Sunteți pe pagina 1din 21

CUPRINS

Introducere....................................................................................................4

Capitolul I: Metode de finanţare.................................................................5


1.1. Creditul, principala metodă de finanţare..................................................5
1.2. Leasing-ul metodă alternativă de finanţare............................................11

Capitolul II: Rolul şi efectele surselor de finanţare în economie............16


2.1. Corelaţia dintre credit şi politica monetară a statului.............................16
2.2. Efectul leasing-ului asupra economiei...................................................20

1
INTRODUCERE

Societatea umană este un mecanism complex, cu probleme complexe şi cu o


existenţă marcată de rezolvarea permanentă a unor probleme de care depinde existenţa sa
ulterioară. Aceasta presupune existenţa unui suport material care să permită acoperirea
nevoilor reale ale indivizilor. Pentru a face faţă cerinţelor tot mai mari ale
consumatorilor, deci pentru a rezista în mediul cncurenţial tot mai dur impus de
economiile actuale, agenţii economici trebuie să găsească cea mai avantajoasă cale pentru
a-şi satura nevoia de finanţare cu posibilităţile oferite de piaţă. În turbulenţele crescânde
ale ultimilor ani, adaptarea în condiţii optime devine pentru managerii de pretutindeni o
adevărată provocare.
Problema finanţării activelor este soluţionată prin decizia financiară, adică acel
arbitraj între deţinerea unei sume de monedă sau deţinerea unui activ fix sau financiar.
Întreprinzătorul schimbă moneda deţinută contra unui activ fizic pentru a-şi putea
desfăşura activitatea, obiectivul fiind performanţa economică.

2
În deciziile de finanţare principala alegere se face între sursele proprii şi sursele
împrumutate. Criteriul de selecţie îl reprezintă costul procurării capitalului, umărindu-se
scăderea costului mediu ponderat al capitalului.
Datorită extinderii sectorului privat al economiei, din cauza fondurilor băneşti
limitate, întreprinzătorii autohtoni din întreprinderile mici şi mijlocii, şi nu numai, trebuie
să găsească surse de finanţare.
Ne vom opri în această lucrare la două surse de finanţare:
• Creditul, sursă de finanţare cu notorietate pentru activitatea economică, furnizat
în special de bănci, şi
• Leasing-ul, ca o alternativă la metoda clasică de finanţare, furnizat în egală
măsură de bănci, prin filiale constituite în acest scop, dar şi de societăţi
specializate.
Am ales această temă deoarece am dorit să surprind caracteristicile şi evoluţia
leasing-ului pe piaţa românească pentru a face faţă ca bancher avantajelor pe care le
prezintă acestă formă de finanţare în raport cu creditul.

CAPITOLUL I : METODE DE FINANŢARE

1.1. Creditul, principala metodă de finanţare

În conformitate cu prevederile Legii nr. 58/ 1998 - privind activitatea bancară cu


modificările şi completările ulterioare (inclusiv cele aduse prin Legea nr. 485/ 2003)
creditul reprezintă orice angajament de punere la dispoziţie sau acordarea unei sume de
bani ori prelungirea scadenţei unei datorii, în schimbul obligaţiei debitorului la
rambursarea sumei respective, precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli
legate de această sumă sau orice angajament de achiziţionare a unui titlu care
încorporează o creanţă ori a altui drept la încasarea unei sume de bani. Pentru a
evidenţia caracteristicile şi funcţiile creditului trebuie să prezentăm elementele incluse în
relaţiile de credit şi anume: participanţii la raportul de credit; promisiunea de
rambursare; garantarea creditului; scadenţa; preţul creditului (dobânda).
1. Participanţii la raportul de credit, debitorul (cel care se împrumută) şi creditorul

3
(cel care împrumută) sunt denumiţi în literatura de specialitate, "subiecte ale raportului
de credit ". De regulă într-o operaţie de credit, un agent economic se poate situa numai
într-una din cele două ipostaze. Analizând subiecţii raportului de credit constatăm o
mare diversitate în ceea ce priveşte apartenenţa la structurile social-economice, motivele
specifice angajării în raportul de credit şi durata angajării sale. Dacă luăm drept criteriu
natura participanţilor la relaţia de credit, distingem trei mari categorii, care acţionează în
cadrul sistemului financiar: populaţia, agenţii economiei şi statul. Dacă avem în vedere
modul cum se plasează participanţii la o relaţie de credit, agenţii economici se vor
polariza numai în două categorii de subiecţi: subiecţi care vor să economisească, adică
să-şi amâne consumul sub înclinaţia psihologică a "fricii de riscurile investiţiei" şi
subiecţi care doresc temporar să se împrumute deoarece veniturile lor s-au diminuat
temporar, sau pentru că un împrumut le-ar permite să obţină resursele necesare pentru o
producţie mai mare.
Populaţia participă la procesul de creditare în dubla calitate, de debitor şi creditor,
remarcându-se în principal prin rolul important pe care îl are în asigurarea resurselor de
creditare deoarece are sume disponibile care depăşeşte cu mult datoriile sale.
Agenţii economici ocupă un loc important în rândul creditorilor, în situaţia în care
obţin rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalităţi de
plasare pe piaţa monetară sau de capital. Astfel, disponibilităţile băneşti ale
întreprinderilor se constituie în resurse de creditare, de finanţare a activităţii agenţilor
economici care au nevoie de fonduri, fie direct, fie prin intermediul băncilor şi a altor
instituţii financiare. Modalităţile de economisire, dar şi resursele de creditare ale
întreprinderilor sunt reprezentate de: disponibilităţi în depozite la termen; portofolii de
titluri deţinute ca participanţi la capitalul social al altor societăţi comerciale; titluri emise
de stat subscrise de acestea.
În mod curent, agenţii economici se situează pe poziţia de debitor prin apelarea la
credite pentru desfăşurarea activităţii curente, pentru realizarea de investiţii etc.
Statul apare în cadrul procesului de creditare în calitate de creditor doar în situaţia
înregistrării de excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unor sume
îndreptate către sistemul asigurărilor şi protecţiei sociale ori către alte destinaţii.
Cel mai adesea, statul apare în calitate de debitor în toate economiile

4
contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare.
2. Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a restitui
la scadenţă valoarea capitalului împrumutat şi de a plăti dobânda, ca preţ al creditului.
Ea presupune risc şi necesită prin urmare angajarea unei garanţii.
Principalele riscuri care apar în relaţiile de credit sunt:
- riscul de nerambursare, respectiv probabilitatea amânării plăţii de către debitor sau a
incapacităţii de plată a acestuia datorată conjuncturii economice, dificultăţilor sectoriale
sau deficienţelor împrumutatului. Pentru prevenirea şi eliminarea acestui risc, este
necesar să se adopte la nivelul creditorului măsurile necesare, printr-o analiză temeinică a
celui care solicită credite, sub diverse aspecte: originile şi angajamentele legale ale
întreprinzătorului; organizarea administrativă şi tehnică; relaţiile întreprinzătorului cu
clienţii şi furnizorii; poziţia pe piaţa internă şi în cadrul ramurii; gradul de îndatorare;
motivele solicitării împrumutului şi destinaţia sa imediată; perspectivele gestiunii
întreprinzătorului; situaţia financiară; criteriile de repartizare a profitului, etc.
- -riscul de imobilizare apare la nivelul băncii sau la deţinătorul de depozite care nu este
în măsură să satisfacă cererile de plată ale titularilor de depozite, urmare a unei gestiuni
defectuoase a portofoliului de credite.
Atât riscul de nerambursare, cât şi riscul de imobilizare aparţin grupei riscurilor
bancare financiare, cele a căror producere afectează operaţiunile active şi pasive ale
băncilor comerciale, cu reflectare în bilanţul bancar, de la data apariţiei până în
momentul eliminării acestora prin utilizarea tehnicilor de gestiune, adaptate
amplitudinii şi duratei de manifestare a fiecărui risc.
3. Pentru minimizarea acestor riscuri, creditorul trebuie să solicite garanţii,
debitorului astfel, în funcţie de natura obiectului garanţiei distingem: garanţie
personală şi garanţie reală.
Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti
suma ajunsă la scadenţă, în cazul în care debitorul este în incapacitate de plată.
Garanţia reală are la bază valori materiale prin a căror valorificare pot fi
obţinute sume necesare pentru plata sumelor scadente. Ea include: gajul, ipoteca,
reţinerea şi privilegiul.
Dreptul de reţinere dă creditorului posibilitatea de a reţine un bun corporal atâta

5
timp cât nu a fost achitat integral, chiar dacă este proprietatea debitorului. Bunul
corporal reţinut de creditor trebuie să aibă legătură cu creanţa iar creanţa să fie certă şi
exigibilă.
Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun drept garanţie
creditului. Gajul poate fi cu sau fără deposedare. Dacă are loc fără deposedare,
creditorul va primi un titlu de recunoaştere a gajului (de exemplu gajarea fondurilor de
comerţ). Titular gajului are mai multe drepturi: de preferinţă (adică de a fi plătit înaintea
altora în cazul vânzării bunului care reprezintă garanţia); de reţinere (păstrare a
obiectului gajului); de urmărire (dacă se schimbă proprietarul) şi de vânzare (ca urmare
a vânzării în justiţie a bunului gajat).
O formă distinctă de garanţie reală o reprezintă ipoteca, respectiv actul prin care
debitorul acordă creditorului, dreptul asupra unui imobil, fără deposedare. Ca drepturi,
ipoteca conferă dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Privilegiul reprezintă dreptul pe care îl dobândesc prin lege unii creditori de a
avea prioritate în ceea ce priveşte plata, atunci când dispune de o garanţie asupra unei
părţi sau a întregului patrimoniu al debitorului.
Cea mai potrivită formă de garantare a creditelor o constituie garanţia financiară,
prin asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperirea
cheltuielilor legate de rambursarea creditului şi plata dobânzii. În acest sens se recurge la
garantarea creditului cu elemente patrimoniale ale debitorului, şi anume active fixe şi
circulante. In practică se mai utilizează garantarea creditelor pe seama portofoliului de
efecte comerciale deţinute de agentul economic care solicită credite.
4. Scadenţa se stabileşte în contractul de credit şi diferă în funcţie de
particularităţile sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarului de
credite. Cunoaşte o mare varietate, de la 24 de ore (în cazul pieţei interbancare), până la
durate medii şi lungi (20 sau 30 de ani), în cazul împrumuturilor obligatare. Creditele pe
termen scurt, cum sunt cele de consum se caracterizează prin rambursare integrală la
scadenţă. In schimb, creditele pe termen mediu şi lung presupun de regulă rambursarea
eşalonată, adică pe parcurs la termenele stabilite (lunare, trimestriale etc.), odată cu plata
dobânzii se rambursează o parte din principal (suma împrumutată). Prin contractul de
credit se poate stabili ca rambursarea împrumutului să se facă cu perioadă de graţie,

6
termenul de graţie reprezentând perioada între momentul angajării creditului şi
începerea rambursării lui. In această perioadă se plăteşte numai dobânda.
5. Dobânda reprezintă preţul capitalului utilizat sau "chiria" pe care o plăteşte
debitorul pentru folosirea capitalului împrumutat. La modul general, nivelul dobânzii se
corelează cu rata profitului obţinută de întreprinzător. Mărimea dobânzii depinde de
capitalul avansat, perioada de timp cât a fost folosit acest capital şi de nivelul ratei
dobânzii. Rata dobânzii este preţul la care poate fi obţinut împrumutul acceptat de
solicitant.
D = C * r * t / (360 * 100)
unde:
D = mărimea absolută a dobânzii calculată ca dobândă simplă;
C = soldul capitalului (principalului/ valoarea depozitului);
r = rata nominală a dobânzii exprimată procentual;
t = perioada de acordare a împrumutului exprimată în zile.
Dobânda compusă are în vedere faptul că dobânda este menţinută ca investiţie
până la scadenţa finală, adică începând cu al doilea termen de scadenţă, dobânda se
calculează atât asupra principalului, cât şi asupra dobânzii acumulate până în momentul
respectiv.
D = Co* - Co = Cn - Co
unde: Cn = suma ce se obţine după n perioade de capitalizare a principalului (Co) şi a
dobânzii;
(l+r)t = coeficient de fructificare;
n = numărul de perioade;
Co = capitalul avansat iniţial (principalul).
Cererea de capital variază invers proporţional cu nivelul ratei dobânzii. Astfel, un
nivel redus al ratei dobânzii antrenează o cerere ridicată de credite, ceea ce determină
efecte favorabile asupra producţiei şi economiei. In schimb, o rată a dobânzii ridicate,
implică un cost mare al creditelor, ceea ce conduce la diminuarea cererii de credite.
Dacă luăm în considerare rata inflaţiei în comparaţie cu rata dobânzii utilizată în
contractul de credit, constatăm ca în perioadele cu inflaţie ridicată, creditul reprezintă
pentru debitori o modalitate perfectă de finanţare.

7
În funcţie de acelaşi element, inflaţia, se utilizează în raporturile de credit două
tipuri de dobândă: fixă şi variabilă. Dobânda fixă este stabilită în contractul de credit şi
este valabilă pe întreaga durată a creditului. Dobânda variabilă (sensibilă) se modifică
periodic în funcţie de presiunile inflationiste şi de evoluţia nivelului dobânzii pe piaţă.
Aprecierile referitoare la nivelul dobânzii sunt valabile atâta timp cât stabilitatea
monetară asigură la scadenţă, recuperarea integrală a valorii avansate, respectiv o putere
de cumpărare echivalentă momentului acordării împrumutului. Apare riscul eroziunii
capilalului ce se referă la posibilitatea pierderilor pe care creditorul le poate înregistra
prin faptul că, valoarea reală (la momentul de referinţă) a ratelor de rambursare a
împrumutului, să nu poată acoperi integral capitalul împrumutat, evaluat în aceiaşi
termeni. Astfel, în condiţii de inflaţie, rata dobânzii implică dobânda nominală şi
dobânda reală, ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul de eroziune a capitalului.
Dobânda trebuie să conţină stimulente economice, fără de care sistemul de
finanţare a reproducţiei nu poate funcţiona şi nu-şi poate îndeplini funcţiile. Din acest
punct de vedere, principala funcţie a dobânzii în condiţiile actuale din ţara noastră,
constă în stimularea ofertei de capitaluri precum şi stimularea economică a alocării şi
utilizării raţionale a resurselor financiare respective.
Pentru creditor, dobânda reprezintă o compensaţie speculativă pentru
renunţarea la folosirea de către el însuşi a fondurilor împrumutate, însă nivelul
dobânzii percepute nu constituie încă factorul hotărâtor care să-l determine să-şi
redimensioneze volumul creditelor acordate.
Pentru debitor, dobânda plătită constituie un stimulent pentru creşterea
eficienţei utilizării fondurilor proprii şi împrumutate, dar nu este încă un criteriu
esenţial în deciziile de a apela sau nu la împrumuturi. Analizând ambele aspecte,
constatăm că dobânda este un stimulent economic, dar funcţiile reglatoare se
manifestă cu o intensitate redusă. In concluzie, rata dobânzii este şi în ţara noastră o
variabilă esenţială a legăturilor funcţionale care există în domeniul formării
acumulărilor de capital şi investiţiilor, precum şi al cererii şi ofertei de mijloace
financiare dar nu are acelaşi rol reglator ca în economia de piaţă.

8
1.2. Leasing-ul metodă alternativă de finanţare

Mecanismul leasingului este unul destul de complex fiindcă aceste operaţii presupun
mai mulţi participanţi, un anumit tip de contract cu clauze sau condiţii specifice, şi mai
ales anumite etape esenţiale. Cu toate acestea procedura de finanţare în sistem de leasing
este mult mai simplă şi mai accesibilă unui număr mai mare de clienţi decât în cadrul
procedurilor clasice de creditare.
1. Participanţii la procesul de leasing:
Furnizorul bunului este firma care a produs echipamentul sau bunul respectiv şi care îl va
vinde finanţatorului în cazul în care cele două entităţi nu se confundă.
Finanţatorul - potrivit legislaţiei în cadrul unei operaţiuni de leasing poate avea calitatea
de finanţator o societate de leasing, persoană juridică română sau străină. Finanţatorul
poate fi o companie financiară, un holding, o bancă de investiţii sau comercială, societate
de asigurare, o societate de leasing sau chiar furnizorul. Activitatea de leasing este
autorizată de către Ministerul Finanţelor pentru societăţi comerciale, înfiinţate potrivit
Legii nr. 31/1990, cu modificările ulterioare.

9
Utilizatorul - este cel care declanşează operaţiunea de leasing, cel care este interesat în
achiziţionarea unui bun în regim de leasing. Conform articolului 3 din Ordonanţa nr 51
din 28 august 1997, în scopul finalizării unei operaţiuni de leasing, utilizatorul are dreptul
de a-şi alege fumizorul, cu excepţia cazului în care societatea de leasing are şi calitatea de
furnizor, precum şi societatea care va asigura bunul, cu acordul societăţii de leasing.
În cazul în care, la expirarea contractului de leasing, utilizatorul îşi exprimă
intenţia de a cumpăra bunul, societatea de leasing trebuie să ia în calcul vărsămintele
efectuate anterior cu titlu de redevenţă, precum şi valoarea reziduală a bunului. Acest
drept de opţiune constând în achiziţa bunului, se poate exercita şi până la expirarea
contractului de leasing cu acceptul locatorului, dacă utilizatorul formulează o ofertă
fermă şi irevocabilă de cumpărare. În cazul în care utilizatorul nu îşi execută obligaţia de
plată a redevenţei, societatea de leasing are dreptul de a rezilia contractul de leasing, cu
obligaţia utilizatorului la restituirea bunului şi la plata ratelor scadente şi nerambursate,
cu daune-interese, cu excepţia unei prevederi contrare. Daunele-interese cuprind
cuantumul valoric al redevenţei care a rămas de plătit până la expirarea contractului de
leasing.
Utilizatorul, în baza contractului de mandat încheiat cu societatea de leasing, are
dreptul de acţiune directă asupra producătorului în cazul reclamaţiilor privind calitatea,
asistenta tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie.
În funcţie de obligaţiile fiecăreia din părţile mai sus menţionate, obligaţii ce se
stabilesc în cadrul contractului de leasing, între aceşti participanţi apar o serie de relaţii
care sunt evidenţiate prin intermediul schemei 1.2.1.:
Sursa de finanţare

contract
Beneficiar Societatea de
leasing
plata ratelor

livrează, instalează remite factura, garanţia şi


şi întreţine echipamentul contractul de asigurări asigurare
echipament
cumpărat

10
cumpărare
echipament
Vânzător Companie de
echipamente asigurări

Figura 1.2.1. Relaţiile între participanţii la operaţiunea de leasing

O altă entitate implicată în desfăşurarea operaţiilor de leasing este aşa cum am


amintit mai sus şi societatea de asigurare. Pe piaţa există situaţii în care firmele de
leasing preferă o anumită societate de asiguarare, datorită unor factori variaţi (de
exemplu aparţin aceluiaşi trust).

Indiferent de societatea aleasă, firma care se ocupă de asigurarea bunului ce face


obiectul contractului de leasing trebuie să încheie contractul de asigurare cu proprietarul
bunului, să emită poliţa de asigurare şi să achite contravaloarea poliţei în caz de
necesitate.
2. Etapele procesului de leasing:
Declanşarea operaţiunii de leasing. Operaţiunea de leasing se declanşează
din voinţa viitorului utilizator interesat în achiziţionarea unui anumit bun în regim
de leasing. Acesta după ce a făcut o analiză atentă a tuturor opţiunilor pe care piaţa i
le oferă la acel moment a decis că leasingu1 este cea mai eficientă cale. El va căuta
printre fumizorii de bunuri pe acela care produce ori comercializează bunurile ce îi
sunt necesare. Îi va solicita furnizorului caracteristicile tehnice, termenul de livrare
şi preţul - funcţie de care va lua o hotărâre. Practic, viitorul utilizator acţionează ca
şi când ar urma să cumpere bunul, deşi societatea de leasing îl va achiziţiona şi
astfel va deveni ea proprietara bunurilor. Furnizorul îşi ia angajamentul faţă de
utilizator de a livra bunurile în condiţiile stabilite cu utilizatorul. Astfel cel care va
folosi efectiv bunul şi-a găsit pe piaţă obiectul care din punct de vedere al raportului
calitate-preţ i se pare cel mai avantajos. El este acum în măsură să declanşeze
operaţiunea de leasing, adresându-se unei societăţi de leasing.
Analiza bonităţii clientului: Pentru ca o societate să fie admisă la finanţare
trebuie ca în ultimele raportări contabile societatea trebuie să înregistreze profit,
cifra de afaceri pe ultimul an în curs trebuie să se cifreze la un nivel care să

11
demonstreze faptul ca societatea are activitate, iar nivelul datoriilor curente să se
cifreze la o sumă ce poate fi acoperită în perioada următoare fie din creanţele
societăţii, fie din activitatea ulterioară.
Întocmirea ofertei ferme. Fie că este vorba de locator sau utilizator, oferta aparţine
celui care ia iniţiativa de a contracta. Această intenţie trebuie să fie adusă la cunoştinţa
finanţatorului odată cu celelalte elemente ale contractului. Valoarea contractului şi durata
sunt două dintre principalele elemente ale acestei oferte. Ca atare, se constată că
principalele elemente ale contractului de leasing ţin de natura şi valoarea bunului
contractat, fapt care determină ca alegerea furnizorului şi staibilirea condiţiilor de
vânzare a bunului, inclusiv preţul, să preceadă aşa cum am prezentat ulterior, momentul
realizării unei oferte ferme şi a încheierii contractului de leasing.
Acordul intervenit între societatea de leasing şi utilizator înainte de stabilirea
furnizorului bunului şi clauzelor referitoare la valoarea şi durata contractului de leasing
are valoarea unui antecontract. În cazul operaţiunilor de leasing în care societatea de
leasing e şi furnizor aceasta fază, a ofertei nu exista, părtile trecănd direct la negocierea
clauzelor din mtractul propriu-zis.
În cazul în care societatea de leasing vrea să-şi valorifice bunurile proprii,
contractul de leasing poate avea ca bază o ofertă publică formulată de către societate.
Aceasta va fi obligată să-şi menţină oferta pe perioada în care a fost formulată ori dacă
nu are termen ea trebuie menţinută un timp rezonabil.
Transmiterea cererii făcută de către utilizator către societatea de leasing nu este suficientă
pentru formarea contractului, existând posibilitatea ca respectiva ofertă să fie acceptată
sau nu.
Încheierea contractului de leasing. După aprobarea solicitării de finanţare se
semnează contractul de leasing şi clientul pIăteşte, dacă este cazul un avans. Prin
contractul astfel încheiat vor fi precizate în clauzele contractuale obligaţiile reciproce pe
toată durata contractului şi la finalul acestuia.
3. Determinarea ratelor.
Ratele de leasing, ca şi ratele de credit au două componente principale: o parte
reprezentând valoarea finanţată (principalul) care trebuie recuperată şi dobânda care
reprezintă câştigul pentru plasamentul realizat.

12
Principalele elemente care influenţează calculul ratei de leasing sunt următoarele:
preţul de achiziţie (totalitatea cheltuielilor apărute cu ocazia achiziţionării bunului,
transportului şi punerii în funcţiune), taxele vamale şi TVA aferente bunurilor importate
(pentru leasing-ul financiar nu se includ în ratele de leasing pentru că bunul este în regim
de import temporar, iar acestea se plătesc la achitatea valorii reziduale, în timp ce, la alte
tipuri de leasing, în lipsa unor reglementări legale, taxele sunt incluse în costul de
achiziţie), valoarea reziduală (valoarea la care la expirarea contractului de leasing se face
transferul dreptului de proprietate asupra bunului către utilizator; valoarea este exprimată
ca procent din preţul furnizorului şi va fi cu atât mai mică, cu cât durata leasing-ului va fi
mai mare), durata locaţiei (are influenţe atât asupra cuantumului ratelor de leasing, cât şi
asupra numarului acestora; cu cât durata este mai mică, cu atât ratele sunt mai mari),
cheltuielile de asigurare (sunt suportate de beneficiar direct sau indirect atunci când
finanţatorul este cel care face asigurarea bunului), cheltuielile cu achiziţionarea bunurilor
(pot figura distinct în structura chltuielilor de capital sau în cadrul comisionului de
gestiune sau pot fi încasate în avans, fără a fi incluse în ratele de leasing), cheltuieli de
transport (fie sunt incluse distinct în structura ratelor de leasing, fie sunt cuprinse în
cheltuielile de achiziţionare), cheltuieli de întreţinere şi reparaţie (sunt suportate de
proprietarul bunului şi recuperate de la beneficiar), cheltuieli neprevăzute (rezervă
constituită pentru acoperirea unor elemente de cheltuieli ce au posibilitatea să apară sau
sunt dificil de cuantificat; reprezintă maxim 5% din valoarea finanţării), dobânda (include
profitul finanţatorului), taxa pe valoarea adăugată (plătită de finanţatorla achiziţia bunului
în cazul în care nu este importat şi scutit de taxe vamale; valoarea este recuperată prin
cotele de TVA aferente ratelor de leasing respectiv valorii reziduale), rata
profitului(depinde de costul finanţării bunului şi de concurenţă; mărimea ratei profitului
ar trebui sa depăşească cel puţin rata dobânzii bancare dacă aceasta este mai mare decât
rata inflaţiei sau a devalorizării monedei naţionale, pentru cazul în care operaţiunea de
leasing se face într-o valută forte), comisionul de gestiune(se calculează proentual la
valoarea de achiziţie a bunului sau la valoarea finanţării, prin intermediul lui, finanţatorul
acoperindu-şi cheltuielile cu derularea tranzacţiei), rata devalorizării monedei(este luată
în considerare prin cuantificarea ratelor într-o valută forte cu şanse mari de stabilitate pe
piaţa valutară; ratele sunt plătite în moneda natională la cursul de schimb oficial din ziua

13
scadenţei), taxele vamale şi de înmatriculare a bunului(chiar dacă utilizatorii devin
proprietari abia după plata valorii reziduale, cheltuielile cu înmatricularea pe compania
de leasing şi apoi cele cu înmatricularea pe numele lor sunt suportate de către ei), taxa
asupra terenurilor şi clădirilor (apare în cazul leasing-ului imobiliar şi se încasează odată
cu plata redevenţelor).

CAPITOLUL II: ROLUL ŞI EFECTELE SURSELOR DE


FINANŢARE ÎN ECONOMIE

2.1. Corelaţia dintre credit şi politica monetară a statului

În economia de piaţă, politica economică reprezintă intervenţia deliberată a


statului în domeniul economic în scopul îndeplinirii anumitor obiective de ordin social
sau conjunctural. În condiţiile în care statul este considerat centrul de decizie şi
promotorul politicii economice, Guvernul sub controlul Parlamentului, însărcinează
administraţia să execute ordinele necesare îndeplinirii obiectivelor propuse. Astfel,
obiectivul fundamental al politicii economice îl constituie stabilitatea preţurilor alături
de: creşterea economică durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, sustenabilitatea
balanţei de plăţi. Pentru atingerea acestor obiective, ce constituie un optim, în realizarea
căruia apar dificultăţi, la nivelul fiecărei ţări se identifică mai multe instrumente de
intervenţie care să conducă la cele mai bune rezultate: control direct (preţuri, salarii,
comerţ exterior) şi politica fiscal-bugetară, politica monetară, valutară şi comercială.
Politica monetară reprezintă una dintre componentele esenţiale ale politicii

14
economice, ea concretizându-se, la modul general, în acţiunea monedei asupra
economiei. Profesorul C. Kiriţescu a definit politica monetară ca fiind „ansamblul de
măsuri luate de stat şi banca centrală pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în
circulaţie şi nevoile de bani ale economiei, sau pentru influenţarea într-un anumit sens a
conjuncturii economice”. Importanţa politicii monetare rezultă din obiectivul
fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preţurilor la care se adaugă limitarea
inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei. Responsabilitatea îndeplinirii
acestor obiective îi revine Băncii Centrale.
În derularea ei, politica monetară trebuie să ţină seama de acţiunea sistemului
bancar care reprezintă şi exprimă nevoile economiei şi de acţiunea trezoreriei care
reprezintă şi exteriorizează cerinţele statului. În raport cu doctrina economică a forţelor
politice care conduc ţara, politica monetară prezintă nuanţări şi diferenţieri, de la o
perioadă la alta, în funcţie de obiectivele politico-economice, interne şi externe. Ea poate
avea o contribuţie substanţială la cezvoltarea pe termen lung dacă alături de politica
financiară conduce la crearea unui c1imat favorabil creşterii economice.
Politica monetară are şi un set de obiective specifice care constă în următoarele :
 creşterea masei monetare până la un nivel optim, cât mai apropiat de
rata de creştere reală a economiei ;
 menţinerea ratei dobânzii la un nivel crespunzător, care permite un
anumit nivel al cursului de schimb şi influenţează investiţiile agenţilor economici ;
 practicarea unui nivel optim al ratei de schimb antrenează echilibre sau
dezechilibre ale balanţei de plăti.
 alocarea optimă a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) în
cadrul economiei în funcţie de nivelul rentabilităţilor posibile de obţinut.
Pentru realizarea acestor obiective, care se face în strânsă legătură cu
coordonatele politicii economice, sunt necesare unele constrângeri:
- să prevină panicile financiare;
- să evite instabilitatea excesivă a ratei dobânzii;
- să prevină ca anumite sectoare ale economiei să suporte povara politicii restrictive;
- să câştige şi să menţină încrederea investitorilor străini.
Instrumentele şi tehnicile de intervenţie ale Băncii Centrale pentru îndeplinirea

15
obiectivelor sunt directe (reglementările bancare) şi indirecte (taxa scontului şi politica
de open market). Dintre instrumentele politicii monetare cele mai importante sunt:
limitarea creditului, acţiunile autorităţii monetare asupra ofertei şi cererii de monedă
(rezervele obligatorii) şi asupra costului monedei centrale (rata dobânzii).
Masa monetară reprezintă totalitatea activelor care pot fi utilizate de către
întreprinderi, instituţii publice şi populaţie pentru procurarea bunurilor, serviciilor
precum şi pentru plata datoriilor. Acest stoc de monedă aflat la deţinătorii nebancari şi
care apare în pasivul băncilor comerciale pe de o parte, ca monedă scripturală şi în
pasivul Băncii Centrale, sub formă de bancă (numerar). În general, în structura masei
monetare se includ: moneda efectivă (numerarul); moneda scripturală (de cont);
depozitele la termen şi în vederea economisirii, precum şi alte active cu grad mai mare
sau mai redus de lichiditate.
Corelaţia dintre masa monetară şi lichiditatea economică este în funcţie de
capacitatea economiei de a furniza alături de moneda propriu-zisă şi alte active cu grad
mai mare sau mai mic de lichiditate, care să satisfacă nevoile agenţilor economici
nefinanciari.
Lichidităţile se prezintă sub forma creanţelor asupra intermediarilor financiari
(bănci centrale, comerciale, trezorerie) deţinute de subiecţii economici nefinanciari şi
care reprezintă contrapartidele masei monetare.
Băncile creează monedă şi ca urmare monetizează activele, plasându-le sub fomă
de credit agentilor non-financiari. Achiziţia de contrapartidă are loc prin creaţia
monetară a băncii centrale şi a celor comerciale şi prin finanţare monetară.
Analizând contrapartidele masei monetare, acestea se împart în două categorii:
• creanţe monetare interne (credit intern);
• creanţe monetare asupra străinătăţii (active externe).
1. Creditul intern include creditul guvemamental, ca expresie a creanţelor asupra
statului şi creditul neguvemamental, respectiv creanţele asupra economiei. Aceste
componente reprezintă fundamentul creaţiei monetare, al formării şi modificarii masei
monetare şi a structurii acesteia. Aceste creanţe rezultă din relaţiile care se stabilesc în
cadrul pieţei monetare între banca centrală, trezoreria statului şi celelalte instituţii
financiar-bancare.

16
Creanţele asupra statului iau în considerare atât creditele acordate statului cât şi
titlurile emise de către stat. Evoluţia acestei contrapartide a masei monetare depinde de
mai mulţi factori, dintre care care amintim: repartiţia titlurilor publice negociabile între
institutiile de credit şi agenţii nefinanciari; mărimea deficitului bugetar; structura
portofoliului de titluri deţinute de agenţii nefinanciari. În cazul în care titlurile publice
subscrise de bănci sunt cumpărate pe piaţă de către agenţii nefinanciari, atunci creaţiile
monetare iniţiale vor fi anulate şi vom asista la o restrângere a masei monetare. În situaţia
inversă, cumpărarea titlurilor de către bănci de pe piata financiar-monetară determină
creaţie monetară şi creşterea masei monetare în circulaţie.
Creanţele asupra economiei (creditul neguvemamental) reprezintă finanţarea
acordată de instituţiile de credit subiecţilor economici nefinanciari rezidenţi, cuprinzând
creditele (inclusiv avansurile şi efectele de încasat) şi titlurile de plasament. Acestea
evoluează în funcţie de nevoile financiare ale agenţilor nebancari şi de alegerea structurii
portofoliului în vederea optimizării acestuia. O mişcare de îndepărtare a publicului de la
titlurile pe termen lung sau pentru profitul plasamentelor pe termen scurt poate conduce
instituţiile de credit la dirijarea şi sporirea portofoliului de titluri în plasamente şi invers.
Astfel, atunci când o bancă acordă un credit unui client, se produce o sporire a
dimensiunilor sumelor din activul şi pasivul bilanţului ceea ce înseamnă că băncile
îndeplinesc un rol monetar atunci când acordă credite, întrucât la volumul existent al
masei monetare se adaugă o noua cantitate.
Creditul intern reprezintă principala contrapartidă a lui M3 (M2, titlurile
organismelor de plasament colectiv, certificate de depozit cu scadenţe de maxim 2 ani,
bonuri de casă) şi reflectă numai o parte din finanţarea economiei, el fiind garantat şi
asigurat prin instituţiile de credit.
2. Activele externe reprezintă diferenţa dintre activele în valută ale ţării şi obligaţiile în
valuta ale acesteia. Evoluţia acestora se reflectă în balanţa de plăţi extenă. Această
contrapartidă masei monetare, reflectă impactul relaţiilor cu străinătatea asupra cantităţii
de masă monetară în circulaţie la un moment dat. Variaţia masei monetare este însoţită de
o variaţie de aceeaşi mărime a deţinerilor de aur şi devize ale Băncii Centrale.

17
2.2. Efectul leasing-ului asupra economiei
Pentru a estima efectul pe care îl are activitatea de leasing atât asupra economiilor
naţionale cât şi asupra economiei Europei, specialiştii de la Leaseurope au făcut studii
pentru a determina proporţia de active finanţate prin leasing din totalul investiţii lor
(definit ca produs naţional de formare a capitalului fix fără investiţiile provenite de la
gospodării). De exemplu în anul 2007 la nivelul societăţilor membre Leaseurope s-a
constatat:
2007 Activitatea de leasing
Austria 13.7% Tabelul
Belgia 9.8% 2.2.1.
Danemarca 9.1%
Finlanda 4.7%
Franţa 16.7%
Germania 11.9%
Italia 16%
Olanda 6.3%
Portugalia 10.1%
Spania 6.6%
Suedia 13.1%
18
Marea Britanie 14.6%
Valoare medie 12.5%
Bazat pe datele din 12 ţări europene Leaseurope a estimat rata medie a industriei
de leasing la 12,47%, conform tabelului prezentat. De remarcat că în timp ce ţări ca
Franţa, Italia Marea Britanie leasingul deţine cote importante în totalul investiţiilor, în
timp ce îl ţări ca Belgia, Danemarca, Finlanda, Olanda acesta se încadrează sub 10%.
Tot pentru a caracteriza mai bine nivelul de dezvoltare a pieţei de leasing în
Europa, Leaseurope, calculează de trei ori pe an un indicator pentru a determina nivelul
de încredere pe care îl au companiile de leasing europene în activitatea economică şi
pentru a determina previziunile pentru următoarele luni aşa numitul ELB - European
Leasing Baromater. Companiile de leasing ce sunt luate în consideraţie la calcularea
acestui indice fac parte din cele 28 de ţări membre ale Leaseurope. În ianuarie 2006 a fost
calculat al şaptelea ELB. Calculul se face pe baza unor chestionare on-line completate de
111 reprezentanţi aflaţi în 23 de ţări europene (atât ţări membre ale Uniunii Europene, cât
şi nemembre). Specialiştii de la Laseurope atrag atenţia că acest indicator trebuie
interpretat pe termen lung, ţinând cont de potenţialele influenţe ciclice şi sezoniere.
Acest indicator este alcătuit de fapt din trei indicatori diferiţi şi în acelaşi timp
complementari:
 overall ELB - reflectă nivelul de încredere pe care îl manifestă
companiile de leasing europene provenind atât din ţări UE, cât şi din afara Uniunii
pentru următoarele trei luni : la data publicării. Despre acesta se poate spune că a treia
creştere consecutivă a fost observată în perioada septembrie 2005 - ianuarie 2006.
Această creştere a dus la depăşirea nivelului record atins în septembrie 2005, atingând
cea mai înaltă valoare ceea ce demonstrează revenire susţinută a companiilor de
leasing europene.

19
 overall ELB - EU members - este calculat pe acelaşi principiu ca şi
idicatorul anterior, dar acesta se rezumă numai la companiile provenind din cele 15
ţări membre UE (reprezentând peste 3 pătrimidin totalul companiilor analizate). Acest
indicator a avut aceeaşi evoluţie ca şi primul, având totuşi un nivel mai redus.
Explicaţia oferită de analiştii de la Leaseurope este că, din partea membrilor
provenind din ţări aflate în afara UE (în special din Europa de Est) se înregistrează
mai mult optimism decât de la cei din Uniunea Europeană. diferenţa dintre overall
ELB şi overall ELB - EU members s-a diminuat şi are în prezent un niveI foarte
scăzut.
 Services Confidence Indicator - este publicat lunar de Comisia
Europeană. acest indicator are o arie de acoperire mai mare decât ELB (bănci,
asigurări, etc). Comparaţia dintre aceşti doi indicatori dovedeşte că ambii au trenduri
asemănătoare: o scădere a încrederii în anul 2004 pentru ca în 2005 să înceapă o
perioadă de recuperare cu o creştere de încredere confirmată în 2006.
Indicatorul overall ELB este influenţat de mai multe componente, dintre care cele
mai importante sunt aşteptările legate de evoluţia activităţii economice naţionale (mediul
macroeconomic) şi cele legate de evoluţia sectorului de leasing şi al propriei activităţi
(mediul microeconomic ).

Companiile de leasing si mediul economic

70
60
50
40
Mediu Macroenomomic
30 Leasing
20 Mediu Microeconomic
10
0
-10
ian.05 apr/mai '05 sept '05 ian '06 apr/mai '06 sept '06 ian '07

Graficul anterior dovedeşte faptul că evoluţia favorabilă observată pentru ELB


este rezultatul optimismului manifestat de companiile de leasing europene faţă de mediul

20
macroeconomic, faţă de evoluţia sectorului de leasing dar au încredere şi într -o
dezvoltare a propriei lor activităţi.
O importanţă aparte o are încrederea manifestată faţă de situatia macroeconomică,
fiin dprima dată de la apariţia acestui indicator când sondajele arată o încredere mai mare
în evoluţia macroeconomică decât în propria lor activitate.
- Indicatorul de încredere macroeconomică este determinat pe baza evoluţiei
economice şi pe baza evoluţiei investiţiilor.
- Indicatorul de încredere microeconomic se bazează de asemenea pe mai multe
componente: evoluţia veniturilor, pe numărul de contracte semnate, pe numărul de
angajaţi, pe rezultatele financiare ale companiile analizate.
Nivelul mare atins de ELB dovedeşte faptul că societăţile de leasing europene
sunt încrezătoare în evoluţia lor pentru următoarea perioadă. Nivelul atins în ianuarie
2006 reprezintă nu numai o creştere stabilă a încrederii dar este şi rezultatul unei creşteri
generale a tuturor categoriilor de firme (din toate zonele Europei, companii mici sau mai
mari, companii ce activează atât în sectorul autovehiculelor cât şi în afara acestuia) şi la
toate nivelurile (macroeconomic, microeconomic, la nivelul sectorului de leasing).
Singura excepţie semnalată de Leaseurope este că în Europa de Est se înregistrează o
uşoară scădere a încrederii, dar cu toate acestea înregistrează cel mai ridicat nivel.

21