus? insistă ea.
Trebuia să ştie şi, dacă nu o auzise, trebuia să îi
spună. El dădu din cap.
 - Te iubesc, spuse ea.
Voia să-i ia în braţe, dar era încremenită pe loc.
-Te iubesc, spuse din nou. Te iubesc.
- Nu trebuie să...
- Ba da. Trebuie să o spun. Trebuie să ştii. Te
iubesc. Te iubesc atît de mult!
Şi atunci distanţa dintre ei dispăru, iar Michael o
luă în braţe. Ea îşi ascunse capul la pieptul lui, cu
lacrimile udîndu-i cămaşa. Nu era sigură de ce plînge,
dar nici nu-i păsa. Nu voia decît să simtă căldura îm­
brăţişării lui. în braţele lui simţea viitorul, care era
minunat; El îşi sprijini bărbia pe creştetul ei.
- Nu voiam să spun că nu trebuie s-o spui, mur­
mură el. Ci că nu e nevoie să o repeţi.
Ea rîse, chiar dacă lacrimile continuau să-i curgă.
-Trebuie să o spui, rosti el. Dacă simţi asta, atunci
trebuie să o spui. Sînt un nemernic lacom, vreau tot.
Ea se uită la el cu ochii strălucitori.
- Te iubesc.
Michael îi atinse obrazul.
- Nu ştiu ce am făcut ca să te merit, spuse.
- Nu trebuia să faci nimic, şopti ea. Doar să exişti,
mai spuse, atingîndu-i la rîndul ei obrazul. Mi-a luat un
timp să-mi dau seama, atîta tot.
El îşi răsuci capul în palma ei şi o acoperi cu mîi­
nile. îi sărută degetele şi îi inhală parfumul. încercase
atît de mult să se convingă că nu conta dacă ea îl
iubeşte, că era suficient să-i fie soţie... Dar acum, că
ea rostise cuvintele, acum, că ştia, şi inima îi tresăltase
de bucurie, aflase adevărul. Era în Rai. Era
 binecuvîntat. Era ceva ce nu sperase să simtă, ceva
ce nu visase că poate exista. Era iubire.
- O să te iubesc, jură el, tot restul vieţii. îţi promit.
O să-mi dau viaţa pentru tine. O să te respect şi o să
te preţuiesc. O să...
îl înecară emoţiile, dar nu-i păsa. Voia să-i spună,
voia ca ea să ştie.
- Să mergem acasă, rosti ea încet.
El dădu din cap, iar Francesca îl luă de mînă şi-l
trase cu blîndeţe spre păduricea car& despărţea casa
de cimitir. Michael se aplecă spre ea, dar înainte să
plece de pe loc se întoarse spre mormîntul lui John şi
şopti „mulţumesc”. Apoi o lăsă pe soţia lui să-l conducă
acasă.
- Voiam să-ţi spun mai tîrziu, rosti ea încă
emoţionată, dar mai sigură decît înainte. Plănuisem să
fac un gest romantic, ceva măreţ. Ceva...
Se întoarse spre el şi zîmbi poznaş.
- Nu ştiu ce, dar ar fi fost minunat.
El clătină din cap.
- Nu am nevoie de aşa ceva, spuse. Am nevoie
doar de...
Nu conta că nu ştia cum să termine propoziţia,
fiindcă ea înţelesese.
- Ştiu, şopti Francesca. Şi eu simt exact la fel.
 Dragul meu nepot,

Deşi Helen insistă că pe ea nu a luat-o prin sur­

prindere vestea căsătoriei tale cu Francesca, eu
recunosc că nu am fost atît de isteaţă şi că, pentru
mine, a fost o uimire totală. Te implor, oricum, să nu
confunzi asta cu împotrivirea. Nu e nevoie să te gîn-
deşti prea mult ca să vezi că tu şi cu ea vă potriviţi. Nu
am pretenţia că înţeleg metafizica, şi adevărul este că
nu am răbdare cu aceia care susţin că ar înţelege-o,
dar între voi doi există un fel de complicitate, o întîlnire
a minţilor şi sufletelor care vine dintr-un plan mai înalt.
Este clar că v-aţi născut unul pentru celălalt.
Nu mi-e uşor să scriu asta. John încă trăieşte în
inima mea şi îi simt prezenţa în fiecare zi. îmi plîng fiul,
aşa cum voi face mereu. Nu pot să-ţi spun cît sînt de
recunoscătoare ştiind că tu şi cu Francesca simţiţi la
fel. Sper că nu vei crede că-mi dau prea mare im­
portanţă dacă spun că aveţi binecuvîntarea mea. Sper
să nu crezi că sînt nechibzuită dacă-ţi mulţumesc.
Mulţumesc, Michael, că i-ai dat voie fiului meu să
o iubească înaintea ta.
- de la Janet Stirling, contesă moştenitoare de
Kilmartin, pentru Michael Stirling, conte de Kilmartin.

SFÎRŞIT
 în fiecare viaţă apare un moment de răscruce.
Un moment atît de extraordinar şi de acut, încît ştii
că viaţa ta nu va mai fi niciodată la fel. Pentru
Michael Stirling , cel mai faimos crai al Londrei,
acesta a fost momentul cînd a văzut-o pentru prima
oară pe Francesca Bridgerton. După ce şi-a petrecut
viaţa alergînd după fuste sau lăsîndu-se curtat, fără
ca inima să-i fie atinsă de vreo femeie, a privit-o
odată pe Francesca şi s-a îndrăgostit nebuneşte de ea.
I-a trebuit o stăpînire de sine teribilă, ca să nu
lase să i se vadă sentimentele - ea era soţia celui mai
bun prieten. Dar asta se întîmplă atunci... Acum
Michael este conte, iar Francesca este liberă şi nu
bănuieşte ce pasiune are el pentru ea... pînă într-o
noapte periculoasă, cînd ea adoarme în braţele lui,
iar dragostea se dovedeşte mai puternică decît cel
mai ascuns secret...

www.miron.ro
MAGAZIN VIRTUAL

LEI: 24,00