O relaŃie ambivalentă: tidoida şi tensiunea arterială

Prof. Dr. Ion Bruckner

InfluenŃa disfuncŃiei tiroidiene asupra aparatului cardiovascular este deosebit de

complexă, atât hiper- cât şi hipotiroidia afectând fiziologia cardiovasculară.
Hormonii tiroidieni acŃionează atât direct asupra miocardului şi vaselor (în special
cunoaştem acŃiunea asupra celulelor musculare) cât şi indirect, prin efectele
metabolice generale, care induc răspunsul sistemului circulator.
Aceasta intricare de acŃiuni şi verigi de reglare face studiul dificil şi afectarea
variabilă de la manifestări aparent minore pâna la insuficienŃă cardiacă.
Tensiunea arterială este, la rândul ei, expresia interrelaŃiei debitului cardiac cu
rezistenŃa periferică şi depinde astfel atât de funcŃia contractilă cardiacă, cât şi de
proprietăŃile fizice ale arterelor de diverse calibre şi de starea funcŃională
arterială.
Aceasta face, ca atât în hipertiroidie cât şi în hipotiroidie, să se poată întâlni
hipertensiune arterială secundară acestor afecŃiuni. Ea este frecventă (peste 75
– 80 % în hipertiroidie) şi poate afecta pîna la 40 % dintre pacienŃii hipotiroidieni.
Mecanismele de apariŃie a hipertensiunii şi aspectul clinic sunt însa total diferite.
În hipertiroidie există o creştere a debitului cardiac cu vasodilataŃie periferică,
ceea ce se traduce printr-o creştere a tensiunii sistolice cu eventuala scădere a
celei diastolice şi tensiune diferenŃială mare, pe când în hipotiroidie debitul
cardiac este scăzut cu vasoconstricŃie periferică şi creştere mai ales a tensiunii
diastolice.
Analiza hipertensiunii arteriale a cunoscut însă în ultimele decenii o rafinare a
evaluării prin posibilitatea monitorizării ambulatorii a tensiunii. O serie de noi
parametri privind atât încărcarea hipertensivă, cât şi comportarea circadiană a
tensiunii permit o mai exactă apreciere a impactului prognostic al bolii.
În acest număr al revistei dna dr. Camelia Scârneciu şi colaboratorii realizează
un studiu privind evaluarea hipertensiunii din hipertiroidie folosind monitorizarea
ambulatorie. Sunt analizaŃi comparativ cu un lot martor normotiroidian (de acelaşi
sex şi vârstă) 72 de bolnavi hipertiroidieni subdivizaŃi în două loturi, cu şi fără
cardiotireoză.
Autorii demonstrează că există o corelaŃie pozitivă între nivelul hormonilor
tiroidieni serici şi valorile tensiunii arteriale sistolice, care apare semnificativ
crescută la hipertiroidieni. Această creştere se datorează, în primul rând,
hipertiroidiei cu cardiotireoză. Tensiunea diastolică a fost scăzută, cu o tensiune
diferenŃială crescută, corelată cu nivelul hormonilor tiroidieni.
Comportamentul circadian a fost la hipertiroidieni unul de tip “nondipper”, ceea
ce confera o gravitate mai mare creşterii tensionale, asociat cu o sarcină
tensională crescută.
Desigur, tipul creşterii tensionale corespunde celui cunoscut din literatură –
hipertensiune sistolică - dar comportamentul nondipper şi implicaŃia lui
prognostică posibilă reprezintă o observaŃie interesantă.
Pentru a valida aceste rezultate ar fi utilă urmărirea în timp a bolnavilor cu un
obiectiv “solid”, ca de exemplu evenimentele cardiovascualare, apărute în funcŃie
de gradul şi caracterul creşterii tensionale şi nu numai observarea tensiunii, dar
aceasta depăşeşte cadrul acestei lucrări.
Astfel, acest studiu atrage atenŃia asupra importanŃei evaluării hipertensiunii
arteriale din bolile endocrine, complicaŃie cu potenŃiala importanŃă prognostică.
Continuarea acestui studiu va reprezenta, desigur, o provocare pentru autori, dar
şi o contribuŃie la descifrarea implicaŃiilor reale ale bolilor tiriodiene.