În următoarele decenii, el a publicat un număr mare de lucrări, inclusiv eseuri și articole, prima sa

ediție a Cronicilor Moldovei, precum și alte cărți și articole, înființând mai multe periodice: Alăuta
Românească (1838), Foaea Sătească a Prințipatului Moldovei (1839), Dacia Literară (1840), Arhiva
Românească (1840), Calendar pentru Poporul Românesc (1842), Propășirea (redenumit Foaie
Științifică și Literară, 1844), și multe almanahuri.[20] Dacia Literară și Foaie Științifică, care erau
redactate împreună cu Alecsandri, Ion Ghica, și Petre Balș, au fost suprimate de autoritățile
moldovene, care le-au considerat suspecte.[21] Împreună cu Costache Negruzzi, a publicat toate
lucrările lui Dimitrie Cantemir care existau în acele timpuri, iar mai târziu și-a cumpărat propria
tiparniță, cu care dorea să tipărească edițiile complete ale cronicilor moldave, inclusiv pe cele ale
lui Miron Costin și Grigore Ureche (după mai multe întreruperi asociate cu opțiunile sale politice,
proiectul a fost realizat în 1852).[22] În acest context, Kogălniceanu și Negruzzi au încercat
„occidentalizarea” publicului moldav, fiind interesați de domenii din cele mai variate, inclusiv
de bucătăria românească: almanahurile publicate de ei au avut în prim-plan aforisme bazate pe
obiceiuri culinare menite să educe populația rurală despre rafinamentul și bogățiile bucătăriei
europene.[23] Kogălniceanu a susținut mai târziu că, împreună cu prietenul său, a fost „pionierul artei
culinare în Moldova”.[24]
Cu Dacia Literară, Kogălniceanu a început să-și promoveze idealul romantic al „specificului
național”, care va avea o mare influență asupra lui Alexandru Odobescu și a altor figuri literare.
[25]
 Unul dintre principalele obiective ale publicațiilor sale a fost extinderea gamei de acoperire a
culturii moderne românești dincolo de limitele ei timpurii în care fusese bazată mai mult pe traduceri
din literatura occidentală; Garabet Ibrăileanu a arătat că aceasta a fost însoțită de un atac voalat
îndreptat către Gheorghe Asachi și publicația sa Albina Românească.[26]
Mihail Kogălniceanu a criticat mai târziu fățiș varianta de limbă română literară propusă de Asachi,
bazată pe arhaisme și foneme franțuzite,[26] și pe care o considera inconsistentă. El l-a criticat pe
Asachi și pentru ceea ce considera a fi o influență excesivă a poeziei străine în opera lui. [27] Au
apărut tensiuni și între Kogălniceanu și Alecsandri, după ce primul a început să-l suspecteze pe
colaboratorul său, pentru reducerea contribuțiilor sale la Foaie Științifică.[28]
În această perioadă, Kogălniceanu a păstrat legături strânse cu fostul său coleg Costache Negri și
cu sora sa Elena, devenind una din principalele figuri din cercul intelectual găzduit de familia Negri
în Mânjina.[29] El s-a apropiat și de profesorul de limba franceză și eseistul Jean Alexandre Vaillant,
care era implicat și el în proiecte liberale fiind în același timp interesat și de lucrările cronicarilor
moldoveni.[30] Intelectualii din acele zile au speculat că Kogălniceanu ar fi contribuit cu mai multe
secțiuni la eseul lui Vaillant despre Moldova și Valahia (La Roumanie).[30]